„Ni s-a facut o primire sarbatoreasca”

„Ni s-a făcut o primire sărbătorească”

GHEORGHE LĂZĂRESCU

 extras din Zoltán Rostás, Strada Latina nr. 8., Ed. Curtea Veche, 2009

– Când aţi aflat despre echipe şi despre Fundaţie? Eraţi probabil încă student, dar cum aţi aflat, de vreme ce nu erau la îndemâna oricui şi nici nu se făcea popularizare în ziare?

– În anul 1934 am devenit absolvent al Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Aveam eu un prieten foarte apropiat, pe care îl chema Marinescu Stan şi care fusese şi coleg de seminar la seminarul lui Neagoe Vodă din Curtea de Argeş. Acest Marinescu Stan, mergând noi la Teologie la Bucureşti, el a ajuns bibliotecarul internatului teologic. În 1934, Carol al II-lea, văzând priza pe care o are… deviată pe o cale greşită, aşa… era legionarismul în floare… a gândit el – pentru că era foarte inteligent, regele Carol al II-lea – s-a gândit el să folosească oarecum această forţă tinerească a studenţimii. Şi împreună cu profesorul Gusti cu care se zice că avea chiar apropiere de rudenie – eu nu am verificat, dar aşa se spunea că soţiile, soţia lui Gusti era soră cu…

– Verişoară.

– Nepoată sau aşa ceva cu…

– Cu Lupeasca.

– Cu Lupeasca… Şi a căutat să racoleze de la toate facultăţile studenţi, fruntaşi oarecum, recomandaţi de decanate, şi să alcătuiască aşa-zisele echipe studenţeşti, pe care să le trimită la ţară, întru care, în afară de propaganda verticală şi acţiunea de ridicare morală şi materială îndeosebi a satelor… sigur, ca să câştige de aicea şi o autoritate a lui, nu-i aşa…

– Pe mine totuşi mă interesează practic momentul în care aţi intrat în legătură cu şcoala. V-a luat pur şi simplu acest Stan Marinescu? Acesta, la rândul lui fusese racolat sau avea legătură cu cineva din şcoală?

– În primul rând instituţia s-­a adresat acolo unde ştia că sunt studenţi teologi mulţi, pentru că la internatul teologic erau peste o sută de studenţi teologi. Majoritatea stăteau acolo pentru că aveau condiţii bune : aveau săli de lectură, aveau bibliotecă foarte bogată.

– Pe unde venea internatul teologic ?

– Pe Negru Vodă, acolo, aşa… e şi acuma localul. Şi el m-a pus în legătură… în cunoştinţă de această acţiune care se organizează prin Fundaţia Regală Principele Carol din strada Latină numărul 8, acolo era… Şi, într-adevăr, într-o zi, am mers şi eu acolo la Fundaţia Principele Carol, unde fuseseră chemaţi şi întâlniţi toţi studenţii pe care îi înscriseseră deja acolo şi am fost şi eu… A fost prezent chiar regele Carol al II-lea, care ne-a vorbit despre această acţiune a sa, calificată ca o manifestare a iubirii lui pentru popor.

– Nu ştiţi, a apărut acest discurs undeva? A fost publicat?

– Sigur că a apărut.

– Trebuie să caut, că eu am volumul cu discursurile lui Carol al II-lea.[1]

– Căutaţi-le, dacă găsiţi cumva şi „Căminul Cultural” din anul acela 1934, prin luna iulie-august, atuncea a avut loc întâlnirea asta, în iulie-august.

– Atunci a fost o selecţie, v-au verificat în vreun fel? Nu aţi avut impresia?

– N-am avut impresia, deoarece a fost un voluntariat, ca să zic aşa… şi sigur am mers acolo toţi bine intenţionaţi. La vârsta aia ai şi un pic de generozitate, ştii, aşa, o chestie a vârstei…

– Probabil că în anul dumneavoastră au fost şi colegi legionari, nu? Între cei cu care aţi dat licenţa.

– Au fost legionari, dar îndeosebi a fost cum să spun… preşedintele Centrului Studenţesc din Bucureşti. Era din anul meu[2].

– Ce atitudine aveau legionarii faţă de dumneavoastră, care v-aţi prezentat acolo la…

– A fost… cum să spun, de desconsiderare a noastră, întrucât nu ne bătea inima aşa de puternic, patriotic ca a lor… aşa… Ne socotea toţi cei ne-legionari ca rămaşi de căruţă. Şi cu ei am avut întâlniri şi discuţii şi înainte de a pleca şi îndeosebi după ce am venit, nu ne iertau şi ne judecau pe noi.

– În primul rând probabil fiindcă că v-aţi dus cu Carol, adică aţi devenit un fel de adepţi ai lui Carol…Indiferent de faptul că munca de la ţară însemna şi altceva.

– Da. Şi au fost alese zece centre, zece puncte în ţară în care s-au trimis aceste echipe studenţeşti, dintre care eu am fost numit pentru Goicea Mare.

– Unde au fost cu prima cercetare.

– Da, da unde au fost cu prima cercetare, unde fusese înainte…

– În ’25, cu zece ani înainte.

– Au fost echipe monografice… Da, şi eu am fost numit la Goicea Mare, iar colegul meu, Marinescu Stan, a fost numit la Năpădeni, în Basarabia, Năpădeni, judeţul Bălţi. Şi atunci eu i-am spus aşa: „Măi, Stane, mie mi-ar plăcea să merg în Basarabia!”

– De ce vă interesa?

– Aşa mă interesa pe mine Basarabia, aşa, pentru că te…

– Era ceva exotic, sau din ce motiv ?

– Ceva cam exotic sau poate că şi din dorinţa de a cunoaşte o altă lume mai altfel decât cea pe care o cunoşteam. Ştiam că acolo a lucrat mult şi… cum să spun, cultura slavă, aşa… îmi plăcuse, îndeosebi mi-a plăcut literatura scrisă de ruşi. Primul meu roman a fost Apele Primăverii[3]… Da, Apele Primăverii, care m-a marcat pentru toată viaţa. Şi am citit cu multă plăcere şi pe Dostoievski pe care l-am cunoscut la Teologie predat de Nichifor Crainic.

– Da?

– Da, opera lui Dostoievski predată nouă în anul al III-lea de Nichifor Crainic.

– La ce disciplină?

– Istoria literaturii universale, iar în anul al IV-lea făceam cu el mistica, cu Crainic făceam mistica. Şi am avut eu dorinţa să merg acolo în Basarabia.

– Şi deci v-aţi schimbat cu colegul…

– M-am schimbat cu Marinescu Stan şi m-am dus eu în Basarabia şi a mers el la Goicea Mare.

– Echipele cum au fost alese? Adică v-aţi înscris dumneavoastră, sau aţi fost numit într-o echipă. Nu-i ştiaţi pe ceilalţi?

