Monografia gustiană a Naţiunii, model al Enciclopediei României (1938-1943)
Maria LARIONESCU
Revista Transilvania, nr. 10-11, 2014
The Encyclopaedia of Romania (1938-1943), an illustrative work of the Romanian spirituality, is ascribed to the sphere of influence of the Bucharest School of Sociology due to its initiative “father”, Dimitrie Gusti, professor and founder of the school, as well as due to the model of the sociological communities’ monograph which it followed. The imprint of the Gusti school of monographs was powerful enough in order to influence the motivation for the elaboration of the Encyclopaedia of Romania – its theoretical and methodological orientation, the solutions agreed for problems identification and solving, the negotiations of the different points of view, the overcoming of the obstacles encountered during the approach, etc. In the following article the author lists some relevant aspects showing how the system of Gusti’s school of sociology decisively influenced the identity of the Encyclopaedia of Romania.
Keywords: Encyclopaedia of Romania, The Bucharest school of sociology, Dimitrie Gusti, theoretical and methodological orientation
Enciclopedia României (1938-1943), operă reprezentativă a spiritualităţii româneşti, se înscrie în sfera de influenţă a Şcolii sociologice de la Bucureşti, prin „părintele” care a iniţiat-o, profesorul şi fondatorul Şcolii, Dimitrie Gusti, şi prin modelul monografiei sociologice de comunităţi care a stat la baza acestei opere. Amprenta Şcolii monografice gustiene a fost suficient de puternică pentru a influenţa motivaţia elaborării Enciclopediei României (E.R.), orientarea teoretico-metodologică, soluţiile agreate pentru identificarea şi rezolvarea de probleme, negocierea punctelor de vedere diferite şi a depăşirii obstacolelor intervenite pe parcurs, etc. În cele ce urmează vom prezenta câteva aspecte relevante ale modului în care sistemul sociologiei monografice gustiene a influenţat decisiv identitatea E.R.
1. Motivaţia elaborării E.R. ca proiect cultural naţional al României întregite
O confesiune a profesorului Dimitrie Gusti (1938, VII) dezvăluie momentul zero al apariţiei ideii Enciclopediei României: în 1920, în timpul lucrărilor Comisiei de naţionalizare a Universităţii transilvănene pentru numirea de profesori la Facultatea de Litere, trei profesori eminenţi, fondatorul Şcolii sociologice de la Bucureşti, Dimitrie Gusti şi istoricii Vasile Pârvan şi Nicolae Iorga şi-au asumat, „ca pe un legământ”, un proiect cultural naţional, o Enciclopedie a noii Românii unite.
1.1. Enciclopedia României, o urgenţă istorică a statului naţional unitar român
Detaliile de context sunt semnificative, fiind prilejuite de examinarea şi inspectarea bibliotecilor, sălilor de curs şi seminar ale Universităţii clujene; cei trei profesori au fost impresionaţi de bogăţia de surse de specialitate, „toate în limbi străine”; dar „şocul” resimţit pretutindeni s-a datorat „ostentaţiei” cu care erau întâmpinaţi în fiecare încăpere de multele „volume grele” şi „frumos legate” ale celor două Enciclopedii ale Ungariei (cu menţiunea făcută de Gusti că cea mai recentă, întreruptă de împrejurările nefavorabile cauzate de război şi „lichidarea ca stat şi regim politic”, a fost totuşi finalizată după conflict). Cu o superioară înţelegere a semnificaţiei acestei opere fundamentale a statului vecin, dar care ascundea şi o durere a intelectualului român, Gusti constata că
„Enciclopedia însemna pentru ea (pentru Ungaria, n. ns.) o manifestare de cultură, de protestare şi de revendicări. Luam în mâini acele volume grele şi frumos legate şi ne întrebam, când vom pune în locul Enciclopediilor ungureşti, o Enciclopedie a noii Românii unite. Era nu numai o constatare şi o părere de rău, în treacăt, ci ca un fel de legământ, de la începuturile României Noi, de acţiune viitoare în acea direcţie” (Gusti, 1938, VII).
Urgenţa unui asemenea proiect naţional era percepută de D. Gusti în termenii unui izvor fundamental de putere al societăţii româneşti întregite dat de realizarea „imaginii ţării şi a neamului românesc… aşa cum s-au închegat a doua zi după unire”; autorul explică faptul că puterea imaginii depăşeşte frontierele reflecţiei propriilor evoluţii şi înfăptuiri istorice, sporindu-şi forţa prin percepţia propriilor simboluri şi creaţii în ochii celorlalţi. Enciclopedia României a fost gândită şi proiectată de la început ca „o lucrare temeinică şi esenţială”, „un inventar şi un îndreptar” (Gusti, 1938, IX).
Înfăptuirea unui proiect de asemenea anvergură urma să valorifice, desigur, resursele şi experienţele existente în ţară şi peste hotare la momentul respectiv şi să le sincronizeze la ceasul marilor transformări pe care le experimentase ţara după unirea cea mare. Cea mai importantă resursă academică existentă, menţionată de D. Gusti, era „Enciclopedia Română (1898-1904), singura publicaţie enciclopedică, editată de ASTRA (Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, înfiinţată la Sibiu în 1861), prin eforturile neobosite ale doctorului şi publicistului Diaconovici Corneliu (1859-1923).
Evaluarea publicaţiei a pus în lumină două limite importante: cel din urmă volum apăruse cu 25 de ani înainte şi era epuizat; în al doilea rând publicaţia era depăşită de noile stări de lucruri prin care trecuse societatea românească după războiul de întregire şi era stringentă nevoie de aducerea ei la zi. Iniţial, în 1929, editura ASTREI a conceput editarea unei a doua ediţii care să fie o oglindă a noilor stări de lucruri ale poporului român. O fericită coincidenţă face ca, tot în 1929, o instituţie culturală de referinţă, Institutul Social Român (ISR), apărut iniţial ca Asociaţia pentru Ştiinţa şi Reforma Socială, în 1919, şi transformată, în 1921, în Institutul Social Român, să-şi sărbătorească un deceniu de activitate prodigioasă ce-l îndreptăţea să-şi propună pregătirea şi înfăptuirea marelui proiect naţional al Enciclopediei României, ca un „Dicţionar social, economic şi politic al României” (Gusti, 1938, VII).
Conform precizărilor lui Gusti, lucrările la acest proiect au demarat imediat, prin întocmirea şi publicarea unui prospect şi desfăşurarea primelor şedinţe şi consfătuiri de lucru. În acest context era firească iniţiativa ASTREI şi a redactorului principal al publicaţiei enciclopedice amintite, doctorul Corneliu Diaconovici, de a căuta sprijin ştiinţific şi de cooperare colegială la Institutul Social Român. Ceea ce a rezultat a fost începutul unei conlucrări între cele două echipe, constând, după mărturia lui Gusti, în stabilirea unor discuţii preliminare, finalizate prin elaborarea unui sistem de fişe de înregistrare a datelor, inclusiv pregătirea unui laborator special pentru colectarea şi prelucrarea informaţiilor, situat „deasupra localului librăriei Krafft din Sibiu” (ibidem). După opinia lui D. Gusti „Dicţionarul social intra cu felul lui de înţelegere şi cu materialul propriu, lărgind şi mai ales înnoind, în cuprinsul vechei «Enciclopedii Române».” (Gusti, 1938, VIII).
