NOTE LA UN EPISTOLAR FRAGMENTAR: Henri H. Stahl – Epistolar monografist

NOTE LA UN EPISTOLAR FRAGMENTAR:

Henri H. Stahl – Epistolar monografist. Ediţie de Zoltán Rostás din arhiva de scrisori a lui H. H. Stahl, Bucureşti, Editura Paideia, 2015.

COSMINA TIMOCE-MOCANU

Institutul „Arhiva de Folclor a Academiei Române”

Notes from a Fragmentary Book of Letters: A Monographist Epistolary. Zoltán Rostás Edition from H. H. Stahl’s Archive of Letters. Bucharest, Paideia Publishing House, 2005.

The book entitled A Monographist Epistolary. Zoltán Rostás Edition from H. H. Stahl’s Archive of Letters [Epistolar monografist. Ediţie de Zoltán Rostás din arhiva de scrisori a lui H. H. Stahl] published some of the letters that sociologist Henri H. Stahl had received between 1929 and 1946. The addressers were Romanian and foreign intellectuals with various backgrounds and further careers, monographists and momentary contributors to Dimitrie Gusti’s Sociological School. The mentioned documents reveal Stahl as: a coordinator of monographic works and student teams, a methodologist of the sociological monographic campaigns, an unsurpassed field researcher, a study author or a professional editor, a professor, a colleague and a friend. In addition, a reading centered mostly on happenings would reveal: moments and stages related to the Sociological School in Bucharest, occasional methodological reconfigurations, precise situations of editorial projects, radiographies of daily efforts undertaken by Gustian sociologists in order to promote research nationally and internationally.

Keywords: Bucharest Sociological School, Henri H. Stahl, Dimitrie Gusti, correspondence between monogrpahists, interwar Romania.

În 2015, la editura bucureşteană Paideia, cercetătorul Zoltán Rostás a publicat, sub titlul de Epistolar monografist, circa o sută de scrisori primite sau expediate de Henri H. Stahl şi alte câteva destinate lui Dimitrie Gusti, pe care, în anii ’80, profesorul Stahl i le-a încredinţat spre transcriere, fără a-i vorbi „despre felul cum s-a adunat acest corpus, nici dacă a rămas intact sau a fost mutilat”[1]. Este evident că avem de-a face cu un epistolar fragmentar: un intelectual de calibrul lui Stahl, cu un rol important în edificarea sociologiei interbelice şi în reinstituţionalizarea disciplinei după anul 1965, trebuie să fi purtat o corespondenţă vastă şi consistentă, o dovadă la îndemnână în sprijinul acestei afirmaţii fiind prezenţa, în volumul IV al Rapsodiei epistolare, a treizeci şi opt de scrisori care au circulat între Anton Golopenţia şi Henri H. Stahl, dăruite de acesta din urmă Ştefaniei Golopenţia, în anii ’70[2].

Pentru a facilita receptarea setului de documente, editorul a alcătuit fişe biobibliografice sintetice pentru toate personalităţile al căror nume este menţionat în cuprinsul volumului (p. 187-216) şi a schiţat traiectul intelectual al lui Henri H. Stahl în contextul Şcolii gustiene  (p. 7-42), prinzând, într-un excelent şi extrem de necesar portret de tinereţe al acestuia, inclusiv reflecţiile/evaluările/bilanţurile pe care sociologul însuşi le-a făcut asupra diferitelor perioade ale activităţii sale, cu prilejul interviurilor de istorie orală conduse de Zoltán Rostás şi publicate în volumul Monografia ca utopie[3].

Paginile 43-176 ale corpusului cuprind scrisori trimise lui Stahl, dispuse după ordinea alfabetică a numelor celor treizeci şi unu de expeditori – români şi străini cu formaţii intelectuale şi careiere ulterioare diverse, monografişti de cursă lungă, echipieri sau colaboratori pasageri ai Şcolii, oricum gustieni sau admiratori ai ansamblului organizaţional gustian. Intervalul temporal acoperit de această corespondenţă (3 februarie 1929, data primei expediţii berlineze a lui Traian Herseni – 24 aprilie 1946, data unei expediţii a danezului M. Gormsen) permite, întâi de toate, o lectură centrată pe evenimenţial, care-i descoperă cititorului momente şi etape în traiectoria instituţională a Şcolii Sociologice de la Bucureşti, reconfigurări metodologice ocazionale, situaţii punctuale ale proiectelor editoriale, radiografii ale eforturilor cotidiene făcute de gustieni pentru a-şi promova cercetarea pe plan naţional şi internaţional. Astfel, avem scrisori-raport, cu detalii despre pregătirile, desfăşurarea şi rezultatele campaniilor monografice de la Drăguş (la Mac Constantinescu, Dochia Ivanovici, Marioara Negreanu), Cornova (la Mihai Pop şi Henri H. Stahl) şi Şanţ (la Philip Mosely), despre campania de redactare organizată la Făgăraş, în anii 1932-1933 (la D. C. Amzăr şi R. Cresin), dar şi despre descinderi solitare în localităţile unde se desfăşuraseră deja cercetări colective, cum era cazul Şanţului, vizitat de etnobotanistul Valeriu Butură, în 1938. Traian Herseni scrie, în 1930, despre problemele monografiei şi soluţia „salvării” ei prin „orânduire şi tipar” (p. 122), pe când, în 1934, Victor Rădulescu-Pogoneanu observa că „atâtea «mizerii» ale vieţii în genere şi ale monografiei în special” (p. 168) au adâncit criza acesteia. Intrarea mişcării gustiene în zodia sociologiei militans, a cunoaşterii-acţiune, desfăşurată sub egida Fundaţiei Culturale Regale (1934-1939) şi a Seviciului Social, cotidianul intervenţiei sociale derulate prin intermediul echipelor studenţeşti, problemele acestei intervenţii şi soluţionarea lor transpar în adevărate cronici realizate în câteva dintre scrisorile pe care Gheorghe Focşa, Octavian Neamţu şi Dimitrie Gusti i le-au adresat lui Stahl. Cât despre extensiunea organizaţională la care ajunsese Şcoala sociologică înspre finalul intervalului decupat de acest epistolar, sugestii ne pot oferi rândurile expediate de Gusti, în august 1942, lui Stahl, proaspăt conferenţiar titular la catedra de sociologie: „Avem atâtea de vorbit: Facultatea, Institutul de Şt[iinţe] Sociale, publicaţiile, Congresul etc. Este încă atât de mult de făcut! Dar mai ales în ierarhia urgenţei: publicarea Drăguşului şi nr. viitor al Sociologiei româneşti” (p. 102-103).

