„Nu ne-a interesat acest Serviciu Social” [Gheorghe Retegan, „Parcurs intrerupt”, partea a II-a]

„La un moment dat eu m-am supărat foc”

GHEORGHE RETEGAN

extras din Zoltán Rostás, Parcurs intrerupt, Ed. Paideia

vezi aici PARTEA I

– La 6 aprilie, 1941 au fost primele recensăminte din istoria acestor două ţări etnice. Adică situaţia a fost aşa: maghiarii au făcut recensământ în 1869, 1880, ’90, ’900, ’910. Pe urmă a venit războiul prim şi n-au mai putut. Deci din zece în zece ani, cum era sistemul. Fiindcă pe plan internaţional se discuta atunci, ce trebuie înregistrat: naţionalitatea…

– Sau religia…

– Nu, religia era separată. Sau limba maternă? Ce reflectă mai bine apartenenţa omului la colectivitatea dominantă? Părerile au fost împărţite. Unii cu naţionalitatea, ceilalţi cu limba maternă. La toate recensămintele maghiarii au înregistrat limba maternă. Şi au definit-o într-un fel… De fapt, ei au luat definiţia de la austrieci. Ministrul de interne a scos o lege atunci, şi a zis, domnule, există limbi active şi limbi moarte. Colectivităţile mai reduse, mai nu ştiu ce, a căror limbă nu are circulaţie decât… aşa, de pildă, armenii, evreii… La ţigani au fost discuţii, fiindcă ţiganii erau cu limba maternă care predomina în statul în care trăiau. Dacă erau la unguri, atunci erau ţigani ungureşti. Dincolo româneşti, sau săseşti, nu? Cam aia limbă o vorbeau ei. Dar dacă era ţigan, era considerat la limba oficială… Mă rog… Dintr-o comparare a limbii materne cu religia, la români poţi să zici, nu? Românii n-au fost decât greco-catolici sau ortodocşi. Dar au existat – foarte puţini – bulgari şi sârbi. Pe la Braşov, pe la Sibiu, dar foarte puţini… Banatul, sudul Banatului, care, dumnezeu să-i ştie, ei spun că nu sunt bulgari.

– Caraşovenii?

– Da, caraşovenii. Ungurii au spus că sunt, noi spunem că sunt… în sfârşit. Ei spun că „nu suntem bulgari, domnule, că dacă am fi bulgari, am fi ortodocşi, dar noi suntem catolici”. Nu ştiu, Petrovici… Emil Petrovici a făcut cercetări acolo, în zona aceea. Îmi aduc aminte, în ’58 când am făcut o cercetare Reşiţa şi împrejurimile, cu băieţii noştri, cercetătorii, care au fost în zona satelor ăstora, se considera o colectivitate condamnată la pieire, fiindcă sunt endogami, ei se căsătoresc numai între ei. Şi duce la o decădere fizică şi mentală extraordinară.

– Şi era observabilă asta?

– Da. De pildă, alcoolismul era foarte răspândit. Probabil şi sifilisul şi chestii de felul ăsta. Ei, românii au înregistrat şi una şi alta. Să vedem! Numai că românii au făcut recensământ în 1859, şi nu au mai făcut până la 1899. Deci patruzeci de ani n-au făcut recensământ, şi pe urmă în 1912. Mă rog, 1910… 1912. Şi azi ONU permite o abatere de… Dacă face, de pildă, recensământ în 1982 sau 1983, se consideră în jurul anului 1980. Şi cifrele se adună cu o mică corecţie. În ceea ce mă priveşte pe mine, eu iau baza ’10, 1910. Deci ajustez nu Transilvania, Banatul, Maramureşul la 1912, ci invers. Fiindcă aşa se lucrează, cu zero. Numai englezii au deceniul începând cu unu. 1901, 1911 şi aşa mai departe.

– Din cauza asta au fost şi nişte confuzii… Când a început secolul douăzeci…

– Aşa. Ei, pe urmă ungurii au revenit, au continuat să meargă cu limba maternă. Noi am mers pe amândouă. La ’941 însă nemţii au spus nu, recensământ etnic. Vreau să ştiu, câţi evrei aveţi? N-au spus ei aşa, asta era concluzia care trebuia trasă, fiindcă atunci şi în Ungaria, şi la noi au fost formulare speciale pentru evrei. Înainte se întrebuinţa o singură formulare, adică ce era pentru român sau pentru maghiar, era şi pentru evreu, nu făcea… Acuma era separat. Şi, nu ştiu cum a fost în Ungaria, dar la noi nu cred că a existat, nu-mi aduc aminte – nu?… sunt patruzeci şi trei de ani, patruzeci şi patru de atunci – dacă a existat formular separat pentru ţigani. Dar în orice caz, s-au dat dispoziţii, ca să fie atentă lumea la ţigani, să nu mai permită să zică că e român, sau ungur, sau sas, sau nu ştiu ce. Însă era un singur lucru clar atunci, până la ’941: indiferent ce limbă maternă are sau ce naţionalitate are, el declară pe aceea pe care o vrea, la care se simte el că aparţine. Deci eu nu aveam voie ca recenzor să vin la dumneata, şi dumneata să spui că eşti român, şi eu să te scriu ungur. Aşa te scriau. Tâmpenia din zilele noastre, nu? Ei ţin neapărat să fac coloană acolo pentru secui! /râde/ Domnule…

– Dumneavoastră ştiţi cât de puţini secui apar?

– 600, foarte puţini, domnule, dar ăia sunt 80 000 sau mai mult de 80 000…

– Dacă o luăm aşa… Este exact aşa, parcă ai vrea să separi oltenii de restul românilor…

– Vorbesc de secuii noştri. Ce limbă vorbesc, domnule? Maghiară, da? Ce consideră ei înşişi că sunt? Maghiari, unguri se consideră. Se spune aşa, în vorbire, sunt secui, sau nu ştiu ce… fiindcă a rămas…

– Tradiţia…

– Că-i din Secuime. Că-i din Secuime… Ce să faci rubrică şi asta, te faci de ruşine, dă-o dracului… Ei, atunci, în ’41… Da. Şi noi, şi ungurii au spus că iau naţionalitatea. Că exista şi limba maternă – asta este altceva. Ungurii au publicat – ca şi noi – limba maternă, naţionalitatea, religie, mă rog, toate celelalte caracteristici referitoare la înregistrarea într-un recensământ. Cum se punea problema… deci, şi în ce-i priveşte pe ţigani s-a atras atenţia recenzorilor să nu permită aşa… Eu nu ştiu dacă a fost în formular… mi se pare că nu… Nu. Dar se poate verifica. Dar nu mai interesează pe nimeni treaba asta, deşi ca fapt…

– Da, da. Cel puţin ca istorie a ştiinţei şi istoria ideologiei…

– Sigur. Uite, s-a scos sub redacţia lui Manea Mănescu şi mai mulţi, fac şi eu parte de acolo, şi mai ales am scris o treime din lucrare, cinci sute şi ceva de pagini… nu ştiu cât, din Istoria statisticii din România. Ei, toate chestiile astea sunt trecute cu vederea. Şi în afară de faptul că sunt greşeli extraordinare. Noroc că nu s-a difuzat, nu s-a pus în librării sau…

– Nu?

– Nu. S-au dat la xerox câteva exemplare… Şi atunci, fiindcă se ştia că Chelcea este amator de ţigănie, i s-a dat lui răspunderea pentru instrucţiuni. Mă rog… omul era cam moale din fire, el e muscelean… Şi pe vremea la recensăminte trebuia să fie foarte iute, dar şi în Statele Unite şi în toate părţile. Când se face un recensământ, cei angajaţi în sfera recensământului uită că e noapte, că e dimineaţa, că n-a mâncat… Zboară! Ei, l-a cam presat doctorul Georgescu, că el era răspunzător cu recensământul. Dar a scos o carte – eu am avut-o, dată de el…

– La Academie se poate găsi…

– Sigur. Dar eu am avut un exemplar, şi pot să cer să mi se dea înapoi, că l-am dat unui văr de al meu. Vroia el să aibă cartea asta cu ţiganii, intitulată Ţiganii din România… Era o carte uite aşa…

– M-ar interesa foarte mult…

– Eu n-am citit-o niciodată, fiindcă problema nici astăzi nu mă interesează. Mă interesează într-un anumit fel, şi anume: Noi exagerăm foarte mult, că sunt două milioane, ba că-s cinci milioane, ba că-s nu ştiu câţi. Este imposibil. Ceea ce au aceşti ţigani, au într-adevăr o mobilitate teritorială foarte mare. Ei se mişcă tot timpul. Şi atunci, îmi aduc aminte foarte bine, că s-au dat instrucţiuni. Nu instrucţiuni… dispoziţii legiunii de jandarmi – asta la judeţ se chema legiune de jandarmi -, secţiilor de jandarmi la plasă… Raion, numai că plasa era mult mai mică decât raionul…

– Da, ştiu.

– Şi la sat, ca în ziua de 6 aprilie toţi ţiganii care circulă cu căruţe, cu…

– Să fie opriţi…

– Opriţi la primăria satului în care se găsesc. Şi în Ungaria, şi în România a venit… nu ştiu cine a fost în Ungaria, dar la noi a fost preşedintele Institutului de Statistică al Bavariei. Un om considerat de ei ca – şi era într-adevăr – cel mai bun demograf pe care-l aveau ei. Ce formaţie a avut – nu ştiu, dar ştiu că în primul război şi-a pierdut un picior, stângul, dreptul… îl avea din lemn. Şi în această calitate a venit la noi, în zilele recensământului, ca să constate cum se face înregistrarea. Şi atunci Golopenţia l-a dus, l-a purtat prin ţară. L-a luat în maşină, şi au plecat. Şi ajungând prin Oltenia sau nu ştiu unde, a întâlnit o coloană de ţigani.

– Opriţi…

– Nu, nu! Atunci se terminase deja… Pe el nu l-a interesat faza asta cu trei-patru zile înainte, el a studiat documentele, adică actele, instrucţiuni, formulare, nu ştiu ce socoteli, şi a plecat pe urmă prin ţară după înregistrare, ca să constate. Şi ăştia mergeau, îşi vedeau de treburi. I-a văzut şi a întrebat: „Ce sunt ăştia? Şi i-a spus: „Ţigani.” A zis: „Ia să vedem!”  Şi a oprit maşina. În frunte era bulibaşa. Nu? „Săru-mâna, boierule…”, nu ştiu ce, cum sunt ei. Şi-i spune Golopenţia: „Dovada?” Să dea dovada. Fiecare cap de familie… „Da, domnule!” Scoate ăla  şerparul ăla, cureaua aia lată, o descheie, „Poftim!” Dar el îi avea pe toţi, pentru toţi. El ţinea hârtiile Şi l-a luat pe Burgdorfer ăsta, că aşa îl chema… Şi a luat căruţă de căruţă. Acolo scria numele, prenumele, şi câţi membri de familie are. A rămas crucit! Zice,  „domnule, noi n-am reuşit să facem aşa ceva! Cum aţi făcut?” – l-a întrebat. „Uite cum am făcut”…

– Interesant…

– În ziua cutare trebuie să stea pe loc. A fost şi în Moldova, şi în Dobrogea, şi după aceea, după ce s-a întors, a ţinut o conferinţă de presă la Athénée Palace cu toată presa, nu numai românească ci şi cea străină…

– Cu corespondenţii de presă…

– Da. A spus ceea ce… Pe urmă el a făcut raportul la doctorul Goebbels.

– Ministrul propagandei.

– Da. Deci, dacă vreau să fac astăzi un calcul al… Trebuie să ţin minte, adică să iau în considerare Szálasi, nu, acţiunea lui de epurare a evreilor…

– Nu, nu. A fost înaintea lui…

– Păi în mai a început…

– Dar Szálasi a venit în toamnă, în octombrie.

– Da?

– Da.  A venit atunci un guvern pronazist, dar nu fasciştii lui Szálasi, ci ai lui Sztójai Döme, fost ministru plenipotenţiar la Berlin. El a făcut asta.

– În mai i-a luat.

– Da, da, da.

– Pe ăştia din Someş, din judeţul Someş i-a strâns deasupra Dejului, este un platou acolo. Nu ştiu dacă cunoaşteţi… Într-o zonă de pădure. Şi acolo i-a strâns, pe urmă i-a tuns, şi i-a bărbierit. Era o sălbăticie… Ori la noi toţi erau cu barbă. În sat la mine erau cam patruzeci de suflete.

– Nici unul n-a supravieţuit?

– Doi. Unul chiar locuia acolo în sat. Celălalt la Reteag, la vreo zece kilometri mai încolo.

– De unde şi numele dumneavoastră de familie.

– Deci dacă vreau să fac un calcul serios… Acuma, ăsta, cum îl cheamă, Bányai, istoricul de la Cluj. Mi se pare că a murit.

– Bányai László?

– Da.

– A decedat, dar aici, în Bucureşti a trăit.

– El spune că au murit vreo 140 000 sau aşa ceva…

– Din Transilvania de Nord.

– Da. Stai puţin… Nu ştiu câţi au venit înapoi. Restul au murit în tabără, în lagăre, nu, sau au plecat în Vest. Sau în loc să vină înapoi la mine în sat, a venit în Bucureşti. Eu am avut două colege la facultate, din Oradea. Am umblat atunci în ’40, înainte de cedare, dar nu le-am găsit. Am vrut să le atrag atenţia că e mai bine să vină… Cu una dintre ele m-am întâlnit după… prin ’48. Aici era la o grădiniţă de copii. Dar mi-a fost pur şi simplu groază să întreb de cealaltă… O chema Faragó. Pe astalaltă Rosemberg. Mi-a fost… fiindcă dacă Faragó ar fi trăit, ea mi-ar fi spus, Rosemberg, nu? Or, cum n-a zis nimica, nici eu n-am întrebat. Dar era diformă. Ori dintre toate colegele mele, pe care le-am avut în toţi anii care am fost strânşi acolo, era singura care avea un corp, parcă era tăiată în marmură sau în piatră, atât de frumos… Ei, devenise diformă. Probabil că după ce a scăpat, a mâncat fără măsură. Ei, dar astea sunt alte poveşti…

– Vorbeam de Chelcea.

– Pe mine… când eu am citit ceva scris de Septimiu Chelcea, m-a surprins. Eu nu ştiam că avea un copil de calitatea lui Septimiu. Nu credeam, din omul ăsta blând….

–   Ştiţi unde aş vrea să revenim? La anul întâi de facultate, fiindcă am sărit peste perioada aceasta. Iar pe mine mă interesează foarte detaliat toată povestea asta: contactul cu facultatea de sociologie, cu profesorii de atunci, din anul întâi.

– Am greşit-o!

– De ce?

– Eu am venit la facultate în noiembrie. Am făcut practică la regiment, o lună de zile – a fost septembrie -, pe urmă m-am dus la şcoală la Craiova pentru examenul de ofiţer. Închei şcoala, care a durat până pe la 20 octombrie. M-am dus la regiment, de am predat toate documentele, şi am venit la Bucureşti. Nici nu ştiam că există examen de admitere. Nu citisem Călăuza studentului sau Vademecum Academicum – nu citisem treaba aceasta, şi nu ştiam că este examen de admitere. Probabil că era o situaţie…

– În octombrie ’38? Sau în ’39?

– În ’38. Probabil că era o situaţie permanentă, dar niciodată numărul de candidaţi nu acoperea numărul de locuri libere. Atunci mai era şi explicaţia că se vedea că se ciocnesc pe plan internaţional, şi tineretul îşi făcea alte planuri, alte socoteli. Dar s-a mai dat un examen, chiar în zilele acelea, ca să încerce să completeze locurile. Şi s-a comunicat peste două sau trei zile că toţi candidaţii au fost admişi. Aşa, în noiembrie, pe la începutul lui noiembrie am devenit student.

– Dar cursurile începuseră deja?

