„Noi toţi ne suspectam unii pe ceilalţi”
Florentina Ţone
extras din Zoltán Rostás, Antonio Momoc (coordonatori), Bişniţari, descurcăreţi, supravieţuitori, Ed. Curtea Veche, 2013
Fişa subiectului
Nume: Ioan Părăială
Data naşterii: 2 decembrie 1949.
Locul naşterii: Deleni (judeţul Iaşi)
Stare civilă: căsătorit
Ocupaţii anterioare: sectorist în zona centrală a Bucureştilor, şef pe compartimentul Pază Bunuri pe Capitală, la nivelul Poliţiei Capitalei.
Statut actual: pensionar şi specialist în securitatea muncii
Domnule Părăială, haideţi s-o luăm cu începutul: câţi ani aveţi şi ce făceaţi Dumneavoastră înainte de 1990, cu ce vă ocupaţi?
Am 59 de ani (n.n. – în august 2009, atunci când a fost realizat interviul). În perioada ’80-’86 am lucrat la ordine publică, chiar în zona centrală a Capitalei. Eram sectorist în zona centrală: Lipscani şi străzile adiacente, zona cea mai fierbinte, chiar şi a bişniţei. Acolo se făcea bişniţă… În perioada aceea apăruse „Solidaritatea” poloneză, sindicatul polonezilor, şi era foarte multă libertate la polonezi; şi veneau şi făceau bişniţă cu tot soiul de produse: acolo găseai şi ciocolată, şi chewing gum, şi tot felul de ţigări, şi îmbrăcăminte…
Dar erau foarte bine organizate reţelele astea. Cred că unii dintre polonezi stăteau mai mult în România şi alţii alimentau cu produse. Erau băgate în treaba asta inclusiv persoane surdo-mute, poloneze şi române, cu care nu puteai să discuţi. Şi nu numai asta: nu puteau fi traşi la răspundere în niciun fel, că nu puteai să stabileşti ceva concret. Era foarte greu atunci să poţi audia unii din aceştia pentru că nu aveam translator sau îl aveam foarte rar. Ştiu sigur că funcţiona atunci un translator pentru surdo-muţi undeva în zona străzii Corbeni cu bulevardul Carol, dar trebuia să îl anunţi cu nu ştiu cât timp înainte…
Dar am reuşit totuşi, cred că am fost singurul din zonă, care am trimis un surdo-mut în… Era Decretul 153 din 1970, pe baza căruia au reuşit să îl condamne. Şi la acest cetăţean surdo-mut s-a mai coroborat cu un scandal de pomină pe care îl făcuse el în bloc; şi cu câteva declaraţii, pentru că o bătuse rău şi pe nevastă-sa… Şi a primit în cele din urmă o lună-două de închisoare. Şi două luni de zile mi-au mulţumit cetăţenii din Blănari nr. 2, că, într-adevăr, a fost puţină linişte în bloc. Că era un trafic în bloc… Că polonezii ăştia erau atât de mulţi şi găzduiţi la ei, la aceşti doi, soţ-soţie, căsătoriţi legitim.
Cei doi erau polonezi?
Nu, nu, erau români, dar găzduiau cetăţenii polonezi care veneau cu tot felul de marfă la ei. Şi oamenii din bloc ştiau că e foarte greu de pătruns la ei, şi de depistat, şi de discutat cu ei. Şi două luni a fost linişte…
Eu eram sectorist în perioada respectivă, cu atribuţiuni de ordine publică. Iar din ’86 am fost la Cercetări Penale, m-am mutat la altă secţie şi am lucrat vreo trei-patru ani, după aceea s-au înfiinţat Cercetările pe sector şi am venit la sector şi de-acolo m-au numit ei şef la… În cadrul sectorului 3 funcţiona sau era ca organizare Paza şi transportul valorilor monetare de la Banca Naţională şi de la Banca Română de Comerţ Exterior. Şi-atunci am fost numit acolo şi m-am ocupat din 1989, parcă, până prin 1991, când a venit Mugur Isărescu guvernator şi s-au mai făcut nişte schimbări; au venit jandarmii să se ocupe de treaba asta. Iar eu, la Capitală (n.n. – Poliţia Capitalei), am fost lucrător de personal, la Resurse umane.
Şi aţi ieşit la pensie apoi?
Nu, nu, am continuat. După aceea, pentru că aveam experienţa asta bancară, s-a înfiinţat în ’94, nu mai ştiu exact, Serviciul Poliţie Bănci. Sigur, băncile luaseră o amploare extraordinară, într-un an de zile s-au înfiinţat peste două sute de unităţi în ţară. Şi, fiind o dezvoltare extraordinară, sigur, şi problematica era deosebită. Şi-atunci s-a înfiinţat Serviciul ăsta de Poliţie Bănci, care asigura şi paza, şi transportul valorilor, şi era şi un dispecerat de securizare a valorilor şi a imobilelor… Şi a funcţionat… Sigur, el a fost într-un fel bun pentru că erau singurii bani care nu se duceau la bugetul de stat şi se duceau la bugetul Poliţiei; aşa că se aştepta cu foarte multă nerăbdare să vină banii… Ne mai luau şi la întrebări câte unii, că „Vezi că banca cutare n-a plătit facturile de nu ştiu când, vă rog să vă duceţi să…” Şi după asta, la un moment dat, s-a desfiinţat. De fapt, toată activitatea asta trebuia să funcţioneze pe o hotărâre de Guvern, dar n-au mai fost de acord nici cu jandarmii, nici cu noi, că… toţi eram bugetari şi „domnule, dacă banca e privată, nu e corect”… Şi-atunci s-au înfiinţat societăţile de pază. Bine, erau şi până atunci societăţi de pază, dar nu pătrundeau în bănci. Şi-atunci, după ce s-a desfiinţat serviciul ăsta, am fost numit şef pe compartimentul Pază Bunuri pe Capitală, la nivelul Poliţiei Capitalei. De-acolo m-am dus eu la Teo, din funcţia asta (n.n. – a fost invitat, în această calitate, la un moment dat, la emisiunea lui Teo de pe Pro TV)… Dar am avut la un moment dat probleme cu o jurnalistă… Răspunzând de compartimentul de pază, BGS-ul ne făcea paza unor ferme pomicole; şi personalul de pază de acolo – fiind cel mai redus numeric – ce-a zis? Mă, luăm un câine, îl legăm, îl punem pe lanţ şi-i dăm o zonă, unde se pătrundea mai uşor… Dar orice patron, dacă vrea să-i păzeşti bunurile, păi, le păzeşti; nu să dispară cantităţi de nu ştiu care. Şi ei au legat câinii… dar au venit bruneţeii noştri, cu care se confruntau ei atunci, la luat de mere. Şi ăsta a dat drumul la câine fără botniţă; şi l-a făcut zob pe un copil, nu ştiu ce vârstă avea, cred că 14 ani. Şi tot venea jurnalista asta, şi întreba cât de legal este, şi cum funcţionează… Şi eu: „Domnişoară, ei sunt legal acolo; dar de ce Dumneavoastră, în loc să informaţi corect cum s-a întâmplat evenimentul, aţi spus doar pe latura victimei? Aţi mărit victima şi pe-ăştilalţi i-aţi umilit, aşa…”
Haideţi acum să ne întoarcem la anii ’80 şi să-mi povestiţi despre treaba asta cu bişniţa… Mi s-ar părea interesant să ştiu dacă termenul ăsta, „bişniţă”, a intrat în conştiinţa populară în perioada comunistă sau s-o fi folosit şi înainte… Nu-mi dau seama cum s-a românizat el, că e clar că vine de la „business”…
Dar chiar se folosea în vocabular: biş-ni-ţar. Toţi când veneau… că asta se întâmpla, se dădeau şi foarte multe ţepe.
