Antonio Momoc
S-a crezut greşit că Dimitrie Gusti ar fi devenit un monarhist peste noapte şi s-ar fi transformat într-un adulator al lui Carol al II-lea după instituirea dictaturii regale din 1938. Încă din 1930 Carol al II-lea primise preşedinţia de onoare a Institutului Social Român. Atitudinea favorabilă Monarhiei nu a fost determinată de un anumit context. Gusti era consecvent sistemului său de gândire şi se înscria cu aceste declaraţii concepţiei sale politice generale. În anii ’20, discursurile publice[1] ale lui Gusti erau mai mult decât elogioase la adresa Dinastiei:
„Apostolatul (cultural n.n.) Regelui Carol a creat tradiţie. Să mulţumim destinului că cel dintâi factor de întărire şi propăşire naţională, la noi, a fost, este şi rămâne Dinastia.”[2]
Pentru gânditorii politici care legitimau Monarhia în epocă,[3] organizarea monarhică, bazată pe continuitate, tradiţie şi unitate creea în mod natural conceptul de Coroană. Pentru ca Statul să nu aibă interese speciale şi pentru a se menţine în afara luptelor sociale, trebuia să fie construit monarhic încât cea mai înaltă autoritate, aceea a Dinastiei, să fie independentă de societate. Transmiterea ereditară a puterii ar înseamna ridicarea statului monarhic deasupra societăţii, independenţa lui faţă de societate, pe când transmiterea electivă a puterii ar înseamna tirania societăţii asupra ei însăşi, adică a unei clase populare asupra alteia[4]. Monarhia îşi asuma istoric rolul de apărătoare a claselor de jos.
Acestei concepţii conservatoare despre stat (care proteja puterile şi interesele Monarhiei) i se va adăuga prin echipele Fundaţiei Culturale Regale şi prin Serviciul Social o viziune reformistă asupra rolului modernizator pe care Carol al II-lea şi-l va asuma discursiv (ca protector al clasei ţărăneşti). Rolul lui Gusti şi al echipelor Fundaţiei în această construcţie a unei Monarhii sociale este mărturisit de către Rege. Carol al II-lea nota pe 6 iunie 1938 în jurnalul personal, despre inaugurarea expoziţiei echipelor Fundaţiei:
„Gusti în discursul său face un expozeu al rezultatelor obţinute şi care, într-adevăr, sunt foarte frumoase. Eu, în răspunsul meu, încerc, ca întotdeauna să trag o morală. Punctul, altă dată, a fost că n-am venit cu idei preconcepute să învăţăm pe ţărani, ci învăţând realităţile din sate, să le folosim pentru refacerea programelor noastre şi pentru a învăţa ce trebuie să învăţăm pe săteni; am făcut (clar n.n.) apoi tineretului, că mai bine lucra în acest soi, decât cu idei ex-catedra să vrea să îndrepte lumea.” [5]
La al IV-lea Congres al Căminelor Culturale (din 7 iunie 1938) la Arenele Romane, în Cuvântarea Profesorului D. Gusti este expus cultul regal-naţional pe care Dimitrie Gusti îl dezvoltă ca promotor neoficial al doctrinei acţiunii culturale şi al Monarhiei sociale:
„Satul românesc a pornit pe toate drumurile încoace ca să poată să stea astăzi prin mii şi mii de fruntaşi ai lui, zid în jurul Regelui Ţăranilor. El vine ca o întrupare însăşi a Ţării cu graiul, cu portul, cu jocul, cu cântecul şi cu sufletul făurit în timp de veacuri ca să-şi arate credinţa şi iubirea. […] Venim în fiecare an înaintea Marelui nostru Comandant, ca să îi arătăm că suntem plini de aceeaşi credinţă şi putere şi să ne legăm solemn a fi oricând gata la datorie. Noi, oştirea culturală a Maiestăţii Sale Regelui la sate, trimeşii a peste două mii de cămine culturale, cu peste două milioane de săteni, să strigăm de aici ca să ne audă întreaga ţară: Trăiască Regele Ţăranilor şi al satelor româneşti.” [6]
Sintagma Regele Ţăranilor şi al satelor româneşti se constituie într-un super-slogan creat şi propagat în scopul unor public relations pentru menţinerea unui status-quo. Comunicarea mesajului se va face face to face, iar construirea profilului şi poziţionarea Regelui ca un Monarh popular revine în bună măsură propagandei orale la sate. Acţiunile echipelor regale au misiunea de a câştiga de partea Coroanei masele largi, ţărănimea română, naţiunea în ansamblul său. Concepţia gustiană punea în acord autoritatea opiniei populare cu cea a Regelui. Monarhia autoritară, deşi personală, era acceptabilă pentru că era (construită ca) o Monarhie socială.