Pasajul citat introduce o altă temă pe care ne-o dezvăluie lectura centrată pe evenimenţialul corespondenţei, aceea a lucrărilor elaborate şi tipărite sub cupola Şcolii sociologice de la Bucureşti. Chestiunea redactării şi publicării, sub coordonarea lui Henri H. Stahl, a masivei monografii a Nerejului este un loc comun în scrisorile expediate de V. Butură, I. C. Cazan şi V. Tufescu. În prejma apariţiei Îndrumărilor pentru monografiile sociologice, dr. G. Banu îi fixează lui Stahl o întâlnire în scopul de a redacta „împreună problema metodelor” (p. 44). Gusti îşi punctează epistolele cu indicaţii succinte despre conţinutul dezirabil al articolelor din „Curierul Echipelor Studenţeşti” şi „Sociologie românească”. La apariţia Sociologiei satului devălmaş românesc, a cărei problematică suscitase interesul lui Stahl încă din campania monografică vrânceană din anul 1927, M. Gormsen o califică drept „singura carte despre agricultura românească, după opera minunată a dlui. Gherea, care merită într-adevăr predicată «ştiinţific»” (p. 73). Fraza danezului constituie doar unul dintre numeroasele indicii, din ansamblul epistolarului, despre receptarea activităţii gustienilor în rândul comunităţii ştiinţifice internaţionale. I se adaugă scrisorile entuziaste ale americanului Philip Mosely, pentru care participarea la campania monografică de la Şanţ a constituit „o adevărată revelaţie” (p. 144), precum şi ale elveţiencei E. H. Hayem, directoarea revistei „Aujourd’hui”, care, în 1938, se arăta interesată de prezentarea acţiunii culturalizatoare pe care echipele regale o desfăşurau în mediul rural şi care i-a lăsat „impresia unei opere absolut originale, cum nu mai există în alte ţări”, prezentare pe care o vedea realizată sub forma unui „jurnal zilnic”, cuprinzând „reflecţiile atât ale studenţilor, cât şi ale ţăranilor, viaţa comună, bucuriile şi dificultăţile sale, partea pitorească a acestei vieţi, muncile şi peripeţiile lor” (p. 107). Gusti însuşi îi scrie lui Stahl, în 1935, despre „rezonanţa conferinţelor” sale de la Paris, München, Leipzig şi Berlin, cu satisfacţia că „metoda noastră a fost găsită vrednică de «imitat»”(p. 78). De fapt, din acest an, una dintre liniile-forţă ale corespondenţei Profesorului o constituie eforturile sale de a face vizibilă, pe plan internaţional, sociologia monografică, prin impulsionarea monografiştilor să trimită lucrări la al XII-lea Congres Internaţional de Sociologie de la Bruxelles, prin participarea la expoziţiile universale de la Paris (1937) şi New York (1939), despre care menţionează şi scrisori semnate de O. Neamţu şi P. Mosely, dar mai ales prin uriaşa mobilizare instituţională şi editorială cu miza de a „pregăti un congres cum n-a mai fost în lume” (p. 100), la Bucureşti, în anul 1939, dar care nu va mai avea loc nicicând.