Dar de bişniţă vorbim mai mult în anii ’80, nu? Sau şi mai devreme?
Cred că şi mai devreme, pentru că era strada Covaci… Strada Covaci era toată plină de bişniţari, în faţa fiecărui magazin găseai câte unul; şi probabil aveau şi câţiva şefi, tot dintre bişniţari. Că acolo nu putea să pătrundă oricine. Sau dacă mai pătrundea cineva, era fiecare cu obiectul lui de activitate: unul trebuia să vândă ţigări, unul trebuia să vândă blugi, unul vindea piese radio… Se vindeau tot felul de obiecte care nu se găseau pe piaţă.
Activitatea de bişniţă era explicit interzisă?
„Speculă”, aşa se numea. Dar ca să îl trimiţi pe unul în judecată la speculă, trebuia să demonstrezi repetabilitatea faptei. Era Decretul 153. Şi-atunci… infracţiune erau greu de demonstrat, se accepta greu ca infracţiune. Chiar dacă îmbrăca câteodată şi aspectul infracţional, prevăzut de Codul Penal; dar mai puţin. Fiind la Decretul 153 pedepse de la 1 la 6 luni, le dădeai 6 luni şi erai sigur că şase luni cutărică nu mai vine în zona Covaci. Primea şase luni de închisoare contravenţională. Care se executa fie la penitenciar, fie… erau secţii de Poliţie care mai aveau nevoie de mână de lucru: un zugrav, un faianţar, activităţi de curăţenie, gospodărire…
Păi, şi dormeau noaptea acasă?
Nu, nuuu; ei stăteau acolo, dar erau scoşi ziua la muncă. Şi trebuia să ai un comportament deosebit ca să primeşti pachetul sau să fii scos la muncă. L-am avut pe unul, ţin minte şi-acum, care era pictor de biserici. Era iconar. Îl găsiseră pe nu ştiu unde, se apucase şi de băutură… Că pictorii ăştia, iconarii ăştia, n-aveau o legitimaţie de serviciu… (n.n. – o legitimaţie de serviciu i-ar fi scos de sub incidenţa prevederilor legale; fără legitimaţie era un fel de „parazit” şi putea fi reţinut). Erau şi ei unde găseau o lucrare, unde auzeau că se construieşte sau se sfinţeşte o biserică imediat se duceau acolo…. Ei, şi omul ăsta avea o mână extraordinară; şi pe ăla aveai curaj să-l laşi singur, din curtea secţiei nu se ducea. Alţii, dacă-i lăsai liberi, să nu-i urmăreşti, plecau.
Asta, dacă era nevoie de mână de lucru nu ştiu unde… Dar dacă nu era nevoie, ce se întâmpla cu cei reţinuţi?
Şi dacă nu era nevoie de mână de lucru nu ştiu unde, ajungeau la penitenciar. Dar lor nu le convenea treaba asta pentru că nu câştigau nimic. Să stai şase luni de zile degeaba, asta era pentru ei cea mai mare pedeapsă.
Sigur, erau şi cunoscuţi, recidivişti pe domeniul ăsta al speculei… Ţin minte că Judecătoria funcţiona la Sf. Vineri. Şi la Decretul 153 era o grefieră, Ţicu, şi când te duceai… Că trebuia să demonstrezi constituirea într-un grup parazitar, că nu puteai să-l iei de unul singur. Că dacă nu demonstrai constituirea grupului parazitar şi te duceai cu unul… Nici doi nu erau suficienţi, trebuia să iei câte trei-patru. Dar cum era Covaciul plin, când găseai cinci cu ţigări era grupul.
Iar repetabilitatea de unde se demonstra? De fiecare dată când îl prindeai se întocmea un proces-verbal de constatare a contravenţiei, i se confiscau unul-două pachete de ţigări, câte se găseau, ţigările se depuneau la Camera de corpuri delicte care funcţiona la fiecare secţie, procesul-verbal se înregistra în evidenţele secretariatului secţiei şi când îl mai prindeai şi aşa, pac! Era bătaie pe registrul ăla! Dar îl găseai o dată la două sau trei luni… Că nu era numai un singur poliţist care făcea treaba asta. Fiecare cum îl prindea; îl prindeau agenţii care făceau de noapte, îl mai prindea unul de zi, îl mai găseau şi alţii…
Şi era bătaie pe registru, ca să le demonstrezi repetabilitatea. Toată ziua la registru! „Hai, mai dă-mi registrul!” Pentru că atunci se făceau multe acţiuni. Fiind zonă centrală, era şi zonă de vizită, venea conducerea… Şeful statului, delegaţii, veneau frecvent prin zonă şi nu trebuia să-i vadă pe bişniţari.
Am putea să facem un soi de portret robot al bişniţarului din zona centrală a Capitalei? Cine era el?
Ca şi categorie socială erau ca şi-acuma, tot „bruneţii”, oameni care nu aveau nicio meserie. Dar ca să nu mai fie toată ziua luaţi la întrebări… că, fiind cunoscuţi, chiar dacă nu îl prindeai la vânzare, dar îl găseai pe stradă, te duceai cu maşina şi îl luai la secţie, măcar să constitui grupul parazitar; fiindcă el era acolo, chiar dacă nu vindea. Ei, şi ca să nu mai fie trimişi în judecată la Decretul 153, majoritatea îşi făcuseră legitimaţie şi cotizau la CPADM-uri; erau cooperativele meşteşugăreşti care funcţionau prin jurul Capitalei. Şi acolo toţi aceştia, cotizând la şefii cooperativelor, li se eliberau acele legitimaţii, cum că sunt angajaţi acolo, meşteşugari. Şi dacă aveau alea mai greu puteai să dovedeşti ceva. „Ce, dom’le, cum să parazitez? Ia uitaţi legitimaţia”. Până trebuia să demonstrezi şi să te duci la cooperativă să vezi de când n-a mai fost, că ei îşi făceau nişte legitimaţii de-alea care se vizau anual, nici măcar trimestrial… Sau mai dădeai câte un telefon, că nu te puteai duce să te plimbi toată ziua prin Ilfov: „Dom’le, mai lucrează Gheorghe?”, „Da, dom’le, e aici, în evidenţa noastră”.
Cine erau, bărbaţi, femei…?
Erau şi femei, şi bărbaţi… În orice caz, erau unii care toată viaţa lor nu făcuseră altceva. Şi unii dintre ei, chiar după ’90, când s-a liberalizat, au început să facă Turcia… Păi, te uitai la ei… Unii s-au făcut chiar oameni.
Dar dintre cei care mai sunt şi azi, vând bilete la nu ştiu ce spectacole, erau şi-atunci?
Nu ştiu, cinstit, că eu n-am mai fost de mult la spectacole ca să văd totuşi dacă cei care vând acum bilete sunt aceiaşi de atunci. Eu şi atunci, mă duceam mai mult ori la Comedia, ori la Naţional. Aveam pe cineva, dădeam telefon: „Dom’le, reţine-mi şi mie două bilete, vin acolo…” Chiar nu m-am dus niciodată nepregătit, să mă duc la un spectacol şi să umblu după bilet.
Deci, şi femei, şi bărbaţi…
Şi copii… Păi da, ţineau copiii mici după ele, ca să nu poţi să-i iei şi să-i ţii la o secţie mai mult de nu ştiu cât timp, că ţipă copilul, plânge, „unde este umanismul legii?” Ştiau că dacă îşi luau copiii cu ei, nu puteai să le faci nimic, nu puteai să le faci prea multe.
