O identitate disputată în românia interbelică: intelectualul. Intre tribulaţii generaţionale și diferenţe specifice
Dragoș Sdrobiș
extras din Lucian Nastasă, Dragoş Sdrobiş (coord.), Politici culturale şi modele intelectuale în România, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2013
Intelectualul interbelic
Sorin Antohi, stabilind o sinonimie între intelectual și profesiuni intelectuale – distincția clasică a marxismului care diviza munca în manuală și intelectuală –, concluzionează că în spaţiul românesc procesul formării intelectualului este legat inseparabil de instituţionalizarea culturii şi a muncii intelectuale, de trecerea intelectualilor în conducerea instituţiilor politico‑administrative. „Transferul de autoritate de la clasele politice tradiţionale la pătura intelectuală se face atât de ineluctabil şi pe suprafeţe sociale atât de mari, încât se ajunge ca puterea politică să fie implicată ca o calitate profesională a intelectualului”45. Înseamnă aceasta că repulsia față de politic s‑a transferat și față de intelectuali? Exista într‑adevăr această modă a intelectualilor, a muncii intelectuale, care să provoace o repulsie și chiar o detașare față de această tagmă? Nu intra cumva în contradicție repul‑ sia față de intelectuali cu obsesia culturalizării maselor, cu educarea fiilor poporului, fenomen vizibil statistic prin creșterea substanțială a numărului de studenți în întreaga perioadă interbelică46?
Înainte de a răspunde acestor întrebări, trebuie remarcat că generația tânără a interbelicului, ai cărei membri sunt născuți cu precădere în primul deceniu al secolului XX, s‑a văzut prea repede obligată să participe la viața intelectuală, azvârlită aici fără a avea o identitate intelectuală și politică. Poate aici se regăsește obsesia autenticității și pulsul dezinhibării47. Această dorință de a căuta (mai degrabă de a inventa) și de a experimenta autenticul reprezintă în fapt vălul ce trebuia să ascundă inconsistența ideologică și lipsa de pragmatism în abordarea realităților societății românești. Pornind de aici, numai așa ar putea fi interpretat slalomul stânga‑dreapta al unora dintre acești tineri sau eclectismul doctrinei lor. Abia mai târziu, prin descoperirea spiritualului, tânăra generație simte că deține reperele prin care își asumă rolul de instanță superioară, de pe astfel de poziții condamnând și vizând schimbarea politicului. După o etapă spiritualistă și una socială, tânăra generație preferă să traverseze Rubiconul și să preia controlul asupra politicului. Și acum, în definirea intelectualului, politicul rămâne elementul antitetic.
Un alt motiv, care devine tot o prelungire a obsesiei autenticității, îl reprezintă repulsia față de eșecul primenirii societății românești. Primul război mondial, încheiat cu cel mai optimist scenariu teritorial, pe care nimeni nu a putut să îl anticipeze, s‑a transformat din șansă a reformării vieții soci‑ ale interne în prilej al uitării sub semnul unei concordii infinite. Vechii deveneau cei noi, cu excepția dispariției conservatorilor, considerați singurii vinovați nu atât pentru eșecul din primăvara anului 1918, cât pentru susținerea unei cauze anti‑patriotice. Universitățile, de exemplu, pierd nume valoroase, în urma constiturii unor comisii de anchetă ce aveau drept scop scoaterea la lumină a numelor ce au susținut cauza germanofilismului. Părea o injustiție pe care nimeni nu se grăbea să o condamne.
A încerca să schimbi orientarea într‑un peisaj tot mai cenușiu, era dificil. Pentru a veni cu ceva nou era nevoie de autoritate morală. În politică, mareșalul Alexandru Averescu a reușit să își convertească imaginea de „părinte al soldaților din tranșee” în binefăcătorul țărănimii, în timpul guvernării sale fiind demarată reforma agrară. Țăranii uitaseră că el se aflase printre cei care au condus reprimarea răscoalei de la 1907. Poate părea un transfer reușit al autorității militare în plan moral și, prin aceasta, în capital politic. De fapt, este rezultatul unei amnezii precoce combinată cu manipulare discursivă. Pentru publicul informat, astfel de mecanisme nu conduceau la rezultatul dorit. Când trebuia să te adresezi și unui altfel de public, autoritatea morală era chiar necesară. Mai ales când te adresai unui public elevat, dar foarte restrâns, care distingea între reformă și formă, între schimbare și transformare sau, pe scurt, între modern și modernizare.
Camil Petrescu și „ultima revoluţie”: noocraţia
Camil Petrescu crede că a venit momentul să își spună cuvântul în viața socială a României. Tânăr (născut în 1894), studiase filozofia la Universitatea din București, dar hotărâse să se înroleze ca voluntar în armata română, această experiență fiind convertită într‑unul dintre cele mai strălucitoare romane ale literaturii române: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930 – ediția princeps). Dar, până la consacrarea sa literară, marcat de trauma războiului, spiritual, dar și fizic (fiindu‑i afectat auzul), Camil Petrescu editează un săptămânal care trebuia să trezească conștiința intelectualilor. „Săptâmâna muncii intelectuale și artistice” (ianuarie – martie 1924) devine încercarea de coagulare a conștiinței intelectualilor. Petrescu pare un om fascinat de ideea de clasă, ca motor al istoriei. Și, dacă inte‑lectualii vor să devină ceea ce doar teoretizează, atunci șansa lor este să devină o clasă. „Lucrătorii manuali pornesc de la ideea de clasă. Țărănimea o afirmă, burghezia o practică. Numai unii miei intelectuali vor să sugă și la oi străine. […] Sub domnia burghezimei, muncitorii intelectuali care nu pot accepta protecția, dacă pot păstra măcar neutralitatea, pot să câștige o pâine. În cazul când nu sunt mulțumiți cu asta trebuie să părăsească și postul pe care îl au, căci sunt persecutați. Dacă țăranii îndură greul neoiobăgiei, poeții mor prin ospicii”48.
Tonul satiric și vituperant al lui Petrescu lasă să se întrevadă geneza unui spirit revoluționar. Dar nu e vorba doar de un spirit revoluționar‑declamativ, atât de des întâlnit în societatea noastră, și nu e vorba nici de un intelectual care se pune în căutarea unei justiții sociale generale. Nu, Petrescu militează pentru intelectuali și numai pentru ei, manifestând o neîncredere față de celelalte clase. Dar să lăsăm cuvintele lui: „Săptămâna muncii intelectuale și artistice nu este numai o publicație de alarmă socială și politică, numai o publicație menită să sporească numărul celor ce se vaită, atât de numeroși în țara românească. […] Gazeta noastră își propune să se consacre exclusiv intereselor muncitorilor intelectuali”, federalizarea acestora fiind singura soluție de a însemna ceva, de a avea „un instrument de acțiune”. „Ce atitudine vom avea față de celelalte categorii sociale? Vom fi alături de cele oprimate luptând împreună împotriva abuzivilor. Dar nu ne vom confunda în nici un caz cu nici una dintre ele și nici nu vom deveni o simplă anexă a lor”49, spectrul dictaturii muncitorești din Rusia, ca și cel al dictaturii țărănești din Bulgaria fiind argumente în scopul păstrării independenței intelectualului. Deși revoluționar în acțiune, Petrescu nu simpatizează concepția marxistă, pentru că nu vede în capital motorul societății. „Muncitorimea intelectuală se va organiza nu ca să se mecanizeze, ci ca să impuie societății actuale și statului o nouă concepție de administrație, [prin care] statul modern să fie în același timp instrument de dreptate socială și de progres cultural”50.