Entuziasmul care a însoţit începutul unei prestigioase colaborări instituţionale nu a avut suficientă forţă pentru a susţine un efort laborios şi durabil de edificare a unei publicaţii de anvergură. Curând, arăta Gusti, Asociaţia ASTRA a dorit să preia pe cont propriu elaborarea celei de a doua ediţii, mobilizându-şi membrii şi secţiile sale ştiinţifice de la Cluj, „iar pentru o bună chezăşie de adâncime şi de continuitate de lucru” a intrat în legătură cu „Fundaţiile Regale” (Gusti, 1938, VIII). Pasul decisiv a fost constituirea Asociaţiei Ştiinţifice pentru Enciclopedia României, ca persoană morală şi juridică, sub preşedinţia lui Dimitrie Gusi şi direcţia dr. Virgiliu Leonte, sub patronajul Regelui Carol II.
După trei ani de relativă acalmie în experimentări şi încercări de resuscitare a proiectului, o iniţiativă a doctorului Virgiliu Leonte din 1932, menţionează D. Gusti, a marcat începutul lucrărilor pentru o Enciclopedie de proporţii mai reduse, pe care în 1936 a lărgit-o luând în considerare proiectele şi resursele de cercetare ale ASTREI şi ISR.
1.2 Enciclopedia României – Inovarea paradigmei
Prin tradiţie enciclopedie (din gr. enkuklios paideia) desemnează ansamblul cunoştinţelor omeneşti din toate sferele ştiinţelor. Cele mai vechi şi mai multe enciclopedii au îmbrăţişat forma de dicţionar alfabetic pentru clasificarea informaţiilor. La finele sec. al XVII-lea filozoful britanic Francis Bacon (1561-1626) a întreprins prima clasificare metodică a principiilor şi rezultatelor ştiinţelor, ţinând seama de ordinea stabilită de materiile de studiu. În secolele următoare, cu deosebire în sec XVIII şi XIX, apar dicţionarele alfabetice simultan cu expunerile metodice (tratând o disciplină sau ştiinţă particulară în unul sau mai multe volume), dar şi lucrări combinate în care documentarea enciclopedică întregeşte articolele redactate în ordine alfabetică.
O enciclopedie emblematică pentru evoluţia progresului spiritului uman este Encyclopedie sau Dictionnaire raisonne des sciences, des arts et des metiers (1751-1780), 35 vol., sub direcţia lui Denis Diderot şi d’Alembert. Este cea mai cunoscută şi mai cuprinzătoare critică de pe poziţii raţionaliste a tradiţiilor medievale, a autorităţii instituţiilor premoderne, prejudecăţilor şi credinţelor religioase, în numele progresului cunoaşterii ştiinţifice, a idealurilor libertăţii, fericirii şi bunăstării umanităţii. Influenţa ei asupra istoriei moderne şi contemporane a fost atât de adâncă şi de durabilă întrucât a pregătit cugetele pentru inovaţiile modernităţii: credinţa în puterea ştiinţei şi progresului, valorizarea principiilor democraţiei, libertăţii, egalităţii de şansă, etc. Tradiţia dicţionarelor enciclopedice care publică în volume succesive câte o materie sau disciplină particulară este îmbogăţită în vremea din urmă cu un număr mare de enciclopedii specializate, sub forma unor dicţionare alfabetice şi/sau combinaţii de expunere metodică şi alfabetică: agricole, geografice, filozofice, literare, religioase, muzicale, medicale etc.
O experienţă redacţională, centrată pe „expunerea metodică a materiilor”, considerată o sursă de inspiraţie în viziunea gustiană asupra enciclopediei româneşti, a fost opţiunea lui de Monzie Anatole (1876-1947), om politic francez, ministru al Educaţiei Naţionale (1912-1934), preşedinte al publicaţiei Encyclopedie francaise, fondate în 1935, implementată de L. Fevre şi terminată în 1962 sub direcţia lui Gaston Berger, conţinând 20 de volume (Grand Larousse Encyclopedique, 1863, vol. 7). Totuşi, această enciclopedie, arăta Gusti, este o aplicare mai nouă a ideii universaliste în forma ei clasică raţionalistă a lui d’Alembert şi Diderot, ambele variante fiind „lăsate de o parte”.
O clarificare importantă ne-o oferă însuşi Profesorul Gusti atunci când se delimitează categoric de abordarea universalistă abstractă a clasificării datelor în „compartimentele nenumărate ale unei aşezări alfabetice” (Gusti, 1938, VIII): „Ceea ce deosebeşte esenţial Enciclopedia României de toate publicaţiile asemănătoare, atât din străinătate cât şi de la noi, şi ceea ce ne-o face atât de scumpă, este că la temelia ei a fost pusă Naţiunea” şi studiile monografice (Gusti, 1938, VII, VIII). Inovaţia preconizată era radicală: se trecea de la dicţionarul alfabetic la „enciclopedia funcţională”, semnificând „o colecţie de probleme fundamentale, înmănuncheate organic”; „Enciclopedia României va fi deci o Enciclopedie naţională, nu universală, şi vie, nu abstractă, a timpului în care trăim; ea va fi deci expresia vieţii şi a unei epoci”.
Fondatorul Şcolii Sociologice de la Bucureşti era conştient de riscurile şi dificultăţile schimbării paradigmei de elaborare a proiectului enciclopedic atât pentru specialişti cât şi pentru cititori. Substituirea enciclopediei alfabetice cu cea funcţională ar putea să „sperie, prin toate greutăţile căutării după alte criterii, într-un material nesfârşit, rămas parcă fără cheie, din punctul de vedere al unităţii şi al înţelegerii în resorturile lui intime a întregului câmp de explorat”, dar cu toate acestea „ea înseamnă un îndrăsneţ pas mai departe” (Gusti, 1938, VIII).
Un compromis util
Conducerea redacţională a E.R. în frunte cu preşedintele D. Gusti, colaboratori precum Mircea Vulcănescu, Anton Golopenţia şi oameni de ştiinţă apropiaţi ca Dr. Mitu Georgescu, Dr. Sabin Manuilă şi alţii au ajuns la o soluţie operaţională care fructifică avantajele enciclopediilor alfabetice fără a pierde nimic din beneficiile structurii organice, pe materii ale E.R. Este vorba de adăugarea la finalul fiecărui volum a două instrumente moderne comprehensive de identificare a informaţiilor conţinute în tematica tratată: Indicele Autorilor şi Indicele Textului (de materii), cu excepţia vol. II, Ţara Românească, care cuprinde o singură listă extinsă, exhaustivă, Indicele localităţilor din România.
Opţiunea lui D. Gusti pentru o enciclopedie funcţională a comunităţii naţionale s-a sprijinit şi consolidat pe o experienţă de cunoaştere instituţionalizată orientată de o paradigmă validată la nivel macrosocial. Mutarea centrului de greutate pe doctrina naţiunii aflată, la debutul lucrărilor enciclopediei în faza „unei ştiinţe în formaţie”, după precizarea profesorului Gusti, era facilitată de „opera de maturitate a Institutului Social Român”, adică de studiile monografice de sate şi oraşe, de probleme şi procese sociale desfăşurate peste un deceniu de documentare, cercetare, dezbateri şi publicaţii.
1.3 Experienţa Institutului Social Român, ghid orientativ pentru enciclopedie
Creat din iniţiativa eminentului sociolog Dimitrie Gusti, cu sprijinul unor specialişti în ştiinţa şi practica social-politică, Institutul Social Român a fost una dintre cele mai interesante instituţii de utilitate publică din România interbelică (Larionescu, Mărginean, Neagu, 2006, 74.) Experienţa acumulată de ISR a oferit atât o structură de construcţie cât şi o practică metodologică verificată a viitoarei Enciclopedii a României Împrejurarea fastă a aniversării a zece ani de activitate a ISR a prilejuit relansarea proiectului enciclopediei în formatul amintit deja al unui Dicţionar social, economic şi politic al României. Prospectul publicat al viitoarei publicaţii precum şi şedinţele şi consfătuirile preliminare, agreate cu entuziasm de membri şi colaboratorii institutului (Gusti, 1938, VII), indicau o practică metodologică neproblematică, susţinută de două atuuri: existenţa unei documentări ştiinţifice vaste în secţiile Institutului şi a unor echipe instituţionalizate de specialişti şi tehnicieni cu experienţă de cooperare ştiinţifică.
