Nicolae Iorga – Panegiristul
Paul Sterian
Curentul, Anul I, No. 157, vineri 22 iunie 1928, p. 1
„Cele mai multe vieţi omeneşti sunt propoziţii scrise neorânduit şi întrerupte înainte de sfârşitul lor firesc: îngenunche înaintea lor şi descifrează-le cu răbdare, ca o veche inscripţie ştearsă, şi tot vei prinde ceva înţeles”. („Gânduri şi sfaturi”).
Astfel se apropie iubitorul de oameni Nicolae Iorga de sufletul celor care au fost sau mai sunt încă, cu evlavie şi cu osteneală de a-i înţelege. Căci „În adâncul tăcut al sufletului zace aurul. Cine-l are nu ţi-l dă numai fiindcă ai trecut pe lângă dânsul”. (op.cit.).
Nicolae Iorga a înţeles, atunci când, în plină revărsare a pozitivismului netezitor a toate, nimeni nu s-ar fi gândit la aceasta, că fiecare suflet şi fiecare viaţă închid în ele o enigmă, pe care trebuie să te căzneşti să o ghiceşti, chiar dacă nu simpatizezi cu felul în care viaţa aceasta a fost trăită.
În chipul acesta, din cuvântări şi articole adunate apoi în volum, cresc, întru nemurire, buni sau răi, mari sau mărunţi, „Oamenii care au fost”. O galerie de portrete, – puternic conturate şi nuanţate cu răbdătoare şi măiastră ştiinţă, – din care nimic nu lipseşte, însă unde nici o trăsătură de prisos nu va fi.
Cu scara de înalte valori de viaţă (pe care I-o cunoaştem) va măsura, – verificându-şi propriu ideal, – pe fiecare. Fiecăruia îi va găsi măsura exactă şi, adâncind, va căuta să înţeleagă de ce s-a urcat acesta pe o treaptă înaltă a vieţii şi a morţii şi de ce celălalt nu a putut năzui mai sus.
Şi nimic nu-I va rămâne tăinuit.
Enigma fiecărui suflet Nicolae Iorga va descifra-o, fiindcă el posedă cheia sufletelor: iubirea pioasă şi uitarea de sine.
Citindu-i, deci, paginile închinate memoriei cutăruia, cuvântările rostite la marginea gropii altuia, articolele scrise a unui suflet pe care l-a cunoscut, şi, comparând cu tot ce s-a scris şi s-a rostit în această materie, la noi şi în alte părţi, ne vom convinge (şi să nu ne dăm înapoi de a o mărturisi şi de a fi mândri de această mărturie) că pe Nicolae Iorga panegiristul nu-l poate întrece nimeni. Să nu ne sfiim a-l aminti pe Bossuet. Cu toată sonoritatea şi frumuseţea frazei, cu toată împânzirea de grele gânduri în care-ţi învăluieşte o „cuvântare funebră” cugetul, de pagini pe care se aşterne fiecare cuvântare, atâta înţeles şi atâta aur sufletesc şi poetic, cât rămâne din cele două sau trei pagini concentrate şi din care nici o literă nu poate lipsi, ale lui Nicolae Iorga. În două trei pagini, ca în clipa morţii, într-o clipă mai lungă decât un veac, te plimbă în zbor de săgeată acest mag aidoma lui Dante prin viaţă, prin infern şi prin paradis.
Şi, dacă apreciem mai mult pe aceşti doi mari panegirişti, ne dăm seama că, pe când Bossnet explică şi învaţă, Nicolae Iorga, neuitând să îndeplinească acestea, îţi dă şi înţelesul adânc şi particular fiecăruia şi simpatia neţărmurită care izbuteşte să te facă să retrăieşti, pe cel mort, aievea.
Iar, de la noi, să-l apropiem de Nicolae Iorga pe Vasile Pârvan. Panegiricurile acestuia din urmă, cine le poate uita? Cenotafe din care fumegă vecinic spre cer sufletul celor duşi: Parentlia, Memoriale. In Memoriam C. Erbicenni.
Şi totuşi, iarăşi să mărturisim: Vasile Pârvan ne dă înţelesul poetic şi tragic, prin ghicitură de oracol al sufletelor apropiate de el – (care la el, evocate, sunt numai „umbre”), – pe când Nicolae Iorga şi numai El, izbuteşte să desluşească adevărata taină a morţii – faţă de sentimentul de durere şi resemnare al lui Vasile Pârvan, un viu sentiment de încredere în viaţă şi în moarte.
Şi de aceea la Nicolae Iorga cei duşi nu vor apărea ca „umbre”, ci ca oameni în carne şi oase, purtând pe frunte, mai bine sau mai rău, după cum le-a fost traiul, pe calea duhului fără de moarte.