Petrescu este printre primii care schițează portretul intelectualului, care, pe lângă apărarea principiilor democratice, ar trebui să devină inițiator al transformării sociale și al dezvoltării comunitare. Dar atât de receptivă a fost intelectualitatea românească la acest apel, că după numai 11 numere de apariție Săptămâna dispărea din peisajul publicistic. Deși adunase nume importante ale culturii – Felix Aderca, Ilarie Voronca, Paul Zarifopol, Perpessicius – Săptămâna devine istorie, fiind, poate, prima publicație care s‑a arătat preocupată de soarta intelectualului într‑o societate de clase. Mai târziu, într‑o culegere de texte, dintre care multe inedite, Petrescu își clarifică viziunea asupra intelectualului ca și clasă, vorbind despre noocrația necesară. Totul pare a se reduce la consecințele marelui război. Mai exact, invadarea societății de un spirit radicalist. „Tineretul european de azi preferă orice soluție, dar nu acceptă abstentionismul egoist pe care‑l oferă drept pildă majoritatea intelectualității franceze. Vrea mântuirea fascistă, nazistă, dacă nu, pe cea comunistă. Sunt disponibilități de devotament care se vor consu‑ mate”. „De altfel, neutralitatea este o iluzie. A nu adera este o imposibilitate. Simpla prezență și este o solidaritate. Arătam într‑altă parte avatarurile lui Panait Istrati, omul care nu vrea să adere. Astăzi, oriunde (afară de Franța), oricărui intelectual i se cere să se pronunțe și nici o manifestare, în afară de cadrul obiectiv științific, nu e lipsită de coloratura socială”.
Petrescu face, de fapt, o apologie a modelului francez de tip Dreyfus asupra rolului intelectualului în societate. Și, pe această linie, Petrescu se lansează într‑o critică a sistemelor totalitare instaurate în Europa, nepregetând să condamne și sistemul capitalist, care provoacă – din cauza automatismelor pe care le impune vieții sociale – o atrofiere a individului. Acesta este motivul central pentru care Petrescu lupta pentru „introducerea în istorie a intelectului ca principiu regulativ”. „Reorganizarea și redistribuția socialului în ecuații condiționate intelectual, aceasta e ULTIMA REVOLUȚIE care va face societatea omenească nu bună, dar măcar cea mai bună cu putință. Dincolo de ea, orice mișcare de protestare, în viitor, nu va fi decât răzvrătire”. Condiționarea noocratică a istoriei și a lumii va rectifica și percepția asupra intelectualității, considerată drept „abulică”. „Astăzi lumea suferă, fiindcă democrațiile și statele totalitare mânuiesc armele intelectualității și comandă intelectualilor, ca spânul care prin viclenie a luat armele lui Făt‑Frumos și îi poruncește apoi să‑l slujească”. „Căci ordinea noocrată este ordinea strictă a valorilor semnificației, opusă ordinii valorilor simplu trăite”. Din expunerea lui Petrescu nu putea să lipsească și tonul sentențios: „Ordinea noocrată e firească, e necesară și nu poate fi evitată decât cu prețul unor convulsii nesfârșite, apocaliptice, care ar putea duce la prăbușirea culturii”51.
Paul Zarifopol despre intelectual: „specia care se îndoiește”
Dar polemica merge mai departe. Cel care conduce discuția spre noi direcții este Paul Zarifopol. În 1926 publică Din registrul ideilor gingașe, culegere de texte care reprezintă o critică la adresa modei „omului cultivat”, care a cuprins în special tineretul, siluit de societate să exerseze „excesele intelectuale”, excese care se supun legii noului: obligația de a fi la curent cu tot ce e nou pe piața ideilor. „Politica, morala și moravurile, arta, sportul, tehnica sunt materiile obligatorii pentru omul cultivat”. „Cetitorul a văzut desigur că ținta celor cuprinse în această carte e mai ales să denunțe contraziceri și strâmbături sufletești și sociale, care vin să pocească din ce în ce mai des și mai disgrațios fizionomia omenirii cultivate”52.
Prieten și emul al lui Ioan Luca Caragiale, Zarifopol perpetuează același soi de condescendență față de mediul social și cultural românesc. Societatea românească este o lume în care totul se derulează la limita dintre impostură și pragmatism. Cât privește pe intelectuali, ei sunt vinovații unici ai stărilor de marasm pe care societățile le traversează, „dacă luăm vinovăția în înțelesul cel mai strict: maximum de luciditate în momentul faptei, prin urmare maximum de răspundere”. Altfel spus, „intelectualii poartă vina întreagă a vieții istorice, pentru că ei reprezintă luciditatea societății”53. În ciuda acestei dovezi peremptorii a vinovăției intelectualilor, Zarifopol se declară împotriva curentului de opinie care încearcă să acrediteze ideea unei clase intelectuale pornind de la principii economice, întru‑cât diferențele dintre veniturile unui avocat și ale unui romancier, spre exemplu, sunt atât de mari încât „nimic economic nu‑i leagă pe acești… intelectuali”. Pentru adepții unei asemenea poziționări „se pare că e cu desăvârșire neglijabil faptul că medicilor, contabilior și avocaților, prin natura meseriei lor, le merge bine și multor poeți lirici foarte prost, tot prin natura meseriei lor”54.
În fine, pentru că intelectualul se supune unei alte etici a muncii, una care nu creează solidaritate, ci cultivă izolarea, tocmai de aceea intelectualii nu pot să constituie o clasă; iar lipsa lor de solidaritate se transformă în cele din urmă în cauză principală a neglijării profesiunilor intelectuale de către mediul politic. Dacă lucrătorii manuali reprezintă un factor de presi‑ une pentru mediul politic, „[i]ntelectualii nu formează oaste pentru războiul civil, după cum nu formează nici clasă, adică o grupare determinată și caracterizată prin anume interese economice”55. De altfel, e dificil să creezi o solidaritate între intelectuali, „acei oameni obsedați de inteligență” și care refuză înrolarea în spiritul masei. De aici și dorința de a imita intelectualul, dar și de a‑l anihila. „Alături de ura împotriva bogatului și condamnarea lui radicală stătea în revoluția creștină ca și în acea comunistă de astăzi o ură, tot atât de veninoasă poate, împotriva intelectualului. Pentru fanatic, intelectualul este diavolul, fiindcă intelectualul se îndoiește”56. Dar, „[c]a să mă îngrozesc mai puțin, stărui să cred că rolul literaților în teroare nu are să primeze niciodată. Primitivii care o aduc și o practică sunt și au să fie aceiași, și neliterari”57, conchide Zarifopol.