– Echipele au fost organizate la Fundaţie în chipul următor: alcătuite din studenţi de la toate facultăţile, în fiecare echipă. Deci era şi de la Teologie, şi de la Litere, şi de la Drept, şi de la Agronomie, în fiecare echipă, reprezentând toate direcţiile universitare. În afară de asta era personal tehnic: un inginer agronom, un doctor uman, un doctor veterinar. Aveam o studentă de la medicină umană, aveam pe urmă… agronom am spus…

– Cam atâţia au fost, nu? Nu cred că au fost mai mult de şase, şapte oameni…

– Da, cam aşa. Şi acolo ne-am prezentat la căminul cultural din localitate. Şi acolo ne-a încadrat ca echipă de lucru prin căminul cultural. Prin căminul cultural. Şi-am avut dintr-odată apropiat pe preotul satului.

– Cine a fost cel mai apropiat de dumneavoastră, preotul sau primarul?

– Preotul satului a fost cel mai apropiat. Îi reţin numele, părintele Dardan, aşa îl chema, a fost cel mai apropiat. Era în fiecare zi în mijlocul nostru.

– Era tânăr?

– Nu era tânăr, era om pe la cincizeci de ani.

– Basarabean sau din regat?

– Era basarabean.

– Şi probabil cu teologia făcută încă la Kiev sau cine ştie unde?

– Da, făcuse teologia înainte de război, cred că la Kiev. Aşa că a funcţionat întâi ca preot la o mănăstire zisă Noul-Neamţ, o mănăstire pe acolo, prin Basarabia, şi după aia a fost preot aicea. Un om care îţi dădea multă încredere prin faptul că era un om pe care nu-l bănuiai că ar putea să aibă eşecuri. Era un om învingător în toate situaţiile şi pentru echipa noastră a fost reazămul cel mai apropiat şi cel mai folositor.

– Învăţătorul era şi el acolo?

– Şi învăţătorul, se chema Ilie Ţurcanu[4] şi era directorul şcolii. Un om care, dacă îl puneai să recite din literatura noastră poezie, îţi recita de dimineaţa până seara, fără oprire. Era învăţător, dar era dotat cu o memorie fenomenală, şi cu o sinceritate aproape copilărească, puerilă.

– Era tot din Basarabia?

– Era tot de pe acolo.

– Era post acolo de jandarmi?

– Era post de jandarmi, dar aveau o mentalitate deosebită cei de acolo, din comuna aia Năpădeni: mândria de descendenţi din căpitanii lui Ştefan cel Mare.

– Răzeşi, nu?

– Răzeşi, aşa… şi erau câţiva bătrâni acolo în sat, oamenii cei mai bătrâni şi cei mai de bază, care se strigau între ei: „Căpitane !” Ei erau „căpitani”. Primarul în comună era întotdeauna un român, nu din ei, din răzeşi.

– Nu?

– Nu, răzeşii nu făceau servicii, era socotită o slugărnicie nepotrivită cu rangul lor.

– În satul Năpădeni au fost şi ucraineni sau ruşi?

– Nu, numai români şi basarabeni. Cu mândria mai mult răzeşească decât românească.

– Foarte interesant!

– Noi eram oarecum socotiţi sub ei, sub nivelul, sub rangul lor. De exemplu, am mers la o serbare acolo în sat, o serbare de asta sătească.

– Nu se spunea şezătoare? Nu era atunci moda şezătorilor?

– A da, şezătoare, o şezătoare de-asta, în care am pregătit şi nişte cântece din astea armonizate, aşa… De altfel, la ei e muzică polifonică, era foarte dezvoltată. Se întâlneau trei-patru tineri într-o seară, într-un colţ acolo, pe o uliţă, şi cântau patru inşi pe patru voci

– Nu era asta influenţă slavă?

– Nu ştiu… şi cântau perfect, armonic, patru inşi improvizaţi, întâlniţi la întâmplare. Şi când a fost ca să cântăm cântecele la şezătoare, acolo, a trebuit să mă dau eu la o parte, deşi eu le pregătisem, şi să las să vină şi să dirijeze unul care a dat şi el din mâini /râde/ să dirijeze cantorul de la biserică, şi care era răzeş. El era răzeş, eu nu eram răzeş! Când aveam nevoie să ne taie cineva lemne, acolo, pentru că organizasem cantina noastră acolo, la şcoală, unde era şi sediul căminului cultural. Şi aveam pe baba Anica, nu-i aşa, care ne gătea acolo, aveam nevoie să se taie lemne, nu tăia lemne niciun răzeş, trebuia să aducem un român de la margine, că românii pe la margine erau aşezaţi, pe la margine locuiau.

– Şi ei se numeau români ?

– Români.

– Şi răzeşii îşi spuneau răzeşi şi gata.

– Da, răzeşi.

– Când în ’31 Mihai Pop şi Harry Brauner au făcut prima cercetare în Basarabia la Cornova, au găsit aceeaşi situaţie cu răzeşii.

– Cornova era Orhei, dar era vecină cu noi, care eram în Bălţi, erau alături. La Cornova era preot Ion Zamă.

– Da , păi despre acesta s-a scris mult.

– Ion Zamă pe care l-am vizitat împreună cu profesorul Gusti. Că profesorul Gusti ne-a făcut şi nouă o vizită, acolo la echipa noastră. A vizitat toate echipele din ţară, aşa…. şi inclusiv şi echipa noastră. Şi printre altele a dorit să-l cunoască pe părintele Ion Zamă, căruia Stahl îi pusese numele Spencerel, îi zice. Pentru că Stahl fusese acolo…

– Cu echipele monografice.

– Da, cu echipele monografice, şi şezuse în gazdă la părintele Zeamă, şi îi cunoscuse biblioteca. Avea o bibliotecă în care la loc de mare cinste îl avea pe Spencer, opera lui Spencer, nu ştiu dacă în întregime dar… Şi a constatat că nu numai că era o decoraţie a casei, ca să zic aşa, cu cărţi şi nu ştiu ce, dar le şi citea şi le şi aprofundase părintele Zamă pe Spencer.

– Probabil că v-aţi întâlnit şi cu alţi preoţi prin zonă. Acest Zamă era ca ceilalţi sau era aparte, ridicat deasupra celorlalţi ?

– Era ca toţi ceilalţi, însă era ceva mai bătrâior decât părintele Dardan şi decât aşa… era cam cel mai bătrân din cercul lor de acolo, şi care se bucura de dragoste, nu atât de respect pentru vârstă, pentru alte… şi pentru valoarea lui, pentru că, vă daţi seama, el era un preot foarte citit. Se căuta aşa ceva. Da, şi şi-a exprimat dorinţa profesorul Gusti după ce a stat de vorbă cu noi, s-a ţinut o şedinţă cu Căminul Cultural, cu nu ştiu ce…

– Cu cine a mai venit?