După un an de căutări şi încercări de sistematizare a informaţiilor ISR a modificat proiectul iniţial în sensul că structura Dicţionarului urma să fie lărgită într-o publicaţie enciclopedică de amploare a viitorului în care capitolele dicţionarului să se transforme într-o succesiune de volume (Gusti, 1938, VII): „Sociologie, Etică şi Politică generală; Istoria doctrinelor politice, economice şi sociale; Enciclopedie juridică; Drept constituţional; Drept administrativ; Drept public internaţional; Istoria dreptului român; Economie politică (istoria faptelor economice; economie politică teoretică; economie politică naţională; Finanţe; Statistică; Cooperaţie; Probleme agrare; Legislaţie industrială; Politică socială; Politică externă; Biografii politice; Legislaţie şcolară; Legislaţie bisericească; Legislaţie militară; Istoria socială a Românilor; Geografia economică şi politică a României; Cultura în România, şi altele şi altele” (Gusti, 1938, VIII).
Să înţelegem această schimbare de concepţie a proiectului ca un recurs aparent la tradiţia universalist raţionalistă a dicţionarului, survenită după un deceniu de experienţă a ISR, sau ca abandonare a paradigmei universalist raţionaliste a dicţionarelor enciclopedice experimentate până la acea dată? Derularea proiectului enciclopediei oferă un angajament ferm al autorilor în favoarea unei lucrări referenţiale organice. Mai întâi, obiectivul asumat al Enciclopediei României (ER) coincidea cu strategia adoptată de ISR de a oferi o expresie sintetică a nevoii de propăşire a societăţii prin modernizare instituţională dublată, însă, de o implicare sistematică a comunităţilor locale. În al doilea rând, proiectul managerial al viitoarei publicaţii enciclopedice a fost inspirat de practicile ISR în câteva direcţii fundamentale, cu funcţie de ghid autentic al elaborării Enciclopediei României.
1.3.1. Identificarea problemelor sociale majore generate de schimbările structurale ale societăţii româneşti după 1918
– dublarea teritoriului şi a populaţiei, decalajele dintre nivelurile de industrializare, urbanizare, organizare administrativă, juridică, culturală ale provinciilor noului stat naţional
– cercetarea lor obiectivă de către cele mai prestigioase competenţe ale ţării, atât personalităţi reputate cât şi institute de cercetare, laboratoare şi departamente guvernamentale.
Ierarhia problemelor abordate este reflectată de structura tematică a volumelor enciclopediei. Abordarea atomară, fragmentată a vechilor enciclopedii a fost înlocuită cu o reconstrucţie ştiinţifică organică, integralistă a corpului naţiunii; lucrarea este sistematizată în trei secţiuni masive divizate în şase volume (Gusti, 1938, IX), din care au apărut primele patru: A) Organizarea politico-administrativă: volumul I, Statul şi volumul II, judeţe şi oraşe, întitulat Ţara Românească; B) Economia: volumul III, Economia Naţională şi volumul IV, Întreprinderi şi Instituţiuni economice; C) Cultura: volumul V, Cultura naţională şi volumul VI, Instituţii şi personalităţi culturale. Deşi lucrările pregătitoare pentru volumele consacrate culturii au fost efectuate, acestea nu au mai văzut lumina tiparului din pricina declanşării celui de Al Doilea Război Mondial, materialele fiind pierdute.
1.3.2. Încurajarea cunoaşterii şi tratării comparativ-istorice
a problemelor societăţii româneşti în ansamblu cât şi în plan regional, al provinciilor istorice dar şi cu cele ale societăţilor europene, dat fiind faptul că România întregită trăia într-o nouă constelaţie social-politică a Europei, „cu care va trebui să fie solidară”. Viziunea comparată, diacronică şi sincronică, este prezentă în toate studiile celor patru volume, conferind analizelor adâncime, claritate şi comprehensiune. Un exemplu, din multe altele, ilustrează abilitatea autorilor M. Manoilescu, Mitu Georgescu, A. G. Galan, Gr. Mladenatz, N. C. Angelescu, I. C. Vasiliu ş.a., de a descrie şi explica particularităţi ale evoluţiei socioeconomice a societăţii româneşti. Recurgând la o prezentare istorico-comparată a evoluţiei societăţii româneşti de după Adrianopole (1929) până la finele perioadei interbelice, reputatul economist şi sociolog M. Manoilescu explică debutul procesului de modernizare a ţării ca dezvoltare comercială provocată de favorizarea schimburilor cu ţările occidentale, urmat, după 1880, de etapa dezvoltării industriale naţionale în regim de protecţie (legi speciale de ocrotire a industriei naţionale, facilităţi vamale, credite de stat, comenzi de stat). Dezvoltarea industrială a României, chiar dacă ea s-a făcut în regim de protecţie, precizează Mihail Manoilescu, a generat o „prosperitate continuă, graţie căreia şi-a mărit venitul său naţional şi şi-a sporit în mod vizibil buna stare a locuitorilor ei” (Manoilescu, 1939, 256).
În 1935, precizează autorul, România ajunsese să-şi acopere 70% din nevoile sale industriale din resurse proprii. Cu resursele oferite de industrie s-au putut construi şi susţine instituţiile statului român şi civilizaţia modernă (oraşele, căile ferate, îmbrăcămintea populaţiei, etc.) şi nicidecum cu „producţia noastră agricolă anemiată, de un randament inferior tuturor celorlalte ţări agricole din Europa”: este edificator faptul că „în schimbul internaţional, România vinde produsul muncii a zece muncitori agricoli contriia produsului muncii unui singur lucrător industrial din occident” „Nu se mai poate deci vorbi astăzi de o Românie eminamente agricolă” (Manoilescu, 1939, 257, 260; 1943, 880). Mai mult, după opinia autorizată a lui M. Manoilescu, evoluţia economiei româneşti a creat condiţiile pentru „afirmarea geniului tehnic şi organizator al Românilor. O pleiadă de tineri ingineri, ieşiţi mai ales din şcolile noastre politehnice de la Bucureşti şi Timişoara, s-au aruncat cu mult curaj în industrie, şi-au verificat acolo cunoştinţele tehnice şi şi-au dezvoltat spiritul organizator” (Manoilescu, 1939, 260).
O evoluţie descendentă a rentabilităţii agriculturii este prezentată în enciclopedie şi de N. C. Angelescu; el constată că dintr-o serie de împrejurări, cum sunt „lipsa de capital de exploatare, lipsa maşinilor şi instrumentelor agricole şi mai ales lipsa unei discipline a muncii productive, rezultă pentru economia noastră agricolă o pierdere de vreme care a fost evaluată de specialişti la un miliard de zile anual pe întreaga ţară. În asemenea condiţii, cultura pământului este şi rămâne o considerabilă risipă de forţe şi de timp”, ceea ce face ca agricultura să fie în zilele noastre „o ocupaţie lipsită de rentabilitate” (Angelescu, 1943, 872). 1.3.3. Stimularea punctelor de vedere opuse, a spiritului larg de toleranţă al opiniilor diferite asupra subiectelor tratate care să „găzduiască” cele mai importante tendinţe sociale şi politice pentru a da proiectului Enciclopediei o cât mai mare supleţe. Spre pildă, rămânând în acelaşi context al problematicii dezvoltării socioeconomice a societăţii româneşti din epocă, conducerea Enciclopediei a introdus în dezbatere puncte de vedere diferite privind direcţia de evoluţie a ţării, ca de pildă încurajarea mai degrabă a agriculturii „care este şi rămâne temelia economiei româneşti, pârghia cea mai importantă a prosperităţii ţării” (Ionescu-Siseşti, 1939, 302).