– Începuseră. Sigur, începuseră, cam… Cursurile începeau în jurul datei de 10 octombrie, fiindcă de la 1 octombrie până pe la 10 erau examenele restante sau amânate pentru toamna anului. Şi am avut primul seminar cu Vianu. Nici nu-l cunoşteam. Din scris… Din vedere nu, din scris îl cunoşteam. A văzut că sunt un străin, şi m-a întrebat, şi i-am spus. Şi el… de fapt toţi profesorii care ţineau seminar cereau să se facă şi anumite lucrări de seminar, şi afişau subiectele. Şi-mi spune: „A rămas un singur subiect neluat. Îl iei?” Şi era subiectul: Introducere în poetică – Introduction dans la poétique -, a lui André Gide. Întâmplarea a făcut ca să intru în librăria Hachette cu o seară înainte şi să văd această broşură. Am răsfoit-o, şi mi-am dat seama că este foarte greu de citit şi de asimilat. Şi… dovadă şi faptul că nu fusese luat de nici unul dintre studenţi. Zic: „Îl iau.” Lucrarea trebuia expusă pe la jumătatea lui decembrie. Deci, practic mai aveam o lună de zile ca să pot să citesc cartea, s-o asimilez, şi să fac şi expunerea. Nu ştiu de ce am avut curajul să nu o scriu, ci să vorbesc. Atunci Vianu m-a invitat la catedră la el şi a spus… Am scos o hârtie pe care îmi făcusem punctele principale şi am expus Introducerea în poetică, timp de o oră şi câteva minute… nu ştiu. În fine, discuţii obişnuite, dar n-am avut critici la ce am spus. După care Vianu mi-a oferit postul de asistent, de îndată ce termin facultatea, dacă mă specializez în estetică. Am spus, nu pot, fiindcă eu de aceea n-am vrut să mă fac ofiţer, fiindcă vreau să fac sociologie. Sociologie vreau să fac! Nu mă pricep la estetică, şi aşa mai departe. Şi a fost o discuţie destul de penibilă. Dacă eu aş fi fost puţin-puţin înţelept, aş fi rugat ca această discuţie să aibă loc între patru ochi, nu în faţa unui amfiteatru plin cu studenţi. Mi s-a spus pe urmă de studenţi mai vechi, că erau cel puţin zece colegi mai mari decât mine, care ar fi făcut orice ca Vianu să-i ia asistent…  Mă rog, eu am continuat să particip la seminar – el avea curs şi seminar -, dar făcea curs de estetică.

– El era încă conferenţiar atunci?

– Da. Titular sau definitiv, nu mai ştiu. Nu era provizoriu în orice caz. Ori titular, ori definitiv. Probabil că era definitiv. Şi toate lucrurile păreau în regulă, în ordine, adică. Nu mă aşteptam ca Vianu să aibă o reacţie. În ’39, în martie s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu Cehoslovacia. Eu fiind absolvent de şcoală militară, am fost concentrat. În perioada aia, de la Marele Stat Major a venit o dispoziţie ca studenţii să nu se prezinte, chiar dacă au fost chemaţi, urmând ca după încheierea cursurilor să se prezinte la unităţile lor. Dar eu eram deja ajuns când ei au dat comunicatul. Şi atunci unitatea a refuzat să mă… Şi în orice caz am fost ţinut la unitate mai mult decât prevedea regulamentul. Adică regulamentul îţi dădea dreptul să lipseşti o treime din orele totale. Eu am lipsit mai mult de o treime, dar am lipsit justificat, nu nemotivat. Şi când m-am dus să-mi dea avizul la sfârşitul anului, ca să mă înscriu la examen, el a refuzat. Şi atunci i-am spus: „Uitaţi că am fost concentrat.” Am scos livretul, s-a uitat, sosit la data de, desconcentrat la data de… şeful Biroului de mobilizare, căpitan cutare… A spus: „Mie nu mi-e suficient, adă-mi dovada.” Era evident că era…. Bun, eu ce să fac? Am continuat să urmez cursuri şi seminarii de anul doi şi, anul trei, în sesiunea de iarnă m-am dus la el, că aveam două examene restante, care îmi trebuiau neapărat. „Ia loc, ce faci?”. Şi atunci i-am povestit ce facem. Pe atunci Golopenţia era prieten foarte bun cu Tudor Vianu. Îmi aduc aminte, când Golopenţia şi-a făcut specializarea în Germania timp de trei ani, îl rugase printr-o scrisoare pe Golopenţia să-i găsească, să caute pe la universităţile pe la care circulă el – fiindcă tot circulase, în special la Berlin -, teza de doctorat al lui Titu Maiorescu, fiindcă el, când a făcut specializarea în Germania n-a găsit-o. Atunci, s-o caute. Ea există, înregistrată, titlul cutare, titlul cutare, dar lucrarea în arhive n-a fost găsită. A căutat-o Golopenţia, dar nu… Dealtfel Golopenţia îi spunea nene Tudore, nu-i spunea „domnule profesor” sau…

– A fost mai în vârstă Vianu?

– Mai, mai. Şi atunci mi-a cerut carnetul, a scris notele şi… mă rog…

– Deci lui Vianu îi trecuse supărarea…

– Nu. Mi-a spus, zice, „Ai fost una din cele mai mari decepţii ale mele.”

– În primul an ce aţi mai avut în afară de estetica lui Vianu?

– Am avut sociologia, cu Golopenţia, şi seminar, şi curs. La el era o oră expunerea, şi o oră discuţii. Era invers, discuţia şi pe urmă expunea în continuare lecţia. Şi am menţionat odată că în anul acela am studiat, interpretat politica lui Aristotel, şi pe care, într-un fel, a legat-o el în expunere şi cu Principele lui Machiavelli. Am avut logică, introducere în filosofie…

– Logică cu cine?

– O ţinea cineva care… Dimitriu sau Dumitriu.

– Da, au apărut şi acuma, în anii ’70, nişte volume de logică de Anton Dumitriu… Nu acela?

– Probabil că de el. El era din aceeaşi mahala cu Nae Ionescu, Brăila…

– Şi de aceeaşi concepţie?

– Nu, nu. Nu ştiu, cred că asta numai din cauza că el avea la bază  matematica, s-a apucat de matematică, şi pe urmă a făcut logică. Mi se pare că a fost profesor până la urmă… A ajuns profesor.

– Istoria filosofiei cu cine aţi făcut-o?

– Am făcut în anul doi…

– Dar în anul întâi n-aţi făcut filosofie?

– Nu, noi am făcut introducere în filosofie.

– Şi cu cine?

– Cu Posescu. Alexandru Posescu.

– A mai publicat şi el…

– Ştiu că într-un timp era cercetător sau aşa ceva la Institutul de Filosofie. Mai mult nu ştiu.

– Şi  de ce a fost pus la o parte?

– A fost social-democrat.

– A… Să mai rămânem la anul întâi. Deci, au fost Golopenţia, Posescu şi Dumitriu…

– Nu, în anul întâi am dat opt examene.

– Care au mai fost atunci?

– Făceam sociologie, nu? Psihologie – psihologie făceam cu…

– Cu Motru?

– Da, el era profesorul, dar anul întâi făceam psihologie experimentală cu I.M. Nestor. Anul acela a şi multiplicat cursul pe care l-a ţinut. Asta a fost… a mai ţinut un an şi pe urmă au venit legile rasiale şi a plecat. A trebuit să plece…

– Era evreu?

– Da. Pedagogie…

– Cu Antonescu?

– Nu, cu asistentul lui, cu Nicolau. Cu Antonescu făceam cursul şi cu asistentul seminarul. Şi profesorul a fixat lucrarea scrisă, şi el a supravegheat cinstea studenţilor, să nu se copieze…

– Aceste examene au fost eliminatorii?

– Nu. Nu, de obicei… Nu ştiu cum era la celelalte secţii ale facultăţii, dar la noi, la Filosofie, de obicei, dacă nu ştiai… Să spunem că te-ai prezentat în iunie la examen, şi nu ştiai să răspunzi întrebării puse. Atunci profesorul sau conferenţiarul nu stătea mut pe scaun, mai încerca să te ajute, să-ţi amintească câte ceva. Şi în caz ultim, te amâna pentru toamnă, dar nu-ţi scria insuficient în carnet.

– Nu scria nimic.

– Nu. Trăgea o linie în dreptul acela, şi te pregăteai în toamnă. Deci erau două sesiuni, în iunie şi în octombrie, sfârşitul lui octombrie.

– În anul întâi la care dintre colegii dumneavoastră s-a mai conturat o preocupare pentru sociologie? Adică au fost stimulaţi în sensul acesta? Golopenţia sau alţii puteau să…

– Anul întâi am fost împărţiţi în două în ce priveşte sociologia, fiindcă eram foarte mulţi.

– Adică ce însemna mulţi?

– Vreo optzeci. Şi se mai întâmpla să fie şi aşa: anul doi să nu-şi fi dat examenul de anul întâi şi urma cursul. Şi am fost împărţiţi în două: până la litera M,  adică de la A la M sau N făcea Răcoasa.

– Seminarul de sociologie?

– Şi cursurile acelea. Şi de la P până la sfârşit a luat Golopenţia. Şi intenţionat a luat P şi ultimele litere, fiindcă eram eu cu R.

– Intenţionat a luat partea asta?

– Absolut. El putea să ia orice voia, nu-l interesa. Dar voia să  urmărească, cum evoluez. Cred că douăzeci de inşi am terminat facultatea având ca obiect principal de licenţă sociologia.

– Din optzeci?

– Nu. Pe parcurs s-a mai subţiat. N-aş putea să vă spun câţi dintre anul trei şi patru şi din cauza războiului şi din alte motivaţii, şi ne mai fiind frecvenţa obligatorie, nu prea am fost prezenţi în facultate. Faptul că din toţi cei care am început în octombrie ’38, nu-i aşa, am dat singur doctoratul arată că s-a pierdut pe drum, fie din cauza războiului, fie din alte motive.

– Dar după anul întâi de facultate sau chiar în timpul anului nu aţi fost în cercetarea sociologică?

– Ba da. Când am plecat… Înainte de a pleca în vacanţa de Crăciun, m-a chemat Golopenţia la el. Adică la facultate. Aveam o vacanţă de o lună de zile, 20 decembrie – 20 ianuarie. „Ce vrei să faci în vacanţa asta?” Eu i-am spus că aş vrea să fac o cercetare. S-a uitat la mine, că nu mă pot duce iarna prin sate. Pe problema ocupaţiilor anexe. La mine în sat erau foarte multe ocupaţii anexe, desfăşurate de cetăţeni, ca să-şi completeze sursele de existenţă.

– Adică principală a fost agricultura şi pe lângă aceasta…

– Da, şi pe urmă oamenii au stat şi s-au gândit, ce să facă. Înainte de primul război ei au emigrat foarte mulţi în America. Şi tata a fost cinci ani de zile aproape. Şi cum principala ocupaţie anexă era boştinăritul.

– Adică?

– Asta însemnează prinderea fagurilor de albine. Pe vremea aceea majoritatea stupilor erau primitivi. Şi ca să ia mierea, fie că omorau albinele, nu-i aşa, dar trebuia luat fagurele de acolo, cu miere, şi stors într-un fel oarecare, şi ceea ce rămânea numai putea fi pus ca fagure înapoi.

– Da.

– Nu erau uneltele necesare să topească ceara asta, şi să aibă o presă cu care să facă fagure din nou. Şi pe urmă îl punea într-un coş într-un pod oarecare. Şi atunci oamenii noştri – înainte de primul război – circulau în Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia strângând… ce se întâmpla cu ea. Cineva de acolo din sat avea presă. De fapt era un fel de topitorie, cazan mare, unde se aruncau toţi fagurii ăştia, la o temperatură foarte ridicată, şi curgea de acolo ceară, căreia îi dădea formă de cilindru. Şi se răceau, după aceea proprietarul presei – Hermann Stern îl chema – le vindea bisericilor ortodoxe din toată România pentru lumânări. Fiindcă biserica ortodoxă n-are voie să ardă lumânare de seu, aceea scoate fum şi strică picturile. După război, după primul, şi cam prin anii treizeci, el vindea nu numai bisericilor ortodoxe, ci şi lui I.G. Farbenindustrie, ca fixator culori.

– Asta în satul dumneavoastră se practica?

– Da. Deci asta trebuia să am eu în vedere în primul rând, fiindcă era cea mai veche şi cea mai răspândită. Făceau asociaţii, doi trei oameni, şi umblau două luni trei luni de zile…

– În ce anotimp?

– De obicei cam iarna, fiindcă vara trebuia să lucreze. Şi toamna, după strânsul recoltei începeau să circule. După aceea, Câmpia Română era lipsită de lemn. Şi atunci nici la târgurile de la Band sau de la Teaca sau Sărmaş nu se găseau prea multe produse din lemn – mărunte, pentru că cu doniţe, ciubări şi aşa mai departe coborau moţii -, linguri, fuse sau altele de felul ăsta. Atunci femeile de la noi din sat cumpărau de la ţigani linguri făcute din lemn, din plop, salcie, fuse şi altele. Mai era ceva, ce se desfăşura lâna pe ea, şi se face sul, vârtelniţe le spune la noi… Aceea se strângea… Şi coborau în câmpie şi schimbau pe lână. Fiindcă în Câmpia Transilvană erau oi multe. În Maramureş nu reuşeau să facă arpagic, adică ceapă care se fie plantată şi pe urmă să devină… Ai noştri făceau treaba aceasta, femeile… asta e tot ocupaţie femeiască, nu-i aşa, şi primăvara le aranjau în anumite vase, şi treceau munţii în Maramureş, şi de acolo se întorceau tot cu lână. Fiindcă dacă pământul era la noi foarte puţin, atunci e de presupus că păşunea era destul de redusă, păşunea comunală, şi creşterea oilor era o problemă din cauza păşunii. Erau un număr oarecare de trei sute, patru sute de oi maximum, dar asta nu ajungea pentru îmbrăcarea tuturor membrilor familiei… Ei, şi atunci am elaborat formularul… chestionarul în fond, chestionarul. L-a văzut, am fost la Fundaţia Culturală, nu-i aşa, mi l-a multiplicat în 500 de exemplare, am plecat cu ele acasă, şi am umblat casă de casă completând formularul.

– Practic asta a fost prima dumneavoastră cercetare?

– Da. Am venit în Bucureşti, am arătat aici, şi pe urmă mi-a spus să prelucrez. Dar eu nu ştiam…

– Păi tocmai asta e…

– Şi m-am uitat la alţii, ce să fac… Am făcut, şi pe urmă am arătat care e rezultatul şi mi-a spus: acuma scrie. Citeşte şi scrie tabelele şi ce mai scrie pe fişe… Eu am scris un material, nu ştiu cât era de mare, dar a apărut în “Sociologie Românească”. Înainte de el însă a apărut…

– Apropo de această cercetare. Fiind vorba de satul  natal, nu era greu să luaţi contact cu subiecţii. Însă una este să mergi la cineva în vizită, şi altceva să cercetezi sociologic ceva…

– Trebuie să ţineţi seama că fusese trei ani de zile echipa studenţească, şi erau de-acum obişnuiţi cu discuţii. Dar aici a fost o situaţie concretă. Adică am fost obligat, constrâns de formular şi de întreaga viziune a cercetării să întreb venitul realizat. Şi atunci teama de impozit, nu? Dar fiind din sat, au zis, nu poate să ne-o facă băiatul Năstăsucăi – Năstăsuca fiind mama -, n-o să ne facă el figuri de felul ăsta. Şi atunci, sigur, n-au fost totdeauna cifrele exacte, dar într-o cercetare de genul acesta, interesează mai mult direcţia, nu?… Şi rezultatele, chiar dacă sunt aproximative, trebuie luate ca indicative, să spun aşa.

– Înainte de a intra în această „horă”, aţi răsfoit vreo carte de metodologie a cercetării, în sensul de cum trebuie să procedezi, să iei contact, toate acestea?

– Nu citisem decât cum se întocmeşte monografia unui sat, a lui Stahl, dar asta…

– Dar asta aţi citit-o înainte de a…

– Înainte de a intra chiar în facultate, fiindcă o aveam la Căminul Cultural din sat şi, sigur, am fost foarte interesat să văd monografia unui sat, cum se întocmeşte pentru folosul Căminului Cultural. Dar acolo nu te învăţa această tehnică de întrebare, fiindcă fără îndoială mi-am dat seama că întrebările pe care eu le-am scris în chestionar, şi din discuţia cu anchetatul mai năşteau şi alte întrebări, pe care eu le scriam pe verso formularului. Mi-a ocupat toată vacanţa. Dar în paralel am scris un material care a apărut înaintea acestor rezultate de la aceste cercetări, intitulat Jocul de Crăciun al tineretului la Căianu Mic – Someş. Acest joc de Crăciun care durează din ziua întâi până în ultima zi de Bobotează – dar numai sărbătorile, nu şi zilele lucrătoare -, are un nume cu totul deosebit: „dere”. Nu am reuşit să găsesc niciodată de ce i se spune aşa, şi ce origine are. Nici azi nu… Atunci, în ’38 spre ’39, nu-i aşa, s-a întâmplat un fapt fără precedent. De fapt a început să se desfăşoare înainte de începerea jocului. Lăutari se aduceau de la 10 kilometri, 15 kilometri. Se aduceau, fiindcă în sat noi aveam, dar nu erau potriviţi. Şi atunci luau din satele vecine, şi costau foarte scump. Trebuiau transportaţi, trebuiau cazaţi, trebuiau alimentaţi şi…

– Şi banii.