Intelectualul lui Constantin Rădulescu‑Motru: „propagator și făuritor de idei”
În peisajul interbelic, Rădulescu‑Motru se numără printre puținii continuatori ai criticii junimiste la adresa societății românești, reprezentând aripa raționalistă a tradiționalismului românesc58, care considera că România trebuie să rămână credincioasă caracterului său agrar și să oprească acest val dezintegrator de occidentalizare. Filosoful Rădulescu‑Motru debutează încă din 1904 cu lucrarea Cultura română și politicianismul, o continuare a ideilor maioresciene din teoria formelor fără fond. Condamnând demagogia, retorica plină de fabulații, mai ales în mediul rural, Constantin Rădulescu‑Motru va creiona o imagine a Statului‑Națiune în 1934, când publică Ideologia statului român59. În această broșură de popularizare, Rădulescu‑Motru lansează ideea echivalenței dintre stat și națiune, pentru că secolul XX este „secolul naționalismului totalitar”. Văzând națiunea ca un întreg, ce reunește elementul esențial, țărănimea, Motru dorește un stat țărănesc, care să reintre în matca firească de dezvoltare națională: „Vechia spiritualitate a Europei i‑a dat Statului român botezul; l‑a făcut democrat și burghez și l‑a pus astfel în dușmănie cu tradițiile naționale. Noua spiritualitate a Europei va trebui să‑l facă să renască la o menire nouă, dându‑i cunoștința de sine. Așa își va îndeplini ea menirea față de poporul român”60.
Când vorbește de noua spiritualitate europeană, Rădulescu‑Motru face referire clară la fascismul italian și la nazismul german, ideologii care atestă revenirea „intereselor agriculturei pe primul plan”61. Pentru România, îmbrățișarea acestei noi spiritualități însemna statul țărănesc. Iar cauza marasmului românesc se explică prin inadecvarea construcției politice moderne la realitățile specificului românesc, modelul burghez fiind deci un eșec: „Statul burghez fiind organizat în spirit individualist, s‑a găsit de la început străin de firea țărănimei. Rolul său a fost unul dizolvant”. Acest provizorat are și consecințe anarhice, printre care „demagogia de la sate și personalismul anarhic al absolvenților fără lucru produși de diferitele școli burgheze”62. Viziunea lui Constantin Rădulescu‑Motru reprezintă sfârșitul „entuziasmului unui nou răsărit cultural prin Apus”, dar și o exacerbare a criticii europe‑ nizării, ce ajunge în perioada interbelică să fie mai înverșunată decât critica junimiștilor63. În 1936, își cizelează concepția filosofico‑culturală aspra națiunii române, care are o vocație istorică, românismul, faza consecutivă naționalismului.
Românismul „răsare din credința că pe Români îi leagă laolaltă o realitate adâncă, realitate care își are instinctele ei de apărare și pe care istoria poporu‑ lui nostru le‑a înregistrat în multe rânduri”64, fiind totodată conștiința că „viitorul națiunii române stă în munca celor mai bine dotați dintre Români”65.
Românismul, care în opinia sa nu are sau nu ar trebui să aibă nimic în comun cu xenofobia, reprezintă etapa necesară a dezvoltării națiunii române, care, după ce și‑a îndeplinit idealul național, trebuie acum să se axeze pe înfăptuirea idealului cultural. Pentru îndeplinirea acestui ultim deziderat Rădulescu‑Motru acorda un rol decisiv intelectualului. În 1919, imediat după Marea Unire, când societatea românească încă nu se trezise din euforia unificării, profesorul Motru, în Ideea europeană (continuatoa‑ rea Noii Reviste Române), pare convins că societatea viitorului trebuie să fie una condusă de inteligență, dar de o inteligență pusă să lucreze mai ales prospectiv: „Cărturarii sunt mânuitori și tălmăcitori de cărți; intelectualii: propagatori și făuritori de idei. […] Cărturarul este oglinda celor ce au fost; intelectualul este izvorul celor ce vor fi”. Din această căutare permanentă a unor proiecte de ameliorare a societății se naște „groaza celor mulțumiți cu ordinea socială existentă” față de intelectuali, atunci când nu este de‑a dreptul un „amar dispreț”. În ciuda acestei percepții negative, „[f]iecare popor este sclavul ideii de realitate pe care a elaborat‑o intelectualii săi”66. Dar, pentru ca societatea să fie condusă de pe principii raționale, este necesar ca intelectualii să se implice în politică. Într‑un stat în care politicianismul se confunda cu impostura, incompetența sau venalitatea, intrarea intelectualului în acest for poate părea o abandonare a imaculatului „turn de fildeș”. Motru este optimist din acest punct de vedere, pentru că prin angajarea în politică „nu se vor scoborî intelectualii, ci se vor ridica cei de jos până la ei”67.
Peste câțiva ani, Motru revine asupra acestor idei, propunând constituirea unei asociații a tuturor intelectualilor, ca mecanism de reformare a clasei politice românești. Nu e deloc întâmplător că profesorul bucureștean înain‑ tează aceste idei în 1927. După o guvernare liberală percepută ca autoritară, constituirea alternativei trebuia să fie una care să pornească și de la altfel de principii directoare. Iar intelectualul părea potrivit pentru asumarea acestei noi direcții. Pentru că intelectualul este înainte de toate vocație, iar politica – o misiune, prezența intelectualului nu e „numai necesară, ci și firească”68. Spre sfârșitul primului deceniu interbelic, apelul politicienilor către intelec‑ tuali devine o constantă. Acesta este și momentul în care tânăra generație începe să participe la dezbaterea care urmărea depistarea identității intelectualului și a rolului său în plan social.
Intelectualul „tinerei generaţii”, între pasivism, activism social și reluarea utopiei
Obsesia primenirii reprezintă deja o constantă a tinerii generații în jurul anului 1930. După ce, prin intermediul Manifestului Crinului Alb, s‑au identificat și detașat distinct de alte mișcări culturale din epocă și beneficiind de patronajul spiritual al profesorului de filosofie Nae Ionescu, urmează o perioadă de febrilitate publicistică, scopul acestor tineri fiind acela de a reda în texte programatice mecanismele de naștere ale omului nou. Deși astăzi acest concept nietzscheian s‑a deteriorat din cauza moștenirii totalitarismelor, pentru tinerii de atunci, omul nou trebuia să decurgă dintr‑o latență a experienței. Această pretenție programatică devine, în cele din urmă, reperul clasic al acestei generații. Perioada de apogeu a acestei grupări intelectuale coincide cu prezența efemeră în peisajul cultural interbelic al Asociației de arte, litere și filosofie Criterion (1932–1933). Spiritul criterionist însemna pentru Mircea Eliade o încercare de emancipare din complexele provicialismului și de înfăptuire a unei culturi majore69. Mai mult, acest curent reprezenta „depășirea momentului universitar în cultură, coborârea intelectualului în arenă, contactul direct cu publicul, îndeosebi cu tineretul”70.