– A venit cu Constantin Ifrim, care, pe vremuri a fost – am auzit aşa – primar al Iaşiului, era la Fundaţie inspector. Că fiecare echipă avea şi câte un inspector. Era el, şi erau mai mulţi.

– Când aţi ajuns acolo prima dată şi aţi avut întâlnirea cu aşa-zisa protipendadă a satului, se ştia de ce veniţi, cum veniţi, sau constituia pentru ei o surpriză? Cum aţi fost introduşi, cum reacţionau într-un sat din acesta, aruncat peste Prut, la apariţia unor tineri studenţi veniţi cu intenţia declarată de a-i „lumina” pe ţărani. Dar ţăranul poate zice că n-are nevoie de aşa ceva…

– Nu, ni s-a făcut o primire sărbătorească! Aşa au fost pregătiţi, încă de la gară, acolo, la Corneşti, Cornova. Dealul Corneştilor, staţia Corneşti, acolo, în drumul către Chişinău, calea ferată către Chişinău. Am fost primiţi de un grup de săteni, printre care au fost şi nişte copii, care ne-au primit cu flori, au şi aruncat cu flori în calea noastră. Am fost primiţi foarte frumos, sărbătoreşte. Am fost primiţi şi trataţi foarte frumos.

– Aţi stat la internat sau la ţărani?

– Am fost cazaţi pe la diferite gospodării, la diferite case.

– La răzeşi sau la români ?

– La răzeşi. Dar acolo mai făceam şi noi treburile, că, de exemplu, apă de la ulcior puteam să aducem şi noi, şi aduceam şi noi. Aşa că apelam foarte puţin la ajutorul lor. De măturat prin casă mai măturam şi noi, fiindcă cunoşteam această susceptibilitate, şi căutam să ţinem socoteală de ea, ca să nu apărem la un moment dat ca nişte boieraşi, aşa, acolo…

– Aţi avut şi teme de cercetare, în sensul de a vizita gospodăriile şi de a pune anumite întrebări, sau nu aveaţi aşa ceva?

– Păi aveam program, fiecare pornea la treaba lui. Cel care strângea folclor, se ducea pe câmp unde muncea lumea, sau se ducea pe acasă. Doctorul uman se ducea, făcea vizite, nu ştiu ce, avea organizate ore de consultaţie la dispensar.

– Şi veneau oamenii?

– Veneau, veneau oamenii, din zece sate din jur veneau oamenii, îndeosebi pentru asta. Pentru că la această operă au contribuit şi alte ramuri, de exemplu Ministerul Sănătăţii ne-a dat medicamente gratuite pe care le dădeam, le distribuiam gratuit prin reţetele pe care le făceau doctorii, şi nu ştiu ce… şi pe care le pregătea farmacista noastră.

– Ce făcea un student de la Teologie? Ştiu că în şcoala Gusti erau nişte direcţii de muncă şi ştiu, teoretic, ce trebuia să facă studentul teolog, dar m-ar interesa, dumneavoastră, concret, ce aţi făcut?

– Concret am făcut aşa: am vizitat foarte multe case! Am vizitat foarte multe case! Am observat ce cărţi religioase citesc, am avut grijă ca cărţile cu conţinut sectant sau biblii scoase de edituri protestante, să renunţe la ele. Să recomand cărţi, să distribui cărţi, că aveam şi eu cărţi multe luate cu mine, şi icoane. Am distribuit cărţi, am distribuit icoane, calendare. Participam la slujbe…

– La aceste vizite aţi observat deja influenţa vreunei secte neoprotestante? S-a întâmplat să aveţi discuţii, eventual conflicte, cu cineva din această cauză?

– Nu am avut conflicte, decât am avut… Era pe vremea aia o sectă zisă inochentistă[5] şi între ei acolo, la Năpădeni, era o singură persoană aderată la secta asta, era o singură femeie, Inochentista, aşa i se zicea.

– Adesea se întâmplă ca femeile să fie mai repede convertite…

– Inochentista… acum nu ştiu dacă… eu n-am avut… curiozitatea poate aş fi avut-o la vârsta aia, dar n-am avut prilejul ca să cunosc o şedinţă de-a lor. Dar zice că şedinţele lor erau îmbibate de senzualism, că ei cântau cântece din astea religioase, se adunau între ei în nişte locuri mai obscure, aşa, mai în secret, între ei, şi, cel puţin din partea noastră, a ortodocşilor, s-au spus lucrurile astea. Eu nu am verificat să văd dacă într-adevăr a fost chiar aşa să degenereze aceste adunări în altceva, în excese erotice sau mai ştiu eu în ce. Că aşa se zice că se încheiau şedinţele lor.

– A mai fost o sarcină interesantă a studentului la teologie: problema concubinajelor. Aţi avut aşa ceva?

– Da, am avut.

– Şi s-a reuşit să-i căsătoriţi pe cei vizaţi?

– Am reuşit!

– Constantin Marinescu era foarte mândru că undeva în Banat, unde a făcut el muncă de teren, au fost cununate într-o singură zi vreo cincisprezece perechi. La Năpădeni nu s-a întâmplat aşa ceva, adică să cununaţi dumneavoastră cu preotul?

– Au fost câteva familii. Da… Şi mulţi se desfăceau prin bună înţelegere, fără divorţ, ca să nu mai cheltuiască, iar eu, în ceea ce priveşte misiunea mea, orientam spre refacerea familiei, chiar şi numai nelegitimat. Oamenii care s-au despărţit aşa, să analizeze situaţia şi să convină pentru reconstituirea legăturii matrimoniale. Şi aicea eu raportez în jurnal[6] că am avut şi rezultate pozitive şi în privinţa asta. Iar – ca să mai adaug ceva la ceea ce am spus cu Inochentista – era o femeie slăbuţă, foarte modestă, foarte săracă, foarte sinceră, aşa.

– Era căsătorită?

– Nu era, era singură, era singură, că eu chiar mă miram cum, de ce s-a izolat femeia asta, parcă dotată cu nişte calităţi foarte frumoase, foarte frumoase. Şi m-a dus la ea Pavel Linţoiu, care era student la Drept şi care avea şi aparat fotografic. Şi m-a şi luat acolo, aşa, cum stăteam de vorbă cu ea, şi m-a şi publicat în „Căminul Cultural”…

– Am să caut acolo.

– Da, este acolo undeva, aşa m-am fotografiat cu ea. Şi ea mi-a zis aşa, zice: „Îmi daţi voie să vă spun părinţelul?” Zic: „Păi de ce să îmi zici mie părinţelul?”, „Că uite, faţă de matale sunt ca un copil…” Dar era ca o bunică, ca să zic aşa.

– Era mai în vârstă?