Carol al II-lea este pentru Gusti „Regele ţăranilor” pentru că Monarhia socială chema clasele populare de partea ei, iar Coroana se sprijinea pe o ţărănime numeroasă, pe naţiune română.
În Jurnalul său, Regele Carol al II-lea elogia evenimentul din 7 iunie:
„De dimineaţă, la 11, în Arenele Romane, deschiderea Congresului Căminelor Culturale. Coruri şi discursuri, începând prin acela a lui Gusti şi terminând prin al meu; au vorbit câţiva ţărani, din care doi s-au remarcat, unul prin căldura vorbei şi altul prin adânca înţelegere a rosturilor căminelor. La 1, au ţinut absolut să defileze toţi delegaţii, vreo 400. Au trecut foarte frumos, în sunetul unei fanfare ţărăneşti din Vechiul Regat.” [7]
Doctrina culturală a Fundaţiei sub conducerea lui Gusti se concentrează pe triada Rege-tineret-ţărani. Prin organizarea echipelor studenţeşti, Fundaţia realiza o dublă transformare: a ţăranilor şi a tinerilor intelectuali, potrivit cu intenţiile formulate de către Rege.
[…]
Monarhia socială autoritară germană în care tânărul Dimitire Gusti studiase, se legitima prin promisiunea că poate asigura reducerea tensiunilor dintr-o societatea industrială. Principiul de asigurare pe care se sprijinea modelul bismarckian al statului social pornea de la egalitatea indivizilor în faţa diferitelor riscuri sociale presupuse a le afecta existenţa într-o societate urbanizată. Acest stat al asigurărilor sociale, deşi l-a influenţat, nu avea cum să îi servească lui Gusti ca model. Societate în care s-a reîntors din Germania era una în care majoritatea populaţiei trăia la sat din activităţi agricole şi neagricole. Structurile sociale din Moldova anului 1910, precum şi relaţiile economico-sociale din statul român lărgit după primul război mondial erau fundamental diferite de cele în care funcţiona sistemul asigurărilor lui Bismarck. Ceea ce pare a semăna izbitor este însă raportul simbolic dintre Monarh şi societate.
Mijloacele de comunicare politică prin care Monarhia lui Wilhelm al II-lea – statul social german – se legitima ca asigurator al populaţiei defavorizate ca urmare a procesului modernizării, îi servesc lui Gusti ca surse de legitimare a unei Monarhii care intervine social. Monarhia lui Carol al II-lea în anii ’30 este construită prin Şcoala gustiană ca un regim absolutist iluminat de autoritate socială, mai degrabă decât ca un stat de drept social cu regim democratic.
[1] Gusti, Dimitrie (1924a), Andrei Bârseanu şi naţionalismul, Discurs rostit în şedinţa solemnă la 9 iunie 1924 sub preşedinţia de onoare a M.S. Regelui de C. Rădulescu-Motru, cu răspuns de Dimitrie Gusti, Ed. Cultura naţională, Bucureşti (1924a), op. cit., p. 25
[2] Ibidem
[3] Fărcăşanu, Mihail (2006/1940), Monarhia Socială, ediţie îngrijită de Pippidi, Andrei, Ed. Domino, Bucureşti, (2006/1940), pp. 219-220
[4] Ibidem
[5] Carol al II-lea, Regele României (1995), Între datorie şi pasiune, Însemnări zilnice, [vol. 1], 1904-1939, Ed. Silex, Bucureşti, pp. 249-250
[6] Fundaţia Culturală Regală Principele Carol, 1934-1938 (1938), p. XXIII, p. XXXI
[7] Carol al II-lea (1995), op. cit, [vol 1], p. 250
Extras din Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Şcoala gustiană între carlism şi legionarism, Ed. Curtea Veche, 2012
Lasă un răspuns