Dinafară, gruparea acestor tineri nu se bucura de prea multe elogii. Acuzați de proliferarea extremismului și a intoleranței, criterioniștii vor fi acuzați mai târziu și de alterarea gustului public prin promovarea unor canoane culturale scandaloase. Scandalul pornografiei din 1936, în care a fost implicat și Mircea Eliade (recunoscut deja ca lider al acestei generații) era gestul simbolic prin care bătrânii (prin vocea lui Nicolae Iorga) îi „puneau la punct” pe acești tineri avântați. Eugen Lovinescu este mai temperat în aprecieri, dar aciditatea sa la adresa criterioniștilor devine prin aceasta mai clară și mai puternică: „Privită genetic, această conștiință de sine (nu a unui individ, ci a unei generații solidare și unitare) este, probabil, ecoul îndepărtat al psihologiei create de cataclismul războiului mondial. […] Nevoia zgomotoasă a tinerimii de a se crede agresiv diferențiată de cea de ieri participa (provenea – nota mea) din această iluzie postbelică, risipită mai demult în domeniul social, politic și economic, dar tenace încă în domeniul spiritual: unui fenomen unic i se cuvenea o generație unică”71. „Nenumăratele anchete și analize, prin care tinerii noștri publiciști voiau să ia temperatura epocii din propria lor febră nu‑și marchează valoarea prin rezultatele obținute, ci prin semnificația însăși a gestului raționalist, lucid, voluntar. El era o formă de voință de putere, de afirmare imperialistă. E singura notă precisă adusă față de generațiile de dinainte de război. Priviți dinafară, unii din tinerii publiciști nu erau departe de eroii pieselor vechi ce declarau patetic: – Încotro, fraților?/ Ne ducem la războiul de o sută de ani…”72.
Grup eclectic, parcă inconsistent, dar ambițios și plin de idei ce așteptau înfăptuirea. Așa arăta tânăra generație în 1930, care se dorea o grupare a intelectualilor. Ce înțelegeau acești tineri prin intelectual? Reduceau totul la un simplu act cultural?, urmăreau și reforma socială?, sau chiar acapararea politicului? În 1930 opinia publică ia act de Apelul către intelectuali al mareșalului Averescu73. Este debutul unei polemici care viza definirea intelectualului tinerei generații. Ziarul Facla se grăbește să comenteze acest gest al premierului de atunci al României, care, în esență, ar spune că „suntem guvernați de doi suverani minori. Regelui nevârstnic i s‑a dat o tutelă. Votului universal, celălalt suveran și celălalt minor, nu i s‑a dat niciuna”74. Acesta ar fi motivul pentru care tutela intelectuală asupra poporului devine, într‑un astfel de moment, mai mult decât necesară.
Polemica începe să capete consistență odată cu reacția lui Nae Ionescu. Dar nu răspunzând direct Apelului averescan, ci criticând modelul intelectualului ca actor social. Cel vizat de către Nae Ionescu este Constantin Stere, căruia i se reproșează lipsa de viziune pragmatică, de înțelegere a realităților. Or, lui Stere tocmai asta i‑ar fi lipsit tot timpul și din această cauză „[a]ctele lui politice, pornite toate din idei, au nimerit totdeauna alături de realități. Domnul Stere nu înțelege un lucru […] că funcțiunea intelectualului nu este să creeze teorii, ci este să vadă realitatea sub specia ideii”75.
Îi urmează discipolul pe care l‑a promovat la Cuvântul, Mihail Sebastian. Deoarece intelectualul nu se poate defini prin profesiune („căci, dacă așa ar sta lucrurile, ar însemna că trăim de zece ani sub dictatura intelectualilor”, referire la faptul că politica în sine este „ocupația exclusivă a vreo două sute de avocați, profesori și gazetari de diverse partide”), ceea ce îi rămâne este să fie „un creator de idei”, un „om care gândește organizat”, viziune care împrumută multe elemente din cele deja schițate de Nae Ionescu76. Astfel, nefiind o categorie socială clar delimitată, intelectualii nu pot pretinde conducerea unei țări, iar „dictatura intelectualilor este imposibilă”77.
Criza economică scoate la iveală potențialul subversiv și belicos al societăților europene, iar Societatea Națiunilor pare neputincioasă în fața pericolului remilitarizării Europei. Eșecul Conferinței de dezarmare de la Geneva (1932–1933), ca și rezultatele nesatisfăcătoare ale Institutului Internațional de Cooperare Intelectuală au făcut ca pacifismul ca ideologie politică să fie promovat doar de către stânga intelectuală europeană. Din acest punct de vedere, notoriu este apelul lui Stefan Zweig, Rolul intelectualului în criza actuală, prin care scriitorul îndemna la solidaritatea internațională a intelectualilor și la respingerea naționalismului. Nu este deloc întâmplător că acest apel va fi publicat în România într‑un ziar de stânga78, la fel ca și receptarea nu prea entuziastă a cărții lui Julien Benda, La trahison de clercs, carte rămasă netradusă în românește în perioada interbelică. Chiar dacă firava presă de stânga din România elogia modelul intelectualului ca activist social79, cei care dădeau tonul nu păreau convinși de viabilitatea unei astfel de tipologii sociale.
Pariul ireversibil cu istoria. Mircea Eliade despre lașitatea intelectualilor
Maturizarea intelectuală a lui Mircea Eliade în perioada interbelică s‑a tradus, în scrisul său, în dese schimbări de viziune asupra socialului, culturalului sau politicului. Eliade debutează în Cuvântul cu un text împotriva lui Iorga (Noi și Nicolae Iorga), la scurt timp publicând Itinerariu spiritual și apoi deschizând rubrica Scrisori către un provincial, momente care marchează această luptă intergenerațională și tentația creionării propriei identități generaționale80. În aceste ultime două demersuri Eliade detaliază trăsăturile unui nou tip de etică, fapt ce îi va aduce o rapidă creștere a notorietății, primind numeroase scrisori din partea tineretului cititor81. Până aici, nimic spectaculos. Numai că succesul de cafenea de care începe să se bucure comunismul în București, la începutul anilor 30 conduce inevitabil și la o antagonizare a intelectualilor, criterioniștii devenind adepții ideilor mișcării legionare82. Și, deși liderul autodeclarat al acestei grupări a fost Petru Comarnescu, Mircea Eliade reprezenta un nume important al acestei asociații culturale. Romanul Maitreyi, publicat în 1933 și care s‑a bucurat de o foarte bună critică, a fost considerat unul dintre cele mai bune produse culturale ale noii literaturi, fiind văzut ca primul pas în încercarea de a evada din provincialism.