– Mai în vârstă… Era, nu ştiu, pe la cincizeci de ani, aşa… Şi, zice: „Nu, dar pentru că semănaţi cu părinţelul”, „Cu care părinţel?”, „Cu părinţelul Inochentie.” A, da, cu Inochentie, ea îl cunoştea pe Inochentie. Zic: „Cum semăn? La trăsături, la trăsăturile feţei, zic, la ce semăn?”, „La suflet, zice, la suflet!” Dintr-o dată am simţit, cum să spun, că am de-a face cu o conştiinţă frumoasă, curată şi mi s-au anulat toate… informaţiile pe care le avusesem din propaganda noastră ortodoxă cu privire la decadenţa acestei secte.

– Aţi mai avut, de-a lungul anilor, asemenea întâmplări cu inochentişti ?

– Nu.

– Înseamnă că erau mai mult în Basarabia.

– Erau mai mult în Basarabia, prin Rusia, să zic aşa. Acolo la Năpădeni nici nu putea să prindă, că asta era o inovaţie, ca sa zic aşa, pentru ei care aveau, cum să spun, simţul istoriei de demnitate. Răzăşească! Şi ăsta ar fi fost o inovaţie greu de acceptat şi de înrădăcinat acolo, cu răzeşii de acolo.

– Adică dacă nu s-au făcut sectanţi nu e din cauza ortodoxiei, ci din cauza răzăşiei. Datorită acestei mândrii răzăşeşti.

– Da, mândria, da.

– Foarte interesant…La ce alte activităţi de grup aţi participat, nu în calitate de teolog, ci doar ca unul dintre membrii echipei?

– Am declarat o zi de muncă colectivă, ca să zic aşa, pentru înfrumuseţarea întregii aşezări. Adică, în primul rând şanţurile: am ieşit cu cazmalele şi cu târnăcoapele, aşa, tot satul. Ne-am mobilizat şi am făcut, aşa, un fel de estetizare, ca sa zic aşa, a satului, desfundând şanţurile înfundate, ridicând gardurile aplecate, nu ştiu ce… Adică am ales o zi în care am gătit satul, fiecare cum am putut, l-am înfrumuseţat.

– Au participat şi ţăranii?

– Da, au participat.

– Tineri sau şi mai în vârstă?

– Mai întâi tinerii, pentru că ăştia erau mai apropiaţi de noi, de echipă.

– Ei erau premilitari sau organizaţi?

– Ei erau organizaţi atuncea…

– Străjeri?

– Era ceva, noi aveam organizat acolo, la noi la echipă, şi joc de volei şi de tir, şi de nu ştiu ce, ştii, şi tineretul era mai apropiat de noi, venea la jocurile astea, care erau la sediul echipei noastre, acolo. Dar pe urmă a sărit, s-a mobilizat aproape întreaga populaţie, şi îi auzeam aşa zicând… Mi-a spus seara gazda mea… Zic: „Domnule Iovu, v-am văzut că aţi venit şi dumneavoastră acolo, zic, vă mulţumesc!” Zice: „Păi, se putea să vă lăsăm noi, să fim aşa de neoameni, încât să veniţi dumneavoastră să ne faceţi nouă şanţurile!”

– Iar cu mândria, nu?

– Da, da, iar cu mândria.

– Au apărut mici conflicte sau neînţelegeri, nu neapărat la dumneavoastră, eventual la alţii? Spre deosebire de timpurile de acum, atunci era foarte clar cine e străin şi cine-i „de-al nostru”. Nu aţi avut asemenea cazuri de neacceptare a străinului?

– Nu, n-am avut din partea lor, cum să spun, nu am avut nici sub formă de aluzie că ne-ar desconsidera. Dar lucrul ăsta îl ştiam noi, îl ştiam noi că este în mentalitatea lor chestia asta de superioritate, aşa. O cunoşteam şi o menajam, adică na, nu s-a făcut niciodată să auzim din partea lor o aluzie că el este răzeş şi trebuie să stea mai în frunte, iar eu sunt român, şi să mă dau la o parte. Nu. Lucrurile astea se făceau în mod discret. Primarul era român totdeauna, nu era răzeş. Primarul era român.

– Dar trebuia sa fie tot din satul respectiv?

– Era adus, era adus, nu era localnic de acolo. Da’ pe urmă s-a căsătorit şi el cu o răzăşoaică. Acceptau şi români în familie, nu era discriminare.

– Erau şi alte naţii acolo: evrei, ucraineni, nemţi?

– Evrei erau, era un târg Valea lui Vlad, aşa-i zicea, care era format din evrei.

– În satul Năpădeni nu erau evrei?

– Nu erau în sat, dar erau vecinii de-acolo. Ei culegeau recolta, că românul se tot îndatora, se tot îndatora, nu ştiu ce. Fiecare avea partida lui acolo cu ce a cumpărat, nu ştiu ce, câtă carne, câtă brânză, câtă nu ştiu ce a cumpărat, care era garantat cu producţia. Aşa producţia îi venea evreului, că omul tot ce cumpăra se ducea şi plătea datoria la jupân.

– Era deci o relaţie cotidiană!

– Cotidiană, da, era o relaţie cotidiană, şi da pe datorie, îţi dădea cât vrei. Erai înregistrat acolo cu cât datorezi. Şi erau relaţii bune, amicale, omeneşti. De exemplu legionarii… acolo nu am găsit legionari. Erau cu sentimente patriotice mai dezvoltate îndeosebi, era un procuror Iovu.

– Tot Iovu?! Că şi gazda s-a numit Iovu…

– Da, Iovu era cam răspândit.

– Dar nume cu „escu” nu prea erau, nu?

– Cu „escu” nu prea erau.

– Spuneţi-mi despre pregătirea, instructajul care a precedat ieşirea la Năpădeni. S-a făcut chiar la Fundaţie? Cine v-a pregătit? Pentru că, mă gândesc, un absolvent de Teologie nu se pricepe neapărat să facă muncă culturală într-un sat străin…

– Am fost aleşi pe specialităţi. A fost ales unul din absolvenţi… Eu pentru că aveam patru ani de studii am fost socotit şeful echipei, căci ceilalţi aveau mai puţini ani decât mine, erau studenţi. Şi deci am fost socotiţi fiecare pregătit în domeniul lui. Nu s-a mai făcut niciun fel de pregătire cu noi.

– Înseamnă că abia ulterior s-a introdus pregătirea, când au fost organizate nişte şcoli de comandanţi de echipă. Deci dumneavoastră nu aţi făcut aşa ceva ?

– Nu am făcut aşa ceva, eu am fost în primii.

– Deci în prima echipă.

– În prima echipă a noastră, în 1934, şi s-a continuat şi s-au înmulţit şi punctele aşa…

– Ce făceaţi la Năpădeni în timpul liber?

– Făceam vizite.

– Iar vizite!

– Păi, vizite, ca să zic aşa, nu de lucru, ci de petrecere.