Deci erau mai mult pe Covaci, în general erau specializaţi, unul vindea aia, altul cealaltă, aveau şi nişte şefi…
Şeful mai controla pe acolo şi dacă apărea un intrus, unul care ar fi vrut şi el să vândă acolo, pe ăsta imediat îl dădea la Poliţie: „Vezi că a venit unul aici”. Era cum e şi azi la spălat la semafoare: „Ăsta e semaforul nostru aici, zona noastră, nu vine nu ştiu cine aici….”
Bănuiesc, totuşi, că avantajele îndeletnicii erau mai mari decât riscurile, de vreme ce lumea continua să revină pe stradă…
Ca avantaje, nu ştiu, dar ei nu erau obişnuiţi să muncească. Era una, Leana, săraca, lucrase o perioadă pe la o tipografie; şi săraca vindea şi ea ţigări acolo. Cât a lucrat acolo nu ştiu, dar cum era atunci, nu prea era hârtie. „Leano, vezi că nu mai avem hârtie la secţie”, şi se ducea, săraca, venea cu un top de hârtie şi-l aducea… O mai evitai la urmă… Se mai făceau compromisuri pe treaba asta; îi mai lăsai câteodată sau îi duceai la Judecătorie, dar nu li se dădea tot timpul mandat. Când era grefiera asta, Ţicu, ea scria pe fiecare mandat: 2 luni, 3 luni; şi-aşa condamna judecătorul, după ce scria grefiera, pentru că avea încredere în ea. Ea era şi foarte veche, citea dosarele, îi cunoştea pe cei care erau acolo… Şi trebuia să aibă cel puţin trei constatări că se ocupă cu aşa ceva, ca să primească mandat. Şi să fie cu acelaşi produs: pe ţigări… Că dacă erau diferite puteau să îţi zică: „Am avut şi eu acasă…”
Dar ce găseai la ei, în general?
Ţigări, blugi, gumă, adidaşi, ciocolată chiar, că nu se găsea atunci. Băuturi, mai puţin. Şi acolo fiind şi consignaţii, că erau multe consignaţii, de-aia stăteau ei acolo. Bine, nu veneau ei să stea cu multă marfă, că era paguba prea mare. O mai doseau la consignaţii, pe-acolo. Ei se dădeau în primire, cum nu-i convenea de cineva, cum se dădeau în gât: „Ţine marfa la cutărică”. Ştii pe unde mai ţineau ei marfa? Pe la astea care vindeau sucuri la pahar, la tonete din-alea. Acolo ţineau, îi dădeau şi lu’ aia o ţigară, ceva. Caz în care dacă îi prindeai, să nu îi confişti toată marfa, îi luai doar ce avea la el. Cu un pachet, că nu stătea cu nu ştiu câte. Paguba să fie cât mai mică. Dar condamnarea ulterioară depindea şi de cantitatea care era găsită asupra lui şi confiscată. Dozarea pedepsei era şi în funcţie de cantitatea pe care o găseai asupra lui.
Ca să primeşti şase luni, de pildă, cu cât trebuia să-l prinzi…?
A, păi la ei găseam câte două-trei cartuşe… Ce se întâmplă? Noi ştiam unde stăteau ei. Şi-atunci te duceai imediat şi îi făceai şi percheziţie acasă. Imediat. Erau mai multe echipe şi „Du-te, mă, şi fă-i şi o percheziţie acasă”. Că ei stăteau tot pe acolo, pe Covaci, pe mai ştiu eu unde; dacă tot susţinea că nu mai are altceva. Şi normal că-i găseai acasă baxurile cu ţigări.
Dar cum se obţineau produsele? Pe ce filieră ajungeau la ei?
Se lucra foarte mult afară, ARCOM, ARCIF; şi-am spus, veneau şi polonezii.
ARCOM, ARCIF, astea ce sunt?
Erau societăţi de construcţii în zona Irakului, în ţările arabe; şi foarte mulţi veneau de acolo cu produse. Că da, printre produsele căutate şi care se vindeau de către bişniţari, era şi cafeaua boabe. Şi veneau cei care lucrau în străinătate cu produse şi n-aveau unde să le vândă, trebuiau să le ducă la Consignaţie; n-aveau voie în altă parte să le ducă. Şi toţi bişniţarii stăteau în zona consignaţiilor şi îi păcăleau: „Bă, dă-mi mie, că le vând eu, nu te mai du la consignaţie”. Şi de-acolo făceau unii rost de marfă. Plus, toţi care veneau de-afară: şi sportivi, şi ei mai aduceau… Sau străini…
Filiera cam asta era, de la persoanele care veneau de afară. Dar şi noi, de pildă, duceam ţigările la consignaţii (n.n. – după confiscare)… Cred că un pachet de ţigări ajungea să fie vândut şi de două sau de trei ori într-un an. Că noi le confiscam, dar nu aveam voie să le ţinem. Era la nivelul primăriilor câte un preţuitor şi de la camera de corpuri delicte se preţuiau şi se duceau la Consignaţia.
Deci, tot la Consignaţie…
Tot la Consignaţie, că n-aveai voie să le duci în altă parte. Dar dacă marfa era perisabilă, atunci se făcea o comisie şi se distrugeau; gumele sau ce mai era. Şi ei aveau mici înţelegeri cu cei de la Consignaţia sau puneau pe unul: „Ia tu 5 euro (n.n. – intervievatul se referă în mod sigur la dolari) şi du-te şi ia nu ştiu ce. Şi mi le dai mie şi eu le revând”… Erau filiere foarte bine stabilite. El dacă câştiga 1 leu, 2 lei, 3 lei la fiecare produs, era mulţumit.
Fratele meu îmi povestea – el a făcut liceul în Galaţi – că mai era şi filiera vaporenilor; şi ei mai aduceau diverse produse. Şi la şcoală copiii vaporenilor erau cel mai curtaţi; şi făceau „mica bişniţă” cu gume, blugi; dar dacă te arătai interesat, te duceai acasă la ei şi-ţi cumpărai…
Dar nu l-aţi ascultat pe Dumitru Dragomir sau pe atâţia alţii câţi aveau bani la Revoluţie; şi dintre sportivi… Şi Becali care stătea şi vindea bilete la Cinema… Şi toţi fotbaliştii erau mulţumiţi pentru că atunci când aveau vreun succes nu prea mai erau vămuiţi. Şi se mergea pe încredere. Mergea echipa Dinamo, da? Securistul era cu ei acolo, ştia ce au, ce nu au, şi dacă aveau succes, le dădea voie cu un video, cu nu ştiu ce… Se vindeau şi video-uri pe timpul ăla, dar nu erau puse la vedere. Făceai tranzacţia verbală, după care te duceai şi îţi dădea produsul, nu acolo. Pe strada Academiei 2-4, unde era magazinul ăla de diode, cum se numeau piesele de schimb pentru televizoare… Acolo erau tot aşa, nişte ţigani din zona Colentina, cu diode; acolo îşi făceau veacul şi numai ei erau acolo. Se făcea rost de pe la fabrici, nu ştiu cum se aduceau, dar foarte multe erau şi defecte. Că se întâmpla să cauţi piesa în magazin, să n-o găseşti, dar o găseai la bişniţari.
Dar în zona asta centrală, de care răspundeaţi Dumneavoastră, în afară de strada Covaci mai erau şi altele pe care se făcea bişniţă?