La un al doilea nivel, depăşind planul evenimenţial şi concentrându-şi lectura pe vocile expeditorilor, cititorul poate observa cu uşurinţă că, rând pe rând sau în acelaşi timp, acestea îl distribuie pe Henri H. Stahl în rolul de coordonator al lucrărilor monografice şi al echipelor studenţeşti, în rolul de teoretician şi metodolog subtil al monografiei, dar şi de neîntrecut cercetător de teren, în rolul de autor de lucrări ştiinţifice sau de editor profesionist, în rolul de profesor, colaborator de nădejde şi prieten. Aceste multiple faţete ale intelectualului şi omului Henri H. Stahl sunt dezvăluite mai ales în situaţiile în care, de la unul şi acelaşi expeditor, s-a păstrat o corespondenţă pluriepisodică. În corpusul de faţă, cele mai multe – douăzeci şi şapte la număr – sunt scrisorile şi cărţile poştale adresate de Dimitrie Gusti lui Stahl, între 1928 şi 1944, în care relaţia ierarhică este indicată doar de distribuţia sarcinilor de lucru, multiple şi precise, de dispoziţiile bugetare şi solicitările urgente şi variate ale unui Profesor mereu departe de lucrările monografiei, dar mereu dornic de a cunoaşte şi de a decide el însuşi în cele mai mărunte aspecte ale sale. Dincolo de toate acestea, documentele sunt grăitoare pentru o relaţie întemeiată pe „prietenie activă” (p. 77), pe încrederea lui Gusti în capacitatea colaboratorului său, „istoriograful monografiei”, de a lucra „pentru propăşirea monografiei, a sociologiei şi a răzăşiei” (p. 76) şi de a conduce „lucrările echipelor cu atâta zel, sacrificiu şi competenţă” (p. 101).

Cele douăsprezece texte care-l au drept autor pe Traian Herseni sunt scrisori ale colegialităţii şi prieteniei profunde. Dacă studenţia pariziană face obiectul epistolelor sobre ale lui Ion Ionică şi Matei Dogan, dar şi al „Epistolei jalnice trimesă în Zilele Paştelui din «Oraşul luminii»” de către Harry Brauner, totuşi scrisorile din perioada studenţiei berlineze a lui Herseni se individualizează prin latura lor marcat confesivă. Într-un examen lucid, bursierul îi scrie prietenului său despre bucuriile şi neajunsurile studiului într-o „ţară greu de prins într-o formulă”, într-un oraş „cu un puternic ritm de viaţă” şi „bibliotecile puse admirabil la punct”, dar unde „universitatea nu e teribilă”, iar costurile şederii sunt atât de ridicate încât „n-ai nevoie de cap ca să înţelegi pe Marx, ci de un stomac flămând” (p. 119). Cu aceeaşi luciditate, Herseni disecă aspectele teoretice ale sistemului sociologic gustian, dar şi disensiunile apărute între monografişti – „rude devălmaşe” –, încurajându-şi prietenul să le depăşească prin „soluţia cea mai înţeleaptă: munca, refugiul în muncă azi, sălăşluire mâne, bucurie întotdeauna” şi să aibă convingerea că „îţi dau în cap, pentru că au în ce să dea” (p. 122).

În sfârşit, entuziasta corespondenţă în zece episoade a lui Philip Mosely are o importanţă aparte ca mărturie a unei perioade în care nu numai că sociologia monografică se individualiza puternic în peisajul sociologiilor sud-est europene – de unde exclamaţia cercetătorului american: „Ce păcat că nu există o şcoală Gusti în Iugoslavia!” –, dar se bucura de o maximă popularitate în lumea academică internaţională, într-atât încât: „la seminarul lui Malinowski – spune Mosely – am prezentat organizaţia socială de la Şanţ, făcând reclamă pentru noua carte a d-lui Gusti” (p. 146).

Nu pot încheia aceste comentarii fără a-mi mărturisi interesul subiectiv pentru scrisorile semnate de Valer Butură, I. C. Cazan, Ion Diaconu şi Ion Ionică, deosebit de valoroase nu doar în cuprinsul acestui corpus, ci şi pentru istoria etnologiei româneşti, ca unele ce documentează impactul sociologiei gustiane asupra folcloristicii clasice, de unde tendinţa distanţării critice a autorilor de ceea ce Cazan numea „excesele de exaltare romantică în faţa comorilor naţionale” şi „maniile istorice” (p. 53-54).

Epistolarul monografist editat de Zoltán Rostás este o carte despre Henri H. Stahl şi expeditorii scrisorilor numai până la un punct. Dincolo de acest punct, este o carte despre dinamica unei comunităţi profesionale, a unor şcoli şi discipline care aveau drept obiect cercetarea lumii rurale. Până la urmă, o carte deschisă, pretext de imersiune în interbelic, pentru cei pasionați de nuanţele acestei perioade.

[1] Zoltán Rostás, „Henri H. Stahl şi şcoala gustiană”, în Henri H. Stahl, Epistolar monografist. Ediţie de Zoltán Rostás din arhiva de scrisori a lui H. H. Stahl, Bucureşti, Editura Paideia, 2015, p. 7.

[2] Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară. Scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1923-1950). Volumul IV (Marele Stat Major – Iuhim Zelenciuc). Text stabilt de Sanda Golopenţia şi Ruxandra Guţu Pelazza. Introducere şi note de Sanda Golopenţia, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2014, p. 418-414.

^[3] Zoltán Rostás, Monografia ca utopie: Interviuri cu Henri H. Stahl, Bucureşti, Editura Paideia, 2000.