– La cine?

– Pe la diferite familii, cele mai primitoare din localitate. Şi ăştia erau în primul rând învăţătorii.

– Erau mai mulţi învăţători?

– Erau, erau mai mulţi învăţători.

– Da? Era un sat mare, cu multe clase?

– Era un sat mare, era un sat mare, erau multe clase, erau şi doamne profesoare, şi domni profesori, cred că erau câţiva profesori.

– Probabil tineri şi ei.

– Da, dar erau şi oameni în vârstă, însă să ştiţi că ceea ce este frumos acolo că oamenii sunt foarte binevoitori, când te duci şi le vizitezi casa. Nu ştiu ce să mai facă, cu ce să te trateze mai întâi ca să-ţi placă şi să mai vii şi încă să mai vii. Era un învăţător, domnul Teofil A. Popa, care trăgea la măsea, mult, şi se simţea foarte bine atunci când era mai ameţit, atunci îi părea lui viaţa mai frumoasă. Şi la dânsul era uşor să vii, dar era greu să mai pleci. Era o problemă pentru noi cum să mai plecăm de la domnul Popa.

– Excursii în altă parte aţi mai făcut? Că aţi vorbit doar de aceea când v-aţi dus cu Gusti la Cornova.

– La Spencerelu’! /râde/

– Da, la Spencerel. Dar la ce mănăstiri aţi mai fost? Aţi fost împreună cu echipa la vreo mănăstire?

– Nu am fost. Am fost la o mănăstire, îi zicea Hârjauca, la o mănăstire foarte bogată, era o mănăstire care avea vii, avea grădini de pomi, lacuri de peşte, păduri. Şi am fost acolo împreună cu părintele Dardan, ca să cer părintelui stareţ al mănăstirii să ne dea un stejar din care să confecţionăm o cruce pentru eroi. Şi ne-a dat voie părintele să mergem în pădure şi să alegem noi copacul pe care îl vrem. N-a mai fost nevoie, deoarece întorcându-ne am găsit la un gospodar oarecare care avea în curte ceea ce ne trebuia nouă. Şi-am luat şi-am făcut troiţa aia pentru eroi. Pe care am lăsat-o acolo.

– Erau cei căzuţi în primul război mondial?

– În primul război.

– Majoritatea erau dintre cei care au murit în armata rusă încă, nu?

– Nu ştiu, au murit în timpul războiului. Ni s-a dat pomelnicul de la biserică, al eroilor, pe care noi i-am scris pe troiţă acolo. Am lucrat eu şi cu încă un învăţător, dintr-o comună vecină, care era priceput la sculptură.

– Deci nu un ţăran meşter, nu?

– Nu, nu eu am lucrat şi cu un învăţător, a stat câteva zile împreună cu mine şi am lucrat-o.

– În echipă, deci nu cu ţărani? Plus că nu a fost niciun conflict cu ţăranii. Dar în echipă a mers totul strună? Nicio problemă, nicio discuţie?

– Armonia între noi, între studenţi a fost perfectă. A fost perfectă, pentru că aici la noi nu era niciun legionar, niciun legionar.

– Dar putea să fie vreunul spre pildă beţiv. Studenţii nu puteau fi beţivi?

– Niciun vicios n-am avut lângă noi, pe fete trebuia să le ocrotim. Domnişoara Marseva, care era studentă.

– Doctoriţă !

– Doctoriţă, studentă în ultimul an.

– Din partea unei tinere fete era semn de curaj treaba asta.

– Curaj, şi ea era bulgăroaică. Dar foarte devotată, adică ea se scula dimineaţa cea dintâi şi se culca noaptea cea din urmă pentru că era curtea plină de bolnavi şi de pacienţi, de dimineaţa până seara.

– Cum se numea?

– Elena Marseva, avea nume bulgăresc, nu mai ştiu de ea…

– Era poate din Cadrilater.

– Probabil…. Între noi s-a remarcat pe urmă şi în viaţa publică Dumitru Dogaru, Dumitru Dogaru, a fost în echipa mea.

– El ce a terminat?

– El a terminat Literele, şi pe urmă a fost şeful Departamentului Cultelor, ministrul Cultelor, cum ar veni.

– Eu ştiu că a scris destul de mult în „Sociologie românească”.

– Da, a fost mulţi ani, mulţi ani a fost el în demnitatea asta în Departamentul Cultelor.

– În această calitate aţi avut de-a face cu el?

– Am avut, însă am avut şi sprijinul lui atunci când m-am transferat în Bucureşti. Că eu m-am preoţit la ţară, într-o parohie de vreo sută de familii, foarte săracă, datorită şi unui fel de teribilism, ca să zic aşa, al tânărului care vrea să pornească cât mai de jos, ca atunci când se ridică să i se pară că s-a ridicat sus. Şi eu am pornit foarte de jos. Şi pentru asta până când am ajuns aici…

– Părinţii dumneavoastră nu au fost învăţători?

– Învăţători.

– Păi asta nu este foarte de jos.

– Nu, ca profesiune.

– Înţeleg, deci în carieră aţi vrut să porniţi de la bază, nu prin altceva. Perioada cu echipa nu a durat mai mult de o lună, nu?

– Ba da. A fost de la vacanţa de vară până în toamnă, până în septembrie.

– Aproape trei luni! În afară de vizita lui Gusti de care aţi pomenit a mai venit şi Ifrim?

– Ifrim a venit de mai multe ori.

– Dar el nu era sociolog.

– Nu, era avocat.

– Ifrim cu se ocupa? Pentru că Bucuţă era cu cărţile, Lascarov Moldoveanu era cu religia, dar despre Ifrim nu ştiu de ce anume se ocupa. Avea vreo specialitate sau era pur şi simplu inspector?

– Nu ştiu, eu v-am spus că a fost şi primar.

– Asta da, dar în Fundaţie ce specialitate avea, nu aţi remarcat un interes pentru ceva anume din partea lui?

– Nu ştiu că colaboratorii şi-i alegea Profesorul, şi pe ce criterii, nu se ştie… Ştie el de ce şi l-a luat de exemplu pe Lascarov Moldoveanu, de ce şi-a luat pe Victor Ion Popa? Aşa… era Stahl, era Neamţu, era Ştefan Iacobescu, fratele lui… al unui alt Iacobescu, nu ştiu cum îl chema, care era preşedinte al organizaţiei învăţătorilor… Şi mai erau şi alţii…

– La terminarea acestei perioade ce impresie v-a făcut această vară din ’34? Socoteaţi că acţiunea merita să fie continuată sau nu?

