„Nimeni dintre noi nu avea voie să abandoneze”

„Nimeni dintre noi nu avea voie să abandoneze”

Ecaterina Oprescu

 extras din Zoltán Rostás, Strada Latina nr. 8., Ed. Curtea Veche, 2009

– … Era acolo o şcoală de gospodărie, şi fiindcă Rebreanu era prieten cu filosoful I. Petrovici – ministrul învăţământului – m-a numit la Sălişte. În plus eram sibiancă, de prin partea locului. După aceea, Rebreanu a căutat să mă aducă mai aproape. Zicea: „Te duc într-un oraş unde sunt mai multe garnizoane!” /râde/.

– Cum aţi ajuns în Serviciul Social?

– În 1939 Dimitrie Gusti a înfiinţat acest serviciu social. Era o lege, prin care absolvenţii de facultate sau de licee industriale trebuiau să facă o lună de zile acest serviciu de educaţie a comunităţilor de la ţară, a ţăranilor care trăiau şi trăiesc într-o mizerie cruntă. Noi trebuia să mergem prin case, să ne împrietenim cu gazda, să încercăm să aducem vorba despre cum a făcut rost de casă, cum îşi îngrijeşte copiii, cum păstrează curăţenia, cum munceşte etc. Eu am făcut practică la Suseni, lângă Piteşti. Şcoala Normală din Piteşti era sediul de unde ne repartizau în sate, în echipe de câte două sau trei. Tot aici făceam şi nişte cursuri, ca să ştim ce să spunem şi ce avem de făcut. Eram îmbrăcaţi în costume gri – fustă sau pantalon – şi bluză albă cu rever. De mâncat, mâncam la o cantină special amenajată, în sat. Acuma, sigur, eu aveam protecţie mare, pe Rebreanu care a venit la şcoală, şi i-a spus directoarei să nu mă ducă prea departe, că el vine să mă ia la sfârşitul săptămânii. Mergeam la casa de la Valea Mare. Şi, într-adevăr, nu m-a dus prea departe.

– Ce făceaţi, concret, la familiile la care mergeaţi?

– Sigur, întâi observam că în casă era murdar. Şi conversaţia începea aşa: „Dar de când n-aţi mai lipit pe-aici?” Casa era din pământ. „Păi, n-avem timp…” – spunea femeia, şi ea murdară. „Dar, totuşi, vă place să fie curat…” – îi ziceam. Căutam să ducem muncă de lămurire cu ei. Dar, mai mult, când ne duceam doi-trei de-ai noştri, dacă vedeam că ea nu se mişcă, noi scoteam lucrurile din casă, noi măturam, noi i le aşezam şi, pe urmă, îi arătam: „Uite, vezi, aşa trebuie să faci!” De acolo mi-a rămas o prietenie, un băiat care a făcut Dreptul. Eram în grupă. Pe urmă ne-am întâlnit în Bucureşti, şi omul vroia să se însoare cu mine, dar nu i-a convenit lui Rebreanu. „Ce avocat – mi-a zis – că muriţi de foame. Vezi-ţi de treabă!” după aceea, culmea, l-am întâlnit într-o biserică, la o nuntă, cred. M-am dus la el să îl întreb, cum îl cheamă. „Rădulescu, mi-a spus, nu mă cunoşti?”, l-am întrebat. Nu m-a cunoscut…

– Cum vă primeau ţăranii?

– După felul cum te introduceai. Dacă te purtai frumos, salutai, mângâiai copiii, erai drăguţă, aşa, să te placă omul, ei te primeau bine. Dar depindea de felul cum te purtai, dacă puteai să-i atragi pe ei, sau nu. Au fost şi cazuri când au pus ţăranii câinii pe ai noştri. Şi noi ne miram că nu i-au primit. Ziceau ţărăncile că le e frică. Dar noi ne interesam de curăţenie şi, sigur, ziceau că le e frică, acolo unde era mizerie. Şi dacă nici ai noştri nu ştiau cum să se poarte, atunci nu se înţelegeau cu ei. Eu n-am avut probleme. Ba, chiar am făcut şi fotografii atunci, dar nu le mai am. Le-am ars de frica comuniştilor, odată, când au venit să ne evacueze.

Convorbirea a doua

– Ce pregătire se făcea pentru Serviciul Social?

– Pentru efectuarea acestui Serviciul Social timp de o lună, ne-au convocat, mai întâi la Şcoala Normală din Piteşti. Din câte îmi aduc aminte, eram în număr egal, fete şi băieţi. Cursurile care au durat o săptămână, erau ţinute de nişte lectori, care ne spuneau că viaţa ţăranilor e grea, că oamenii sunt săraci şi că lucrează cu ziua, că trebuie să vedem cum trăiesc, din ce trăiesc, câţi copii au, cum îi educă.

– Ce ştiaţi dumneavoastră despre condiţiile de la ţară?