1.3.4. Promovarea sincerităţii ştiinţifice prin practicarea documentării aprofundate
D. Gusti şi colaboratorii săi apropiaţi, H.H. Stahl, M. Vulcănescu, A. Golopenţia, Tr. Herseni, O. Neamţu, erau încredinţaţi că într-o perioadă de organizare intensă a societăţii româneşti „acţiunile eficace cereau o documentare temeinică”, superficialitatea fiind, mai mult decât înainte, „o crimă contra naţiunii”. În consecinţă, toate studiile publicate în cele patru volume ale Enciclopediei României sunt fundamentate pe o evidenţă empirică cuprinzătoare, semnificativă pentru tema tratată: rezultate ale cercetărilor monografice, excurs socioistoric, baze de date statistice din surse autentice, analize comparative, observaţii directe, analize legislative, iconografie, reproduceri de artă, hărţi etc. De exemplu, tematica structurii sociale a satului românesc se sprijină pe rezultatele cercetărilor monografice şi de acţiune socială în peste 126 de sate, cu participarea a aproape 1000 studenţi şi 1600 specialişti şi tehnicieni; acestea au oferit informaţii şi interpretări esenţiale pentru diagnoza situaţiei satelor, ce acopereau 80% din populaţia ţării (Gusti, 1938): fărâmiţarea proprietăţii, bugetul gospodăriilor de ţărani săraci, mijlocaşi şi bogaţi, inventarul agricol, mortalitatea excesivă, deficitul de naşteri în anumite zone, analfabetismul, alimentaţia, igiena sătenilor şi a locuinţei, etc.
2 Monografia sociologică a Naţiunii: paradigmă întemeietoare a Enciclopediei României
Dimitrie Gusti a recurs la ideea de monografie sociologică a comunităţii pentru a construi o viziune teoretică asupra unei triple strategii (naţionale, regionale, locale) de dezvoltare a societăţii româneşti întregite. El se înscrie în tradiţia gândirii sociale romaneşti, dezvoltată de personalităţi eminente ca I.H. Rădulescu, G. Bariţ, M. Eminescu, T. Maiorescu ş.a., conform căreia „punerea în lucrare a principiilor moderne de libertate, egalitate, proprietate, democraţie, stat modern să nu distrugă structurile sociale de solidaritate moştenite.
Eforturile teoretice de raţionalizare si europenizare ale societăţii româneşti rămase în urmă erau văzute de aceşti mari oameni de cultură, cu autentică vocaţie reformatoare, prin conservarea memoriei istorice, a ideii de comunitate, comunităţile istorice fiind singurele care pot genera spirit de unitate, coeziune socială, implicare morală, continuitate, sentimente de datorie, de apartenenţă. Raţiunea umană, natura omului nu constituie, în optica personalităţilor care au fundat sociologia românească, un garant suficient al legitimităţii împrumutului cultural in vederea modernizării societăţii tradiţionale; „omul natural” trebuie completat de „omul istoric”, adică de omul susţinut de autoritatea comunităţii etnice, religioase, familiale, săteşti, de vecinătate, de raporturile de prietenie etc. Cele mai interesante perspective, idei şi sisteme sociologice au fost imaginate ca răspuns la tensiunea dintre eforturile de conservare a identităţii etnice, pe de o parte, şi modernizarea ei prin împrumutul cultural extern, pe de alta.
Concepţia monografiei sociologice constituie un ansamblu articulat de teorii, concepte, teze, care oferă un model de analiză a comunităţii naţionale (Larionescu, 2007, 118-133): teoria voinţei sociale, teoria cadrelor şi manifestărilor, conceptele de unitate socială, relaţii şi procese sociale, legea paralelismului sociologic, conceptul de interdisciplinaritate, legea dreptăţii, idealului, circuitului social.
Prezentăm, pe scurt, câteva repere metodologice, care au relevanţă pentru proiectul Enciclopediei României. Voinţa socială este considerată de Gusti esenţa vieţii sociale şi principiul său explicativ, având o calitate unică şi anume capacitatea uimitoare de a crea unitatea socială în virtutea constituţiei sale intime. Exercitarea „imboldului de socializare al voinţei” necesită prezenţa materialului asupra căruia „se dezlănţuie” influenţa voinţei sociale. Acest material este format din „unitatea mediului” sau a cadrelor vieţii sociale.
Cadrele vieţii sociale definesc virtualităţile, putinţele de devenire ale vieţii societăţii: cadrul cosmic (mediul natural geografic), cadrul biologic (factorii biologici, demografici, rasiali), cadrul istoric (cultura moştenită) şi psihic (psihologie colectivă, opinie publică). Nu mai puţin originală este şi viziunea lui Gusti asupra teoriei manifestărilor voinţei sociale.
Manifestările vieţii sociale sunt categorii a priori care structurează realitatea socială: manifestările economice şi cele spirituale constituie substanţa vieţii sociale, în vreme ce manifestările juridice şi politice alcătuiesc funcţiunea acesteia. Tipologia manifestărilor gustiene îşi află izvorul de inspiraţie in filozofia kantiană. Tr. Herseni prezintă raportul dintre cele două tipuri de manifestări formulat de D. Gusti ca un răspuns kantian: activitatea economică si spirituală fără reglementarea juridică si ierarhizarea etică ar fi o activitate oarbă, haotică; activitatea juridică, morală, politică si administrativă fără o materie pe care să o organizeze ar fi o activitate lipsită de conţinut, goală (Herseni, 1934, 102).
Ce semnificaţie au aceste concepte pentru proiectul ER?. Cum se reflectă aceste concepte în metodologia operaţională a ER? Prezentăm câteva corolarii indicative ale teoriei lui Gusti asupra construcţiei publicaţiei.
2.1. Ideea de condiţionare în locul celei de determinare mecanică
Cu alte cuvinte, cauza clasică apare sub ipostaza de virtualităţi, indeterminare, probabilitate, fascicol de posibilităţi. Cadrele nu au capacitatea de a determina în chip univoc transformări (manifestări) sociale, ele nu indică niciodată, în chip nemijlocit, o necesitate, ci doar „un câmp de virtualităţi ce urmează să fie actualizate” de puterile voinţei sociale (Gusti, 1946, 54). Cercetările pe teren, în arhive cu instrumentarul cadrelor şi manifestărilor voinţei sociale au furnizat dovezi în acest sens, constând în numeroase situaţii în care în aceleaşi cadre apar manifestări diferite sau în cadre diferite apar manifestări asemănătoare. De pildă, coloniştii moţi de lângă Timişoara, observă Gusti, continuă să profeseze meseriile de „negustori ambulanţi săraci în câmpiile mănoase ale Banatului”, iar coloniştii macedoneni din Dobrogea „perseverează în păstorit şi comerţ în mijlocul tătarilor şi turcilor agricultori” (Ibidem, 53). În acelaşi sens, alţi autori ai ER, cum sunt Gr. Mladenatz, A.G.Galan, I. Tatos, au demonstrat în studiile lor că voinţa legiuitorului şi a puterii administrative nu sunt cauze nemijlocite ale dezvoltării mişcării cooperatiste în România; este vorba mai degrabă de favorizarea cooperaţiei prin instituirea federalelor, uniunilor de control şi ale centralelor care aveau scopul de a îndruma, controla şi finanţa cooperativele şi nicidecum de a substitui „spiritul de întrajutorare a unui grup de elemente muncitoare având nevoi comune de satisfăcut” (Mladenatz, 1943, 631).