– Am rămas cu impresia că este o acţiune foarte bună, că a fost foarte bine organizată, cu entuziasm din partea tineretului, cu competenţă din partea personalului tehnic, că a fost bine concepută, bine dusă la îndeplinire, şi m-a adus în situaţia să mă exprim într-o scrisoare către Profesor, către Gusti, personală, că doresc să rămân mai departe în această muncă. Şi atuncea m-a reţinut în cadrul Fundaţiei la serviciul Căminului Cultural. Acolo, la serviciul Căminelor Culturale, lucram sub direcţia lui Apostol Culea şi ca şef de serviciu era doctorul Popu, Frederic Popu. Şi am lucrat acolo în birou, eram aşa: doctorul Popu, şeful biroului, Anton Coşbuc, un nepot al lui Coşbuc, Gheorghe Macarie.

– Şi pe Gheorghe Macarie l-am cunoscut. Vedeţi, el a avut probleme în Nordul Moldovei cu echipa. Săracul Macarie, a fost un om aşa de cuminte, nu ?

– Cuminte, foarte cuminte.

– El a fost basarabean.

– Da, basarabean. Şi Coşbuc a fost un om foarte cuminte. A ajuns fierar sub comunişti, fierar acolo… de unde era Coşbuc, că era nepot de-al lui Coşbuc.

– La Năsăud.

– Da, acolo, la Năsăud. Alături de mine şi aceeaşi muncă pe care o făceam eu, o făcea Viorel Popu, băiatul lui doctorul Popu. Adică, noi ce făceam, eu şi cu Viorel Popu? Legătura cu căminele culturale din ţară. Corespondenţa se trecea pe la Apostol Culea, Apostol Culea hotăra pentru fiecare ce să i se răspundă, cum să i se răspundă, iar noi eram scribuşorii ăştia care redactam şi nu ştiu ce, care ţineam legătura. Asta am făcut. Şi doamna Iacobescu…

– Nu era acolo şi Ciurezu?

– Ciurezu era la intrare, ocupa o cameră acolo, cu revista lui, „Albina”. Am apucat şi pe poetul acesta care era puţin şchiop, nu ştiu cum îl chema, poetul acesta, Emanoil Bucuţa.

– El era şi secretar de stat la un moment dat şi avea o revistă, „Boabe de Grâu”. Avea pană bună şi era respectat…Cu echipa din ’34 ce a trebuit să adunaţi pentru expoziţie ?

– Păi, am adunat material reprezentativ pentru localitate, vase, haine, ţesături care reprezentau specificul locului, ştii, chestii de astea… fotografii.

– A fost vreun fotograf profesionist pe acolo, sau n-a fost ?

– N-a fost, Pavel Linţoiu făcea fotografii, el avea aparat personal, şi printre altele a fotografiat pe un moş Iovu – tot Iovu! – /râde/, care fusese şi la locurile sfinte.

– Era hagiu?

– Da, da era hagiu. Şi în expoziţia noastră care s-a organizat la Fundaţie, în strada Latină, la intrarea din dreapta acolo, lângă biroul lui Ciurezu, acolo a fost echipa noastră de la Năpădeni. Şi acolo era o fotografie, căpitan hagiu Teodor Iovu. Regele a fost prezent la deschiderea expoziţiei, însoţit de întreg consiliul de miniştri, în frunte cu Inculeţ, Ion Inculeţ, el era prim-ministru atunci. Eu eram cel care, arătând cu băţul, prezentam. Şi regele a întrebat la un moment dat ce înseamnă asta „căpitan hagiu”? Şi i-am spus „căpitan, adică descendent din căpitanii lui Ştefan cel Mare, iar hagiu, pelerin de la locurile sfinte”. La care doctorul Lupu, care era prezent şi el…

– Tot ministru?

– Nu era ministru, că era în opoziţie, erau liberalii la putere. M-a corectat şi a zis „la Muntele Athos”. Avea dreptate întrucâtva, pentru că Aghios Oros este sfântul munte… cam de aicea vine, dar s-a generalizat pe urmă şi pentru cei care mergeau la Ierusalim, nu mergeau la Sfântul Munte, s-a zis hagii.

– Eu ştiam că hagi este cel care a fost la Ierusalim. Deci şi dacă a ajuns la Muntele Athos este hagiu?

– Cu atât mai mult dacă a ajuns acolo. Şi după nume: aghios – sfântul, oros – munte, Sfântul Munte… M-am resemnat când m-am văzut corectat, socotind că regele s-o fi gândit în altă parte şi nu m-a ascultat… Gusti a fost ministru.

– Când eraţi dumneavoastră student.

– Da, când am fost eu student, aşa. În cabinetul ardeleanului ăstuia…

– Alexandru Vaida-Voevod.

– Da, el a fost ministrul lui Alexandru Vaida-Voevod.

– Şi puţin sub Maniu.

– Da, şi sub Maniu. Şi într-o zi eram acolo – lucram cu Viorel Popu la biroul Căminelor Culturale – şi vine domnul Neamţu şi-mi spune: „Măi Lăzărescu, zice, hai că este Alexandru Vaida-Voevod şi are nevoie de un teolog şi m-am gândit la tine. Hai să vedem ce vrea!” Şi m-am dus acolo şi mi-a spus: „Domnule teolog, zice, te rog să mă lămureşti şi pe mine cum este cu calendarul acesta”. Că, într-adevăr, la un stand, acolo, standul unei alte echipe, nu la echipa mea, la altă echipă, era ceva care spunea despre vechiul calendar şi nu ştiu ce. Şi zice: „Este o problemă în care nu sunt încă nici eu lămurit şi, zice, nu ştiu de partea cui să mă dau – înspre a celor cu vechiul calendar sau înspre cei cu calendarul gregorian?” Şi atunci eu i-am spus aşa: „Domnule prim-ministru, calendarul este măsurătoare de timp, ca şi ceasornicul. S-a dovedit calendarul iulian că a fost un ceasornic care nu a funcţionat tocmai bine, a rămas în urmă cu treisprezece zile faţă de Univers, şi acesta nou, care este calendarul gregorian care e un ceas care merge bine”. Şi ştiţi ce-a zis Vaida-Voevod? Zice, „Bravo domnule, îţi mulţumesc! M-ai scos din nedumerire, că până acum… Pentru că eu mă gândisem aşa: întrucât calendarul iulian este aprobat de un sinod ecumenic, ăsta este. Iar gregorianul este adoptat de apuseni”. Şi atuncea i-am spus, „Domnule prim-ministru, sinoadele ecumenice au fost convocate ca să se pronunţe în ceea ce priveşte dogma, iar pe lângă această lucrare a mai dat şi unele hotărâri pentru probleme practice, care nu au legătură cu dogma, şi astea se pot schimba. Canoanele care s-au dat sunt canoane dogmatice, care nu se pot schimba, şi sunt canoane organizatorice, dintre care face parte şi calendarul”. Şi-a spus, zice: „Îţi mulţumesc, domnule teolog, că m-ai scos dintr-o nedumerire, în care văd că nu aveam dreptate să ţin cu vechiul calendar”.