Covaciul era cunoscut, dar era şi Lipscaniul, şi Blănariul… Toată zona. Dar fiind mai multe consignaţii pe Covaci, acolo se stătea, că erau şi multe magazine, era vad comercial, cum se spune.
Controalele se făceau aproape zilnic. Mai mult ziua, că noaptea, dacă magazinele erau închise, nu prea stăteau nici ei. Dar se duceau, care ştiau: „De unde să mă duc să cumpăr un Kent? Că trebuie să mă duc la doctor…”. Sau o cafea, de unde să fac rost? Sau o cutie de ness; nessurile erau, iar, la mare căutare.
Cafeaua boabe cred că s-a găsit bine până prin 1985-1986; era pe lângă magazinul Cocor un magazin şi un gestionar care numai cafea vindea. Era extraordinar de căutat, era cel mai important…
Era oare armeanul acela care a scris şi o carte despre asta?
Cred că armeanul era. Era cel mai căutat şi cel mai important în zona aceea. Nu mai ţin minte, dar era 120 de lei kilogramul când mai luam de la el cafea. Şi după aia am trecut pe ness, că nu se mai găsea cafea.
Ce alte zone erau cunoscute în Bucureşti pentru bişniţă? Lăsându-le la o parte pe acestea din centru, mi-au povestit nişte foşti taximetrişti că în cartierul Tei era o stradă care se numea chiar aşa, „strada Kent”…
Bişniţă se făcea şi în zona campusurilor universitare. Nu că studenţii trebuiau să fumeze, că nu aveau ei bani să fumeze Kent şi să bea cafele, dar acolo erau cererea şi oferta. Nu, nu studenţii vindeau, poate doar unii, dar se duceau şi alţii să vândă acolo, pentru că ştiau că e cerere. Studenţii ştiau că trebuie să cumpere pentru că veneau examenele, venea sesiunea, mai aveau de dat la nu ştiu ce profesor, că mai lipsiseră, trebuia să îşi acopere absenţele.
Eu mă gândeam la studenţii străini…
Străinii, da, aduceau. Şi vindeau. Şi în Tei, mi se pare, stăteau foarte mulţi studenţi străini; şi ăştia aduceau, veneau… Nu ştiu cum erau vămuiţi, nu cunosc exact prevederile Codului vamal de dinainte de ’89, nu ştiu ce cantităţi puteai să aduci, câte ţigări sau câţi blugi, că foarte mulţi de la studenţi luau. N-a zis-o Păunescu? „Voi, generaţie în blugi”… În România n-a fost deloc libertinaj în a se îmbrăca tineretul şi cred că orice tânăr dădea oricât să-şi ia o pereche de blugi. Noi, spre exemplu, n-aveam voie să ne fi îmbrăcat cu-aşa ceva, cu blugi, că te făcea „bişniţar”. Blugul era semn de bişniţă. „Ce îmbrăcăminte este aia?” Repede se uitau pe tine, „mă, cum de-a găsit ăsta…? Are vreo mătuşă Tamara pe undeva de i-a adus, i-a făcut cadou blugi?” (Râde). Într-adevăr, erau foarte căutate produsele care veneau din capitalism. Chiar dacă era teoria aia că nu sunt bune…
Cum era şi povestea cu Cola: Pepsi era bun, dar Cola era drog…
Eu îl aveam pe fi-miu micuţ în anii ’80 şi mai făceam rost, aşa, de câte un Pepsi, dar spunându-mi că e foarte periculos pentru ficatul copilului, turnam Pepsiul prin şerveţel, fără să mă vadă… Nu ştiu dacă într-adevăr avea vreun efect, dar… ca să nu i se facă rău… şi să bea şi fi-miu Pepsi.
Treaba asta cu polonezii cam în ce perioadă a fost?
Exact în perioada în care auzeam de la ei: „Dom’le, sunt şomer”, „Păi cum, dom’le, eşti şomer? La noi, dacă nu munceşti, te bagă la…”. Zice: „Nu, eu sunt şomer, dar îmi permit din ajutorul de şomaj să vin în România şi să trăiesc o lună de zile, două luni de zile”. Ei veneau cu mărfuri, erau şi mulţi, erau şi surdo-muţi din-ăştia şi erau amărâţi, vai de ei. Era reţeaua constituită.
Dar ai fi găsit pe Covaci şi polonezi propriu-zis, la vânzare?
Nu, nu stăteau pe Covaci. Ei stăteau, săracii, în locuri aglomerate, ca să… Înainte, Lipscani era o stradă aglomerată. Şi nici nu puteai să-l prinzi, chiar dac-ai fi încercat să fugi după unul, nu-l găseai. Trebuia să faci aşa, cumva, un cerc, să fiţi mai mulţi şi să-l găseşti acolo şi să-l identifici. Nuu, era foarte greu.
Ei veneau cu produse de la ei: oje, spray-uri… Oje găseai şi pe la ai noştri. Stau şi mă gândesc cât de… Nici oja aia nu se găsea, ca să-şi facă femeile unghiile. Foarte trist, nici nu poţi să te gândeşti că… Noi am uitat acuma, nici nu pot să-mi mai imaginez, aşa, dar când faci o retrospectivă îţi dai seama cât de amărâţi şi cât am putut suporta…
Dar erau şi oameni simpli care se duceau în vizită în ţările socialiste, prietene, şi se întorceau cu ceva, cu lucruri pe care le vindeau? Gen, am adus şi eu două ceasuri „Slava”, unul îl vând…
Oameni din-ăştia, nu cred. Dacă aduceai, cred că dădeai la prieteni, nu să ieşi undeva să le vinzi. Eu am avut un cumnat care a lucrat în anii ’80 la Kirkuk, în Irak, şi ştiu că atunci când venea, greu îmi dădea şi mie un pachet de cafea. Pentru că aducea pentru el, se ducea să-şi facă rost de bani; se ducea cu toată marfa la consignaţia şi… Aduceau, deci, produse, dar le duceau la consignaţie, nu ieşeau ei la şosea.
Am citit pe undeva că în zona Arad se făcea ceea ce a rămas cunoscut sub denumirea de „micul trafic”; oamenii din zona de graniţă treceau dincolo cu nişte produse româneşti, le vindeau şi cumpărau la rândul tău produse de-ale lor…
Micul trafic era legal, dar era doar în zona de frontieră unde aveai dreptul la doisprezece călătorii pe an. Şi în fiecare lună ei mergeau în Ungaria, cum erau călărăşenii care mergeau la bulgari, pe la Silistra. Pe acelaşi principiu, aceleaşi norme. Nu ştiu dacă în zona Iaşiului sau a Galaţiului s-a făcut trafic spre Moldova.
Din Republica Moldova s-au adus produse mai mult în anii ’90…
Acuma vin cu camioane, cu…, atunci era la nivel mic. Dar veneau la noi… pentru că era foarte multă libertate la iugoslavi. Bine, ei au fost mult mai libertini în a călători peste graniţă. Şi veneau şi ei cu tot felul de produse. Şi era unul care învăţase româneşte de câtă bişniţă făcuse în zona centrală a Capitalei, îl cunoşteam acuma. Şi bineînţeles că de la un timp nu mai stătea el la vânzare, ajunsese mare acum, îşi făcuse o reţea. Şi îmi spunea: „Tot mai bine e la voi”, „Măi, cum să fie, mă, mai bine la noi?”, „Păi da, că la voi măcar serviciul este asigurat, pe când la noi când vrea ne dă afară. Eu trebuie să lucrez şi pe tractor, şi pe combină, şi pe prăşitoare, şi pe nu ştiu ce…”. Pentru că spunea el că sunt foarte dezvoltaţi în tot ce înseamnă uneltele astea agricole, pentru întreţinerea culturilor. Şi, zicea el: „La voi e bine”, „Păi, bine, măi; dar dacă e bine la noi, tu vii aici şi faci nu ştiu ce, dar nu te duci tot timpul acasă? La voi e bine că, cel puţin, călătoreşti…” N-aţi văzut că ei, şi cu războiul din nu ştiu cât şi tot mai bine ca alţii trăiesc…? Bine, au fost mai naţionalişti, aşa, dar, în schimb, au fost mult mai muncitori. Noi se pare că nu…, nu prea…
Au fost şi cazuri, dintre cei arestaţi, de cetăţeni străini? Un polonez, un…?