2.2. Explicaţie cauzală integralistă, „caldă”, nu rece, mecanică
O inovaţie gustiană semnificativă pentru subiectul de faţă este modalitatea cum a prelucrat cu măiestrie ideile sociologice franceze privind supremaţia întregului care îşi armonizează părţile componente şi opţiunile fenomenologice germane asupra abilităţilor indivizilor şi grupurilor sociale de a structura realitatea socială cu ajutorul categoriilor logice a priori. Formula cauzalităţii sociologice, la care ajunge autorul, este surprinzător de originală şi rezistentă la proba timpului: numai împreună, voinţa socială (cu întreaga ei morfologie intimă) şi cadrele sale naturale şi sociale alcătuiesc cauzalitatea sociologică, sau codificat, V+C=M (Voinţa+Cadre=Manifestări). Cât de actuală este viziunea gustiană asupra principiului cauzalităţii sociale se poate vedea cu uşurinţă din felul cum autorii ER l-au aplicat în cercetarea vieţii economice a societăţii româneşti. De exemplu, C. Garoflid, N. Cornăţeanu, G. Ionescu-Siseşti, I. C. Vasiliu ş. a. au tratat, cu superioară înţelegere, agricultura ca valorizare a cadrului natural (climă, sol, relief) şi social (tradiţii, obiceiuri, opinie publică) de către priceperea şi voinţa omenească. În acest context, constatau aceştia, este explicabil eşecul reformelor agrare succesive, de la 1864 şi până la exproprierea de după primul război mondial, inclusiv, datorat modalităţilor unilaterale de înfăptuire a lor.
Unele neajunsuri aparţin reformelor agrare, care s-au centrat pe soluţionarea problemei sociale agrare, neglijând rentabilitatea acesteia; mai mult distribuţia pământului la ţărani nu a fost însoţită de educaţia noilor proprietari pentru „deşteptarea de noi trebuinţe”: „înfiinţarea de silozuri în gările din regiunile de producţie, magazii, credit, organizarea muncii mecanice” (Garoflid şi Cornăţeanu, 1939, 150).
2.3. Ideea de structură integralistă şi funcţională a ER
Sub influenţa principiilor şi practicilor metodologice induse de teoria monografiei sociologice a rezultat o structură integralistă şi funcţională a Enciclopediei României, unde „cititorii nu se vor mai rătăci în faptele mărunte, ci vor putea urmări direcţiile şi fragmentele mari, înaintea cărora nu se pierde conştiinţa şi amintirea întregului, şi unde acele fapte mărunte se întâlnesc de la sine încadrate. Iar în cele din urmă, ei vor descoperi că însăşi căutarea, nu numai rezultatele ei, într-o asemenea Enciclopedie, este mai uşoară şi mai rodnică decât în cele vechi, cu care s-au deprins” (Gusti, 1938, IX).
Sistemul monografiei sociologice a comunităţii (naţionale, zonale, locale) a orientat structura celor patru volume cât şi a fiecărui studiu în parte, ţinând seama de particularităţile şi complexitatea tematicii tratate, opţiunile autorilor, interconexiunile problemelor abordate. Aplicarea cea mai transparentă a tiparului monografiei gustiene este vizibilă în volumul al doilea al Enciclopediei României, Ţara Românească, în care se specifică Partea I Monografiile judeţelor României şi Partea II, Monografiile oraşelor reşedinţă, urmate de Planul (de redactare), reiterând schema cadrelor şi manifestărilor specifice paradigmei Şcolii de la Bucureşti: Cadre – Stema, Geografie (Aşezare, Înfăţişarea pământului, Climă şi ape, Vegetaţie, Bogăţii minerale), Istorie (Vechime şi dezvoltare istorică), Populaţie (Starea populaţiei, Mişcarea populaţiei), Înfăţişare socială (Configuraţia generală, Îndeletniciri principale, Port, Obiceiuri, Credinţe caracteristice, Aşezăminte, Oameni de seamă, Stări şi prefaceri sociale); Manifestări – Economie (Caractere generale, Agricultură…, Creşterea animalelor, Industrie, Comerţ, Credit şi Cooperaţie, Finanţe publice, Drumuri, Navigaţie…, Cale ferată, Poştă, Telegraf, Telefon…, Turism), Cultură (Ştiinţa de carte, Învăţământ, Instituţii culturale, Confesiuni), Religie, (Biserici şi Instituţii bisericeşti, Organizare administrativă), Administraţie (Organizare judecătorească, Organizare sanitară, Asistenţă şi prevedere socială), Principale aşezări (Comune urbane, nereşedinţă – monografii), Localităţile judeţului respectiv. Volumul se încheie cu Indicele localităţilor României, Hărţi şi planşe în afară de text.
Volumul I al Enciclopediei, Statul, utilizează o formulă a schemei cadrelor şi manifestărilor specificată la tematica structurii statului român, în care delimitările dintre conţinutul cadrelor şi manifestărilor sunt mai puţin tranşante şi în care predomină interconexiunile tematice, diversitatea unor puncte de vedere. Enciclopedia se deschide cu două studii programatice, al lui D. Gusti, Ştiinţa Naţiunii, şi N. Iorga, Originea, Firea şi Destinul Neamului Românesc. Structura volumului consemnează o distribuţie a studiilor ce încorporează în linii esenţiale formula cadrelor şi manifestărilor, cu unele particularităţi ţinând de opţiunile autorilor, de intercondiţionările subiectelor tratate. Astfel, identificăm cadrele geografic şi istoric în mai multe contribuţii, cum sunt Geografia României de Vintilă Mihăilescu, Istoria Românilor, de N. Iorga, Const. C. Giurescu, precum şi alte studii tematice care tratează evoluţia istorică a simbolurilor semnificative ale autorităţii statale româneşti cum sunt: Stema României, Sigiliul Statului, Steagurile României, Însemnele Regalităţii Române, Decoraţiunile Româneşti, Monedele României, Timbrele poştale Româneşti. Autorii, istorici, magistraţi reputaţi, au subliniat, în consens cu viziunea gustiană a comunităţii etnice/naţionale, ideea conform căreia aceste însemne reprezintă aspiraţiile şi idealurile fiinţei istorice şi politice ale comunităţii, manifestări ale unor valori şi idei preţuite de-a lungul timpului. Ilustraţiile bogate, cele mai multe de deosebită acurateţe şi calitate tehnică şi artistică, sporesc calităţile cognitive şi comprehensive ale textelor.
De la „mediul geografic” la temeiul geografic al organizării administrative a României.
Reputatul profesor Vintilă Mihăilescu, în studiul său „Geografia României”, care deschide capitolul I al primului volum al ER, a cercetat marile zone naturale ale ţării şi a constatat că ele se leagă „prin drumul văilor şi al culmilor radiare” în „acea armonică unitate complexă, care constituie personalitatea geografică a ţării noastre”. Iar „conştiinţa acestei unităţi complexe” corespunde unităţii naţionale, dobândite „odată cu sporirea neamului românesc şi a puterii lui politice” (Mihăilescu, 1938, 47). Limitarea la regiunile naturale a produs de-a lungul istoriei, nu doar la noi ci şi la alte popoare, „organizarea primitivă” a activităţilor economice, politice, administrative. Plecând de la caracterul geografic dominant, autorul identifică în România „patru tipuri de judeţe: judeţele de depresiune, judeţe de bazine fluviale, judeţe de pădure şi judeţele de stepă” (Mihăilescu, 1938, 49). El conceptualizează relaţia mediu-activităţi administrative prin sintagma „Temeiul geografic al împărţirii administrative” a României. Ulterior, pe măsura creşterii populaţiei, odată cu sporirea mijloacelor de transport şi a siguranţei au apărut judeţe complexe care au depăşit cadrele zonelor naturale (ibidem).