La Vasile Pârvan, sufletele, după moarte, trăiesc în amintire.
Nicolae Iorga nu se poate mulţumi numai cu aceasta. El spune undeva: „Să nu fie moartea ca o noapte între două zile”. („Gânduri şi sfaturi”).
Iată cum, prin această viziune mai adâncă şi mai largă a tainei vieţii şi morţii, Nicolae Iorga întrece pe neîntrecutul panegirist Vasile Pârvan.
X
Să răsfoim, deci, cu evlavie albumul oamenilor care au fost. Se perindă pe dinaintea noastră, chemaţi de cuvinte tăiate în piatră ori săpate în bronz, fără părtinire înfăţişaţi, vii şi autentici, cu defectele şi calităţile lor, bună parte din părinţii spirituali ai neamului şi ai omenirii, mai mari sau mai mici, în faimă încă sau uitaţi de mult.
Din fiecare viaţă, din fiecare suflet, alege Nicolae Iorga mierea cu care-şi împle fagurii propriei lui concepţii de viaţă. „Închinându-ne genialei umbre, vom trece totuşi pe lângă durerea ei pentru a căuta munca noastră” („Vederile politice ale lui Eminescu”).
Va apare pe ecran, printre atâţia alţii, Anton Pann, afemeiat dar plin de evlavie, mediocru versificator dar iscusit şi sârguitor muzician bisericesc şi harnică albină strângătoare, cu un neasemuit simţ de „autentic”, al proverbului şi picăturilor din care-şi clădeşte „povestea vorbii”.
Şi Costache Negruzzi, a cărui lectură, în copilărie, îi lasă urme neşterse în suflet:
„când deci acest aspru profesor … deschise volumul elegant al lui Negruzzi şi alese pentru cetire pe Alexandru Lăpuşneanu, nu eram mai bucuroşi decât de o cetire obicinuită; adică nu eram deloc bucuroşi. Pe încetul însă, acele fraze simple, cuminţi, pe care-ţi venea să le citeşti cu un glas potolit, parcă aveai să spui o taină, acele fraze de toate zilele, fără o comparaţie, fără o exclamaţie, fără un meşteşug şi o şiretenie, acea poveste lină ca de martur bătrân al vechilor împrejurări, puse stăpânire pe noi. Sufletul copilului e cinstit: el nu poate fi cucerit de orice, dar se dă întreg. Copiii urăsc cetirea în ea însăşi şi o iubesc numai când nu mai este o cetire, ci fereastra limpede prin care anumite lucruri mari, straşnice, minunate se văd. Şi iarăşi, copiii care lipseşte celor mai mulţi dintre oamenii mari, de a înţelege, de a admira şi, întâmplător, de au în inima lor o bogată putinţă, îndeplini eroismul”.
Şi Alexandru Odobescu, strălucitul diletant şi mitropolitul Veniamin Costaki, cel minunat de bun la inimă şi August Treboniu Laurian, cel cu concepţia latinistă, greşită, dar care, dându-ne… „credinţă că suntem mai mult decât eram, ne scapă de la o sigură pieire”.
Şi pe lângă aceştia, alţii, uitaţi, se înfăţişează, tot atât de vii, tot atât de pilduitori pentru viaţă.
Un Angel Demetriescu, inteligent şi capabil, însă neavând darul de a izbuti.
„Şi aceasta a lipsit lui Demetriescu, această singură însuşire hotărâtoare: avântul spre o ţintă în care să i se încheie viaţa. O învăţătură serioasă stă în aceste puteri de întâia mână, mai mult pierdute decât cheltuite spre binele tuturora”.
Şi un altul şi mai puţin cunoscut: Apostol Mărgărit, cel ce, mânuind fondurile secrete ale Macedoniei, era, în viaţă, acuzat şi blestemat, în parte pe bună dreptate.
Şi pe acesta Nicolae Iorga îl va înţelege şi va crea din el un tip de om, tipul omului de ispravă răsăritean.
„Era un om de ispravă răsăritean, cum e călăuzul unei caravane, păzitorul vieţii unui sultan, apărătorul unei măriri ameninţate, uneltitorul sau potolitorul unei răscoale. El garantează de succes: caravana va ajunge la ţintă, nimeni nu se va atinge de viaţa stăpânului, duşmanii nu vor ruina situaţia ameninţată, va fi liniştea sau neliniştea dorită. Dar să se lase lucrurile pe seama lui şi să nu se impune un cod de maniere sau un catehism de moralitate privată, să i se poruncească sfinţenie sau cuviinţă.