– Şi banii… sigur. De obicei se făceau două deri, două case în care se… Şi fiecare mergea la locul care îi plăcea, la casa care îi plăcea. Atunci fiii ţăranilor mai bogaţi au luat hotărârea să facă una singură. Şi să organizeze ei. De toţi erau cam opt, zece cel mult, n-aveau mai mult de zece ţărani care puteau fi consideraţi nu chiaburi, asta nici într-un caz, dar mai înstăriţi puţin decât restul. Şi făcând ei socoteli, şi aşa mai departe, au constatat că veneau pe cap de flăcău – fiindcă fetele nu plăteau nici un ban, numai flăcăii plăteau – atâtea suflete. Şi atunci între ceilalţi, adică săraci, feciorii de săraci şi feciorii de bogătaşi a intervenit o înţelegere. Şi a spus, măi, noi suntem cei mai mulţi. Organizăm noi. Lăsaţi-i pe ei cu ai lor, şi noi ne facem pentru ai noştri. Fetele unde mergeau? Unde erau mai mulţi, că ele vroiau să danseze, nu? Şi atunci s-au trezit…

– Fruntaşii…

– Aşa… vreo doisprezece feciori şi şapte-opt fete. Există un obicei aici ca în seara zilei de anul nou, deci până-n seara să se organizeze o masă pentru bătrânii respectaţi, nu-i aşa. Acolo se dădea foarte multă horincă – palincă… Sarmale, cârnaţi prăjiţi, muşchi prăjit, mă rog, mâncare bună, ca de sărbători. Şi în această seară – bătrânii erau aşezaţi acolo, fără soţii, numai bătrânii satului. Însă rămăsese cine ştie de când, ca în seara asta bătrânii să se vadă, să mai discute, să fie la curent cu ceea ce-i preocupa atunci. Şi a fost un eşec, nu vă spun. Fiindcă alţii a trebuit să plătească din gros. Plus că fetele aduceau un colac mare, ştiţi ce e colacul? Un colac mare aducea fiecare…

– Cum să nu, la fel este în ungureşte – kalács.

– Da. Fiecare fată aducea un colac şi sarmale… Dar ei având foarte multe fete… Asta… ale Uniunii Tineretului… Ei au făcut atunci Uniunea Tineretului…

– Da?

– Da, scrie în “Sociologie Românească”, Uniunea Tineretului. Foarte multe fete, şi au socotit ei că nu o să aibă ce face cu colacii şi cu atâtea sarmale şi aşa mai departe. Şi discutând între ei, nu ştiu ce, au zis, domnule, fetele noastre le scutim de a aduce… Mă rog, au fost discuţii, pentru că nici unul nu voia să… /râde/

– Nici unul nu voia să recunoască…

– Da, /râde/  în sfârşit, au aplaudat ei, au terminat, au băut o bere care a rămas în memoria colectivă a satului. Era un foarte mic şi mărunt şi poate nesemnificativ aspect al bătăliei ăsteia, a luptei ăsteia dintre mijlocaşii, săracii şi chiaburi. Ţin minte că Miron a citit, dar n-a zis nimic că e bine sau… şi aşa mai departe.

– Miron ce avea cu asta?

– Nu, când a apărut…. Nu prea recunoştea el…

– Adică el  căuta lupta de clasă.

– Nu! /râde/ Ei, am mai scris atunci în alte reviste câte ceva, şi de atunci colaborarea mea la “Sociologie Românească” a fost…

– Şi a urmat semestrul doi pe care l-aţi terminat, şi pe urmă în timpul verii, în ’39  vara…

– Am fost cu Mihai Pop şi ceilalţi în Dâmbovnic, în cercetare.

– Nici n-aţi plecat acasă?

– A fost altceva, a fost altceva. Dar, nu ştiu cum să facem, că aş reveni la Vianu… Relaţiile mele cu el nu s-au încheiat atunci, când am dat examenele, şi mi le-a dat fără să mă întrebe… Ele s-au încheiat de fapt când a decedat el. Între timp l-am mai întâlnit. Când era directorul Bibliotecii Academiei ne întâlneam, mai discutam despre Golopenţia, dar nu despre altcineva. Atât, despre Golopenţia… Dar fiindcă cei care au editat operele lui…

– Ale lui Vianu?

– Da, ale lui Vianu… eu ştiu că au apărut nouă volume până acum… Au publicat în volumul opt cursurile lui de filosofie a culturii şi de sociologie a culturii, pe care el le-a ţinut la „indicaţie”, nu dispoziţie, nici sugestie, ci a fost indicaţia lui Gusti, fiindcă el, Vianu, ţinea de catedra lui Gusti. El a făcut asta de filosofie cam până în ’35. Eu când am venit la Facultate el făcea estetică, nu mai făcea filosofia culturii sau sociologia culturii…

– Era interesant… Eu nu mă pricep, numai acestea le-am răsfoit, Filosofia culturii şi Sociologia culturii…

– Eu am declinat nu numai priceperea mea. Ci şi voinţa faţă de…Ei, editorii volumului opt – citiţi postfaţa de acolo – promit că în volumul nouă vor arăta, dacă Vianu a fost sau nu gustist. Eu am cumpărat şi volumul nouă, e mult mai gros decât opt, dar în postfaţă la nouă, nu spun nimic.

– Au uitat… /râde/

– Nu, că n-au putut rezolva problema. Ce este cert? Cert este că Gusti l-a ajutat şi l-a promovat. Că a făcut parte din catedra lui, că până-n ’35 a ţinut o serie de cursuri la indicaţia lui, că a fost unul dintre cei mai prezenţi, cei mai activi colaboratori la “Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială” – chiar şi aceste cursuri au apărut acolo -, că la înfiinţarea Institutului Social Român printre membri figura şi el în funcţie de director al Institutului. Prin urmare, din acest punct de vedere şi din consideraţiile pe care el le are el faţă de Gusti în cursurile de care am pomenit rezultă că între ei doi au fost legături foarte strânse. Care nu s-au rupt, deşi după ’35 el devenise autonom, să spunem aşa, relaţiile dintre ei doi nu s-au rupt – asta eu o ştiu din anii aceia, nu? Însă din punct de vedere al pregătirii lui şi tot ce a scris el, nu poate fi considerat ca aparţinând sociologiei gustiene, aşa cum se poate spune despre Stahl, despre Golopenţia sau altcineva.

– Sau despre dumneavoastră…

– Eu sunt mai la margine, nu fac titlu de glorie din asta, nu…

– Nu, dar efectiv…

– Eu gândesc ca un gustist, adică chiar dacă ideile teoretice sau de bază nu se potrivesc, dar metodologic eu nu pot să fiu altfel. Sigur că sunt omul care acord acum mult mai mare importanţă metodelor cantitative decât se acorda atunci…

– Acum iar este invers, nu se acordă aşa de mult în anii ’80 decât în anii ’60…

– Numai la noi! Numai la noi! Odată când o să mai discutăm, o să vă spun aşa, ce s-a întâmplat în demografie în domeniul ăsta. La noi, este altceva. Aşa că în orice caz s-a pus o întrebare inutilă, fiindcă toată activitatea lui Vianu este legată de filosofia culturii, nu, şi de estetică în primul rând. Şi într-un timp a fost evident şi estetică şi critică literară.

– Eu cred că în filosofia culturii practicată astfel nici nu putea să fie cineva gustist sau negustist.

– Nu. Sunt probleme separate, absolut. Or, el ce a făcut? Atunci la facultate era organizat aşa: un an preparator şi trei ani în depăşirea acestui an cum considera studentul… Or, el aceste cursuri, în general, le-a ţinut la anul preparator, adică era un fel de iniţiere. Ca dovadă, la sociologia culturii el a avut două părţi ale cursului. Prima parte era o expunere a sociologiei pe plan european, pe care editorii n-au mai tipărit-o.

– Păi dacă el a ţinut-o, atunci de ce?…

– Eu bănuiesc de ce… Ei n-au vrut să actualizeze nişte filosofi, nişte sociologi… Ei spun ce anume cuprinde această parte. Dar sigur că nu sunt ideile lui Vianu, nu sunt cum vedea el problemele. Ei, cu Florian s-a întâmplat… Era aşa: Vianu, Florian şi Mircea Vulcănescu – nu mai vorbesc de Golopenţia – profesorii de la care puteai învăţa.

– În anul doi deja.

– Da. Vianu era şi unu şi doi, dar Vulcănescu şi Florian numai doi. Sigur, puteau să fie amândoi, şi mergeai la Florian, fiindcă  nu te dădea afară, la fel ca şi la Vulcănescu. Dimpotrivă. Frecventai seminarul, ai luat parte la discuţii, eventual ai făcut şi o lucrare, şi te înscriai la examen, nu era problemă. Şi eu ţineam ca… Florian era şi un om foarte sever. El făcea filosofia antică şi modernă, inclusiv Kant. Raţionalism, iluminism… Şi interpretam în cadrul seminarului lui Prolegomenele lui Kant. Foarte grea. În general Kant se citeşte şi se interpretează foarte greu. Eu nu ştiu, capitolul acela care a dat atâta bătaie de cap, eu l-am înţeles foarte repede. Cerea să ştii ceva mai înainte de momentul când Emanuel Kant le-a scris. Şi atunci am venit la seminar, şi întrebarea era, cine ia cuvântul? Şi nu s-au găsit…

– Amatori?

– Da. Şi atunci văzând că nu sunt, şi că el insistă, am cerut cuvântul, cu rugămintea ca dacă mă împotmolesc, să mă ajute. N-a fost nevoie, şi a fost unul dintre seminariile – zic eu acum, după atâţia ani – reuşite. Ca dovadă că la sfârşitul anului – sigur, m-a întrebat, cum mă cheamă înainte de a începe discuţia – şi i-am spus, zice, „A, ştiam numele, nu ştiam persoana care-l poartă…” Şi la sfârşitul anului nu m-a mai întrebat, şi mi-a trecut direct nota în carnet, fără să mă examineze. Dar aici a fost fără propunere, ca la Vianu. /râde/

– Mircea Florian în ce relaţii a fost cu Gusti?

– Nu avea… Adică erau aşa, ca între colegi, nu? Gusti mai mare, el numai conferenţiar, în sensul ăsta, dar altfel nu a avut.

– Ca doctrină…

– Nu, nu, nu. El era filosof, tot de formaţie germană, dar nu avea nici un fel de interes pentru aspectele sociale. Dealtfel şi situaţia neplăcută care s-a ivit la un moment dat între Motru şi mine în anul doi.

– Deci în anul doi deja l-aţi avut şi pe Motru?

– Da… Din păcate, şi fiindcă totuşi am mers pe mărturisirile complete şi sincere, trebuie să menţionez că pentru mine a fost o decepţie. Eu citisem o serie întreagă de cărţi ale lui Motru, inclusiv Personalismul energetic. Făceam manevre în Munţii Apuseni, şi eram încartiruit la un învăţător, nu intrasem la facultate. Şi am găsit… ştiam, nu? Prima carte care am citit-o de la Motru a fost Vocaţia. Apăruse, cred, în ’35-’36, o am… exemplarul acela pe care l-am citit atunci îl am şi acum. Din păcate, îi lipseşte o parte din el. Şi mi-a plăcut foarte mult cum scria, cum gândea, o expunere foarte logică, şi foarte inteligibilă. Pe urmă am dat peste broşura aceea mică Cultura română şi politicianismul, tot înainte de a veni la facultate, aşa că pentru mine nu era chiar un necunoscut. Atunci era şi decan. Şi eu m-am aşteptat, fiindcă nu-l văzusem niciodată… Ba citisem într-un ziar că în staţia nu ştiu care de cale ferată a fost pălmuit de un cetăţean, de un căpitan, şi îmi părea, sigur că da, era pur şi simplu o blasfemie să-l pălmuieşti tu, răcan, pe Rădulescu-Motru. Pe urmă am citit că „s-a publicat în ziare, nu ştiu ce, dar eu nu m-am mişcat de două săptămâni sau de trei săptămâni sau de un an de zile de la casa mea din Motru”… În Vâlcea, acolo îşi făcea vacanţa. Probabil că ziaristul respectiv l-a confundat cu cineva. Dar când a apărut prima dată la curs, m-am decepţionat de statura lui foarte înaltă şi foarte voinică. Mi-l închipuiam altfel. Ei, dar cu asta poţi să te împaci. Dar ce m-a surprins foarte mult a fost faptul, şi asta cred că toţi cei care citesc şi ştiu pe urmă cursul sau tratatele lui, dacă vreţi, de psihologie – au apărut în două ediţii la Cultura Naţională  – este faptul că el n-a depăşit psihologia aceea, sau stadiul pe care-l atinsese psihologia înainte de primul război mondial. Aşa era şi cursul. Eu unul, îmi formasem părerea că nu a mai citit psihologie. Ceea ce era cu totul altfel la Cluj. Acolo venise atunci recent şi Mărgineanu din Statele Unite. Avea el să publice  mai târziu, prin ’46 cred, Psihologia persoanei, volumul acela gros, care într-adevăr era… Cei din Cluj se remarcaseră în psihologie experimentală, modernă. Motru rămăsese… În fine, a venit examenul de sfârşit de an, şi ni s-au dat două subiecte, la alegere. Subiectul doi era „Societate şi cultură”. Sigur că am luat acest subiect. Dar, dacă Gusti era un imperialist în ce priveşte sociologia, şi Motru era un imperialist în ce priveşte psihologia. /râde/ În lucrarea scrisă eu am vrut să fac pe societate. El era cu individualismul, cu personalismul energetic. Şi a venit să ne comunice, el,  rezultatele, şi a spus că sunt vreo doi-trei colegi, nu-i aşa, care au nişte note nepotrivite. Şi primul am fost eu… Mie mi-a dat numai suficient, şi să stăm de vorbă puţin, ca să schimbe nota, fiindcă nu se potriveşte acest suficient cu…  M-am dus în faţa lui la catedră, şi a început să întrebe, să mă întrebe. Dar maniera lui de a întreba era cu totul inadmisibilă. El începea să vorbească despre ceva, şi vorbea cinci-şase minute. Era imposibil să-l tot urmăreşti. /râde/ Aşteptam întrebarea! Şi i-am spus, eu sunt mulţumit cu suficient… Dar nu era… Şi avea un conferenţiar, care a devenit pe urmă profesor… Zapan, Gheorghe Zapan, care făcea psihotehnica, adică exact ce făceau cei de la Cluj. Acest Zapan era multilateral pregătit. Avea şi filosofia, Facultatea de Filosofie, avea şi Matematică şi avea şi Politehnică. Erau doi fraţi, unul aviator şi celălalt conferenţiar la facultate. Am avut… un examen am dat cu el. Nu, două. Două au fost. Dădusem cu Nestor primul an, anul doi cu Motru şi trei şi patru cu Zapan.

– El a mai publicat şi în anii ‚’60-‚’70.

– Sigur, sigur. Pe urmă m-am dus la examenul de licenţă. Materia a doua era psihologie. Sociologie, psihologie şi pedagogie. Şi la primele două, sociologie şi psihologie, dădeai şi oral şi scris. Şi în plus la sociologie, la materia principală se cerea şi o lucrare separată. Altceva decât lucrarea scrisă de acolo, din amfiteatru sau din seminar. Ţi-am spus, a mea am scris-o când am fost pe front. Şi am stat de vorbă cu Zapan, nici măcar n-a cerut să-i dau lucrarea scrisă. Nu l-am mai văzut, de atunci nu l-am văzut. Bun, acum să venim înapoi la…

– Dâmbovnic, în vara anului‚’39..

– La Dâmbovnic. La sfârşitul anului, în ’39, la sfârşitul anului întâi…

– Mai, iunie?