Nu ştiu sigur. Lor dacă le dădeai o sancţiune contravenţională… Dar nici asta nu ştiu cum se încasau atunci. De regulă, i se găseau lei la el şi i se rupea o chitanţă cam de suma respectivă; şi-l lăsai să plece. Că şi ei erau aşa de bine organizaţi, că nu prea puteai să îl găseşti cu prea multă marfă la ei, ca să demonstrezi nu ştiu ce.
Atunci când îl prindeai pe x şi îi făceai proces verbal, el primea şi amendă?
Atunci nu se ducea să plătească la CEC sau în altă parte; i se dădea chitanţă contra sumei de bani încasate. Sigur, ei se mai duceau cu chitanţele, cu procesele-verbale, pe la ambasade, mai ieşeau tot felul de discuţii şi câteodată… Nu-ţi spunea direct, dar înţelegeai că trebuie să fii mai tolerant.
Dar în cazul românilor?
Se dădea amendă, se făcea proces-verbal, tot-tot. Ca la carte făcut, că altfel nu… V-am spus, dacă ei erau cunoscuţi inclusiv la nivelul instanţei judecătoreşti, vă daţi seama… Erau unele şi aceleaşi persoane care făceau treaba asta şi erau cunoscute.
Vânzări de produse aduse din străinătate tot timpul au existat. Şi atunci se căutau chinezăriile, dar erau chinezării, nu ca acuma. Un maiou, un chilot, o cămaşă, erau produse într-adevăr de valoare. Acuma, tot ce vine din „Europa” (n.n. – complexul comercial „Europa”, de la capătul Bucureştilor) cred că sunt făcute pe vapor.
Bişniţarii vindeau mai scump decât în mod normal? Rectific: de fapt, problema cu produsele astea era de fapt că nu se găseau la noi, nu?
Nu se găseau; şi erau preţuite în dolari, în valută. Şi noi, ce…? Dar avea cineva curaj atunci să ţină un dolar în buzunar? Oricum, bişniţarii vindeau în lei, nu le vindeau în dolari; că dacă te prindea cu valută era grav. Era un decret, nu mai ştiu care era, cu deţinerea ilegală a valutei. De la un dolar în sus îţi făcea dosar penal. Bineînţeles, asta nu însemna închisoare, dar te condamna cu suspendare sau cu amendă penală. Pentru un dolar. Aveai un prieten bun şi fusese în străinătate; şi spuneai: „Las’ că am văzut eu că are acasă valută”. Şi trebuia să te duci să-i întorci toată biblioteca pe dos, să scoţi toate cărţile pe rând, ca să cauţi un dolar. Şi noi am căutat în toată biblioteca unui cetăţean şi am găsit un dolar. Nu aveai voie! Pentru că se făceau reclamaţii, reclamaţiile se înregistrau…
Păi, şi au fost cazuri în care s-a găsit unul singur? Un singur dolar?
Da, şi pentru asta s-a făcut dosar penal. Dacă era interzis la deţinere… Dar ştiai cine ar putea să aibă, tot cei care mergeau afară; erau şoferii de tir care… La venire, el trebuia să declare că a venit cu valută. Şi se ducea la bancă şi îi depunea şi primea în schimb lei.
Dar cine reclama? Cum se făceau controalele astea pentru valută? Reclama un vecin, un binevoitor…?
Da, da, un vecin, un coleg; că se făceau pe bază de reclamaţie. Sau îl găseai cu ceva, la bişniţă, şi te duceai şi acasă, ca să faci percheziţie; că altfel zicea că nu eşti bun profesionist, că n-ai ştiut ce să faci ca să demonstrezi că a comis o faptă prevăzută de lege. Sau îl găseai cu ceva şi ştiind tu că e şofer de tir, automat te duceai acasă să îi faci o percheziţie. Se făceau pe bază de reclamaţii, dar percheziţiile se făceau şi cu acordul scris al percheziţionatului. Dacă nu-ţi dădea acordul scris, nu făceai. Şi nu te duceai la procuror să îţi dea mandat dacă nu aveai nişte date certe că el deţine acasă aur, valută, lucruri periculoase.
Şi cu aurul erau probleme?
Da, şi cu aurul… Cât aur s-a… Că veneau binevoitori şi spuneau: „Are aur, are aur”. Bine, se umbla mult după cocoşei, asta era ţinta…
Au fost cazuri după 1990 în care oamenii au revendicat ce li se confiscase?
Da, eram la Banca Naţională… Aoleu, ce-am păţit eu cu ţiganii, Doaamne… Mulţi au avut aur, li s-a luat şi au venit să-l ceară înapoi; şi au venit şi moştenitorii celor cărora le fusese confiscat aurul până în ’80, până în ’90. În special, ţiganii. Şi de-atunci eu am început să le dau un pic dreptate, pentru că treaba cu aurul e foarte sensibilă. El n-are casă, n-are pământ, n-are altă moştenire. El la copiii lui nu le dă decât aur, pentru că aşa e tradiţia asta a lor. Dar mulţi au primit înapoi; şi celor cărora nu li s-a putut restitui în natură li s-a dat bani. N-aţi văzut, când a fost ultima nuntă, era fata aia, mireasa aia, de la Strehaia sau de unde a fost, numai îmbrăcată cu salbă de aur… Eu cred că salba aia de aur nu ştiu câte mirese or fi avut-o la gât, că se dădea…
Dar mulţi au primit înapoi şi celor cărora nu li s-a putut restitui în natură, li s-au dat bani. Pentru că în Banca Naţională se păstrau. Sau unele se mai păstrau la filiale ale Băncii Naţionale prin teritoriu, în fiecare judeţ. Dar, de regulă, totul era tezaurizat în Banca Naţională. Şi au luat majoritatea aurul înapoi. Fix acel obiect, că fiecare era cu documentul de confiscare, cu tot. De-aia am zis că aşa e etnia asta, iar revin la ei; nu plecau din faţa băncii, mă rugam câteodată de ei: «Staţi şi voi, vă mai plimbaţi şi vă întoarceţi». Şi nu plecau până nu li se dădea un răspuns. Mai venea câte un director, stătea de vorbă cu ei, le explica, le dădea hârtiuţe la mână dacă nu se găsea aici obiectul confiscat, să se ducă la judeţ… Până la urmă s-a rezolvat, majoritatea şi-au luat aurul înapoi. Dar nu cred eu c-a fost mare pagubă că le-a restituit nu ştiu cât aur… Eu le-am dat dreptate ţiganilor, că, mă, asta e averea lor.
Se mai aduceau, oare, produse şi prin intermediul celor care lucrau la ONT?
