Mărgărita Ioana Vulcănescu, Memorii – Jurnal, vol, 1, Ed. Vitruviu, București, 2013, 833 p.
Semnalez apariția neașteptată, dar mai mult decât îmbucurătoare, a primului volum de memorialistică și jurnal al Mărgăritei Ioana Vulcănescu (1897-1987), cea de-a doua soție a lui Mircea Vulcănescu. Neașteptată pentru că, deși intenția publicării jurnalului său exista mai demult, după o laborioasa muncă de triere, transcriere și prelucrare în formă optimă pentru tipărire, publicarea acestuia a trenat și din cauza lipsei de fonduri. Voi aduce, în continuare, câteva precizări asupra formei și conținutului acestui volum, arătând de ce este important pentru cei interesați de istoria socială (dar nu numai) a perioadei interbelice românești.
Editorii au optat pentru o formă care îmbină memoriile cu jurnalul, opțiune riscantă pentru unitatea volumului și pentru acuratețea cu care a fost alcătuit ca întreg. Memorialistica are cu totul alt caracter decât însemnarea de tipul jurnalului. Prima este o privire retrospectivă, filtrată de trecerea anilor și a experiențelor, pe când ultima, mai ales când ia forma consemnării activităților și impresiilor zilnice, cum este cazul aici, este marcată de imediatul faptului trăit. Într-un anume fel, sunt două genuri de memorie opuse. Totuși, redarea, în același volum, a memorialisticii și a jurnalului aceleiași persoane poate fi un experiment excelent tocmai pentru a surprinde diferența între aceste două tipuri de memorie. În cartea recenzată, editorii au numit ”memorii” reconstituirea selectivă, din caietele de amintiri ale Mărgăritei scrise la o vârstă înaintată, despre anii copilăriei și familia de origine a acesteia, plasate într-o primă parte a volumului și întinzându-se până în 1917; jurnalul se regăsește în partea a doua, începe cu anul 1932, când era deja căsătorită cu Mircea Vulcănescu, și se sfârșește cu anul 1941 (incluzând însemnări din 1933, 1934, 1937, 1938, 1940). Prin urmare, experimentul comparării, în această formă, nu poate fi făcut. Alcătuirea aceasta are arbitrariul ei ce aparține editorilor, deoarece Mărgărita își începe jurnalul, în realitate, încă din 1914 și există mai multe caiete de jurnal (care cuprind sau sunt din anii 1916, 1917, 1918, 1919, 1920, 1922, 1928) identificate de mine ce nu au fost incluse în volum, fără să existe un motiv temeinic pentru această omitere. Volumul mai conține câteva ”note culese și întocmite” de Alexandru Fălcoianu despre familia Fălcoianu, una din ramurile boierești din a cărei familie se trăgea Mărgărita, iar la final sunt prezentate și câteva pagini cu schițe geneaologice familiale. Există și o scurtă notă explicativă a editorilor, un indice de nume și o listă a ilustrațiilor prezente din belșug în volum. Nu există, din păcate, aparat critic și nici un glosar de nume, lucruri care ar fi fost foarte utile având în vedere puzderia de personaje prezente în jurnal. Nu există o biografie – măcar cronologică – a Mărgăritei, care ar fi ajutat cititorul nefamiliarizat cu epoca și cu Vulcănescu să înțeleagă mai bine cine este autoarea acestuia.
Jurnalul din anii 1933-1934 este deosebit de interesant și reprezintă unul din centrele de greutate ale acestui volum. Este perioada conferințelor Criterionului, a asasinatului premierului liberal IG Duca și a procesului gardiștilor. Găsim aici, redată într-un mod plastic, atmosfera de efervescență publică – uneori chiar de isterie – care însoțea conferințele publice (nu doar cele ale criterioniștilor), ce deveneau, astfel, tot mai periculoase pentru ”ordinea publică”, gălăgia ”trupei” criterioniștilor care exaspera, printre alții, și pe patronul localului Corso, șocul creat de asasinat și, ulterior, teama de a rosti cu voce tare, până la capăt, ceea ce gândești pe teme politice (relevante, în acest sens, sunt paginile în care e descrisă conferința lui Mircea Vulcănescu despre Tendințele tinerei generații). Se regăsesc scurte protrete ad-hoc făcute prietenilor lui Vulcănescu, lui Nae Ionescu și altor presonaje, inclusiv politice. La seria anectodice sunt interesante reacțiile critice ale lui Vulcănescu și Stahl la adresa romanului lui Eliade, Întoarcerea din Rai, căruia primul îi găsise, în glumă, un titlu mai ”adecvat”: Întoarcerea de la Corso.