– Spuneţi-mi, vă rog, deci v-aţi întors în toamna lui 1934 şi v-aţi angajat la Fundaţie. Cât timp aţi lucrat acolo?

– Am lucrat tot anul 1934, şi tot anul 1935, până în iulie 1936, când m-am căsătorit, şi în septembrie m-am preoţit.

– Până în 1936. Înseamnă că în 1935 iar aţi fost pe teren, nu?

– Nu, nu am mai ieşit, am lucrat la Fundaţie.

– Deci numai în 1934, cu prima echipă.

– Prima echipă. Pe urmă s-au dus la Năpădeni, dar eu nu am mai mers.

– Şi ce aţi făcut în timpul verii, când echipele erau pe teren? Care a fost sarcina dumneavoastră? Să ţineţi legătura cu echipele?

– Echipele au fost pe teren, inspectorii şi pe teren, mai pe la băi, mai nu ştiu pe unde… Gusti mergea la băile astea renumite…

– La Karlovy Vary?

– Da, acolo mergea şi se mai plimba şi prin echipe, prin ţară. Eu şi cu Viorel eram directorii generali ai Fundaţiei /râde/.

– Adică toată lumea era pe teren?

– Toată lumea era pe teren, iar noi eram cei care ţineam treburile acasă, cum s-ar spune, să fie măturată, să fie îngrijită, nu ştiu ce… Şi, la un moment dat, Viorel îmi zice: „Mai semnează şi tu hârtia, mai semnează şi tu!”, „Păi, zic, scrie director general acolo”, „Nu-i nimic, trage o linie în faţă!” Aşa că treburi din astea făceam, treburi de oameni mari, corespondenţa, legătura cu ministerele, cu nu ştiu ce… Pentru că eram în corespondenţă aproape cu toate instituţiile, Fundaţia asta.

– Pe teren, în control nu aţi fost niciodată?

– N-am fost, n-am fost.

– Trebuia să ţineţi practic frontul, consemnaţi la unitate.

– Eram consemnaţi la sediu, făceam şi noi faţă cât putem şi cât… să avem obraz.

– Totuşi unii erau şi prin Bucureşti. Am văzut scrisori trimise de Gusti lui Stahl chiar de la Karlovy Vary, în care îi trasa o mulţime de sarcini. Gusti conducea foarte direct lucrurile. Era un şef bun?

– Un şef extraordinar, extraordinar de bun !

– De ce?

– Deoarece nimeni din colaboratorii lui nu avea ce să-i reproşeze. Doamna Iacobescu, secretara noastră zice: „A venit iar drăguţul nostru de profesor, drăguţul nostru de profesor”. Era amabil, era amabil şi de o mare sinceritate, el când râdea se auzea în tot localul, era râsul omului sincer.

– Când v-aţi căsătorit şi v-aţi hirotonisit, v-aţi dus la ţară, nu? Unde anume?

– Într-o comună vecină cu Dobreşti, Muscel. Unde era Ion Mihalache căsătorit. Ion Mihalache era născut la Topoloveni, dar căsătorit la Dobreşti, care mi-a fost naş mie, fiind oarecum înrudit cu familia soţiei mele. Soţia mea a fost soră cu Ion Diaconescu. Cinci ani am stat acolo, şi în 1940 m-am mutat la Boţeşti, de unde era soţia, şi unde era socrul meu, Teodor Diaconescu, tatăl soţiei mele, m-a luat împreună cu el, şi am slujit împreună cu el la biserica din Boţeşti.

– Era mare satul?

– Asta era vreo trei sute de familii, sat mare, şi parohia care era deservită de doi preoţi.

– Şi aţi rămas acolo tot timpul războiului?

– Am rămas acolo tot timpul războiului, până în 1963, douăzeci şi trei de ani am stat acolo. Am avut ce lucra deoarece, de ce să stau acolo, să refac biserica după cutremurul din 1940. În 1940 a fost foarte mult avariată biserica. A fost o lucrare grea, de reconstrucţie aproape totală.

– În aceste două sate, până la venirea comuniştilor la putere, exista cămin cultural?

– Exista.

– Şi au venit echipe cu care să aveţi contact?

– Eu am înfiinţat la Boţeşti, la biserică, am organizat un cor, adică cântare polifonică. Şi organele locale au apelat la mine ca să organizez şi corul căminului cultural. Şi în situaţia asta m-am antrenat în această muncă, de dirijor al corului căminului cultural, şi am participat cu acest cor la diferite concursuri, diferite întâlniri pe ţară între echipe. Că se organiza pe vremea aia. Şi pe vremea comuniştilor. Şi am câştigat şi multe premii.

Dar ceea ce a adus o oarecare faimă corului nostru de la Boţeşti a fost aşa-zisul poem al lui Radu Loancă. Ceva care am conceput eu după baladele din popor cu cântecele lui Radu Loancă, care, propriu-zis, a fost un hoţ, dar trecea drept haiduc, şi pentru care comuniştii, aşa, i-au făcut faimă de haiduc. Şi am contribuit şi eu la acest statut al lui Radu Loancă… /râde/.

– O legendă pozitivă, nu?

– Da.

– Aţi avut vreo activitate culturală în care să puneţi în valoare experienţa dumneavoastră de la Fundaţie în cele două sate ?

– Printre altele eu am avut grijă ca în casa unde locuiam eu să am farmacia de prim ajutor. Deci mă dotam cu medicamente uzuale şi, printre altele, când mă duceam şi împărtăşeam pe cineva şi întrebam ce o doare sau ce îl doare şi îmi spunea mă doare capul şi nu ştiu ce, după mica mea pregătire, ca să zic aşa, aveam prin buzunare şi câte un medicament. Da. Pe urmă participam la toate manifestările culturale care se făceau în cadrul căminelor culturale, participam şi eu acolo cu o vorbire, cu ceva acolo, cu o instruire a copiilor care executau diferite roluri… Adică am fost mână în mână, îndeosebi cu învăţătorul, am fost mână în mână.

– După ce aţi plecat de la Fundaţie aţi mai avut legătură cu unul sau cu altul din membrii Fundaţiei, aţi urmărit ce s-a mai întâmplat cu ei?

– Legături mai apropiate am avut cu Alexandru Lascarov Moldoveanu, întrucât ăsta era un om foarte pios, foarte religios, făcea parte din „Oastea Domnului”. Şi de multe ori l-am întovărăşit pe la diferite şedinţe ale „Oastei Domnului”.

– Dumneavoastră aţi făcut parte?

– N-am făcut, formal n-am făcut parte, însă am fost simpatizant al „Oastei Domnului”. Şi am mers cu el pe la adunări. Era o casă de buni creştini, casa Binescu, unde mergeam, frecventam şi eu, pe urmă a fost biserica asta a Facultăţii de Teologie, unde mergeam şi eu… Şi pe Lascarov Moldoveanu l-am dus şi în satul meu natal, Negreşti Muscel, şi cu ocazia acestei vizite am înfiinţat cămin cultural acolo, la mine în sat.