ONT avea voie să vină cu produse pentru că ei trebuiau să… În schimburile astea turistice, trebuia să aibă de unde să furnizeze turiştilor străini ce aveau nevoie. Că voia omul să vină la tine la shop şi să ia nu ştiu ce. Să cumpere o cafea sau un pachet de ţigări, cu valută. Avea tot dreptul. Aşa că, probabil, ONT-ul îşi importa. Că shopurile ţineau de ONT. Şi ei aveau atunci, sigur că da; era această abilitate a statului de a se aproviziona cu tot felul de produse. Şi cred că mai erau – cred că erau şi înainte – în aeroporturi magazine din-astea. Duty-free-uri care aveau voie să deţină produsele astea pentru străini.
Am mai citit pe undeva, de pildă, că prin anii ’80 puteai să te duci să-ţi iei Dacie din Ungaria…
În ’80? Nu, în ’90. Imediat în ’90 ştiu că începuse să se aştepte, nu chiar atât cât se aştepta înainte – că se aştepta şi patru-cinci ani – dar după ’90 s-au dus oamenii şi au venit foarte mulţi cu Dacii din Ungaria; se zicea că ei le foloseau – nu ştiu cât de adevărat e… Că le băga în brazdă şi ara cu Dacia noastră. Şi după ce o folosea şi cam obosea motorul, după aia o scotea la vânzare. Arăta foarte bine ca aspect un an, doi, nu ştiu cât… Şi se duceau ai noştri şi le cumpărau de acolo ca să nu stea la rând, că încă nu pătrunseseră pe piaţa noastră maşini străine, ca să fie ca acuma, să stea şi să nu le mai cumpere nimeni.
Domnule Părăială, dar controalele la alimentară, la librărie, la spital, cine le făcea în general? Era o direcţie în cadrul Miliţiei?
Nu, nu era o direcţie a Miliţiei; toţi, pe zona de competenţe. Ce se urmărea atunci… Şi-atunci am avut…, am făcut un control, era în preajma sărbătorilor de iarnă, parcă. Şi erau, într-o librărie, două tipuri de acordeoane pentru copii: unele de 120 de lei şi unele de 170. Şi a venit un cetăţean, eram chiar pe stradă, şi mi-a spus: „Domnilor, uitaţi, vânzătoarele au înlocuit produsele”. Era nemulţumit, probabil se dusese şi el să cumpere şi observase că vânzătoarele vindeau acordeoanele de 120 cu 170 de lei. Şi ne-am dus la librărie, am luat coada de la capăt… Atunci erau cozi interminabile când se aduceau produse de import. Cine nu dorea să ia o jucărie? Şi am luat de la rând, frumos… Am intrat în magazin şi am făcut percheziţie peste tot: de trei zile se terminaseră acordeoanele de 170 şi de trei zile se vindeau cele de 120 la 170. La Librăria Lipscani, „George Coşbuc”. E şi acum. Când ne-am dus acolo, scuzaţi expresia, o gestionară, cred că au trecut-o toate transpiraţiile, nu zic mai mult… Şi am făcut controlul ca la carte, cu martori, cu tot absolut. Şefa librăriei avea o relaţie tare. Le-am dus la secţie, se punea problema arestării pe loc, că era diferenţă mare. Dacă încasai 2-3 lei în plus era una, dar aici era diferenţă de 50 de lei. Şi-acuma râd cu colegul meu de la Cercetări: „Romică, ce…” A murit procurorul şi a dat pe „eroare de faptă”. Că nu e nicio faptă, pentru că, din eroare, fără să-şi dea seama, au vândut pe cele de 120 la 170 de lei; că nu se putea, că a fost diferenţa prea mare şi că din eroare s-a făcut treaba asta. Şi m-am întâlnit cu colegul ăsta şi râdeam: „Mă, o să mai mazileşti tu dosarele noastre?”
Dar în librării, în general, făcea lumea scandal? Că am înţeles, de pildă, că se făcea în epocă şmecheria aceea cu pachetele, ca să se vândă toate cărţile, nu numai unele: o carte bună la pachet cu una mai puţin bună…
Asta era un fel de vânzare condiţionată şi era interzisă; dar nu prea găseai, de fapt, o carte bună. Toate cărţile bune se dădeau pe sub mână. Şi nu numai, dar greu se pătrundea în… Era o librărie micuţă, nu mai ştiu dacă mai este, pe 1848, între Doamnei şi Blănari, pe stânga cum se merge spre Universitate, de la Lipscani. Dom’le, avea relaţii femeia aia… O carte bună când auzeam că a apărut, mergeam la ea; că dispăreau ca pâinea caldă. Şi ea era foarte sinceră cu noi, nu dosea când mă duceam eu… Îi ceream o carte bună să-mi iau şi eu. Sandra Brown era căutată sau tot felul de romane… Atunci se citea. Păi şi bişniţa cu bilete, de ce se făcea? Pentru că televizor acasă n-aveai; n-aveai un video, un… nici n-aveai cu ce să-ţi ocupi timpul. De-asta artistul era atunci respectat şi îl aplaudai până… Te duceai într-o sală de spectacole, te duceai la filme, mai bune sau mai puţin bune; voiai să ieşi din casă.
Controale în spitale se făceau? Pe treaba asta că primea doctorul şpagă, un pachet de Kent, o carte bună…?
Darea şi luarea de mită sau primirea de foloase necuvenite nu era în niciun fel sancţionată dacă nu îl prindeai atunci în flagrant. Ăsta era flagrantul: l-ai găsit cu acel produs. Nu ca acuma, vine ăla şi-ţi face sesizare, reclamaţie, şi hai să-ncepem cercetarea. Nu că nu se luau şi atunci, doar ştim toţi că tot am dat un pachet de ţigări, tot am dat o cafea…
Voiam să vorbim un pic şi despre prostituţie în anii comunismului… Înţeleg că ea era reglementată tot prin Decretul 153 şi că era şi un articol în Codul Penal, dacă demonstrai repetabilitatea faptei…
Cu prostituţia pe Decretul 153 se mergea. Dar aici era treaba să demonstrezi că îţi câştigi principalele mijloace de existenţă din prostituţie. Şi doar simplul fapt că erai angajată te scotea din chestia asta. Deci, dacă erai angajată, principalul mijloc era salariul şi nu mai păţeai nimic, asta era o plăcere… (râde). Legitimaţia te scotea din… Dar atunci prostituţia se făcea mai mult prin hoteluri. Şi taximetriştii erau cei care le cărau de colo-colo şi de-asta ştiu ei. Şi ei ştiau pentru că atunci nici nu erau atâtea maşini ca acuma. Şi era greu de pătruns şi în hotel dacă n-aveai o relaţie; pentru că trebuia să fii înscris în evidenţă dacă intrai; şi atunci… Aşa era regula.
Bine, se avansează şi ideea că multe dintre fete culegeau, de fapt, şi informaţii…
Alea de sus, care erau sus, puteau fi şi trimise: „Ia-l pe cutare”, dacă era vorba de un om care deţinea informaţii. Dar nu oricine deţinea informaţii care să prezinte interes pentru români. Nu chiar aşa, dar se practica sigur, dacă aveai necaz pe unul de la conducere. Îi dădeai o femeie şi îl trimiteai undeva şi puneai acolo şi îl înregistrai. Şi simplul fapt că îi prezentai înregistrarea… Era compromis. Nu se făcea public, dar era schimbat.
Pe zona asta pe care am lucrat eu nu erau cazuri. Atunci, dacă te mai înregistra cineva sau, să zic aşa, serviciile secrete mai voiau să ştie unde te-ai dus şi ce-ai vorbit – şi dacă mai erai, poate, şi un om mai slobod la gură şi spuneai şi bancuri – pentru că şi ei trebuiau…, aveau şi ei de justificat într-un fel activitatea lor… Şi-atunci trebuie să spună că ăla a vorbit urât la adresa… Cunosc un caz de genul ăsta, cu unul care s-a dus la Hanul lui Manuc şi a vorbit şi pe chestia asta şi că a spus nişte bancuri, a fost trecut în rezervă.