Așadar, Eliade era o voce distinctă în publicistica interbelică, a cărei tonalitate era susceptibilă de a provoca aderență în rândul comilitonilor săi. Periplul său identitar suferise modificări evidente datorate experienței indiene. Astfel, după 1931 (anul întoarcerii din India), tânărul publicist se apleacă asupra societății românești cu o privire proaspătă, plină de noi perspective, demarând ceea ce el însuși numea o „analiză oceanografică”. Ceea ce rezultă este o „gândire care să coincidă necontenit cu experiențele și emoțiile ceasului”. Aparținând unei generații pe care lectura cărților unor Oswald Spengler sau Nikolai Berdiaev „o pregătise pentru o interpretare a anilor ’30 în termeni de criză a civilizației”83, Eliade se alătură corului juvenil ce afișa o critică tot mai acerbă la adresa societății românești, în ansamblul, dar și în intimitatea ei. Este o perioadă – scurtă, în opinia lui Florin Țurcanu – în care Eliade pare scufundat ireversibil în oceanul colectivist. Generația tânără, proiectul legionar, degringolada politică căreia i se adăugau efectele nefaste ale crizei economice – toate acesteau concurau la un abandon al individualului în favoarea unui spirit colectivist salvaționist.
Totuși, asasinarea premierului I.G. Duca de către legionari în decembrie 1933, urmată de interzicerea mișcării legionare, ca și de interzicerea Cuvântului îl determină pe Eliade să se repoziționeze. În urma eșecului proiectului criterionist, Mircea Eliade – prin proză, prin articole sau prin luări de poziție – se detașează de „generația de la 1927”, cu tot ceea ce aceasta implica. În schimb, redescoperă valențele individualismului în persoana unei noi tipologii sociale: intelectualul. Dar intelectual pare a fi la Eliade un cuvânt prea mic, un pretext. Lexicul este cel care nu îi permite să își transpună idiolectul. Tocmai de aceea în articolele sale vorbește despre intelectual la singular, evită generalizările și încearcă să își plaseze argumentele în utopii. De la ideea exaltării și a experienței, la critica politicianismului și evadarea din societate – rezultă un evantai de opțiuni care fac din intelectual un personaj greu de întrupat. Pare‑se că nimeni nu e pregătit pentru o astfel de misiune. Cert este că niciodată Eliade nu a fost de acord cu moda intelectualismului, adevărat miraj pentru tinerii din interbelic.
Teroarea istoriei, căutarea drumului spre centru și evadarea – teme atât de des întâlnite în proza sa fantastică, dar și în interpretarea fenomenologie religioase – fac din Eliade între 1934 și 1935 un „prizonier al istoriei” (Florin Țurcanu). Dezamăgit de eșecul mișcării generaționale în care nu încetase să creadă, ceea ce îl afecta și mai mult era cameleonismul multor dintre colegii săi „intelectuali”: „Îmi repugnă lașitatea intelectualilor apolitici, care își descoperă deodată aderențe cu o mișcare socială în pragul izbânzii”. Lucrurile ar trebui să stea tocmai invers, pentru că „în ceasul unei revoluții sau al unei crize intelectualul adevărat se află prea departe ca să se mai poată întoarce înapoi; el a trecut de mult pe acolo. Ceea ce pare nou pentru mase, este de mult trăit, asimilat, consumat pentru el”. Pare‑se că Eliade s‑a detașat de politică, de ideea de acțiune, de experiență, preferând consecvența, cu toate riscurile pe care le implică: „Indiferență față de politică, de prezentul politic? Nicidecum. Ci numai toleranță și înțelegere. […] Dar în nici un caz nu merită […] să pactizezi cu oricine. […] Îți riști viața? Ei și? Acel pe care îl reprezinți nu moare niciodată. Dacă crezi altfel, renunță la «intelectualitate» și fă‑te om politic”84.
În articolele din Vremea anului 1935, critica lui Eliade devine și mai virulentă la adresa intelectualului maselor. România este creația „intelectualilor”, în care intelectual devine un concept înzestrat cu conotații peiorative; „S‑a crezut că generația de după va fi o generație a «turnului de fildeș». Dimpotrivă. După un început majestuos și «spiritualist», generația tânără s‑a înregimentat în luptele politice. Nu mă interesează, acum, dacă a făcut bine sau rău, dacă și‑a trădat misiunea sau și‑a împlinit‑o. Fapt este că a ascultat și ea același imbold către acțiune imediată, socială și politică. Aproape totalitatea personalităților creatoare a României moderne și‑au consumat energia în politică. România a fost un stat creat de «intelectuali»; și toate etapele prin care a trecut au fost soluționate de «intelectuali»”85. Și critica nu se oprește aici. „«Elitele intelectuale» se umilesc în public, își calcă în picioare emblemele, recunosc din toată inima că sunt gata să asculte ordinul oricărui sergent major (comandant de batalion nazist sau cohortă proletariană) și să‑și modifice creația, dacă aceasta nu corespunde întocmai sentimentelor maselor. Atitudinea masochistă nu o întâlnim numai în țările cu regim dictatorial, ca Rusia, Germania sau Italia. Atitudinea aceasta o regăsim și într‑o țară «democrată», ca a noastră. Nimeni nu silește pe artist sau gânditor să practice un asemenea masochism spiritual. Dar așa e moda acum; să spui că inteligența, cultura, talentul și chiar geniul nu fac doi bani – că totul stă în «mase»”86.
Acești doi ani – 1934–1935 – aduc în prim‑plan un Eliade tot mai greu de regăsit în istoriografia recentă a acestei perioade, un exemplu edificator fiind cartea Alexandrei Laignal‑Lavastine. A construi imaginea lui Eliade ca un continuum rectiliniu, perfect egal – indiferent de perioadă – cu anii militantismului său legionar devine o perspectivă trunchiată. Maturizarea personalității sale intelectuale nu a însemnat numai naționalism, antisemitism sau legionarism. A avut și episoade de luciditate aproape transistorică, așa cum și angajamentul său legionar de la sfârșitul anilor ’30 a avut caracterul unei conivențe mefistofelice. Poate această fluctuație într‑un timp istoric destul de încărcat și comprimat face dificilă pentru istoricul de astăzi evaluarea unilaterală a tânărului Eliade. Și poate că tot în această ambiguitate se regăsește succesul ulterior al strategiei sale de „uitare a trecutului”. Oricum, din perspectiva definirii intelectualului, rămân aceste texte de o aciditate corozivă la adresa societății românești. Ce propune, de fapt, Eliade? Pentru tânărul asistent al Universității din București, intelectualul e mai degrabă o himeră. Ar vrea un „turn de fildeș” sau măcar o „înghețare” a timpului istoric. Dar, cum aceasta e imposibil, preferă să rămână neutru până la detașare completă. Mai ales de politic. În necrologul scris la moartea lui Panait Istrati, Eliade conchide: „Singura și marea armă a oricărui scriitor este independența sa față de orice formație politică; este conștiința misiunii sale, spirituale și naționale”87.
Articolele dintre 1934–1935 nu lasă să se întrezărească viitoarea opțiune a lui Eliade. E drept că în disputa iscată în urma publicării romanului lui Mihail Sebastian, De două mii de ani, prefațat de profesorul său Nae Ionescu, Eliade tace. Dar e o tăcere complice, care mai târziu va irumpe într‑un ton vindicativ. Iată ce notează chiar Mihail Sebastian în Jurnalul său, în data de 17 decembrie 1937: „În Buna Vestire de ieri (anul I, nr. 244, cu data de vineri, 17 decembrie 1937), De ce cred în biruința mișcării legionare, de Mircea Eliade: „Poate neamul românesc să‑și sfârșească viața surpat de mizerie și sifilis, cotropit de evrei și sfârtecat de streini? …revoluția legionară are drept țintă supremă: mântuirea neamului… cum a spus Căpitanul. … cred în libertate, în personalitate și în dragoste. De aceea cred în biruința mișcării legionare”88.