Acest mod de abordare relevă consensul opţiunii teoretice a geografului şi a sociologului Gusti în ceea ce priveşte descrierea şi înţelegerea mediului natural. Este vorba de importanţa decisivă a relaţiei dintre resursele de mediu şi viaţa socială. Observăm că, în acelaşi prim volum al ER, avem două studii privind istoria românilor, scrise de autori de prestigiu, N. Iorga şi C.C. Giurescu. Managerii publicaţiei au decis introducerea în volum a ambelor contribuţii, ţinând seama de notorietatea autorilor şi diferenţierea perspectivelor de tratare. În studiul său Originea, Firea şi Destinul Neamului Românesc, Nicolae Iorga prezintă principalele repere istorice ale evoluţiei poporului românesc, cu accent asupra unor caracteristici fundamentale ale psihologiei etnice şi formelor sale de organizare.
Rezultatul analizei sale este un profil tradiţional al comunităţilor săteşti, relevant pentru direcţia de evoluţie a statului:
– satul românesc se constituie ca rezultat al evoluţiei organice, treptate a poporului, la antipodul unor formaţiuni create artificial prin decrete şi ordonanţe;
– satul apare ca o comunitate de „rude, cu oameni buni şi bătrâni care judecă şi împacă”, stabileşte în mod echitabil povara datoriilor către stat, obligaţiile recrutării la oaste, ţinând cont de faptul că „disciplina românească… trece prin inima omului” (Iorga, 1938, 38);
– structura socială tradiţională a satului pune în lumină „solidaritatea de status”, fără diferenţieri semnificative între categoriile sociale: stăpânul de sat era reprezentat printr-un „om care este bun, drept şi viteaz – trei lucruri care se cer neapărat”, altfel el va fi părăsit de toţi (ibidem), nu va avea pricini de judecat, îl va însoţi oprobiul comunităţii;
– reforma cea mare a societăţii româneşti, situată în mijlocul spaţiului european, implică redescoperirea virtuţilor ascunse „în adâncul sufletului nostru, care se cere numai liberat”; aceste calităţi se referă la „putinţa sentimentului omeniei, al iniţiativei” care au fost reactualizate odată cu „momentul de spontaneitate liberă” al procesului întregirii naţionale (Iorga, 1938, 41).
Celălalt studiu, Istoria Românilor, de Const. C. Giurescu, profesor univ., istoric şi director al Fundaţiilor Regale, oferă o descriere cronologică a stăpânirilor, bătăliilor, personalităţilor care au marcat evoluţia poporului nostru din vremuri imemoriale până în perioada interbelică. Autorul pune în relief câteva profiluri de conducători care au avut o importanţă politică şi simbolică deosebită cum sunt personalităţile lui Mircea cel Bătrân (sec. 15), Ştefan cel Mare (sec. 15), Mihai Viteazul (sec. 16), C. Brâncoveanu (sec. 17-18), etc. Autorul acordă atenţie faptelor istorice care au generat suita de schimbări şi evoluţii moderne ale ţării, cum sunt Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821), Tratatul de la Adrianopol (1829), domniile regulamentare, revoluţiile de la 1848 în ţările române, Unirea Principatelor (1859), domnia de peste 48 de ani a lui Carol I, Unirea cea Mare, sub Ferdinand întregitorul (1918), Regenţa (1927-1930) şi Restauraţia lui Carol al II-lea. C.C. Giurescu considera că problema principală a statului român, întregit în graniţele sale, era consolidarea independenţei prin trei reforme substanţiale vizând: tema înarmării, politica financiară pentru a depăşi criza mondială şi problema culturii şi conştiinţei naţionale (Giurescu, 1938, 58). Foarte intuitivă şi utilă pentru o analiză comparată longitudinală este succesiunea de 12 hărţi ale ţărilor româneşti în momente cheie ale evoluţiei sale (Giurescu, 1938, f.p.): Dacia preistorică (din paleolitic până la 512 î.e.n.), Dacia Traiană, Ţările Româneşti în timpul năvălirilor barbare (271-1247), Ţările Româneşti în vremea lui Mircea cel Bătrân, Ţările Româneşti sub Mihai Viteazul (1600), Ţările Româneşti în 1718 (Pacea de la Pojarevac), Ţările Româneşti la 1775, Ţările Româneşti la 1812, Ţările Româneşti în 1856 (Tratatul de la Paris), România la 1878 (Tratatul de la Berlin), România în 1913 (Tratatul de la Bucureşti), România de astăzi (perioada interbelică, n.ns. M. L.).
Un spaţiu generos din primul volum al ER (capitolele III-XI) sunt consacrate, în linii generale, manifestărilor Statului român, începând cu Constituţia României, Dreptul public, Regimul electoral în România, Regimul parlamentar, Administraţia centrală şi locală, Poliţia, Arhivele României, Organizarea Judecătorească, Legislaţia civilă şi penală, Cultele în România, Organizarea învăţământului, Straja Ţării, Sănătatea publică, Asistenţa socială, Asigurările sociale, Organizarea socială a ţărănimii, Regimul agrar în România, Organizaţia socială a muncitorilor, Organizarea socială a profesiunilor, Organizarea fiscală şi financiară a Statului, Armata, Bătăliile Românilor, Viaţa politică a României şi încheind cu România în viaţa internaţională.
Se cuvine să remarcăm faptul că autorii capitolelor din volum nu au urmat o schemă „pură” a indicatorilor cadre şi manifestări, ci au subordonat analizele unor exigenţe vizând imixtiunea acelor evidenţe ce ţin de cadrele sociale şi naturale în corpus-ul manifestărilor, cu rol clarificator, explicativ şi facilitator al operării asupra textelor: evoluţia unor patologii sociale, prezentări de condiţii socioistorice ce au reclamat reacţii reformatoare şi soluţii organizatorice ale statului, etc.
Pe măsură ce complexitatea problematicii creştea şi bogăţia datelor empirice se acumula au apărut provocări vizând clasificarea şi structura tematică a studiilor conform criteriilor operaţionale ale teoriei cadrelor şi manifestărilor, mergând până la revizuiri, juxtapuneri, reluări şi relocări ale datelor cercetării, inclusiv întârzieri în predarea materialelor spre publicare. Cele mai mari dificultăţi întâmpinate de Comitetul de redacţie al E.R.(Comitetul de Redacţie, ER, III, 1939, V-VIII) au apărut la volumele III şi IV privind viaţa economică a României. Proiectul iniţial concepea structura volumului al treilea ca o analiză a economiei generale a ţării (condiţiile sau zestrea economică şi manifestările vieţii economice – Producţia, Circulaţia, Distribuţia, Consumaţia), în vreme ce volumul următor ar fi fost consacrat monografiei feluritelor instituţii şi întreprinderi economice.
O serie de schimbări de context social naţional şi internaţional, intervenite pe parcursul elaborării textelor, îndeosebi începând cu 1937 când toate întreprinderile mari din ţară au fost solicitate să contribuie la eforturile de securitate şi apărare naţională, fiind imposibilă recoltarea de date amănunţite pentru monografierea acestora, au impus o reorientare a cercetărilor. Decizia finală a Comitetului de redacţie, în care un rol decisiv l-a avut proiectul lui Mircea Vulcănescu, a constat într-o integrare mai bună a temelor în ansamblul E.R, prin redistribuirea contribuţiilor şi fuziunea datelor conţinând elemente de cadre (condiţionare) a vieţii economice cu elemente de manifestări ale acestei activităţi. În versiunea finală cititorul află toate lămuririle, atât cele ce derivă din condiţiile naturale şi psiho-istorice ale fenomenelor cât şi din activităţile etico-administrative, legislaţie şi politici sociale, fără a fi nevoit să consulte informaţiile pendulând de la un volum la altul.