Totodată, este, pentru Mărgărita o perioadă de tranziție de la statutul de femeie necăsătorită la cel de căsătorită – și nu cu oricine, ci cu o vedetă a ”tinerei generații” care are un succes imens, concurat doar de cel al lui Mircea Eliade. Acest lucru nu e lipsit de importanță, deoarece diferența de vârsta dintre cei doi este apreciabilă – Mărgărita e mai mare cu 7 ani decât soțul său – și o plasează într-un relativ contra-timp generațional față de mediul social al lui Mircea Vulcănescu (trebuie precizat că cei doi se cunoșteau încă din anii ’20, activând împreună în Asociația Studenților Creștini – ASCR). Acest statut este conștientizat pe deplin de Mărgărita, ce refuză rolul de ”anexă” feminină a unei mari personalități. Jurnalul este, de altfel, și un mijloc de recuperare a propriei personalități.
Jurnalul din 1939 și din primii ani de război, în schimb, începe prin a fi mult mai lapidar în consemnarea vieții cotidiene, fiind redus, deseori, la consemnarea activităților sociale zilnice, unele dintre cele mai banale. Viața socială s-a schimbat, efervescența s-a evaporat, procesul de adaptare a Mărgăritei la viața familială pare încheiat. Cât de reală este această stabilitate pe plan personal și social? Un indiciu găsim în reacțiile stârnite de succesiunea de evenimente traumatice începute odată cu cedarea Basarabiei, urmată de plecarea regelui Carol al II-lea, cedarea Cadrilaterului și a nordului Transilvaniei. Este oarecum surprinzătoare percepția acută, posterioară plecării regelui, a unei perioade de tiranie și de cenzură, și de ”revoluție”, termen cu care Mărgărita descrie schimbarea de regim intervenită. O ”revoluție” care, cu toată părerea proastă despre rege, este nelinișitoare la rându-i: Mărgărita nu are deloc o părere bună nici despre legionari, cu toate că printre ei se numără și prieteni de familie ca Dan Botta. Privește noul regim cu un spirit critic, iar apropierea de germani o nemulțumește profund, o exasperează chiar. Frica generată de evenimentele bulversante este una relativă; astfel, în timpul rebeliunii legionare, nu ezită să-și facă promenadele zilnice cu fetele sale tocmai în apropierea zonele ”fierbinți” ale conflictului, unde se trage sau unde sunt prezenți soldați. Este și un mod mult mai direct de a încerca să fii în contact cu ”actualitatea”, într-o vreme în care informația nu circula. Dincolo de modul în care evenimente majore se reflectă într-o viață personală, avem mărturii directe despre modul în care Mircea Vulcănescu a ajuns subsecretar de stat în guvernul Antonescu, precum și informații inedite, nedescoperite până acum, cum ar fi ”proiectul naționalist” (nefinalizat) al lui Mircea Vulcănescu, Anton Golopenția și alții de a crea o structură statală românească în Banatul sârbesc.
Am enumerat telegrafic doar câteva din lucrurile ce sunt de interes în acest volum de memorii și jurnal. O voi face în altă parte mai pe larg. Pasionatul interbelicului românesc găsește aici relatări savuroase despre grupul criterioniștilor și conexiunile sale; istoricul vieții cotidiene găsește date despre viața de-zi-cu-zi a unei familii ce aparținea categoriei sociale situate undeva la mijlocul ierarhiei, cu conexiuni în ”high-life”-ul bucureștean; istoricul femeilor are în Mărgărita pe cineva care-și conștientizează în mod critic condiția; opiniile politice și nu numai ale Mărgăritei despre regele Carol al II-lea, legionari, regimul antisemit, germani, război, sunt relevante și interesante atât în sine, cât și ca reflectare a unui mediu social; istoria cotidiană din timpul războiului este, evident, de mare interes la rându-i.
Un element important de menționat este limba în care sunt scrise aceste însemnări. Memoriile sunt în limba română, pe când o mare parte din jurnal este scrisă în limba franceză (editorii au preferat sa transcrie după manuscrisul original și nu au oferit și o traducere în română). Cel puțin la nivel de impresie, alegerea limbii nu este lipsită de semnificație. Însemnările în limba română au ceva mai direct și intim ca mod de exprimare, totodată mai categoric și cu un nivel de reflecție substanțial. În limba franceză stilul pare mai intermediat și prelucrat. Stilul jurnalului este alert, uneori chiar lapidar, consemnând telegrafic activitățile cotidiene, alteori dezvoltat, vulcanic, intempestiv, notând impresiile provocate de evenimentele de peste zi.
Ionuț Butoi
Lasă un răspuns