În „apărarea civilizaţiei”, o „voce ex‑centrică”: Bucur Ţincu
Începând cu anul 1936, ideea „românismului”, a „naționalismului” și a „dictaturii” devin teme recurente în discursul cultural. Puțini sunt cei care pot rezista tentației de a glosa pe marginea acestor teme. Dar cartea care a avut darul de a surprinde idealul unei generații în anul 1936 rămâne Schimbarea la față a României, în care tânărul Emil Cioran „construiește o adevărată pedagogie a durerii pentru atingerea transfigurării individuale”89. Tânăra generație acceptă necondiționat modelul totalitarismului german, în timp ce intelectualul dispare din agenda dezbaterilor culturale90. Revoluție, conducător, mase – aceasta devine noua evanghelie, în speranța făuririi unei Românii „cu populația Chinei și destinul Franței”. Tot mai firava presă de stânga nu mai reușește să se facă auzită. În 1935 ziarul Rampa organizase o anchetă literară, Între politică și literatură, care încerca să repoziționeze într‑o manieră polemică locul intelectualului în societate, o anchetă fără prea mare ecou în epocă. Totuși, printre respondenți – nume importante.
Demostene Botez se numără printre cei care răspund acestei anchete, răspuns în care operează o distincție între omul politic și intelectual. Dacă cel dintâi „face politică fără nici un ideal”, cel din urmă se implică în politică pentru a concretiza un ideal. „Intelectualul și scriitorul are îndatorirea specială de a civiliza luptele politice, de a aduce în ele un sentiment de generozitate, de a face ca gorila, care dă cu coatele să meargă sus de tot, să se jeneze puțin […]”. În schimb, Nicolae Iorga găsea „o unitate perfectă între literatură și politică”, iar Ion Petrovici, viitor ministru al Educației Naționale în guvernul Goga‑Cuza, îndemna să „privim politica printr‑o prismă mai înaltă și [așa] ne‑am da seama că în ea trebuie fantezie creatoare și ținută estetică”, disipând la rându‑i orice undă de incompatibilitate între literatură și poli‑ tică91. Când apare cartea lui Cioran92, mulți vedeau în politic șansa „literaturizării” socialului, transformarea realității ținând mai mult de exigențe discursive, decât de analize sociologice.
Cartea lui Bucur Țincu, Apărarea civilizației, este, în fapt, o reacția la cartea lui Emil Cioran, Schimbarea la față a României, considerată o carte „document” a tinerei generații. Prieten din copilărie cu Cioran, Țincu, „un reprezentant ex‑centric al generației” (Marta Petreu), se opune ideilor promovate de către Cioran, reliefând pericolul reprezentat de mirajul totalitarismelor colectiviste, fie de stânga, fie de dreapta. Printr‑o astfel de poziționare, Țincu se apropie de Eugen Ionescu, care întrezărea la rândul său, pericolul „rinocerizării” societății românești. Lipsită de anvergura unui stil polemic incisiv și cu o exprimare prea puțin aproape de plasticitatea și emfaza practicată de Cioran, cartea se vrea, totuși, o „corectură discretă și delicată a exceselor” cărții lui Cioran93. Corectura esențială face trimitere clară la intelectual, mai precis la rolul acestuia în cadrul culturii și al societății. Intelectualii sunt „vestalele marilor idealuri ale omului”, „existența lor se confundă cu a culturii însăși”. Dar, „în exercitarea acestei funcții firești și organice a intelectualilor” a intervenit politica, pentru care „libertatea spi‑ ritului a devenit suspectă. Toți intelectualii s‑au simțit mai mult sau mai puțin obligați să adere la un punct de vedere, la un partid, la o credință. Independența intelectualilor a devenit un capitol al trecutului. O atmosferă generală s‑a format astăzi pentru declararea obligatorie a parțialității spi‑ rituale. […] Se susține chiar că funcția teoretică și desinteresată a muncii intelectuale este lipsită complet de sens, iar rolul intelectualilor este să se scoboare în arenă și să devină oameni de acțiune”94. Mai mult, „consimțind să fie anexe ale politicii, ei au renunțat să fie ei înșiși și au renunțat la liber‑ tate, sacrificând pentru beneficiile unui moment – privilegii permanente”95.
Rolul intelectualilor este acela de a combate spiritul gregar care stăpânește Europa, Țincu apreciind în acest sens opera unor intelectuali ca Paul Valéry, Coudenhove‑Kalergi, Contele Sforza sau Thomas Mann, care militează pentru unitatea europeană și pentru o civilizație creatoare, acțiune întreprinsă mai ales prin intermediul Institutului Internațional de Cooperație Intelectuală. Spre deosebire de colegii săi de generație, Țincu nu se ferește să facă elogiul Franței, al cărei calm „în agitația vremii noastre i‑a adus multe acuzații de îmbătrânire și epuizare”96. Și identifică și problema tineretului interbelic, pe care o denumește „iluzia bovarismului”, adică „[a] crede în lucruri complet disproporționate cu realitatea, a afișa pretenții, pe care nici tradiția, nici posibilitățile actuale nu le permit, însemnează a te hrăni cu himere care de cele mai multe ori se sfârșesc tragic”. De fapt, bovarismul este un „fenomen general în Europa”, un nou imperialism devenit obsesie pentru toate națiunile, mari și mici laolaltă. „Confundând voința de a fi mari cu posibilitatea reală de a fi, multe națiuni își pun tot viitorul în funcție de un vis, plin de îndrăzneală. Aceste pretenții vor duce la conflicte permanente și distrugătoare, căci acest imperialism nu mai este cel al Franței exercitat prin universalitatea spiritului, ci prin dominarea efectivă a altora. Europa se va transforma într‑o ceată de războinici în care nu va mai exista conștiința nici unei valori.”97.
Libertatea de exprimare ca esenţă a intelectualului (în loc de concluzii)
În 1937, Geo Bogza, cunoscut mai ales pentru reportajele sale, devine subiect de presă și inculpat în justiție pentru vina de a se fi exprimat. „Pornografic”, acuza Academia Română prin vocea lui Nicolae Iorga, dar mai ales a lui Alexandru Brătescu‑Voinești. Corpul‑delict îl constituia volumul de poezii Poemul invectivă, publicat cu patru ani mai devreme, în 1933, autorul suferind încă de atunci rigorile justiției, dar fiind achitat. Acuzat că e un „negustor de pornografie”, Bogza se apără, declarând că Poemul invectivă este „un cumplit atentat […] la existența liniștită a lumii. În paginile lui e un vitriol menit să ardă, să stupefieze și să clatine din siguranța lor de până acum pe oamenii împăcați cu soarta și cu ei înșiși”98.