2.4. Sociologia naţiunii, călăuză metodologică în elaborarea ER. Prezentăm, în cele ce urmează câteva orientări metodologice relevante pentru întocmirea enciclopediei induse de ideea gustiană a naţiunii
2.4.1. Naţiune versus etnicitate
Dimitrie Gusti şi, într-o anumită măsură, Petre Andrei, C. Rădulescu-Motru au considerat naţiunea ca o trăsătură ideal tipică contrapusă altei trăsături ideal tipice, etnicitatea. Etnicitatea semnifica ceea ce natura a făcut din popor, adică o comunitate de sânge şi tradiţie care duce o viaţă pasivă, de fatalism şi resemnare. Spre deosebire de popor care este o comunitate etnică naturală, naţiunea este un ideal tip al cărei note definitorii sunt creaţia voluntară, efortul de fiecare clipă, voinţa de a fi, de a trăi şi de a lupta pentru un ideal, de creare a unui destin propriu. Dacă poporul este ceea ce natura l-a făcut, naţiunea este „ceea ce se străduieşte ea să fie, ceea ce rezultă din efortul neîncetat al celor care o compun” (Gusti, 1938, 18-21); „naţiunea presupune o voinţă conştientă de scopurile pe care le urmăreşte, stăpână pe mijloacele ei de acţiune” (ibidem). Raportul între naţiune şi etnicitate este văzut în termenii de realitate culturală versus identitate virtuală. În timp ce „naţiunea” este o „unitate socială autonomă de scop şi mijloace”, altfel spus o „comunitate culturală”, „etnicitatea” constituie doar o „realitate virtuală”, o condiţie de viaţă a naţiunii încadrată de el la capitolul „cadrele vieţii sociale”.
Introducerea dimensiunii voluntare ca o variabilă definitorie a naţiunii care o diferenţiază în chip specific, fără a o rupe însă de starea etnică naturală a poporului este, după opinia noastră, o contribuţie decisivă, cu adevărat revelatorie a sociologiei gustiene, cu urmări profunde în planul cunoaşterii si acţiunii practic-politice. În acest context de idei orice acţiune reformatoare, orice proiect de dezvoltare socială devin manifestări de voinţă socială naţională şi, respectiv zonală sau locală, manifestări definite prin dimensiunile creativităţii şi responsabilităţii în promovarea valorilor ţinând seama de „ierarhia problemelor impusă chiar de realitate” (Gusti, 1938, 17).
In delimitarea operată de D. Gusti între popor si naţiune se resimt însă şi unele reminiscenţe antropologice care au însoţit dezbaterile politice din vestul Europei în prima jumătate a secolului trecut. În luptele pentru reforma parlamentară din Anglia anilor 1930, consemna Petre Andrei, whigii susţineau ca poporul nu este reprezentat suficient in Camere, revendicând o lărgire a drepturilor sale. Dând replica la aceste revendicări, Disraeli a formulat deosebirea interesantă între popor, ca un dat natural, un fapt brut, şi naţiune ca o comunitate civilizată, care necesită timp îndelungat şi o artă speciala de educaţie, fiind un produs cultural. D. Gusti nu face nici el excepţie, din acest punct de vedere, împărtăşind criteriul formulat de Disraeli, conform căruia poporul este substratul natural al naţiunii, aceasta din urmă fiind considerată ca produs cultural.
2.4.2. Prioritatea viziunii funcţionale asupra celei substanţiale asupra naţiunii
„Printr-o fericită armonizare a unor mesaje spirituale provenind din mişcări culturale antinomice (romantismul german si pozitivismul francez), personalităţi ale sociologiei româneşti, precum D. Gusti, P. Andrei, Eug. Speranţia, Nic. Petrescu, C. Rădulescu-Motru, D. Drăghicescu, au creat un stil de dezbatere şi argumentare in chestiunea identităţii etnice de factură funcţională, cu note specifice la fiecare autor in parte. Spre deosebire de viziunea substanţială care îndreaptă cercetarea esenţei etnicităţii spre un fapt istoric sau calitate metafizică (ortodoxism, cosmicism, întocmiri voevodale, gospodării săteşti, datini populare etc.) optica funcţională direcţionează cercetarea „realităţii româneşti” spre ceea ce produce faptele
istorice adică spre activităţile sau manifestările sufletului etnic destinate sa creeze şi să întreţină cultura specifică. Consecinţele nemijlocite ale unui asemenea mod de abordare sunt de maximă importanţă pentru cercetarea fenomenului etnicităţii prin deschiderile teoretice pe care le oferă: actualitatea (actualizarea) sufletului etnic, împlinirea lui ca naţiune, „puterile sociale” ale comunităţii etnice, etnicitate şi cultură, caracterul
„natural” al comunităţii etnice etc.
2.4.3. Supremaţia naţiunii în raport cu statul
Concepând naţiunea ca unitate socială de scop şi mijloace, D. Gusti a avut consecvenţa să dezvolte ideea supremaţiei naţiunii în relaţia ei cu statul. Cu alte cuvinte, statul este conceput ca un mijloc de înfăptuire şi desăvârşire a naţiunii ca scop suprem al evoluţiei popoarelor. Superioritatea naţiunii faţă de stat decurge din supremaţia scopului asupra mijloacelor sale de înfăptuire. Această idee a priorităţii naţiunii faţă de stat prezintă deosebită însemnătate în contextul dezbaterilor din epocă despre statutul tradiţiilor în politicile de dezvoltare socială. Prin accentele puse asupra dimensiunilor creativităţii şi responsabilităţii în promovarea valorilor culturale autentice în definirea sociologiei naţiunii, Gusti a furnizat argumente valide împotriva naţionalismului, xenofobiei şi rasismului. Poziţia sociologiei naţiunii gustiene legitimează democraţia vieţii naţionale şi infirmă ideea ghetourilor bazate pe discriminare şi ură naţională.