– Pentru că până atunci nu locuisem la ţară, nu ştiam care sunt condiţiile de acolo. Nici eu, nici colegii mei nu am fost nici bucuroşi, nici supăraţi că trebuie să mergem o lună la ţară. Era o obligaţie, pe care, dacă nu o îndeplineam, nu primeam diplomele de absolvenţi. Dar, nu îi vedeam rostul. De-abia după aceea eu mi-am dat seama că Gusti a făcut un lucru bun. Din păcate, nu mai ştiu pe nimeni în viaţă. Nici nu am ţinut legătura cu colegii mei, pentru că erau din toate colţurile ţării şi, după o lună de serviciu social, ne-am împrăştiat. În plus, eu nici nu stăteam tot timpul acolo. Sâmbăta şi duminica, atunci când ei erau mai mult împreună, eu nu eram acolo. Venea Rebreanu şi mă lua cu el la Valea Mare. Dar eram o colectivitate foarte unită. Ştiu că mulţi s-au şi căsătorit. Erau tineri absolvenţi a tot felul de facultăţi, erau viitori ingineri, farmacişti, profesori, medici, avocaţi, preoţi, veterinari. Ne înţelegeam foarte bine.

– Cum se desfăşura programul echipei?

– La sfârşitul săptămânii eu plecam, dar ceilalţi aveau program în sat: cântau (înfiinţaseră coruri), organizau şezători, la care participau şi ţărăncile. Serbările aveau caracter naţional. Toţi erau îmbrăcaţi în costume naţionale, iar programul artistic avea şi el acest specific. În timpul săptămânii nu se organizau spectacole, dar în fiecare dimineaţă mărşăluiam şi prin sat, şi în afara satului, separat băieţii şi fetele, şi cântam „Drum bun, drum bun, toba bate, dragi români!”, făceam şi un fel de gimnastică în timpul acestor marşuri, care făceau parte din program. În fiecare dimineaţă, după ce luam micul dejun la şcoală, făceam un fel de şedinţă, în care spuneam ce s-a întâmplat deosebit în ziua anterioară. În funcţie de ce îi spuneam, comandantul ne fixa orarul şi locurile unde trebuie să mergem. Ne mai spunea să avem grijă cum vorbim, cum ne prezentăm, cum ne purtăm, pentru că ţăranii nu sunt prea bucuroşi că trebuie să ne primească. După şedinţă urma marşul, şi apoi ne răspândeam în sat. Vizitele nu durau decât două-trei ore, timp în care încercam să ne împrietenim cu gazda. O întrebam: „Ce-ai făcut astăzi? Ce ai gătit? Ai măturat?” etc., ne ofeream să le ajutăm, le puneam să scalde copiii, să îi îmbrace curat. Încercam să le ajutăm pe ţărănci şi, mai ales, să nu le plictisim. Eu le învăţam reţetele culinare şi aşa le apropiam, pentru că erau foarte interesate.

– Reveneaţi de mai multe ori la aceeaşi familie?

– De obicei nu mergem mai multe zile la rând la o familie. Reveneam după câteva zile, şi constatam dacă şi ce progrese a făcut ţăranca. Programul de vizite dura până la ora 14, când mergeam la masă. După amiază nu mai aveam activitate obligatorie. Pentru că ştiam că ţăranii sunt reticenţi, noi – eu şi cei doi colegi, un băiat şi o fată – munceam în echipă, adică mergeam toţi în aceeaşi vizită. Alţii, deşi formau o echipă, mergeau singuri, iar ţăranii aveau mai mult curaj să fie respingători. Erau cazuri în care spuneau: „Ce, până acum mi-aţi crescut voi copiii?”, „N-am nevoie de voi!” Unele femei începeau să ţipe, nu ne deschideau porţile. O ţărancă a aruncat cu apă fiartă pe nişte colegi de-ai noştri. Ştiu că atunci responsabilul, comandantul – care nu era dintre noi, ci probabil unul dintre oamenii lui Gusti, le-a spus acestor colegi că n-au ştiut să se împrietenească, să fie amabili, şi au fost aroganţi. Nimeni dintre noi nu avea voie să abandoneze, sau o făcea cu riscul neprimirii diplomei de studii.

– Observaţiile trebuiau făcute în scris?

– Toate incidentele şi observaţiile pe care le aveam, le scriam, iar la sfârşitul lunii de Serviciu Social am făcut un raport în care am spus ce am realizat şi ce nu, ce evenimente deosebite s-au petrecut. La rândul lui, comandantul făcea un raport. Ar trebui, poate, să existe la primării rapoartele noastre, dacă nu le-au ars comuniştii…

– Cum erau văzuţi cei din Serviciul Social?

– Noi colaboram atunci cu autorităţile locale, în special cu primarul. Ei ştiau că vom veni o lună în sat pentru a educa ţăranii. Ne-au primit foarte frumos, au avut grijă să avem mâncare, au amenajat cantina la şcoală, şi ne-au ales gazde dintre ţăranii mai înstăriţi şi mai curaţi. Stăteam la o familie, două fete sau doi băieţi într-o cameră de oaspeţi. Eu am fost foarte apropiată de ei, şi de toţi ţăranii pe care i-am cunoscut în Suseni, şi am fost mulţumită de ce am realizat… Cât despre Gusti şi Rege, Regele a avut un rol, pentru că a fost de acord cu iniţiativa lui Gusti. Gusti a fost un mare patriot, un mare iubitor de oameni, în special de ţărani. Dovadă este şi faptul că a organizat acest Serviciul Social pentru a-i ajuta. Şi avea dreptate, pentru că ţăranii trăiau atunci într-o mare mizerie.

Interviu realizat de Daniela Dumitru în 1998.