Eu mă întrebam, de fapt, dacă în zona pe care o gestionaţi dumneavoastră, zona centrală, aţi întâlnit şi cazuri de fete care se prostituau…
Cum să nu? Era una care umbla prin zonă pe acolo, era şi cunoscută, că pe Gabroveni era un hotel şi, pe colţ, căminul studenţesc. Acolo îşi făcea veacul şi pe acolo era găsită de multe ori.
Şi dacă o găseai, care erau paşii de urmat din punct de vedere legal?
Dacă nu o prindeai, era foarte greu de documentat. Că într-o cameră de hotel nu puteai să pătrunzi; într-o cameră a unui student, la fel. Şi, de regulă, când mai… recepţionerele mai spuneau ele câte ceva, dacă le prindeai pe ele cu ceva, că nu îşi făcuseră treaba. Că şi ele trebuiau să mai facă un bănuţ ceva, mai lăsau pe cineva să intre şi mai primeau 50 de lei-100 de lei, să nu îl treacă în registru. Şi-atunci dacă o găseai cu treaba asta, spunea şi ea la rândul ei…
Bun, şi care era procedeul legal?
Păi, pe declaraţie. Ce-ai făcut, de ce-ai făcut. Şi un proces-verbal de constatare şi, în raport de asta, îi dădeai o sancţiune. Amendă. Eu însă nu ştiu să fi avut dosar penal de prostituţie vreuna, nu ştiu. Nu ştiu dacă a fost vreuna condamnată. La Decret, într-adevăr, mai erau trimise. Că le prindeai de două-trei ori şi le trimiteai. Dar să fie infracţiune, nu prea cred. Şi la Decret ajungeau şi în penitenciar, la muncă corecţională. Dar penal, nu ştiu. Pentru că, v-am zis, nu erau ele atât de fraiere, tot îşi făceau rost de o legitimaţie de serviciu. Şi dacă aveau legitimaţie, la revedere. Românul nostru e foarte inventiv.
Case de toleranţă nu reţin să fi fost. Sigur, mai erau locuri… Îmi mai spunea cineva că se adunau la Nichita Stănescu şi-acolo se întâmplau foarte multe chestii, dar nu poţi să spui că acolo se făcea prostituţie; ar fi incorect să spui treaba asta atâta vreme cât nu ştii. Unii spuneau că se mai duceau fetele şi pe la birouri, că şi atunci la serviciu se mai făceau chestiuni din-astea, dar poate nu prostituţie, ci o relaţie… Oricum, hotelurile erau cele folosite. Dar nu se putea să desfăşori o activitate din-asta, să intri în tot ce înseamnă hotel, fără să colaborezi cu cineva; nu se putea.
Domnule Părăială, dar când spun viaţă de noapte în comunism, la ce ar mai trebui să mă gândesc…?
Aurolacii, amărâţii străzilor, care dormeau… Ţin minte, când era Piaţa Unirii, îi mai găseai prin tarabe. Şi-atunci erau, numai că nu-i vedeam noi… Bucureştiul era un oraş populat. Poate de pe la 2 la 4 să nu găseşti pe cineva pe stradă…
Şi da, erau şi cozi la benzină. Păi, când auzeai că totuşi vine benzina, făceai un calcul, cam la câtă lume ar ajunge, 40 de Dacii ori 40 de litri, stau şi eu că prind. Te duceai de la început şi numărai maşinile din coadă. Erau cozi, da, şi era şi iarnă, era şi frig câteodată. Dar trebuia să stai, că altfel nu puteai să circuli.
Dar şi la produse se făceau cozile, erau pensionarii… luau scăunelul şi se aşezau. Acolo se dezbăteau de toate. Se stătea nopţi întregi să-ţi vină rândul să cumperi o butelie.
Înţeleg că buteliile se şi furau; aşa povesteşte lumea…
Butelia era o marfă uşor de procurat, cu ghilimelele de rigoare. Că se zice şi azi: stau cu ochii pe tine ca pe butelie! De aici a plecat. Şi cu televizorul la fel. Nu mai ţin minte prin ce an mi l-am luat, ’89 cred; tot aşa, m-am înscris la Universal şi am şi-acuma televizorul – de fapt, l-am lăsat lu’ fi-miu, televizor Grundig – şi am scris pe el atunci „Florin 1978”, undeva. Ca să fie semn distinctiv, fiindcă se furau atunci televizoarele. Intrau hoţii în casă şi asta furau: butelii şi televizoare. Video şi asta nu prea… Şi am scris pe el, am dat cu ceva, ca atunci când m-or chema, dacă m-or chema, să aibă un semn distinctiv.
Ziceţi-mi, jocuri de noroc aveau loc noaptea în comunism? Se auzea de aşa ceva? Că mi-a trecut pe la ureche o informaţie de genul ăsta…
Jocurile de noroc erau, într-adevăr, interzise, dar jucau aprozariştii. Ei erau o categorie din domeniul comerţului, nu umblau eleganţi, nu umblau aşa, dar bani aveau. Dacă te uitai la el ziceai: „Săracu’, amărâtu’ ăsta”; dar bani aveau, pentru că toate produsele, toate trufandalele, treceau pe la ei. Cei care lucrau atunci în comerţ erau cei mai puternici oameni. Că indiferent de ce studii aveai, indiferent unde lucrai, tot la ei ajungeai să le zici „sărut-mâna”.
Şi ştiu că ei jucau foarte mult poker. Şi mai erau şefii mari de cârciumi. Ei se întâlneau noaptea pentru jocuri de noroc. Chiar a fost la sectorul 3 un şef care a căzut pe chestia asta; unul Dincă, un bărbat extraordinar el aşa, un om foarte isteţ, care a fost cooptat în rândul celor cu jocurile de noroc. Şi ca peste tot, să te compromită, unul l-a dat în gât. Şi a fost trecut pe linie moartă. Oricum, aveau locurile lor bine stabilite în care se întâlneau, case particulare. Nu se apucau să joace în cârciumi, că acolo era loc public şi te lua imediat.