– După ce aţi revenit la Bucureşti v-aţi mai întâlnit cu vreun monografist, sau sociolog, sau membru al şcolii, sau de la Fundaţie? Aţi reuşit să aflaţi ce s-a întâmplat cu unul, cu altul?

– Cu Dogaru m-am întâlnit, el este ultimul cu care m-am întâlnit, în 1968. Mai înainte mă întâlnisem cu domnul Neamţu, Octavian Neamţu, în situaţia în care el era director al Serviciului Social, aşa se chema.

– Asta în 1939.

– În ’39. Era chiar într-un fel de uniformă.

– Dar pe urmă, în anii 1960-1970, v-aţi mai revăzut?

– A fost o adunare prezidată de Stahl. A fost o adunare în care am mai văzut şi eu pe câţiva din colaboratori, pe Focşa l-am văzut atunci, şi pe Macarie l-am văzut. Ultima oară atunci a fost.

– La dumneavoastră la biserică a venit vreun fost colaborator de la Fundaţie? Toţi erau încă activi în anii ’70, când şi dumneavoastră eraţi foarte activ, dar probabil că, venind târziu în Bucureşti, aţi fost mai izolat. Dacă îi includem în şcoala Gusti pe toţi care i-au fost studenţi sau au fost colaboratori la Fundaţie, este imensă. Şi este foarte interesant că cei care au avut de-a face cu Gusti au ţinut minte toată viaţa. I-am pus pe studenţi să caute, şi au găsit foarte mulţi oameni care consideră întâlnirea cu Gusti între cele mai importante momente ale vieţii lor.

– Da, aşa este!

– Şi cu Constantin Marinescu v-aţi mai văzut?

– Cu Constantin Marinescu, nu prea am avut întâlniri cu el. El a fost numit în locul lui Apostol Culea, a venit el acolo, dar după ce am plecat eu.

– Era şi mai tânăr decât dumneavoastră !

– Da, da.

– Pentru mine rămâne o enigmă: doi tineri, amândoi de la ţară, din acelaşi mediu, se îndreaptă spre teologie, unul devine legionar, celălalt nu. Cum vine treaba asta?

– Într-adevăr, întâlnirea asta de curente de gândire rupe chiar unele legături fireşti. Pentru că s-au văzut familii în care diversitatea de convingeri a produs discordii mari. Şi aşa se vorbea de omul vechi şi omul nou. Apărea cineva, un membru al familiei care făcea pe omul nou. El nu mai voia să mai zică „da” pentru ce zic părinţii sau ceilalţi membri în familie, şi spune pe „nu” al lui, nu-i aşa…

O icoană reprezentativă a acestei disoluţii am avut-o într-o zi la Boţeşti, când, odihnindu-mă pe sala casei, pe lângă care trecea şoseaua, doi tineri treceau pin dreptul casei mele certându-se. Erau doi fraţi, unul era Ion al lui Vasile Zugravu, iar celălalt era fratele lui, Gheorghe al lui Vasile Zugravu. Ion mergea pe partea stângă a şoselei, Gheorghe mergea pe partea dreaptă, dar fiecare pe lângă şanţ. Întreaga şosea îi despărţea, întreaga şosea care era mai zvântată, mai bună de circulat. Distanţa politică dintre ei era aşa de mare, încât fiecare putea să cadă într-un şanţ. Ion zicea: „Legionarule, legionarule, banditule, criminalule, zice, ai nenoroci ţara!” Iar Gheorghe îi răspundea: „Ba nu eu, banditule, ci tu, comunistule!”. Deci unul din fraţi era comunist, celălalt era un fost legionar. Deci asta era şi cu opţiunile şi de aia se căuta imaginea unui om nou şi se vorbea despre omul nou cu care se lăudau apoi comuniştii…

– Nu ştiu cum a rezolvat în sinea ei Biserica Ortodoxă faptul că legionarii au fost foarte ortodocşi, foarte religioşi, dar se pare că cultul legionar al morţii nu este totuşi în regulă din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe.

– Erau cei puşi, erau cei puşi. Se alegeau anumiţi… erau cei puşi pe omor, nu-i aşa? V-am spus că între colegii mei de facultate am avut un coleg, care pot să spun că era mult deasupra generaţiei lui, era genial, genial, aşa cum l-a şi numit Milcoveanu. Şi îl chema Gheorghe Furdui. Care ce soartă credeţi că a avut? Au fost executat, împuşcat într-un punct care îi zice Râpa Neagră, care nu ştiu unde este …

– La ordinul regelui sau cel al comuniştilor?

– După ce a fost asasinat Armand Călinescu. După moartea lui Armand Călinescu s-au făcut câteva răzbunări, ştii…

– Represalii, când elita legiunii a fost rasă. Polihroniade, Tell… Stahl considera că acesta nu a fost un partid, ci boală, un fanatism dincolo de judecata raţională. Spuneţi-mi ce s-a întâmplat cu ceilalţi care au lucrat la Fundaţie, cu Ifrim, cu Lascarov Moldoveanu?

– Lascarov Moldoveanu a murit undeva în Spania.

– A emigrat?

– Nu ştiu ce avea, avea el o fată, ceva o rudenie în Spania, şi acolo a murit. Ifrim, nu ştiu. A măritat una din nepoatele lui cu preotul Marinescu de la Chitila. Nu ştiu dacă îl ştiaţi? Nu, nu mai trăieşte. Cred că a murit de moarte bună.

– Nu ştiu nici de Popu sau de Apostol Culea… Ştiu că Stanciu Stoian a făcut carieră. A devenit şi ministru la comunişti, şi la Culte a fost.

– Dar a fost la UNESCO, a fost preşedinte la UNESCO.

– Mă rog, pe România. Alţii nu au făcut carieră.

Interviu realizat în 2006

[1]Cuvântările regelui Carol II, 1930-1940, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1940.

[2] În 1934, preşedintele legionar al Centrului Studenţesc Bucureşti a fost Gheorghe Furdui, student la Teologie.

[3] Roman de Turgheniev.

[4] Ilie Ţurcanu este autorul Monografiei satului Năpădeni (Bălţi, 1933).

[5]Inochentişti –adepţi ai lui Inochentie (Ioan Levizor, 1865-1917), ieromonah din Basarabia, considerat de credincioşi făcător de minuni. S-au declarat independenţi de ierarhia ortodoxă română.

[6] Este vorba despre un jurnal personal, redactat în timpul campaniei din 1934, din care unele fragmente au apărut în „Revista Română de Sociologie”, Seria nouă, Anul XVI, 2005, nr.1-2, pp. 99-105.