Dezbaterile din presă, ca și luările de poziție se centrează mai ales pe apărarea esteticului. Arghezi, și el inclus de presa naționalistă printre cei pasibili de „imoralitate și pornografie”, atentând la bunele moravuri ale societății, este apărat de Șerban Cioculescu: „Arghezi nu teoretizează, Arghezi își trăiește drama. Este pentru sine însuși o terra incognita, un con‑ tinent moral necunoscut. De aceea nu fac o vină prea mare acelora care nu l‑au înțeles încă”99. Răspunsul lui Ghiță Ionescu la ancheta Problema moralității în artă din revista Azi este singurul care are darul de a schimba registrul discuției spre o abordare mai largă. Punctul nevralgic al polemicii nu mai este scriitorul, moralitatea și cititorul, ci intelectualul și societatea în ansamblu. Iar dacă libertatea de expresie este sau ar trebui să fie pentru toți, ceea ce intelectualul are este libertatea de pronunțare. „Vreau să știu adică nu cum se poate rosti un intelectual, ci când și asupra căror chestiuni”.
În orice societate intelectualul este o prezență necesară, o prezență care se impune, și nu care este îngăduită. „Și acum mă întorc spre intelectualii români și îi întreb: pentru acestea ce ați făcut? Ce ați făcut pentru ca atât mulțimea cât și puternicii săi să știe că au în voi controlul și sfatul? […] Tocmai înțelesul rostului lor în viață pare a fi fost pierdut de către intelectualii români de astăzi. Ei l‑au pierdut odată cu perspectiva globală a datoriei, lăsându‑i pe alții să le compartimenteze, de unde nu mai era decât un pas până la trista fugărire de astăzi, din post în post, până în ultimul lagăr, de fildeș zice‑se. Astfel s‑au făcut că din conducători de neam cum erau ei, după cum spune un poet român, s‑au băgat surugii la cuvinte”100. Diferențierile din interiorul câmpului cultural interbelic devin tot mai vizibile: pe de o parte, avem „ziariștii”, mai ales pe cei „socialiști”, care, conform taxonomiei lui Bourdieu ar fi dominații; pe de altă parte, avem establishment‑ul dominant, care își asumă rolul acuzării publice. Dincolo de aceste relații de putere, câmpul cultural este tot mai mobil și mai deschis spre dialog.
Ce rămâne de pe urma acestui excurs? Că în România interbelică a fi intelectual înseamnă a fi creator de idei, dar mai puțin activist social. Iar când creația devine inaccesibilă, intelectualul român acceptă și statutul de colportor de idei. A fi intelectual devine o dorință de a fi sau de a deveni, mai ales în rândul tinerilor, a căror afluență spre universitate crește exponențial. Cei care făceau apologia necesității cultivării maselor, nu se vor sfii să se contrazică mai târziu, vorbind de pericolul „proletariatului intelectual” care riscă să devină pradă ușoară pentru demagogia naționalistă. De aici și până la șomaj intelectual drumul era tot mai scurt și implacabil.
În interbelic, peste tot în Europa, societățile tânjeau după profeții. Era o adevărată cerere socială în acest sens, provocată de moștenirea războiului, o experiență percepută ca o tragedie, ca o ruptură ireversibilă față de trecut. Raportarea temporală se făcea în funcție de acest cataclism. A fi intelectual însemna, deci, a răspunde unor astfel de întrebări legate de așteptările viitorului. Când revista Contimporanul clama „să ne ucidem morții!”, nu îndemna doar la refuzul trecutului, ci și la coborârea tradiției de pe piedestalul cunoașterii. Cui mai putea folosi învățătura trecutului, dacă nu a fost în stare să pre‑vadă și să prevină marele măcel?
Acestea ar fi punctele comune. Divergențele am încercat să le explic mai sus, mai ales pe cele pe care le‑am considerat definitorii. Evantaiul de perspective care se răsfrânge asupra unei singure identități nu poate decât să fortifice viabilitatea socială a acestei noi tipologii. Cumulând principii ca meritocrație sau promovare socială, intelectualul devenea sursa unică a reformării socialului în România.
Totuși, definițiile de mai sus surprind identitatea intelectualului mai degrabă dintr‑o perspectivă ideologică, și mai puțin sociologică. Cu toate acestea, câmpul cultural devine o realitate bine conturată în România interbelică. La fel ca și intelectualul, deși opiniile în privința sa erau atât de diferite. Dar nu opiniile divergente contau, cât mai degrabă condițiile sociale pentru afirmarea intelectualului. În interbelic, dacă se manifestă ceva, este „voința de totalizare” – „forma pe care o îmbracă în câmpul intelectual ambiția de a deține puterea absolută”101 – care îi macină pe toți cei care urmăreau să fie intelectuali. Așa se explică și importanța dobândită de filosofie (ca formă de a răspunde necesității de profetizare) sau cel puțin încercarea de a fi, a gândi și a scrie pe mai multe planuri. Pierre Bourdieu, analizându‑l pe Jean‑Paul Sartre, vedea în dramatizarea și vulgarizarea temelor filosofice de către autorul francez „pregătirea intrării pieselor cu teză atât în conversația burgheză, cât și în cursurile de filosofie”102.
Măcar în parte, și tot am putea spune că și în spațiul cultural românesc discursul intelectual se vrea un discurs social, holistic, care să angreneze și pe cei de sus, dar mai ales pe cei de jos. Schimbarea la față trebuia să revoluționeze conștiințele, iar scriitorul să lase locul pe scenă doar intelectualului, care era mai mult decât un simplu prestidigitator de cuvinte. Iar faptul că Petrescu a fost și romancier, și autor de piese de teatru, dar și filosof nu e deloc întâmplător, la fel ca și considerația de care se bucura în epocă un om fără operă, dar prezent în cetate: Nae Ionescu. Este simptomul de a fi intelectualul total, pe care îl regăsim și la Eliade. Generațiile culturale anterioare cultivau ideea cantonării într‑un anumit canon sau gen literar, încât ceea ce rezulta nu putea să pretindă mai mult decât recunoașterea criticii literare. Pentru interbelici, scrisul nu mai este o artă, ci trebuie să fie înțesat de idei; iar ideile se pot exprima în orice formă. Iarăși, nu e întâmplător că mulți dintre reprezentanții culturii românești interbelice au avut atâtea proiecte care au rămas neterminate. Deși le percepem ca un eșec, ele relevă de fapt o stare de spirit ce viza creația plenară, care trebuia să surprindă „răul de a fi intelectual și nu răul de a fi în lumea intelectuală”103.