– În iunie, după examene. Examenele se terminau în 18, 19, pe urmă intrai în vacanţă. Nimeni n-a vrut să facă… /râde/ Dar atunci s-a luat o hotărâre să se facă sinteza, şi să se publice câteva monografii de sate, întocmite de echipele studenţeşti, acele sumare. Deci, să se ia toate cele şaizeci, câte s-au ales ca bune – mă rog, relativ bune -, încât existau cel puţin tratate capitolele care li s-au dat lor în îndrumător. Şi eu am avut patru. Am avut aşa: sinteza volumului întâi era populaţie şi chestii legate de populaţie, care au fost făcute de oameni din Institutul Central de Statistică. Deci, ei au prelucrat mecanic toate datele, şi ei au făcut şi analiza. Scrie acolo, volumul întâi, cine s-a ocupat de el.

– Care volum întâi?

– Populaţia. Din Şaizeci de sate. Volumul doi este situaţia economică, scrisă de doi ingineri, Ivan Measnicov, inginer constructor, dar n-a practicat niciodată ingineria. Era infirm, dar aşa infirm – şi o infirmitate destul de gravă – acum câţiva ani trecuse de optzeci, nu mult, cu trei-patru ani în urmă, n-ar fi de mirare să trăiască! Şi Petre Stănculescu – v-am mai vorbit de el, inginer agronom. Ei doi au făcut sinteza situaţiei economice. Acolo există repartiţie pe întinderea proprietăţii, utilaje, şeptel. Volumul trei al sintezei trebuia să fie situaţia culturală, pe care trebuia s-o facă Golopenţia. Dar cum în situaţia asta centralizată figurau şi satele din Basarabia, n-a putut să-l publice în timpul războiului, şi n-a putut nici după război. Satele tot trebuiau incluse, iar ca să faci situaţia era imposibil. Iar în volumele patru şi cinci trebuia să fie alese din aceste şaizeci de sate câteva sate… monografiile câtorva sate, ca să citească omul, să vadă. Şi a fost chemat atunci… pot să vă spun un nume… poate nu reuşesc toate numele să vi le spun, Tiriung – nu Tirling, Tiriung -, de origine suedeză, de la Carol al XII-lea, a rămas pe la Tighina, era exact el acum în 1939, când eu l-am cunoscut, era şi el un gustist… uite că l-am scăpat şi nu trebuia să-l scap…

– Mai trăieşte oare?

– Nu, a murit în război. Puneai mâna în foc că e suedez venit de la Stockholm. El, unul Pavel, Constantin Pavel, Miron Constantinescu – trebuia să-l pun pe el întâi – şi alţii care nu-mi vin în minte, dar în orice caz numele lor există şi se poate verifica, şi eu. Şi mie mi-au revenit patru sate: Halmeu, Mocod, un sat la 15 kilometri de mine, sat grăniceresc, cu o situaţie materială foarte bună, ca toate satele grănicereşti, Cârligele, de lângă Focşani, şase kilometri de Focşani, adică era influenţa oraşului asupra satului, şi Perieţii din Ialomiţa. Astea au fost cele patru sate care mi-au revenit. Dar unde monografia satului – aceea sumară – a fost bună, am păstrat numele celui care a întocmit-o, adică la satul meu, de pildă, a întocmit-o unul Bucurescu, care făcuse Dreptul, dar a întocmit-o bine, şi-atunci, modificările şi completările pe care le-am adus eu nu au eliminat… nu puteau elimina numele lui.  La Cârligele tot aşa. Învăţătorul de acolo – el a întocmit-o, învăţătorul de acolo… când eu m-am dus la Cârligele, m-am dus la învăţător – şi eu am mai completat o serie de chestiuni.

– Deci trebuia să vă deplasaţi în toate cele patru sate.

– Da, sigur. Când m-am dus la Mocod, era întocmită de preotul Zimberiu, un nume foarte frumos, nu-i aşa, dar nu mai era în sat. Şi acolo am făcut eu o anchetă suplimentară – fiindcă nu era făcută ancheta -, dar la epoca aceea eu nu aveam intelectuali în sat. Era învăţătorul, preotul nu puteam să-l utilizez, nişte fete care făcuseră trei-patru clase de liceu şi au rămas în felul acesta, dar am găsit ţărani – tradiţia grănicerească, în şcoală, nu? -, care mi-au dat un ajutor extraordinar. Am împărţit satul între noi, şi fiecăruia i-au revenit cinzeci-şaizeci de case în care a aplicat formularul întocmit de mine. Şi Perieţii din Ialomiţa, unde m-am dus cu un coleg de al meu, cu Bârlea, de care v-am mai vorbit. El a făcut partea – nu chiar toată – cu etnografie, chestii de felul ăsta, şi eu am făcut partea economică. Acuma cu Perieţii ăştia sunt două probleme. Una. Eu v-am spus că Gusti n-a putut face sociologie urbană şi v-am dat şi argumente, dar să nu credeţi că în rural era mai simplu…

– Mi-aţi povestit păţania cu moşierul…

– Cu moşierul, da… Am fost chemat de Golopenţia şi mi-a spus: „Tot trebuie să faci Perieţii, du-te acolo, şi vezi că este acolo un moşier, Aureliu Ion Popescu. E cunoscut, un economist foarte bun – era într-adevăr, publicase o serie de lucrări în ce priveşte evoluţia valorii leului şi chestii de felul ăsta, dar nu ştiam atunci că el fusese consul român în Statele Unite. Şi nici nu ştiam că acest Aureliu Ion Popescu fusese omul de afaceri al reginei Maria, când ea a fost în Statele Unite[1], şi a iscat scandalurile acelea, umbla după bani şi afaceri şi aşa mai departe. Probabil Golopenţia ştia, dar nu a ţinut să mă vâre în problemele acestea. Asta am aflat-o însă mult mai târziu, aşa. Pe urmă, a doua zi m-a chemat din nou şi mi-a zis: „Uite ce este. A venit de la Londra un englez, care este conferenţiar la Universitatea…

– A, păi nu-i faimosul Scotus Viator?

– Fiul.

– Seton Watson.

– Da… Deci este conferenţiar la Universitatea… la Cambridge şi vine să vadă România. Şi este fiul lui – tot aşa îl chema pe tatăl său – senior, şi el vrea să vadă şi cum se lucrează într-un sat, nu ştiu ce, şi aşa mai departe. El va merge însă cu maşina cu Aureliu Ion Popescu, şi să mă duc în sat la el, să iau legătura. El îmi ştia numele, mi-a spus că i-a dat numele meu pe hârtie. Aşa am şi făcut, m-am dus cu trenul, şi m-am întâlnit cu el la Aureliu Ion Popescu. Aureliu Ion Popescu era… dacă ar fi avut barbă şi perciuni, ziceam că-i evreu de la mine, din Someş. Trăsăturile somatice… Era imposibil să spun că este… absolut imposibil… Am luat legătură cu el, şi noi ne-am început cercetarea. Dar întotdeauna aveam oameni cu noi.

– Adică pe cine?

– Pe cineva din sat, învăţătorul sau… Din sat, ca să vadă ce întrebăm, ce discutăm şi ca, eventual nea Ion să mai stopeze… Şi la un moment dat îi spun lui Bârlea, măi, în felul acesta nu facem nimic, ia să scap puţin de individ. Într-o seară când ne-a întrebat unde mergem, i-am spus pe uliţa cealaltă, şi noi am mers de fapt în direcţie contrară. Şi n-am mai avut supraveghetor. Pe urmă a început să vină el, Aureliu Ion Popescu după noi. Şi la un moment dat Watson m-a întrebat: „Ce, îţi blochează cercetarea?” Menţionez că în epoca aceea Hugh nu ştia nici un cuvânt româneşte. Ce dracu’ să fac? Şi atunci, în loc de a mai sta de vorbă cu oamenii şi aşa mai departe, am întocmit un chestionar pe loc. Cu Bârlea amândoi. Să ne răspundă, domnule, la treaba asta! Nu? Ţin să precizez: moşia nu era a lui, şi nici a soţiei, ci a copiilor soţiei. Fiindcă ea fusese căsătorită, şi avea doi copii din căsătorie, şi moşia a fost a soţului. Şi copiii erau mărişori, băiatul era în clasa a şasea de liceu, iar fata clasa a patra, a cincia sau aşa ceva. Deci Aureliu Ion Popescu era un fel de administrator, sau aşa ceva. Dar cu foarte multă iniţiativă şi pricepere. A adus cultură de bumbac, a adus muncitori agricoli din Basarabia…

– Ieftini…

– Ieftini, cazaţi mizerabili, şi aşa mai departe. Alimentaţi… nu ştiu, că n-am putut intra şi pe-acolo. În orice caz lui Watson nu i-a plăcut. Watson era laburist, şi a rămas laburist până la sfârşit.

– Şi fără să ştie româneşte a observat?

– Sigur. Occidentalul care imediat ce se uită, îşi dă seama, nu era vorba de asta, nu? Deci piedica pe care a pus-o el a fost foarte serioasă. Însă englezul l-a lăsat acolo. Şi a venit cu Bârlea, şi pe urmă l-a luat Mihai Pop pe Seton, şi l-a dus în Munţii Apuseni. Şi a stat probabil cu Mihai Pop un timp. În orice caz, când am plecat acasă în vacanţă, în ’39, Golopenţia mi-a spus că în jur de 20…

– Iulie?

– Da, iulie, eu să fiu la Dâmbovnic, unde va fi Mihai Pop cu restul echipei, da. Dar să stau acasă, fiindcă va trebui să-l iau pe Seton – de la Cluj să-l duc la Bistriţa. Şi pe urmă am primit telegramă de la Golopenţia, să merg la consulul englez de la Cluj. Ştii strada Andrei Mureşan? Aceea care merge de la cantină, deasupra Universităţii…

– Da, da, da… Andrei Mureşanu.

– Acolo era consulatul, şi că el îmi va spune unde-l găsesc pe Watson. M-am dus la el, într-o seară, şi zice, îl găseşti la Trei Brazi… Trei Nuci… o terasă, un restaurant cu grădină cu nu ştiu ce, unde se mânca foarte bine. Şi este cu Chinezu, cu Ion Chinezu, cu Beniuc şi cu Barbu Zevedei, luau masa acolo. M-am dus şi am început să vorbesc cu el în franceză, şi zice, „Ia lasă franţuzeasca, ia spune româneşte”. Învăţase în astea cât am stat despărţiţi, din 20, 22 iunie şi până la 15-16 iulie… te puteai înţelege aproape perfect cu el.

– Însemnă că avea talent la limbi.

– Da. Şi el vorbeşte… Mă rog, a decedat acum doi ani, mi-a spus băiatul meu că a decedat. L-am văzut ultima dată cred că prin ’82 sau ’83. Am fost şi la el acasă la Londra, şi i-am cunoscut soţia, fetele.

– A rămas cu simpatie pentru România în continuare?

– Da. Dar nu…

– De ce nu se poate, păi eu ştiu ce-i cu el..

– Nu ştiu…

– Dar despre asta se poate vorbi. Adică puteţi să-mi povestiţi.

– Da, dar nu-i nevoie să înregistrezi.

– De ce nu? Doar discutăm…

– El a început prin a fi maghiarofil… Vezi? Vezi că nu ştii? /râde/

– Eu îl ştiu numai ca românofil

– A început prin a fi maghiarofil. L-a cunoscut pe urmă pe Brătianu, pe bătrânul, Ionel, care a murit prin ’27 -’28. Şi a început să oscileze. Şi lovitura de graţie i-a dat-o cunoştinţa cu Goga, când Goga a fost în Anglia.

– În primul război mondial

– S-au împrietenit, şi el s-a schimbat complet, dar el n-a fost un duşman al ungurilor.

– Al imperiului Austro-Ungar.

– Da. Şi nici un amic al românilor fără limită, adică aşa, cu ochi închişi.

– Eu citisem ceva, parcă după anii douăzeci ar fi fost puţin decepţionat de guvernarea românească…

– Domnu’ Zoltán, este imposibil, un om care stă şi gândeşte şi cunoaşte, să nu fie – nu decepţionat – frânt! de ticăloşenia partidelor politice dintre ’20 şi ’40, cărora le-a pus capac Carol al II-lea. Şi pe urmă a făcut ce a vrut el, i-a scindat în două, în patru, cum a vrut el. El n-a condus, el a guvernat!  Şi rămâne această lucrare foarte bună, pe care a făcut-o el şi a fost tradusă în franceză, Histoire des Roumains până la ’18. Nu ştiu de ce, încă noi nu ne-am obişnuit să gândim problemele în perspectivă europeană şi în perspectivă chiar mondială. Aşa… Bătrânul a fost la Alba Iulia în 1918. De ce trebuia să-l iau de la Cluj şi să-l duc la Bistriţa? Fiindcă la Bistriţa era prefect Medrea, colonelul Medrea, comandantul trupelor române de la Alba Iulia. Nu ştiu ce grad avea atunci, nu era colonel… Şi tatăl lui avea o stimă deosebită faţă de acest Medrea.

– Voia să-l vadă şi fiul.

– Şi i-a spus tatăl lui – trăia atunci – „Du-te să-l vezi şi transmite-i salutări”, şi aşa mai departe.

– Adică probabil comandantul gărzii patriotice…

– Gărzii, da, mă rog… Şi din păcate, după masa asta dată la Trei Stejari parcă-i zicea, eu m-am îmbolnăvit. Am mâncat la fripturi la grătar şi am băut vin de Lechinţa – dar nu Steininger, ci vinul casei… Vinul de Lechinţa este totuşi un vin bun, cel puţin era pe atunci. Şi am stat vreo câteva zile bolnav. El stătea la hotelul de pe malul Someşului, de lângă pod.

– Ştiu, spre gară

– Da, pe stânga. Eu aveam un consătean care locuia în Cluj, şi avea locuinţă, şi stăteam la el. Această întârziere – ca paranteză – mi-a fost foarte folositoare, fiindcă Golopenţia îmi spunea să mă duc la post-restant să ridic banii. Or banii au venit după ce m-am însănătoşit, aşa că altfel n-aveam bani. /râde/ Şi m-am dus şi l-am luat de la hotel împreună cu Bugnariu…

– Tudor?

– Nu, fratele. Ăştia erau…. Eu am cunoscut trei dintre ei, nu ştiu dacă erau mai mulţi. El mi se pare era cel mai mic, pe care l-am cunoscut încă din liceu, la Dej, la liceul civil, care a devenit ofiţer pe urmă. Fratele, deci, mijlociul, să zicem, dacă erau numai trei. Şi l-am dus împreună la Medrea, la Bistriţa. Cred că Medrea a fost prevenit, ne-a aşteptat la prefectură, deşi sosisem după-masa pe la şase. Atunci am băut pentru prima şi ultima oară un pahar de vin Steininger. Nu ştii ce e? Era viţă în piatră, cu rădăcinile printre crăpăturile pietrei… Nu ştiu câte hectare are, şapte-opt hectare, toată producţia era a Casei Regale, însă el fiind prefect, a făcut rost. Ultimele cuvinte pe care le ţin minte de la masă a fost că nu poate sta la Bistriţa, cel mult o zi. Se grăbeşte să vadă Polonia, fiindcă n-o s-o mai vadă. Asta în iulie ’39! Şi atunci a luat Medrea legătură cu prefectul de la Suceava, şi i-a spus să vorbească cu Cernăuţiul, fiindcă el va sosi poimâine seara. Dar l-am întâlnit în ’40.

– În ’40?

– Aici, în faţă la Athénée Palace. În faţa lui Athénée Palace existau două hoteluri mai vechi, unul Splendid şi unul nu ştiu cum se chema. Au fost dărâmate de nemţi. Şi el locuia la unul dintre aceste hoteluri. Şi ne-am dus cu Golopenţia, ne-am întâlnit cu el. Mai erau… cred că era Beniuc, şi poate mai era cineva, dar nu-mi aduc aminte. Se legase între noi o oarecare simpatie. Şi zice, uite, eu plec, nu stau. Fie că eu am zis că-l invit la masă, fie… nu ştiu. Zice: „Vreau să plec, nu stau.” „Unde  pleci?” „La Istambul. Plec, că începeţi războiul cu noi şi nu vreau să mă prindeţi aici…” Asta cred ca era în septembrie ’40. Şi pe urmă am intrat în război cu ei, nu?

– Adică totdeauna prevedea…

– Da. El avea douăzeci şi şase de ani când l-am cunoscut la Perieţi.