Era destul că-şi punea viaţa lui în primejdie: încolo, în pârile, în prigonirile, în cheltuielile şi chefurile lui să nu se amestece nimeni”.
Dar, între toţi, Mihail Eminescu se apleacă blând asupra noastră, în mai multe rânduri. Căci, mărturiseşte Nicolae Iorga:
„Dacă e puţină bunătate astăzi în noi, dacă, prin valurile turburi ale unor timpuri de prefacere ne-am păstrat cei mai mulţi curaţi şi nobili în viaţa noastră de simţire, aceasta lui îi datorim. Pe pragul deschis al aşteptărilor vârstei nu lunecau simţitoare fantasme de desfrâu cu ochii bolnavi de o molipsitoare beţie, ci se opreau drepte, în lumina primăvăratică, feţele blânde, albe, ţinând în mână, ca sfintele stâlpuri pentru gloria mântuitorului, crenguţa smerită a florilor albe de cireş”.
Pentru a reda, însă, în toată amploarea, însuşirea de strălucit panegirist a lui Nicolae Iorga, să ascultăm, spicuind neîntrecuta cuvântare rostită la groapa lui B. P. Haşdeu:
„… A fost frumos, a fost iubit, a fost mândru, a gustat larg din mierea cerească a gloriei; os de Domn, s-a visat Domn el însuşi. A fost şi bogat pe vremuri. A trăit mult şi a luat vieţii tot ce ea poate să dea.
Şi de unde vine atunci acel îndelungat zbucium, acele multe schimbări de ocupaţie, … acea nestatornicie în idei şi păreri, acea veşnică înlocuire de prieteni, acea tristă singurătate a zilelor lui din urmă?
Fiindcă … el are ca normă a vieţii romantismul lui Puşchin şi Lermontov, individualismul războinic care dispune capricios, cum vrea, fără milă, dar cu atâta genială plăcere, de tot: teorii, idei, sentimente, lucruri, oameni… Teoriile, – pentru el; ştiinţa, – pentru el; pentru el literatura lirică, pentru el viaţa cu miile de izvoare ale plăcerii, pentru el prietenii gata a se jertfi…
Când rana adâncă a morţii copilei iubite l-a oprit în avântul biruinţelor sale şi i-a îndreptat gândul către alte lumi, el a înlăturat creştinismul pentru toţi, legea celor mulţi, săraci şi orfani, şi a făcut, şi dincolo de marginile traiului, palatul deosebit al mândriei sale.
Şi, în viaţă, în simţire, în scris, în gând, când te uiţi mai bine, rămâne mai ales ce ai lăsat de la tine, ce ai jertfit…
Astfel poţi rămâne pentru multe timpuri un stâlp de lumină caldă în jurul căruia creşte şi înfloreşte viaţa.
Astfel, … poţi să rămâi oricât de mare, dar, ca statuia de sare a soţiei lui Loth, uriaşă, clară, rece şi amară în mijlocul pustiului veşnic.
Aşa cum a fost însă, neamul său nu-l va uita şi chiar refuzându-i iubirea, nu-şi va opri admiraţia faţă de această strălucită minte omenească ce a scânteia între noi, şi poate că în creştinescul „Dumnezeu să-l ierte”, rost la pragul mormântului ce prinde uriaşa frunte a cugetătorului şi lumina ochilor isteţi, se vor topi, pentru cei ce vin după noi, greşelile, ai căror marturi, plini de supărare uneori, dar mai ales de durere pentru mărimea celui ce le săvârşea, am fost noi”.
X
Astfel, prin mila lui Dumnezeu şi osteneala lui Nicolae Iorga, tinerimea neamului nostru e înzestrată cu o carte cum arareori, chiar în străinătate, se află.
Citind paginile acestei adevărate şi vii Biblii a neamului, tânărul va învăţa, fără a avea nevoie de alte sfaturi, cum să judece drept, fără părtinire şi cu înălţime de vederi, şi cum să vorbească cu rost despre oameni.
„Oamenii care au fost” vor înconjura viaţa tânărului, nu ca nişte „umbre” care nu-şi află locul şi înţelesul nici aici, nici în lumea de dincolo, ci ca nişte oameni care au trăit, au păţit multe şi au primit, murind şi înfăţişându-se în faţa Domnului şi a neamului, o judecată dreaptă, pe care ei înşişi o împărtăşesc şi se grăbesc să o dezvăluie.
Părinţi şi învăţători, îndrumători de suflete, daţi tânărului să citească „Oameni care au fost” şi „Gânduri şi sfaturi ale unui om ca oricare altul” – (sau: cum oricare altul trebuie să tindă a cugeta).
Veţi face cel mai mare bine tinerelor generaţii.
Vezi si:
Lasă un răspuns