(…)
Ca misiune ce aveam eu până prin ’87-’88, nu mai ştiu exact – eram la Banca Naţională atunci – şi se ştia că trebuie să mă duc cu oameni, cu subofiţeri, să asigur paza Tovarăşului, că venea la Biblioteca Naţională în vizită. Şi-acolo veneau cei din Direcţia a V-a, care asigurau paza, şi ziceau: „Băi, vedeţi că la ora H – bine, ei dădeau cu două ore mai devreme, mai dădeau şi ăştia ai noştri cu o oră, ca să… Şi stăteai ca Martorii lui Iehova, ştii? Că vine Dumnezeu pe pământ. „Hai să ne ducem în pădure, că ne găsim acolo cu el…” Aşa ne făcea şi nouă, ne duceam acolo… Şi îi spune unul lui Ceauşescu ceva… şi chiar l-am întrebat pe unul de la Direcţia a V-a: „Dom’le, ce i-a spus acel cetăţean lui Ceauşescu?”, că tot s-a uitat apoi, a intrat, a ieşit… I-a zis că un stâlp de la intrare, o colonadă din-aia mare – nu ştiu, n-am toţi termenii din construcţii – e mai strâmbă sau aplecată undeva cu 2 cm de la bază până sus. Mamă, şi se dă ăsta înapoi, şi tot se dă, şi tot se uită, noi nu ştiam ce se întâmplă, că eram cam la vreo 30 de metri de el. Şi la urmă îmi zice ăla: „Băi, i-a spus unul, nu ştiu care, că uite-aşa, că ăia au făcut şi-au…” Maaamă, nu mai ştiau ăştia ce să facă, cum să repare greşeala; parcă chiar aşa îţi poţi da seama, cu ochiul liber, că era aia înclinată cu 2 cm… Şi mai eram o dată lângă Olteanu, primarul general, fostul ministru al… Şi l-a făcut Ceauşescu: „Băi, tembelule!”. L-a făcut Ceauşescu tembel, la pod, pe la Timpuri Noi; că el a zis că într-o săptămână termină podul şi nu ştiu ce, şi după o săptămână podul era tot cu cofrajul; şi nu se terminase… Dar… ne îndobitocise. N-aveai curaj, nu puteai să spui, să… Cuvântul tău să aibă vreo valoare… nimic absolut. Şi chiar niciodată n-am putut să înţeleg de ce unii oameni… poate nici nu ne duceam până în ’89, poate mai schimbam ceva pe parcurs…
Domnule Părăială, dar de droguri sau de lucruri de genul ăsta se auzea în anii aceia, se ştia?
Nuuu, foarte, foarte vag. Doar de genul: „Ia uite ce fac ăia acolo, în capitalism, în democraţie…” Că se făceau prelegeri de-astea cu cei care veneau de-afară, care erau obligaţi să prezinte situaţia, din America, din… Că droguri, că trafic de arme, că te împuşcă în plină stradă, că atentate cu bombă… Îţi prezenta în aşa fel că chiar te înspăimânta!
Cu ce alte probleme vă mai confruntaţi Dumneavoastră în zona centrală?
Era o perioadă, cu Decretul…, uite că îmi joacă memoria feste… Erau şi din-ăştia care consumau alcool, dar era şi decretul care spunea că nu aveai voie să te aprovizionezi. Decretul 306; şi n-aveai voie să-ţi iei decât nu ştiu câtă pâine, decât nu ştiu câte kilograme de cartofi… Cartofi, pâine, un salam; nu puteai să faci supraaprovizionare şi imediat trebuia să-i faci… Am avut şi un caz din-ăsta când o femeie, săraca, nu ştiu dacă a şi condamnat-o, că nu mai era treaba mea… Dar se făceau atunci controalele de către echipe alcătuite din miliţieni, dar şi reprezentanţi ai oamenilor muncii din întreprinderi, că se zicea că dacă miliţienii nu erau corecţi sau mai ştiu eu ce… Acum se aruncă produse, atunci nu cred că se arunca niciun cartof, decât dacă se strica undeva. Şi se făceau acţiuni prin Gara de Nord, că pe-acolo veneau oamenii să se aprovizioneze. Şi era asta cu: „Ce, mă? Ne iei pâinea noastră din Capitală şi o duci la tine, nu ştiu unde?” Păi, cunosc un om, săracu’, l-a dat în primire la Circul Foamea, în spatele magazinului Unirea. Şi era casă de comenzi acolo şi magazin alimentar; şi se aprovizionase atunci cu salam. Salamul se urca prin spate. Veneau maşinile cu mezelărie şi după aia, cu liftul, se urca la magazin. Şi ştiu că o persoană care s-a dus acolo, în spate, să ia pentru taică-su, care era veteran de război din Argeş, şi primarul sectorului 3 – sau cum era el atunci, preşedintele consiliului – l-a prins pe omul ăsta. Ăsta a început să plângă, era cu poliţie, cu tot, trebuia să i se facă dosar… Până la urmă, l-a iertat, că era taică-su veteran. Dar el se dusese prin spate, că avea aranjamentul cu şoferul sau cu vânzătoarea. Şi-l prinsese cu nu ştiu cât salam, cu nu ştiu câte pâini…
Ziceam să-mi povestiţi acum, la final, despre serile, nopţile de video…
Obiceiul cu strânsul la video era prin ’84-’85. Şi eu am fost la cineva, în zona centrală, şi am văzut nişte filme aduse… Omul avea video, lucra la Teatrul de Comedie, mergea omul afară, eram prieteni, şi „hai, mă, să vedeţi şi voi un film la mine”.
Dar ţie îţi era, de fapt, teamă că ai adus ceva de afară şi nu poţi să prezinţi documente pe ce ai adus; şi dacă află cineva, vine şi ţi le confiscă. Că tu nu puteai să prezinţi niciun document de provenienţă a video-ului, în general. Video-urile se aduceau din străinătate, asta e clar; eu video mi-am cumpărat în 1991 sau 1992. Sau mai era treaba asta: am un prieten, se duce ăla în shop şi îl cumpără şi mi-l dă mie. Ceva de genul ăsta.
Cel de la Teatrul de Comedie avea voie să şi-l aducă pentru interes propriu. Asta ce însemna? Trebuia să fie înregistrat undeva că anul trecut, acum cinci luni, şi-a luat un asemenea produs. În România nu se găsea nicăieri decât în shop. Şi dacă nu puteai să prezinţi actele de provenienţă, să documentezi de unde îl ai, se ridica în vederea confiscării şi după aceea trebuia să demonstrezi ceva. Ce să demonstrezi? De unde îl ai. Trebuia să găseşti, că şi în acel dosar trebuia să se dea o soluţie: se confiscă sau nu se confiscă. Şi-atunci, ori prin ordonanţă dată de judecător, se restituia bunul.
Cred că au fost cazuri de video-uri confiscate, dar majoritatea cred că au fost şi restituite; care, într-adevăr, n-au făcut produsul bişniţei. Că trebuia să demonstrezi scopul: am cumpărat în scopul revânzării. Dacă demonstrai treaba asta, sigur, atunci făcea obiectul contravenţiei de speculă. Chiar aşa începea: „cumpărarea, în scop de revânzare”. Casetele, la fel. Tot de la unii care veneau de afară.
Şi cred că şi sportivii mai aveau… Eu de două trei ori am fost la video, iar video am cumpărat după 1990, că lucrând unde lucram nu puteam să bag pe dracul în casă.
Cred totuşi că treaba asta cu video-ul n-a luat amploare mare la noi. Dar bineînţeles că erau şi toţi vedeau. Că-mi spunea cineva de Nicu Ceauşescu că înainte de ’89 avea satelit, avea antenă şi vedea Rai Uno, Rai Doi, adică erau şi alte categorii… Da, erau oameni care-aveau, dar cred că mai mult în zona Calea Victoriei, Primăverii… erau oameni mai mari, nu putea oricine locui acolo. Şi unele persoane mai aveau relaţii şi pe la ambasade…
Dar în general reuniunile astea pentru uitat la video erau mai pe şest, mai să nu te vadă vecinul? Sau îl invitai şi pe vecinul, tocmai ca să nu te spună?
Să inviţi pe vecinul la video, nu ştiu… Prieteniile erau atunci puţin mai greu de făcut, de realizat, pentru că noi toţi ne suspectam unii pe ceilalţi. Ah, că mergeai la un şpriţ, la o terasă, asta era altceva. Acasă, mai puţin.
Am ajuns la sfârşit cu „tirul” de întrebări…
V-am zis, bişniţarii nu trăiau extraordinar de bine, dar trăiau din asta. Erau oameni cunoscuţi pentru aşa ceva, care, după aceea, care au ştiut să fructifice anul ’90, s-au îmbogăţit. Ei ştiau cum merge comerţul…
Lasă un răspuns