– Dumneavoastră cam douăzeci şi…

– Douăzeci şi unu, douăzeci şi doi… Acea diferenţă de patru ani era de cum vedeam eu şi cum vedea el…

– Da. Şi  de unde venea el şi de unde veneaţi dumneavoastră…

– Şi ce educaţie a avut el acasă şi ce am avut eu, nu? /râde/ Că mă gândeam, care a fost vocabularul meu învăţat acasă înainte de a pleca la liceu, şi cum a trebuit eu să-l corectez pe parcurs ca să ajung totuşi să vorbesc o limbă acceptabilă, să scriu. Fiindcă numai lui Stahl nu i-a plăcut stilul meu, cum scriam atunci. Însă Golopenţia nu mi l-a modificat niciodată. Dimpotrivă. Acuma cât era structura frazei lui Stahl de românească – la asta numă pricep şi nici nu mă interesează în fond,  şi cât era a mea, fiindcă eu n-am respectat gramatica, eu am respectat urechea… Dacă mie după ureche îmi sună bine…

– E logic.

– N-am mai auzit apoi de Watson până am fost eu la Londra.

– Şi în  mod expres l-aţi căutat?

– Sigur. Sigur. Adică i-am spus… Eu aveam de la Consiliul Britanic o îndrumătoare şi m-am dus la el acasă, m-a dus la un restaurant indian, nu-i aşa, fiindcă a zis că „Ţie-ţi plac mâncărurile iuţi, iar la noi la Londra, numai la indieni găsim mâncare din asta.” L-am mai văzut atunci de vreo două-trei ori la Londra, şi pe urmă a venit el în ţară de două-trei ori, dar totdeauna m-a căutat. Fie că vorbea cu Mihai Pop sau nu vorbea cu el – de obicei s-a întâlnit cu el -, dar m-a căutat întotdeauna, şi luam masa la un mic restaurant pe… din bulevard e strada aceea, căreia înainte îi zicea Aristide Briand, acum parcă-i 30 Decembrie sau 13… care la…

– Da, între cele două hoteluri, Negoiu şi Union.

– Aşa, Union şi Negoiu. Dar era mai jos, pe dreapta un restaurant, nu era el deosebit, dar se făceau mâncăruri la frigăruie… la frigare foarte…

– A, Rotiseria…

– Rotiseria. Îi plăcea rotiseria şi vinul…

– Deci v-aţi întors de la Bistriţa şi v-aţi dus la Dâmbovnic.

– La Dâmbovnic, da. Şi acolo la Dâmbovnic…

–  Înainte de a pleca la Dâmbovnic aţi avut ceva instrucţiuni? Aşa, de regulă se  dădeau nişte informaţii în legătură cu…

– Cu plasa, sigur. Eu făceam cercetarea pe plasă, adică trecusem pentru prima dată la zonă. S-au dat atunci instrucţiuni, dar eu n-am participat la ele, mie mi le-a spus Mihai Pop mai târziu. De fapt eu făcusem de-acum două sau trei cercetări, sau chiar patru, nu mai era pentru mine o problemă. Ei, aici aşa, ca o picanterie. Spuneaţi că Mihai v-a vorbit despre ciocnirile dintre Miron şi Dunăre.

– Nu, mi-a spus doar că… Da?

– Da. O să-l caracterizăm mai bine puţin mai târziu. El a venit puţin mai târziu la Dâmbovnic. După două luni sau două luni şi jumate chiar. Adică s-a desfiinţat Serviciul Social, şi pe Miron, care era comandant în Serviciul Social, cu un salariu bun, mi se pare… nu ştiu… era comandant clasa întâi, să zicem, unu, dar era şi doi, poate şi trei, nu mă pricep, n-am făcut parte din Serviciul Social, şi nu ştiu. Şi din păcate nici nu am păstrat legea şi schema de organizare şi aşa mai departe… Şi pe Dunăre nu ştiu de unde… El era comandant – Miron – la o şcoală de pregătire de asta a Serviciului Social în… mă rog, era în  judeţul Caraş, într-un sat de acolo din Caraş, sat-orăşel, unde făcea această pregătire, şi când s-a desfiinţat a venit la echipă. Dunăre tot aşa era comandant…

– La Neamţ, mi se pare.

– Nu ştiu, habar n-am…

– Undeva în Moldova.

– Dar nu… nu m-a interesat. Noi n-aveam cu Serviciul Social decât atâta, că o parte dintre noi – la Piteşti era o şcoală de fete, de asta, unde era şi Irina…

– Da, viitoarea  doamnă Pop.

– Soţia. O parte dintre noi – fuseserăm doi acolo, Mihai Pop şi eu – ţineam lecţii la fete.

– La Piteşti.

– Da. Aşa am cunoscut-o pe Irina, când m-am dus de le-am ţinut lecţii de economie agrară, şi am vorbit despre reforma agrară. Eu nu ştiam cine-i Irina, nu? Că a fost reformată şi ea…

– Adică cum reformată?

– Moşia a fost reformată…

– Da…

*

– Ca cercetare întrebaţi? Miron a cercetat procesul de sărăcire într-un sat care se cheamă Oarja. Că Marin-Dunăre a cercetat procesul de îmbogăţire… Fiecare a avut ideologia lui… /râde/

– Adică există în realitate şi una, şi alta.

– Sigur, sigur că da. Într-un singur punct au fost ei de acord. Aveam un administrator la echipă, licenţiat în geografie. Parcă profesase un an de zile, profesor de geografie pe-aici, pe la Călăraşi. Domnule, era un om imposibil. Făcea mâncarea pe care o voia el, făcea nu ştiu ce… Imposibil! Şi era – nici nu ştiu cum să-ţi spun – ca un fel de curpen. Ştii ce-i curpenul?

– Nu.

– Un fel de liană, care dacă se învârteşte pe lângă tine, nu poţi să-l dai deloc jos, domnule… Pe mine în fiecare zi mă scotea din sărite. O indolenţă, o nepăsare extraordinară. Eu ce dracu’ să fac? Şi-i spun într-o zi lui Mihai, domnule, ce facem cu ăsta? Face cum vrea el, şi nu cum vrem noi!… Râdea Mihai…

– Nu-l interesa?

– Ba îl interesa, dar de ce să se amestece el în conflicte sau în chestii de felul ăsta, nu? Ei bine, Miron a fost un om violent, avea un caracter sanguinic, un temperament sanguinic. Ăsta, Marin, era şi el berbec. S-au apucat, şi l-au bătut odată amândoi cu nuielele… /râde/ Deci din punctul ăsta de vedere s-au înţeles…

– Adică pe ăsta, pe geograf l-au bătut?

– Da, pe geograf… Domnule, sunt unele chestiuni care… Nu ştiu, mai  vrei ceva despre mine, despre asta?…

– Păi cum să nu?

– Mai încoace n-are rost, că intrăm în statistică şi nu…

– Nu, nu, nu… Mă interesează, dar despre Dâmbovnic n-am vorbit nimica. În primul rând, de când îl cunoaşteţi pe Mihai Pop, care  v-a fost şef acolo?

– De atunci.

– De atunci, de acolo l-aţi cunoscut?

– Da.

– El cum a intrat în hora asta, că doar nu a fost…

– Fusese.

– Da?

– Sigur. El a fost… V-am spus, el a început în 1927, la Fundul Moldovei, nu?

– Că între timp el făcuse studii de lingvistică şi de literatură.

– El a fost asistentul lui Caracostea. După aceea a plecat lector, cred, dar se ştie treaba asta… La Praga. A venit în ţară. Când a fost ocupată Praga, Universitatea a fost la pământ. A venit în ţară, şi în felul acesta şi-a reluat o activitate pe care a întrerupt-o.

– Da, dar în calitate de conducător de echipă acolo trebuia să fie specialist, nu doar un administrator, la urma urmei… Se pricepea la sociologie?

– Sigur. Experienţa pe care el a căpătat-o în cele trei-patru campanii care le-au făcut… Îi mergea mintea…

– Îi merge şi acum!

– Şi pe urmă, e totuşi un om de cultură. Pe mine m-a surprins odată, recent… Recent… prin ’56-’57, nu ştiu ce discutam, probabil că erau chestiuni de filosofie, politică generală. Îi spun, la Machiavelli, la Il Principe nu scrie aşa… Zice, nu la Il Principe scrie, ci scrie la Comentarii De Bello Gallico. De fapt cartea lui Machiavelli se numeşte Discurs asupra primelor zece cărţi din Tit Liviu… Unde el îşi modifică în cea mai mare măsură ideile şi afirmaţiile făcute în Il Principe. Pe urmă Pop mai are o calitate, domnule, ceea ce nu are multă lume, din păcate. Lasă lucrurile câteodată să meargă de la sine, şi dacă vezi că o iau razna – opreşte-le! După ’57-’58, când noi am reluat cercetarea monografică, aşa cum v-am spus, el a fost tot timpul cu noi. Adică venea şi ţinea lecţii acolo, avea oamenii trimişi, sau în unele cazuri, cum a fost Ţiclenii – Rovinari, ştii… Noi am făcut acolo o cercetare, şi a venit el cu echipa lui de la Institut, cinci-şase-şapte… şi s-a făcut concomitent această cercetare.

– Ţicleni?

– Rovinari. În zona asta minieră – Gorj – şi cărbuni.

– Da,  de fapt aici, în Dâmbovnic, era vorba de o monografie de plasă. Dacă vreţi să-mi descrieţi care a fost de fapt scenariul, că nu am încă clar în faţă felul cum lucrează o echipă pe teren?

– Eram specialişti… Eram, sau ne pregăteam, sau eram deja cu studiile terminate în diverse domenii. Bârlea era cu folclorul, eu aveam aspectele sociologice, celălalt, unul Djamo care era profesor la geografie economică – nu ştiu ce face acuma… Albanez de origine. Trebuia să facă geografia, geografia fizică în special, şi influenţa acestui climat de aici, relief, climă şi nu ştiu mai ce, asupra activităţilor economice şi celelalte. Burlea… Nu Bârlea, Burlea era lingvist. Acum nu mai ştiu cum a fost… era şi Burlea concomitent la Praga cu Mihai Pop, sau Burlea a urmat câtva timp… Dar în orice caz au fost şi ei amândoi, şi Burlea a fost la Praga. Era ardelean de pe la Hunedoara. A murit săracul într-o epidemie de gripă prin cinzeci şi nu ştiu cât… Aveam doi care se ocupau de mentalitate.

– Cine?

– I-am pierdut pe amândoi. Unul, nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, i-am pierdut urma, era macedonean… român macedonean.

– Cum îl chema?

– Repidon…

– Repidon şi mai cum?

– Putem să aflăm. Mihai Pop trebuie să aibă broşura Dâmbovnic. Lucrările care au putut fi făcute până la un moment dat au fost publicate în „Sociologie Românească”. Şi de acolo s-au extras un număr de exemplare. Albumul acela de “Sociologie Românească”, al meu, este la Mihai. Mi l-a cerut el că trebuia să…

– Şi celălalt cu mentalitate?

– Isac. Victor Isac, tot din Hunedoara, ca şi Burlea, din Hunedoara. Ăsta era coleg cu mine la facultate. El a fost prima dată… el a făcut filosofie, adică şi-a dat licenţa în filosofie, nu în sociologie. Dar a vrut să vină, să vadă ce şi cum. Istoricul era făcut de Stoianovici Alexandru. A murit foarte tânăr, în ’48 – ’49, avea TBC osos. Economu, geografie, dar el făcea şi stil de case, şi stil de biserică… Predilecţia lui ca legionar era orientată spre biserici… El s-a pierdut, nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, a ajuns… el desena foarte bine, adică – şi mai ales desen tehnic – şi a intrat într-un institut de cercetări, şi nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu el. El era mai în vârstă decât noi.

– Şi Mihai Pop cu ce se ocupa acolo?

– El avea aspectele generale. Aveam o altă colegă, o doamnă, tot sociologie a făcut, adică filosofie… Nu ştiu, am pierdut-o complet din vedere, nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu ea.

– Cine?

– Niculescu. N-am mai văzut-o niciodată. Nu ştiu ce… V-am spus că în  anul trei şi patru eu nu prea am fost în facultate, am fost mai mult plecat… Pe urmă a venit Roman Moldovan cu Aurel Popa. Şi când a apărut soţia lui Aurel Popa… La câteva zile după el a venit, dar n-a venit să cerceteze, ci pur şi simplu să fie cu Aurel, soţul. Cu Aurel până la urmă am devenit foarte buni prieteni, mă rog… Era de vârsta lui Roman. Ar fi avut, dacă trăia, şaptezeci şi cinci… Cam ca Mihai Pop. Am spus, domnule, asta-i prima femeie frumoasă, dar deosebit de frumoasă pe care am văzut-o în viaţa mea… Dar deşteaptă-foc! Terminase Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, şi lucra la Subsecretariatul de Stat pentru Propagandă, la Direcţia Economică, în specialitate, ca să zic aşa. Dar am aflat mai târziu că – eu o puneam puţin cam la curent pe ea cu tot felul de cercetări din astea, Aurel era foarte ocupat… am să-ţi spun îndată cu ce – că este evreică refugiată de la Odessa.

– Nevastă-sa?

– Da. Împreună cu tata, adică de la Odessa au plecat numai ei doi. Probabil că maică-sa murise într-o epidemie de tifos exantematic. Alea n-au fost locale, erau răspândite în Moldova… Probabil, nu ştiu. În orice caz, pe vremea aceea avea numai tată. Ei, şi-l văd cu ţuica. M-am mirat, ce dracu’… Şi după ce m-am întors la Bucureşti, l-am întrebat pe Roman, „Ce-i, domnule, cu Aurel?” Nu i-am spus că… Păi, zice: „Nu ştii? A divorţat.” Legile rasiale, ştii cum era. Ori trebuia să plece din slujba pe care o avea, ori să divorţeze. Şi Aurel, şi el a făcut ce au făcut cei mai mulţi, a divorţat, cum a făcut şi Nae Teodorescu, matematicianul şi alţii, nu-i mai pomenesc. Dar această despărţire de soţie l-a costat, nu?… Era o fire extrem de sensibilă. Foarte sensibilă. Era la o specializare de doi-trei ani, tot aşa trimis de Madgearu, în Germania. Şi-mi povestea când a înţeles el, sau cum a înţeles el naţional-socialismul. Ce a citit, nu l-a lămurit. Dar a asistat de la etajul nu ştiu care la manifestări hitleriste în Berlin. Şi atunci l-a apucat groaza. Era foarte sensibil şi foarte… Se băteau câinii la gura lui, lupii la gură, când îţi vorbeşte aşa… Avea o înţelegere a lucrurilor extraordinară. Tatăl lui era plutonier major de jandarmi pe la Lipova, Lippa în maghiară.

– Da, dar nu trebuia să divorţeze…

– Eu n-aş fi făcut la fel, fire-ar să fie, nu?

– Se ştia că asta nu putea să dureze până la nesfârşit…

– Absolut… Eu nu ştiu ce l-a apucat, domnule… Pe urmă a devenit un om foarte mare, era preşedintele cooperativei partidului. El avea spate foarte bun. I s-a trecut cu vederea, mă rog, faptul că… Şi el avea o soră doctoriţă, care l-a salvat de la moarte. Îmi povestea, m-am cam şi îngrozit… dă-o dracului… fleacurile astea s-au uitat, făcea parte dintr-o asociaţie a sinucigaşilor voluntari. Între studenţi, şi au şi început… Vreo doi-trei s-au sinucis, înţelegi? Dacă i-a venit lui rândul sau dacă nu ştiu ce… nu ştiu exact, probabil îi venise rândul… Trăgeau la ţărcuşă – ştii ce e ţărcuşa? – la sorţi… Se face o bucată de lemn, şi pune iniţialele numelui, şi trage din căciulă sau din ce trăgeau. Finalul este următorul: a apărut soră-sa, ca doctoriţă, să-l vadă. Soră-sa îl iubea foarte mult, şi ţinea grozav la el. Nu scrisori, nu nimic. Şi l-a găsit aproape schelet. Povestea că nu se mai putea mişca în pat, şi un roi de ploşniţe pe ziduri. Ea, fiind doctoriţă l-a luat imediat, şi l-a dus la spital. Era un om de înălţimea lui Mihai Pop, însă mai legat. Ei, el după ce a ajuns director general al cooperativei partidului şi asta – nu mai ştiu decât ce mi-a spus Roman. A avut la un moment dat o criză, a fost internat pe urmă, se pare că s-a făcut bine, şi a plecat acasă la părinţi, la Lipova. Şi acolo s-a prăpădit, acolo a decedat…

– Nu s-a mai recăsătorit?