Încheiere
Sperăm că articolul de faţă să netezească drumul spre reintrarea în conştiinţa publică a unei lucrări de referinţă, de proporţii masive, care oferă cea mai documentată şi cuprinzătoare analiză asupra evoluţiei şi stării societăţii româneşti din anii interbelici, înfăptuită de specialişti reputaţi, experţi şi tehnicieni de vârf pe care i-a avut societatea românească. Am dezvăluit faptul că publicaţia a urmat un model de documentare, cercetare şi interpretare a evidenţei empirice a constituirii şi dezvoltării statului după Marea Unire, în care sunt vizibile o serie de înlănţuiri complexe şi contradictorii de particularităţi ale istoriei sale, de la fenomenele masive (economice, geopolitice, demografice) la percepţiile, atitudinile şi comportamentele elitelor, masei populaţiei. În lucrarea noastră am sugerat că ER poate fi mai intens şi profund folosită ca bază valoroasă de analize istorico-comparative pentru cercetări ulterioare, precum şi deschideri pentru clarificarea unor controverse şi dezbateri contemporane. Câteva exemple pot fi edificatoare:
– ideea slăbiciunii statului, ca factor cauzal al rămânerii în urmă în procesul de modernizare a societăţii româneşti. Analizele cuprinse în Enciclopedie pot aduce accente şi nuanţe privind rolul presiunilor şi mecanismelor tradiţionale ce perpetuează reproducerea structurii sociale de status, nelăsând loc pentru schimbare socială şi inovaţii tehnologice. Imaginea tipică a membrilor comunităţilor teritoriale, cercetate de H.H. Stahl, săteni şi stăpâni deopotrivă, descrie o populaţie interesată să-şi asigure venituri constante care să le permită să ducă traiul cu care erau obişnuiţi;
– dezvăluirea societăţii româneşti profunde la „startul” modernizării: contraponderea microstructurilor comunitare la macrostructurile autorităţii centrale. Textul Enciclopediei poate stimula dezbaterile privind impactul contextului est-răsăritean asupra factorilor şi agenţilor locali (aşa numiţii mandatari ai obştii ţărăneşti, cum îi denumea Stahl) şi străini la destructurarea raporturilor medievale, altfel spus: contraponderea microstructurilor comunitare la macrostructurile autorităţii centrale;
– permanenţe istorice provocatoare ale structurii socioprofesionale ale societăţii româneşti în decursul evoluţieii sale. Cum putem înţelege şi explica manifestarea, aproape în aceeaşi termeni, în perioade istorice diferite, a unui mecanism sistematic de frânare, sau de încetinire a dezvoltării moderne a societăţii datorat configuraţiei gospodăriei ţărăneşti? Care atribute ale gospodăriei rural-agricole sunt mai vulnerabile la cerinţele progresului actual: statutul auxiliarilor? caracterul de subzistenţă al marii majorităţi a gospodăriilor ţărăneşti? raţionalitatea familială a acestora versus raţionalitatea individuală capitalistă?. Unele idei şi intuiţii le aflăm în cercetările lui Mitu Georgescu (1939, 46) din Enciclopedia României;
– puterea instituţiilor. Legitimări istorice ale rolului statului ca gestionar al resurselor pentru dezvoltare. Textul Enciclopediei permite elaborarea de explicaţii, susţinute cu baze de date consistente, asupra rolului statului naţional ca factor modernizator, îmbogăţind şi lărgind argumentele utilizate de teoreticieni precum sunt W. Sombart, Fr. List, A. de Tocqueville, K. Bücher, Fr. Oppenheimer, Şt. Zeletin, D.P. Marţian, I. Ghica, P.S. Aurelian, E. Lovinescu, M. Manoilescu. Spre pildă, specialistul francez Charles Gide, fondatorul şcolii solidarismului social şi, totodată, bun cunoscător al situaţiei din România, a pus în lumină un aspect inedit al politicilor sociale de la noi; acestea „ascundeau pericolul permanentizării tutelei administrative” (Gide, apud Mladenatz, 1943, 630): „Când este vorba de tutelă, politică sau socială, niciodată nu sună ceasul în care tutorul să spuie: acum sunt inutil; pupila mea este în situaţia de a umbla singură. Şi când este vorba de o mişcare socială nu trebuie să pierdem din vedere că cu cât ea creşte, cu atât puterile publice sunt mai înclinate să-şi menţie tutela, nu în interesul pupilei, dar spre propria lor securitate”.
– contemporaneitatea versus reconstrucţia istorică a trecutului. Studiile istoricilor care au publicat în ER au continuat „disidenţa” făcută de H.H. Stahl la adresa paradigmei monografiei sociologice exhaustive, care limita orizontul cadrului istoric la „durata scurtă” operaţionalizat la circa 30 de ani (Bădina, 1965, 55). În cercetările lor istoricii au extins schema cadrului istoric sub presiunea unor fapte relevante cu trecut îndepărtat: formele de organizare devălmaşe ale comunităţilor rurale, sistemele de „stăpânire” a loturilor, relaţiile de rudenie, regulile de moştenire, vânzare şi cumpărare în satele cercetate, sistemul credinţelor de „rit vechi”, dreptul viu (obişnuielnic), semnificaţiile „delniţei”, tipul de organizare genealogic si negenealogic, sistemul agriculturii itinerante şi raporturile de proprietate, tipurile de viaţă economică şi spirituală vechi suprapuse peste noile tipuri, etc.
Argumentele gustiene şi ale colaboratorilor săi, îndeosebi Tr. Herseni, M. Vulcănescu, I. Ionică, privind „contemporaneitatea” analizelor sociologice si evitarea programatica a reconstrucţiilor istorice de „lungă durată” versus extinderea cadrului istoric redevin actuale in contextul dezbaterilor privind legitimitatea „marii teorii istorice”. Ideile, evidenţa empirică şi interpretările oferite de Enciclopedia României au premers cu peste o jumătate de secol evaluările critice recente ale „marii sociologii istorice” întreprinse de sociologi si istorici reputaţi, ca John H. Goldthorpe, E.P. Thompson, Carl Becker, L. Stone, T.H. Marshall, C.Bell, H. Newby etc.
Bibliography:
Angelescu, N. C. 1943. Renta solului / The rent of the soil, in Enciclopedia României, vol. IV, Economia Naţională. Circulaţie, Distribuţie şi Consum / National economy. Circulation, distribution and consumership. Bucureşti: Imprimeria Naţională.
Bădina, Ovidiu. 1965. Cercetarea sociologică concretă. Tradiţii româneşti / Concrete sociological research. Romanian traditions, Bucureşti: Editura ştiinţifică.
Garoflid, C şi N. Cornăţeanu, 1939. Politica agricolă / Agricultural policy, in Enciclopedia României,vol. III, Economia Naţională. Cadre şi Producţie / National economy. Frames and production, Bucureşti: Imprimeria Naţională.
Georgescu, Mitu, 1939. Populaţia în viaţa economică a României / The population in Romania’s economic life, in Enciclopedia României, vol. III, Economia Naţională. Cadre şi Producţie / National economy. Frames and production, Bucureşti: Imprimeria Naţională.
Gusti, Dimitrie. 1938. Ştiinţa Naţiunii / Science of nation, in Enciclopedia României, vol. I, Statul / The State, Bucureşti: Imprimeria Naţională.
Giurescu, Const., C. 1938. Istoria Românilor / The History of Romanians, in Enciclopedia României, vol. I, Statul / The State, Bucureşti: Imprimeria Naţională.
Herseni, Tr. 1934. Teoria monografiei sociologice / The Theory of the sociological monograph, Bucureşti: Institutul Social Român.
Ionescu-Şişeşti, C. 1939. Agricultura României / The Agriculture of Romania, in Enciclopedia României, vol. III, Economia Naţională. Cadre şi Producţie / National economy. Frames and production, Bucureşti: Imprimeria Naţională.
Iorga, Nicolae. 1938. Originea, Firea şi Destinul Neamului Românesc / The Origin, nature, and destiny of the Romanian people, in Enciclopedia României, vol. I, Statul / The State, Bucureşti: Imprimeria Naţională.
Larionescu, Maria, Mărginean, Ioan, Neagu, Gabriela. 2006. Constituirea clasei mijlocii în România / The Formation of the middle class in Romania, Bucureşti: Editura Economică.
Larionescu, Maria, 2007. Istoria sociologiei româneşti / History of Romanian sociology, Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti.
Manoilescu, M. 1939. Evoluţia economiei industriale / The Evolution of industrial economy, in Enciclopedia României, vol. III, Economia Naţională / National economy. Bucureşti: Imprimeria Naţională.
Mihăilescu, Vintilă. 1938. Geografia României / Geography of Romania, in Enciclopedia României, vol. I, Statul / The State. Bucureşti: Imprimeria Naţională.
Mladenatz, Gr. 1943. Politica cooperativă / The Cooperative policy, in Enciclopedia României, vol. IV, Economia Naţională. Circulaţie, Distribuţie şi Consum / National economy. Circulation, distribution and consumership. Bucureşti: Imprimeria Naţională.
Fiți primul care află ultimele noutăți publicate aici despre Școala Gustiană precum și informații exclusive despre conferințe și evenimente pe care le organizăm sau la care participăm.
Lasă un răspuns