– Nu. Ea mi se pare că s-a recăsătorit, şi i-a spus Roman, atunci când i-a spus ea de divorţul lui Aurel… Zice: „Domnule Moldovan…” ar fi zis ea… Domnule, zice, mă rog, a divorţat Aurel, a divorţat, nu ştiu ce, sufleteşte şi asta am dus-o excelent, nu pot să mă plâng. Cam săraci, dar m-am săturat de sărăcie, şi mă recăsătoresc cu un evreu bogat, ca să n-o mai duc aşa. Probabil că a plecat… Mergem puţin mai departe, aşa-i?

– Totuşi, nu mi-aţi spus la Dâmbovnic ce anume trebuia să faceţi?

– Domnule, eu am urmărit un soi de dezvoltare a capitalismului în agricultura acestui… A, trebuie să întrerup, iau o pauză… Şi într-o bună zi îl văd pe Aurel că merge înapoia carului unui cetăţean, cu cetăţeanul vorbind. A doua zi iar, şi aşa mai departe. Şi-l întreb, ce tot discuţi? Acum o mică paranteză… Nu… Puteţi lăsa…

– Nu…

– Lăsaţi-l, nu… Aţi auzit numele D.C. Amzăr? A fost în Şcoala Gusti, şi cu multe şanse de a ajunge asistentul lui Gusti. Numai că era legionar. Dar îndârjit! Şi a plecat, înainte de toată povestea asta cu rebeliunea, în Germania, şi de acolo n-a mai venit în ţară. Nu ştiu, cred că am auzit odată de mult vorbindu-se despre el. Era dintr-o familie de aici –  din Dâmbovnicul ăsta – foarte bogată. Dar la origine erau extrem de săraci. Mă rog, aşa… nu? El avea cârciuma, tatăl lui, nu-i aşa. Şi o altă ramură a familiei era Amzărescu, ştii? Aşa. Şi tatăl lui avea o cârciumă foarte mare, într-un sat de acolo, lângă Dâmbovnic. Suseni îi zicea satului. Şi Aurică depistase pe cetăţeanul ăsta, care cunoştea toate metodele prin care Amzăr a făcut toată averea aceea grozavă. Cinci sute de pogoane, domnule, ţărani analfabeţi! Înţelegi? Îţi închipui, ce ar fi fost, să fi scris Aurică toată treaba asta.

– N-a mai scris?

– Scria foarte puţin. Scria la „Excelsior”, scria la buletinul Institutului de Conjunctură, însă în afară de asta din păcate n-a mai scris. Îmi pare rău, ani de zile mi-a părut rău, atunci când mă preocupa sociologia… Trebuia să-l fac, domnule, să-mi dea materialul, să-mi dea tot ce a făcut el, şi îl puneam pe el şi pe mine. Cutare, şi redactat de cutare… Ei, pe urmă eu nu mai ştiu ce s-a mai întâmplat cu ei, fiindcă am fost mobilizat şi…

– Bun. Acest proces de pătrundere a capitalismului…

– Pătrunderea relaţiilor de producţie în agricultura judeţului ăsta. Avea manifestări deosebite, adică numeroase manifestări. Se crease – exista, dar s-a îngroşat după primul război mondial – proletariatul agricol. Care era cu ziua, lucra cu ziua. O parte, cum ţi-am spus, venea în Bucureşti cu cobiliţa sau la alte lucrări. Şi alţii care aveau ca să zic aşa, spirit întreprinzător, să plece din sat şi să vină încoace. Dar eu am luat formele mari. Am vrut să văd, pe măsură ce a pătruns capitalismul aici, ce s-a întâmplat cu păstoritul, care în zona asta de şes, de la dealuri în jos era extrem de dezvoltat înainte, nu numai păstoritul, gândindu-mă la oi, ci şi creşterea vitelor mari. Ei, decăzuse complet. De aia Marica de la Cluj a şi zis, ăsta vede prin prisma economiei capitaliste moderne, şi Herseni vede… nu ştiu ce. Am mai avut unele aspecte prinse, de pildă eu am privit cârciuma aia din Rociu – Rociu era sediul plăşii, localitatea…

– La Dâmbovnic…

– Da… Altfel decât era privită de Herseni. Ce afaceri face cetăţeanul, cum şi le face… Asta n-am mai apucat s-o scriu, fiindcă… Am scris asta cu păstoritul, dar pe urmă am plecat pe front, şi am plecat pe urmă în acţiunea aceea de depistare a moldovenilor ăstora în bazinul Dunării…

– Staţi… Mai vreau să zăbovim puţin la Dâmbovnic…

– Nu-i nimic de zăbovit, a fost publicat.

– Nu, nu, vreau să vă mai întreb:  unde locuiaţi? Unde mâncaţi?

– Aveam cantina noastră. Acest Mărculescu, geograful, această sarcină o avea: să ne găsească locuinţă, şi să ne alimenteze. El nu făcea cercetare. Era un geograf în plus. Erau doi geografi, Djamo şi Economu, aşa că al treilea geograf ne era inutil. Atunci – fiindcă era mai slab la cercetare – a primit această sarcină de a avea grijă de echipament, de îmbrăcăminte, de cantină – popotă – şi cazare. Când ne mutam, din Rociu, de pildă, la Blidan, el mergea cu o zi înainte şi găsea locuinţele respective şi… Le plătea… nu el, Mihai Pop plătea. Şi angaja bucătăreasă, o femeie care s-o ajute pe bucătăreasă…

– Fiind timp de vară, cum se putea face sociologie la ţară? Cum să prinzi oamenii, că tot timpul lucrează?

– La prima vedere pare justificată întrebarea dumneavoastră, dar în fond nu este aşa. Există întotdeauna timp între sezoanele muncilor agricole. Ai întotdeauna oameni mai bătrâni care sunt acasă. Femei mai bătrâne care nu merg la câmp, sunt acasă. Ai oameni care n-au lucrat, adică n-au ce lucra în momentul respectiv. În perioada dintre prăşit şi secerat se scurge o perioadă de timp, nu-i aşa. Fâneţe nu aveau, nu? Tot pământul pe care-l aveau, era cultivat cu cereale şi asta… Deci nu puteau lăsa pentru fâneţe cine ştie ce. Pe urmă erau sărbătorile foarte numeroase…

– Mergea echipa la biserică?

– Cei cu mentalitatea.

– Numai ei, ceilalţi nu, duminică?

– Am fost de Sfânta Maria. Era ziua morţilor. Se sărbătorea… mă rog, nu cunosc. Se pomeneau la biserică toţi cei căzuţi în război… nu ştiu ce, şi aşa mai departe, şi atunci se duceau acolo. Era într-adevăr o risipă de bani şi de mâncăruri, în astea două zile mari, de Sfântă Mărie. La cealaltă, la echipa studenţească obligatoriu se mergea la biserică. La alea studenţeşti. Vorbesc cum a fost la Căianu. Nu numai că… dar şi luau parte la slujbă, prin cântări, prin…

– Şi aici de ce nu a fost obligatoriu?

– Păi aici era altă… Ce ne ziceau? Să vă spună Mihai Pop. Era un paznic la taurii satului. Moş Gaia îl chema. El când venea la prânz cu taurii de la păscut, trecea pe lângă noi, unde luam masa. Luam masa în curte, la umbră. „Ei, ciocoilor, ‘tuvă muma-n cur, iar mâncaţi? Şi la alţii nu vă gândiţi!” /râde/  Era un duşman al nostru, moş Gaia ăsta, clasa-ntâi. Şi pe urmă ne-am dat seama, măi, domnule, că ăştia sunt altfel.

– Ăsta era termenul, ciocoi?

– Ciocoi, da. „Măi ciocoilor, ce faceţi?” Ciocoi ne zicea.

– Da, fiindcă pentru ei treaba asta nu a fost muncă.

– Nu. Pe urmă să-ţi spun ceva. Nu prea erau ei puşi pe dumnezeu şi pe chestii din astea.

– Cine? Localnicii?

– Sigur… În general, ţin minte la mine în sat. Când mergeam duminica… Eu eram obligat, ca elev de Liceul Militar trebuia să mă duc. La sfârşitul vacanţei de vară trebuia să aduc o adeverinţă de la preot că am asistat regulat la serviciul divin. Nu numai eu, toţi, nu? Dar la cele studenţeşti – da, alea mergeau…

– Bine, eu de aceea m-am gândit că e bine să te duci la biserică, ca să te vadă…

– Nu câştigi nici o încredere, să ştii… Cel mult la babe şi la moşi.

– În fiecare seară trebuia să dea raport echipa, ce a făcut, ce a dres?

– Nu. Când să… Adică eu puteam să stau de vorbă cu Mihai Pop, să-i spun când am ajuns, ce am ajuns, ce am făcut, şi aşa mai departe. Asta fără să fie o şedinţă oficială. Însă aveam – şi asta cu predilecţie sâmbăta – aveam aceste discuţii. Ştiu că am avut şi un conflict odată cu geograful acela, Djamo. Că era cam prost pregătit, ăsta e adevărul. Şi aşa a rămas…

– Din punctul de vedere al sociologiei sau…

– Nu, al geografiei. Şi aşa a rămas până-n ziua de astăzi. Dacă-mi arăţi ceva scris de el – eu îl mănânc. Şi el era de stânga, bine înţeles, dar s-a căsătorit… Cred că mulţi au făcut-o din oportunism, o evreică lângă mine e bine, nu ştiu ce, şi aşa mai departe. Cam aşa a făcut-o şi el. Foarte îndârjit, de altfel. Şi încercând să-i dau lui nişte bibliografie, ca să citească, să vadă cum se studiază mediul înconjurător şi asta… s-a supărat, şi a strigat că „Ce, mă crezi analfabet…” şi nu ştiu ce. Dar nu, relaţiile nu s-au stricat. Ei, ce se întâmplă? Noi mai aveam şi vizite acolo. A venit odată un american, care venea din India, unde a stat un an de zile într-o castă oarecare, şi devenise adeptul castei respective. Şi la noi, pe unde se ducea, nu mânca carne de vită… Vaca…

– Da, da, da, … Sfântă…

– Da. Aşa, Mărculescu, administratorul nostru era tot timpul îngrijorat, de unde găseşte pui, o gâscă sau o raţă sau nu ştiu ce. Zic, măi, nu fi prost! Taie o…

– Că tot nu observă!

– Da. Noi nu ştiam nici unul limba engleză, din toţi ăia de acolo. Câteva cuvinte eu le mai prinsesem de la unul, de la altul, aşa, din sociologia americană. Şi atunci discutam noi amândoi foarte des. Dar el cu dicţionarul şi ne foloseam amândoi de dicţionar, ne căutam ce vream şi ne spuneam… Bill Penderton îl chema. Ţin minte când ne-am scris adresa când ne-am despărţit. Ne-am scris adresa pe carnet, aveam fiecare carnete tip. După ce terminai lucrarea, trebuia să le predai. Cred că nimeni n-a făcut treaba asta. Şi ne-am scris adresa acolo în carnet, mă rog, c-o să ne scriem. Se instalase o echipă de asta a Serviciului Social în nişte sate vecine, şi am fost trimis de Mihai Pop acolo, ca să văd ce vor să facă, să-i îndrumez oarecum. Erau chiar în satele lui Armand Călinescu, Ciupele. Două erau. Două Ciupe. Şi am lipsit câteva zile, până m-am lămurit cu ăia. Era disperat americanul meu, ce-i cu mine? El îmi spunea „Porc simpatic”. Porc, că era povestea de atunci, cu vaca, cu viţelul… /râde/  Şi când m-au ridicat de acasă şi mi-au luat carnetul, au dat peste numele lui Bill Penderton. Dar se văzuse în carnet data: ’39, şi aşa mai departe. Şi le-am spus, că el a venit, s-a dus la Gusti, şi Gusti l-a trimis la Mihai Pop. Putea să-l trimită la alţii. Dar el l-a trimis la noi. Dar ceea ce am văzut la american era faptul că el nu era izbit, şocat de satele noastre. Pe urmă mi-am dat seama: Ăsta vine din India… Ce şoc vrei de la ăsta? /râde/  Pentru el era rai ce vedea!

– Sigur, sigur că da.

– Erau satele astea, Gliganu de Sus şi Gliganu de Jos, în care majoritatea gospodarilor s-au căsătorit de prin aprilie până prin octombrie erau cobiliţari aici în Bucureşti. Îşi făcuseră nişte case, pe cuvântul meu, că îmi rămânea inima lipită de ele: patru camere. Una în spate, în care dormeau vara, că era mai răcoare, cu scândură – nu parchet, scândură. Dar nu era lut! Şi ştiau femeile să facă de mâncare, curate… Era şi un popă foarte vrednic acolo şi un învăţător care…

– „Popa Tanda”…

– Popa Tanda, aşa… Pe urmă la Suseni, ridicându-se Amzăr ăsta, tot strângând pământ şi aşa mai departe, mai sărăciseră, mai era Şerbăneşti… nu Şerbăneşti… îl avem noi scris…

– Programul era foarte înghesuit, sau lucraţi în ritmul dumneavoastră?

– Nu. Fiecare era pe ritmul lui. O să discutăm această problemă, fiindcă este o problemă într-adevăr foarte importantă. Adică dacă… Părerea mea este că dacă Mihai Pop, de pildă, sau şeful respectiv strângea chinga, treaba era mult mai serios făcută, decât dacă lăsa să meargă lucrurile de la sine. Eu vorbesc sub acest aspect, adică al programului, nu sub idee sau constatare sau aşa ceva. Nu mai e nevoie să mă… fiindcă dacă ai înclinaţii spre cercetare, din moment ce prinzi firul unei probleme tu nu te laşi până nu desfaci ghemul, să vezi ce-i acolo, nu?

– Sigur că da.

– Păi nu întotdeauna erau toţi aşa, mai mergeau şi pe… Acest Burlea, lingvistul… Ăsta nu se lăsa. Îl chemam Cocoşatul. Căzuse din pat la vârstă fragedă, şi a rămas cocoşat. Nu se lăsa, domnule! El zi şi noapte prindea femeile, prindea bărbaţii, diferite vârste, diferite nu ştiu ce… Şi odată se repezea: „Cum îi zici la asta?” Aia sau ăla se speria: „Ce vrea ăsta?”, dar el voia să audă cu urechea lui cum pronunţă. El transcria cu semne de lingvist. Dacă te uitai în caiet, credeai că ăsta scrie în chineză! Dar îmi devenise coleg la Institutul Central de Statistică şi-i spun, Ionele, ia vino-ncoa…

-Lingvist la statistică?

– Da. Păi aveam acolo… Nu ştiţi că organizarea modernă pe care o promova atunci Manuilă, şi care se aplică acum în toate ţările, în afară de România: Onomastica! A făcut Iorgu Iordan dicţionarul ăsta tâmpit, nu, nu ştiţi cearta care a iscat-o?

– Ştiu, am auzit ceva de scandal.

– Nu ştiu cât la sută… cinzeci la sută bulgăresc sau nu ştiu cât… A văzut Mihai dicţionarul – eu nu m-am uitat în el – şi s-a uitat la Retegan. Şi a spus toponim, adică provine din…

– Reteag…

– Da. Dar a făcut chiar o porcărie, domnule. El a fost întotdeauna promotorul ideii, originii slave a românilor. Până s-a dus la Leningrad, şi la Leningrad trăia atunci unul dintre cei mai mari romanişti ai sovieticilor, şi cunoscut pe plan european. Şi ăla fără să se refere la Iordan, zice: „Ei, şi după aceste discuţii şi constatări, zice, e o prostie să vină cineva să spună că limba română este de origine slavă, şi nu latină.” /râde/ Dar nu încetează! El fiind de origine bulgară, nu încetează să… E extrem de încăpăţânat…

– Dar să revenim la lingvistul de la Statistică.

– I-am spus, măi, Ioane, dă-ţi doctoratul în filologie. Tot lucrezi, tot nu ştiu ce, uite, îţi dau doi ani de zile concediu cu plată… Era deja târziu acuma, că în cincizeci a venit schimbarea completă a învăţământului, a organizării învăţământului, şi toată structura. Dar oricum! Zice, să mă gândesc. Dar în principiu sunt de acord.

– Şi el cerceta onomastica la Institutul de Statistică?

– Da, dar acum mai părăsisem onomastica, fiindcă aveam alte sarcini, şi am lăsat-o pentru alţii. Cred că această unitate cu onomastica a ţinut până prin ’46 de Stahl. Nu sunt sigur. Dar a ieşit şi unul din cei mai mari slavişti acolo, Racoviţă. N-aţi auzit de el, fiindcă a murit tânăr, foarte tânăr. Cred că la douăzeci şi şapte – douăzeci şi opt de ani a fost numit profesor la Universitate, pe baza studiilor publicate deja, şi pe urmă a murit alcoolic. Avea un TBC pulmonar. Şi a decedat. Bea numai spirt, şi el, şi tat-su. Tat-su a fost încă unul dintre oamenii eşuaţi. L-a trimis Manuilă, doctorul Manuilă, pe el, pe tatăl lui Racoviţă, doctorul Racoviţă…

– N-avea nici o legătură cu Emil Racoviţă.

– Nu. În Statele Unite la specializare. Cu bursă Rockefeller, care era un an de încercare, şi pe urmă dădea încă doi pentru terminarea doctoratului şi toate astea. Dacă în anul de încercare dai satisfacţie. El căzuse în prohibiţie. Fiind basarabean de origine era învăţat cu trăscăul rusesc, cu votca lui. Dar în orice caz, bursa Rockefeller era o bursă cu apartament, mă rog… Beau amândoi până când îi ridicau din şanţ sau chestii din astea… A murit tânăr. El conducea… Şi i-am spus, măi – a doua zi sau a treia zi, după ce s-a gândit Ionel al meu, dacă face sau nu face. „Măi, uite ce, Rosetti…” Îl ştii pe Rosetti? Alexandru…

– Da, da, academicianul…

– Da. „Ştii ce am să fac?” Zic: „Nu.” „Am să mă fac măturător în faţa Universităţii”. Ca rector! „Şi dacă vine el şi o să mă vadă şi o să mă întrebe: ‘Ce faci aici, domnule?’, ‘Păi da dumneata ce faci acolo?'” /râde/ Dar astea-s consideraţii… Acum eu nu spun că Rosetti este un lingvist de talia lui Puşcariu sau a altora. Se ştie… Dar totuşi, ceva este, nu? Mai trăieşte, cred.

– Da, da, are cred că nouăzeci de ani.

– Da. Am auzit că este complet… Am avut pe unul dintre cei mai buni bizantinologi din Balcani, Bănescu. Nicolae Bănescu, care a fost preşedintele comisiei mele de bacalaureat. El era la Cluj, la Universitate, şi pe urmă a fost transferat aici, nu ştiu din ce motive. Nu, nu cu cedarea, mai înainte de cedare. Domnule, trecuse de nouăzeci şi cinci de ani. Dar în ultimii ani pleca de acasă, şi nu ştia să vină. Întotdeauna trebuia să plece însoţit de cineva. Şi odată a plecat fără… şi l-a găsit miliţianul, dimineaţa plimbându-se pe străzi, un om bătrân… „Ce-i cu dumneata?” Nici nu auzea prea bine. Nu ştia să-i spună miliţianului unde stă, unde locuieşte, ca să-l ducă şi, nu ştiu cum, până la urmă l-au găsit… Dar şi vârsta asta…

– Deci, până la urmă, în vara lui ’39 aţi fost la Dâmbovnic. Cum s-a terminat până la urmă această campanie?

– Nu ştiu. Nu mai eram acolo. Eu am fost concentrat, şi am plecat.

– În timpul verii deja?

– Spre sfârşitul verii.

– Şi în perioada asta echipa…

– Echipa a rămas până-n octombrie, dacă nu chiar şi începutul lui noiembrie. Nu ştiu. În orice caz, eu când m-am întors, că ne-a dat drumul pe la începutul lui octombrie, când începeau universităţile. În război noi nu intrasem, deşi războiul începuse, dar ne-a dat drumul, ca să putem continua. După ce m-am întors, era deja lichidat, sau era în curs de lichidare, dar atunci se lichida Serviciul Social, adică n-am mai avut cum să discut, cum să aflu.

– Da. Aţi pomenit, apropo de soţia lui Mihai Pop, Irina Sturdza de şcoala aceea de fete. Şcoala aceasta funcţiona în timpul verii?

– Erau absolvente, terminaseră facultăţile… Asta putea să fie, să zicem, cel mai târziu după terminarea facultăţilor, la începutul lui iulie. Că de obicei în iulie se terminau facultăţile. Ei, cred că ei au venit poate la începutul lui august, nu-mi amintesc exact. Aşa, pe la începutul lui august. Şi Irina Sturdza era elevă acolo la şcoala asta, acolo era şi fiica lui Rebreanu. O ştii?

– Nu.

– N-ai văzut-o la televiziune? Ea vorbeşte, Pia Rebreanu. Am fost furios pe ea. În primul rând că  face pe fiica lui Rebreanu, şi nu este, nu? E înfiată, adică e o nepoată de a nevestei lui, al lui Rebreanu. Da, mă rog… e înfiată, considerăm că… Dar dă şi date eronate.

– Asta e mai rău.

– Spune într-o emisiune că a fost făcut academician, membru al Academiei Române – că nu se zicea academician atunci, ci membru al Academiei Române – în ’28. Ori el a fost făcut exact în ’38! Acum ori că a confundat ea, adică s-a grăbit şi a spus ’28, ori… Dar oricum, nu spui la televiziune treburi de-astea, nu? Apoi s-a apucat să citească scrisorile pe care i le trimitea Rebreanu. O fi cu haz, pentru telespectatori, dar nu e…

– Asta e greşeala redactorilor.

– Sigur. Dă câteva caracterizări generale şi…  Că bani a luat pe urma lui, destui.

– Vreau să mai întreb, ce program avea această şcoală? Cum se făcea şcoală acolo? Cu ce scop?

– Nu pot să vă spun multe, fiindcă n-am fost în Serviciul Social.

– Nu, dar spuneaţi că aţi şi predat acolo…

– Eu – economie agrară. Probabil că Mihai Pop le ţinea de sociologie, nu? Nu ştiu dacă mai era cineva acolo care să dea – ar fi fost absolut necesar, dar dintre geografii ăştia nici unul nu era capabil – să le facă ecologie şi societate… Ecologie şi… asta, nu? Şi în afară de asta ei primeau de la Bucureşti…

– Conferenţiari?

– Siguri. Şi ăia care erau la şcoală acolo erau şi ei… adică nu erau simpli oameni care stăteau degeaba. De fapt acolo erau fete, nu băieţi. Fete, nu? Şi ele erau, doamne, mă rog…

– Toate cu studii şi toate…

– De la licenţă în sus, nu…

– Urma să lucreze undeva, sau asta nu se  avea în vedere?

– Nu, cred că planul era aşa, sub beneficiu de inventar. Cred că trebuiau să fie repartizate pe urmă în anumite locuri. În orice caz, la sat şi nu la oraş. Fiindcă se spunea că mulţi din tinerii noştri absolvenţi de facultăţi n-au nici un fel de legătură cu satul. Sigur că era aşa. Dar, eu ţin minte că la facultate cei mai mulţi eram cam rurali, nu urbani.  Probabil că la medicină sau la arhitectură şi, mai ştiu eu, la ştiinţe, chimie şi astea, erau mai mulţi urbani decât rurali. Pentru asta trebuie luată legea aia, eu ştiu… Mihai n-o are nici într-un caz. N-am eu, n-are el. Nu, nu ne-a interesat acest Serviciu Social, şi dezinteresul se explică prin faptul că şi Golopenţia avea un dezinteres faţă de el. Acum, dacă eu vă spun că Neamţu a croit o cămaşă prea largă pentru…

– Dar, de unde avea el putere să croiască el…

– Nu avea el, avea Gusti! Era ideea lui Gusti, şi-l convingea pe Gusti – care era foarte uşor de convins – să susţină asta! Regele susţinea, nu? El avea nevoie de digresiunea asta a tineretului. N-avea el putere să meargă să discute cu ministrul cutare nu ştiu ce…

– E un fenomen absolut straniu pentru mine cum au apărut, de unde au fost banii, ce se urmărea…

– Foarte simplu. Banii care s-au dat la crearea Serviciului Social erau din buget.

– De la stat.

– Sigur, de la Ministerul Finanţelor. S-a deschis credit, şi s-a dat. Iar ministrul de atunci – nu ştiu cine era, dar se poate stabili[2] – presat puţin de Gusti, de ceilalţi oameni care-i erau alături, de nişte cucoane care voiau să fie mari şi ele, nu ştiu ce, a dat… sigur. Dealtfel, era perioada inflaţiei, începuse în ’38. Aici a fost una din cele mai mari greşeli ale lui Gusti. Când Hitler a intrat în Cehoslovacia, lumea a apucat să… N-a fost concentrare, a fost puţină mobilizare. Sute de mii de soldaţi, nu? Ţărani, intelectuali, mă rog, şi studenţi, cum am fost eu, am fost luaţi la regiment şi ne-a împins spre graniţa cu Cehoslovacia şi cu Ungaria. Dacă el voia să treacă în România, păi ce? Se împiedeca de noi, domnule? Şi a ţinut-o aşa din ’38 până când a început războiul. Au fost miliarde de lei cheltuiţi inutil. Mie mi-a dat soldă, nu m-a făcut imediat sublocotenent. După doi ani. Trebuia să stai doi sau trei. Întâi a fost trei, pe urmă ne-a făcut după doi ani sublocotenent. Dar eram elev plutonier, şi primeam soldă de 4 500 pe lună. Păi, câţi erau în situaţia mea, plus activii, şi cât s-a cheltuit cu soldaţii, alimentaţie, îmbrăcăminte, ce să mai… Inutile, toată treaba absolut inutilă, ăştia doi ani au fost mobilizări, concentrări inutile. Să nu-mi spună mie că a făcut instrucţie, şi a făcut… A făcut, dar tot aia a fost care a făcut-o când era soldat. Şi pe urmă am învăţat foarte repede, în câteva zile eram gata. Armament nou nu exista. Dar era armament nou pe care-l primeau ăia, soldaţii sub arme, contingentul respectiv.

– Aţi plecat în această argumentare de la greşeala lui Gusti. Greşeala lui consta în înfiinţarea Serviciului Social?

– Uite ce… Sunt câteva probleme care aş vrea să le lămurim. Întâi este problema instituţionalizării cercetării sociologice. Las Serviciul Social deoparte. Asta nu era cercetare, Serviciul Social nu era cercetare. Era activitate în sensul echipelor acelora studenţeşti. Numai că nu mai trimiteam 15-20 studenţi într-un sat. Acum nu ştiu câţi erau. Ce puteau face ăia într-un sat, dumnezeu ştie. Ideea lui Gusti a fost de la început să instituţionalizeze cercetarea sociologică. El a sesizat faptul că într-o societate modernă cercetarea lăsată de capul ei, şi cercetătorul lăsat pe contul lui, nu duce la roade. Nu face progrese, nu… Şi atunci a înfiinţat întâi Asociaţia pentru Studiu şi Reformă Socială. Cam şchioapătă titlul… Dacă ar fi scris Studiul Societăţii şi Reforma Socială, atunci titlul era complet. Cu intenţia de a merge încet-încet spre instituţie. Asta era făcută din oameni foarte mari şi foarte cunoscuţi. Dacă vă uitaţi la lista membrilor acestei Asociaţii, o să-i vedeţi acolo pe toţi marii oamenii politici şi savanţi ai ţării. Şi au participat la prelegeri şi Maniu, şi Brătieni şi aşa mai departe, adică toţi ţineau să fie… Acolo se şi întâlneau, ca inamici politici, dar ca amici ai ştiinţei. Aproape imediat, sau la câteva luni diferenţă, a înfiinţat Institutul Social Român, în 1919. Deci acuma se vede: nu mai este o asociaţie, este un institut. Faptul că nu a lansat imediat institutul în cercetare, după părerea mea se explică prin lipsa unui sistem. Adică el nu definise la momentul ăsta 1919 – 1925 sistemul… sau mă rog, concepţia lui sociologică. Nu rezultă din nici un studiu pe care l-a publicat el în perioada, intervalul ăsta, nu rezultă că ar fi avut această concepţie. Spre ’25 datorită discuţiilor pe care le-a avut în Seminar, cu Prejbeanu, care a fost mi se pare primul asistent. Acuma ştiţi că avea o moşie în Argeş, aici în…

– V-aţi adus aminte acuma, fiindcă data trecută…

– Exact. Uite, aşa, îmi vin în minte numele aşa, fără să… Prejbeanu, da. Răcoasa în chestia asta participa mai puţin la discuţii, dar era Vulcănescu acolo, Mircea, şi mulţi alţii, care… Rezultă probabil din buletine şi din „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”. Începuse să vadă. Şi atunci Prejbeanu, care era din Dolj, în ’25 i-a dus în Goicea Mare din Dolj. Nu era satul lui. Era mai spre… Nu ştiu, Dolj sau Gorj… Nu ştiu exact. Adică să încerce să experimenteze, să vadă la faţa locului ce se întâmplă, şi cum se poate…

– Cum s-ar zice azi, o cercetare pilot.

– Aşa, bun /râde/… Pe urmă an de an au făcut. A apărut Brăiloiu, mi se pare chiar de la început, parcă în ’29 a apărut Brăiloiu… Nu ştiu sigur, dar se poate stabili că, v-am spus, e revista aceea din care se poate stabili, că sunt daţi toţi acolo, până la un moment dat, până pe la ’39 sau aşa ceva… Sau ’35? Adică: Zece ani de cercetări monografice sau o chestie de felul ăsta[3]. În orice caz, pe lângă Institutul ăsta Social, care s-a ocupat în perioada asta numai de problemele acelea mari, cum v-am spus: politica externă, doctrinele partidelor politice, politica culturii, Constituţia României – se făcuse atunci, în 1923 prima constituţie şi atunci s-a discutat foarte mult în preajma, probabil, a votării ei – s-a discutat despre Constituţie, şi el a strâns din ăştia care o susţineau atunci în aula ASE-ului, ştiţi? În aulă acolo jos. Era ticsită de lume. În orice caz, începuse să se vadă semnele destul de durabile ale unei instituţionalizări. Încă înainte de a apare Serviciul Social, Institutul Social Român s-a transformat în Institutul pentru Ştiinţe Sociale al României. Nu sunt sigur dacă aceasta a fost denumirea primă, sau Institutul de Cercetări Sociale al României[4]. S-au purtat aceste două nume unul după altul, dar nu ştiu, nu mai ţin minte care a fost primul. Dar se poate stabili. Acuma deja instituţionalizarea era aproape făcută. Îi mai trebuia un mic buget, să aibă. Ca să poată strânge oamenii pe care îi avea împrăştiaţi, că nu pot să-i instituţionalizez, dacă nu-i adun, nu-i adun pe cei ce… O să vorbim îndată despre caracteristicile instituţionalizării. În momentul în care a apărut Legea Serviciilor Sociale, Institutul de Cercetări sau Institutul de Ştiinţe Sociale – nu ştiu cum i-a zis – a fost integrat, cu buget, cu toată socoteala. Atunci a devenit Stahl director acolo, Golopenţia director, Herseni mi se pare că era director, şi mult mai mulţi oameni angajaţi în acest Institut. Avea sediul pe strada Latină, numărul 8. Unde a fost Fundaţia Principele Carol, şi acolo era sediul Institutului. Ştiu că mergeam la Golopenţia acolo, să-l văd. Ei, când s-a desfiinţat Serviciul Social în toamna lui ’39, s-a făcut o greşeală! Fiindcă nu trebuia să lege Institutul Social de… Trebuia să lase absolut separat! Deci prima posibilitate pe care a avut-o Gusti…

– Nu trebuia să integreze aşa de rapid naşterea cu acţiunea…

– Nu! Nu! Trebuia să se facă o lege separată.

– Bine, dar se instaurase deja dictatura regală în februarie ’38 când a luat naştere Serviciul Social. Nu?

– Da.

– Şi tot dictatura regală îl  desfiinţează?

– Ce se întâmplă…

– Argetoianu era prim-ministru…

– Exact. El a decis, era prim-ministru şi l-a desfiinţat… Argetoianu a început prin a fi ţărănist sau aşa ceva, nu? Pe urmă  s-a desprins, şi a fost cu Iorga. Şi pe urmă era aşa…

– Şi motivul desfiinţării Serviciului Social a fost…

– Nu s-a dat motiv. Nu s-a dat motiv, cred. Eu n-am citit Decretul-lege… Decretul… Nu e nevoie să dea. Se spune economie bugetară, altceva nu putea să dea…

– Da? N-au fost politice oare?

– Nu. A, politice – da… Asta a fost. Convingerea mea că Argetoianu a demonstrat regelui: întâi că are foarte mulţi comunişti în acest Serviciu Social. În al doilea rând, că sunt foarte mulţi legionari. Şi astea nu mai erau tendinţe contrare, fiindcă şi unul şi altul voia să scape de „Rahat” al II-lea. /râde/ Nu? Şi cred că am mai spus: părerea mea sinceră era că Neamţu asta urmărea.

– Ce anume? Să desfiinţeze?

– Nu! Să pună mâna la un moment dat pe putere. Dar asta era lipsa totală de previziune din partea lui Neamţu. Fiindcă în conjunctura europeană de atunci nu era posibil să faci aşa ceva. Oricând armata ar fi fost alături de… El avea ceva militari pe acolo. Dar ăia nu erau nici generali, nici… Erau căpitani sau chestii din astea, căpitan medic sau…

– În Serviciul Social?

– Da. Păi erau… Nu ştiu câte servicii avea el acolo. Clădirea asta mare pe Cobălcescu… Pe stânga, e o clădire care are un gang, altfel o hardughie, şi care era plină de funcţionari ai Serviciului Social.

– Da?

– Da. Cât un minister! În formă de C de tipar. Institutul de Ştiinţe Sociale era pe Latină. Cred că un pic de animozitate pe care o avea Golopenţia faţă de Neamţu se explică prin acţiunea asta. Neamţu şi scrisese atunci, în epoca aceea o carte Ţară nouă[5]. Eu am avut-o un timp, poate o fi pe aici, sau am dat-o. Misticism… puţin de dreapta… Nu m-aş fi aşteptat ca Neamţu să vorbească atât de bine maghiara.

– Păi el era din…

– Nu, dar nu mi-aş fi explicat, de ce după ce prin ce a trecut el totuşi vorbea atât de bine maghiara. Vă spun eu de ce. El şi înainte de arestare şi după arestare a lucrat într-o fabrică, „Eprubeta” cred că se numea, care făcea şi eprubete, obiecte de sticlă. Şi directorul acestei întreprinderi de eprubete era unul Kovács. Aşa că toată ziua ei vorbeau pe ungureşte /râde/ Păi, cum! Eu l-am cunoscut pe Kovács, fiindcă a făcut o expoziţie, cam prin ’57… poate în ’58. Şi Neamţu a ţinut să mă ducă neapărat să văd expoziţia, că el lucra la noi ca colaborator extern, şi la Kovács era angajat permanent. După ce a venit de la închisoare, Kovács a venit la el: „Vino, domnule, încoace! Că nu pot face planul fără dumneata.”, şi nu ştiu ce, şi aşa mai departe. Aşa că el n-a avut ca mine un an şi vreo opt luni de zile de şomaj. În ce priveşte organizarea, eu spun, toată cinstea faţă de el, numai că aici l-a văzut… era şi tânăr, foarte tânăr. Cred că avea 27 – 28 de ani atunci. Un om la 27 – 28 de ani când îi dai calul între picioare – îl mână la galop. Şi erau nişte ceremonii de felul ăsta, încât la un moment dat eu m-am supărat foc. Dar cum nu-l cunoşteam bine pe Neamţu înainte de război – eu abia după război l-am cunoscut bine – aşa m-am înfuriat, şi am plecat… Cu ridicarea drapelului, cu cântece, tot, tipic – vă spun eu – chiar legionar. Îmi aduc aminte, când eram la examenul de admitere la Craiova – eram vreo şapte-opt sute. Majoritatea licenţiaţi deja, dar era şi o bună parte studenţi care au întrerupt facultatea din motive materiale – cred, cei mai mulţi – şi bacalaureaţi, cum eram eu sau alţii. Dar din 52 de inşi care erau în bateria a treia cred că au fost vreo 6-7 bacalaureaţi. Mai erau câţiva, vreo 10-12, care au întrerupt facultatea, mă rog, din lipsă de bani probabil, iar restul erau toţi licenţiaţi, ingineri agronomi, ingineri mecanici, mă rog, fiecare cu ale lui. Ori acolo, la şcoala asta, domnule, după-masă, între masa de prânz şi masa de seară – era sus pe deal, se vedea Craiova foarte frumos, era o perspectivă de ansamblu asupra Craiovei – se strângeau în curte acolo deasupra, ştiu eu, 100-150, şi treceau cu cântece legionare… Mă îngrozisem! Şi la un moment dat, zic, hai să văd. Mă duceam la Aman, la Biblioteca Aman, şi mă îngrozisem. Şi când mai vedeam ceremonia la Neamţu, lăsarea drapelului, şi dimineaţa de ridicare…

– Dar el formal n-a intrat în mişcarea legionară…

– Nu. Cred că nici n-ar fi intrat niciodată. Pe urmă, dintre ei toţi – mă refer Stahl, Golopenţia, Herseni, Mihai Pop – el n-a făcut cercetare niciodată. El prima cercetare a făcut-o cu mine, într-o echipă – aveam opt echipe.

– Aici la Institutul de Statistică?

– La Institutul de Cercetare Economică.

– Da, da, în a doua parte a  anilor ’50.

– Da. Aveam opt echipe. Şi aveam una care lucra aici, pe linia Bucureşti – Olteniţa, la Budeşti. Şi era acolo, fiindcă cercetătoarea respectivă, economistă de meserie, n-avea nici un fel de orientare în domeniul sociologiei sau a chestiilor ăstora. Şi atunci am zis, du-te Bubi – noi îi ziceam Bubi – du-te acolo, şi nu te instala în funcţie de şef, că o păţeşti dracului. Te iau ăştia în gât, că iar ajungi şef. Să fii acolo… Mă rog, era el, Stahl şi Stănculescu, inginer. Şi când a ajuns, discuţii, ce-i cu ăştia, răscolesc ţara cu cercetări, cu nu ştiu ce, şi aşa mai departe, Miron m-a chemat la el şi am avut o discuţie neplăcută, absolut neplăcută. Dar eu nici pe unul dintre ei nu l-am chemat la Institut. Dar absolut nici pe unul. Nici nu vorbisem cu ei despre Institut. Dar pe Neamţu l-a chemat Murgescu. Fiindcă Neamţu, fiind în timpul războiului…. Domnule, mi se pare era directorul ziarului „Timpul” şi „Ecoul”. Foarte bune ziare[6]. Şi el şi Ivaşcu făceau parte din redacţie. Adică Neamţu l-a luat pe Murgescu, fugit la Ajutorul Roşu cu cutia aceea..

– A banilor legionarilor /râd/… Cum s-a orientat el aşa?.

– Domnule, poate că Ivaşcu l-a orientat… Cel mai curios cu Murgescu este faptul că tatăl lui era general de jandarmi, fusese general de jandarmi. În această calitate a fost numit prefect la judeţul Uciakov din Transnistria. Deci, criminal de război, arestat, condamnat la nu ştiu câţi ani. Bun, asta ştiau. Dar prin ’58 – ’59  îmi spune Murgescu: „Am o mare datorie faţă de tine.” „Păi, n-ai luat bani de la mine niciodată, de ajutat nu te-am ajutat, nu te cunoşteam şi…” Zice: „Nu, când erai preşedintele comisiei de angajări la Statistică ai angajat-o pe mama.” Eu nu mi-am adus aminte. Nu puteam, domnule, am angajat atunci vreo mie, două mii de oameni, de unde să-mi aduc aminte? Dacă l-aş fi cunoscut, sau aş fi auzit de el înainte, probabil îmi aduceam aminte de numele mamei lui. Domnule, zic, îmi pare rău, nu-mi aduc aminte, aşa că şterge toată partea asta…

– El a crezut că din bunăvoinţă aţi angajat-o pe mama lui?

– Probabil…

– Spuneaţi v-aţi certat cu Miron, pe când nu dumneavoastră l-aţi angajat pe Neamţu.

– Nu, pe Neamţu l-a chemat Murgescu. Murgescu îi era dator. Şi aşa şi-a plătit datoria. În fond ce era? Nu ştiu cât avea Neamţu, dar nu putea avea în nici un caz mai mult de nouă sute de lei, ca şeful planificării. Poate-i mai dădea o primă, e posibil. Nevastă-mea era pe vremea aceea şefă de serviciu în Comerţul Exterior şi avea nouă sute de lei salariu. Dar mai primea de la noi – colaborator extern – opt sute, în mână… Şi am spus, domnule, nu pot să recunosc treaba asta. Fiindcă nu l-am chemat eu…

– Păi Miron era supărat  fiindcă i-aţi angajat pe vechii…

– Nu, se născuseră probabil discuţii, uite, că au venit cei vechi. Probabil cineva din Institut a trimis la secţie sau nu ştiu unde o fi  trimis o scrisoare de felul ăsta. Şi Miron a ştiut, sau l-a chemat Răutu şi l-a cicălit. Că Răutu l-a cicălit tot timpul. Avea Răutu probabil să-i plătească o poliţă. Nu ştiu ce fel de poliţă.

– Lui Miron?

– Lui Miron, da. Eu m-am mirat foarte mult când m-a chemat Răutu la el, la o şedinţă, la Consiliul de Miniştri. Eram acolo, la Consiliul de Miniştri, şi m-a chemat la el într-o şedinţă, după-masă, spre seară. M-am dus la Gogu, şi i-am spus: „Uite, mă cheamă Răutu.” „Du-te, măi.” Zic: „Nu ştiu de ce mă cheamă, dar…” Zice: „Du-te, du-te, spune-mi pe urmă despre ce…” M-am dus, şi era vorba despre cercetarea ştiinţifică în învăţământul superior. Răutu ştiind că eu am fost consilier la CNCS[7]… „Să vină şi ăia, să spună şi ei…” Şi m-a rugat… Că el era acolo, şi eu eram la capătul celălalt, destul de departe de el, că erau  mulţi… Dar singurul cu care m-am înţeles de acolo dintre toţi care erau de faţă, era un ovrei, Iancovici. Rău, domnule, fusese adjunct al ministrului la energie electrică, şi de acolo din cauza răutăţii l-a scos. El nu era rău că pedepsea, el era rău pentru că trebuia să se facă exact aşa cum spune… planul şi aşa mai departe. Cu el mă înţelegeam perfect, m-am înţeles că el era, când eram la CNCS, delegat de la CSP[8] la CNCS, şi să discutăm o serie de probleme, în special cu finanţarea. Care pe mine nu mă interesa, fiindcă aveam planul ştiinţific. El nu voia să discute cu altcineva finanţarea decât cu mine. Şi a vrut Răutu să cunoască părerea despre nu ştiu ce şi spune: „Retegan…” Eu nu ştiam că mă cunoaşte. Habar n-am avut. A spus că articolul ăla din „Lupta de Clasă” şase luni l-a bătut la cap ca să fie de acord să-l publice. Pe urmă tot el a dat dispoziţie la presă să scriu cu numele meu. „Ce dracu îl ţineţi de trei ani de zile să scrie cu şefu.” Ei, zice, „eu l-am adus pe Stahl”, spune Miron. Eu recunosc că l-am adus pe Stahl. Bun. Murgescu l-a adus pe Neamţu. „Dar atunci pe Stănculescu tu l-ai adus!” „Domnule, nu l-am adus eu pe Stănculescu, Neamţu l-a adus pe Stănculescu”. /râde/ L-a prezentat lui Murgescu, şi Murgescu m-a chemat să fiu de acord să fie angajat şi Stănculescu. Uite aşa am adus şi eu contribuţia mea la acest triumvirat.

– Şi la urma urmei treaba n-a fost de fond, ci de animozităţi.

– Da, sigur, absolut animozităţi. Fiindcă, dragă, dacă fac o cercetare…

– Dar ei n-au ştiut nici în ce direcţie să cerceteze…

– Absolut deloc. Ei s-au integrat imediat în cercetare… Nici nu era nevoie de prea multă… nu trebuia să ştie toate… Stahl era foarte bine pregătit marxist. Între timp mai citise şi Neamţu. Ăilalţi nu prea era nevoie să citească. Era aranjat pe randamente, productivitate, pe însămânţări, şi mă rog… Şi făcea analiză foarte bună, dacă te uiţi, în 60 de sate, analiza situaţiei economice a celor şaizeci de sate este foarte bună.

– Mai trăieşte Stănculescu?

– Nu ştiu. Poate Stahl să ştie ceva de el. Era cam de aceeaşi vârstă, poate mai tânăr decât Stahl. Mihai nu-l cunoştea, aşa că… A fost atunci un conflict de competenţe între Miron şi Murgescu.

– Şi Răutu, nu?

– Nu, nu, pe Răutu îl las la deoparte până la urmă. El nu s-a amestecat direct în… Între Miron şi Murgescu. Eu n-am ştiut că Miron a fost… De la Biroul Politic ştiam că a fost scos… el şi Chişinevschi şi nu ştiu mai care… au fost mai mulţi atunci, vreo şapte-opt… Şi a fost numit director la Institut. Asta eu n-am ştiut-o. El a ştiut, Murgescu. Un gest pe care altul nu l-ar fi iertat, dar… Se închide în birou două zile cu dactilografa, Murgescu. Şi-i dictează… Nu ştiam ce dictează, dar nu putea intra nimeni. S-a încuiat pur şi simplu. Nu putea intra nimeni. Ca sâmbăta viitoare să apară pe prima pagină în „Contemporanul” un mare articol, continuat în pagina a treia: Cercetarea monografică în România – Costin Murgescu, director adjunct al Institutului de Cercetări Economice. Cealaltă sâmbătă continuarea, ştii? Domnule, pe cuvântul meu de onoare, dacă am citit mai mult de o coloană, să spun, pe urmă am renunţat să citesc. Nu se potrivea deloc, domnule! Miron ţinea acum să împingă el cercetarea monografică, cum a ţinut dealtfel, şi de fapt a ajuns să fie recunoscut ca cel care a reînviat – pentru un scurt timp dealtfel – sociologia. Eu habar n-am avut, el nu m-a întrebat niciodată, nici n-am bănuit că el va fi în stare să facă o chestiune aşa…

– Murgescu a avut  studii prealabile în sociologie?

– Nu, niciodată.

– A făcut ştiinţe economice?

– Nu, dreptul. Mă rog la Drept era o catedră de economie politică, dar dacă te uiţi la lucrările lui de economie, nu ţin. Afacerile Casei Regale cu devize, afacerile nu ştiu ce, nişte introduceri la Zane sau la astea… Nu ţin. Aşa că baza lui e destul de şubredă. Mă rog, acuma n-am vrut să discutăm despre el. Mi-a spus cineva că e foarte… e dărâmat pur şi simplu…

– Va urma –

[1] 1926

[2] Mircea Cancicov, februarie 1938-februarie 1939

[3] T. Herseni, Şapte ani de cercetări monografice. In « Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială », an X, nr.1-4, 1932, pp.573-578

[4] Institutul Social Român în timpul legii Serviciului Social devine Institutul de Cercetări Sociale al României, după suspendarea Servicului Social denumirea se modifică în  Institutul de Ştiinţe Sociale al României, ca după 1945 să se revină la denumirea iniţială de Institutul Social Român.

[5] Octavian Neamţu, Ţară Nouă, Ed. Fundaţia Culturală, colecţia Cartea Echipelor, Bucureşti, 1939

[6] Ivaşcu a colaborat la « Ecoul » şi « Timpul ».

[7]Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice

[8] Consiliul de Stat pentru Planificare

Alte interviuri si extrase din volumul Parcurs intrerupt:

• Elevii monografistilor
• “Cei care eram ramasi cu boala monografiei”
• Coriolan Ghetie: „Erau oamenii care te mirau, nu lucrurile” [extras din vol. Parcus intrerupt]
• Luko Gabor: “Acolo m-am făcut om, acolo, in Romania” [extras din vol. Parcurs intrerupt, partea I]
• Luko Gabor: “Acolo m-am făcut om, acolo, in Romania” [extras din vol. Parcurs intrerupt, partea a II-a]

Despre Gh. Retegan si aici:

• Corespondenta cu Mihai Pop si Victor-Radulescu Pogoneanu. La incheierea Rapsodiei Epistolare (III)