Nu în ultimul rând, intelectualul își desfășura activitatea și într‑un câmp cultural tot mai bine definit: universitatea (care se adaptează și se transformă, dar a cărei misiune socială nu poate răspunde întrebării: prestator de servicii educaționale sau spațiu exclusiv al științei?), Academia, reviste, cenacluri (cel condus de Eugen Lovinescu, Sburătorul, devine cel mai cunoscut din istoria culturală românească, după Junimea, reușind să impună canonul modernist), edituri. „Aristocrația inteligenței” (Pierre Bourdieu) avea o existență independentă, dar mai avea și mecanismele consacrării intelectuale. Și aici un mare rol îl are critica. Lucrarea lui George Călinescu, Istoria literaturii române, este cea care face din „istoria literară o istorie de valori și ca atare cercetătorul trebuie să fie în stare întâi de toate să stabilească valori, adică să fie un critic”104. Pentru prima dată, câmpul literar este abordat ca un univers independent, suficient sieși, cu propriile reguli și cu propriile mecanisme de reglare și amendare, iar critica nu mai privea lite‑ ratura ca pe un domeniu cronologic, ci ca pe unul sistematic, în care limba este mai ales un idiolect105. Ca urmare a importanței pe care o câștigă critica, intelectualul român din interbelic se exprimă liber și tot mai sentențios. Această libertate de expresie – deși uneori încălcată – devine definitorie și consacră. Se naște o legătură indisolubilă între intelectual și puterea sa simbolică, pe de o parte, și libertatea de exprimare și de pronunțare (după formula lui Ghiță Ionescu), pe de altă parte. Libertatea de exprimare și de amendare a puterii reprezintă actul de naștere al intelectualului, dar puterea sa simbolică este cu atât mai mare, cu cât el – intelectualul – uzează sau chiar abuzează de acest vector de presiune asupra politicului, socialului, asupra societății în ansamblu. Dar, din această libertate de exprimare va decurge și manipularea realității, transformarea ei pentru a răspunde unor exigențe revendicative. Altfel spus, intelectualul acționează în chip politic. A vorbi despre posteritatea angajării politice a intelectualilor români în interbelic nu a fost scopul acestui studiu.
În schimb, urmărind să surprind etapele „acomodării” acestui concept în dezbaterea culturală interbelică, am vrut să fac trecerea de la planul experienței către cel al așteptării. Și, din acest punct de vedere, modelul ideatic al intelectualului conturat de către actorii culturali a rămas dator experienței lăsată moștenire. Care ar putea fi motivul pentru care lucrurile s‑au derulat astfel? Pentru Caius Dobrescu cauza este una constitutivă, cu reverberații până în prezent. Și anume, aceea că intelectualul român s‑a raportat la cunoaştere şi competenţe nu doar ca „la un instrument de manipulare a realităţii, ci, în afinitate cu atitudinea elitelor tradiţionale, ca la o proprietate care asigură autonomia”106. Pornind de la această confuzie intelectualul nu a găsit nici o eroare în a transfera socialul în planul utopicului, la fel cum nu a fost capabil să calculeze consecințele radicalizării discursului politic. Modelul dezirabil era pentru toți cel al intelectualului ca purtător al unei rațiuni eterne în istorie. Ce a rămas a însemnat, până la urmă, fisura dintre planul așteptării și cel al derulării istoriei. Dar numai datorită acestui ecart istoria în sine are șansa de a se transforma într‑un material de reflecție.
NOTE
45 Sorin Antohi, Civitas imaginalis (istorie şi utopie în cultura română), Bucureşti, Editura Litera, 1994, p. 160.
46 „Dacă la 1901/1902 erau 3443 studenți la București și 629 la Iași, după două decenii (1921–1922) avem deja 8832 și respectiv 3767, pentru ca la alți zece ani cifrele să indice 17361 studenți în capitală și 5753 la Iași”. Cf. Lucian Nastasă (ed), Antisemitismul universitar (măr‑ turii documentare), Cluj, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, 2011, p. 55.
47 Ion Călugăru vorbea de „generația fără fetiși”, o generație care „a copilărit în dezastre economice și politice, biciuită de groază, canonită de privațiuni, intrând în viață coaptă de o timpurie maturitate. Copilăria pierdută se răzbună: își cere dreptul de existență la o vârstă nepotrivită. Alături de pofta ei de stăpânire, generația aceasta se caracterizează prin ameste‑ cul de copilărie în actele ei cele mai grave”. I. Călugăru, Generația fără fetiși, în Cuvântul, an V, nr. 1383 din 26 februarie 1929.
48 Camil Petrescu, Muncitorii intelectuali și ideea de clasă, în Săptămâna muncii intelectuale și artistice, București, an I, nr. 1 din 5 ianuarie 1924, p. 1. Sublinierile aparțin lui Camil Petrescu.
49 Camil Petrescu, Ce ne preocupă…, în Săptămâna muncii intelectuale și artistice, București, an I, nr. 3 din 18 ianuarie 1924, p. 1.
50 Camil Petrescu, Materialism, mașinism, psichologism, în Săptămâna muncii intelectuale și artistice, București, an I, nr. 5 din 2 februarie 1924, p. 1.
51 C. Petrescu, Despre noocrația necesară. Primatul spiritului… Modalitatea persoanei… Dar condiția intelectualului, în Idem, Teze și antiteze, ed. Florica Ichim, București, Editura 100+1 Gramar, 2002, p. 103–104, 110–113.
52 Paul Zarifopol, Din registrul ideilor gingașe (pagini alese pentru a ține la curent pe tinerii cultivați și serioși), București, Editura Cultura națională, 1926, p. 6, 273.
53 Ibidem, p. 129–130.
54 Ibidem, p. 131.
55 Ibidem, p. 132.
56 Ibidem, p. 266.
57 Ibidem, p. 146.
58 Keith Hitchins, Conștiință națională și acțiune politică la românii din Transilvania 1868–1918, Cluj, Editura Dacia, 1992, p. 212.
59 Constantin Rădulescu‑Motru, Ideologia statului român, București, Societatea Română de Filosofie, 1934.
60 Ibidem, p. 13.
61 Ibidem, p. 19.
62 Ibidem, p. 22–23.
63 Ștefan Afloarei, Timp istoric și critică a culturii: C. Rădulescu‑Motru, în Al. Zub (ed.), Cultură și societate, București, Editura Științifică, 1991, p. 358.
64 Constantin Rădulescu‑Motru, Românismul. Catehismul unei noi spiritualități, ediția a doua, București, Editura Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol II, 1939, p. 119.
65 Idem, Caracter și destin (conferințe radio), ed. Marin Diaconu, București, Editura Casa Radio, 2003, p. 230.
66 Idem, Intelectualii, în Ideea europeană, an I, nr. 3 din 6 iulie 1919, p. 1.
67 Idem, Omul de știință și politica, în Ideea europeană, an II, nr. 59 din 30 ianuarie 1921, p. 1.
68 Idem, Concentrarea intelectualilor (intelectualii și reforma vieții noastre publice), în Ideea europeană, an IX, nr. 204 din 1 octombrie 1927.
69 Mircea Eliade, Memorii, vol. cit., p. 145: „Eram prima generație românească necondiționată în prealabil de un obiectiv istoric de realizat. Ca să nu sombrăm în provincialism cultural sau în sterilitate spirituală, trebuia să cunoaștem ce se întâmplă pretutindeni în lume, în zilele noastre”.
70 Apud Dicționarul general al literaturii române, București, Editura Univers Enciclopedic, 2004, vol. II, p. 484.
71 Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane 1900–1937, București, Editura Librăriei Socec&Co, 1937, p. 69–70.
72 Ibidem, p. 70–71.
73 Alexandru Averescu, Un apel către intelectuali pentru schimbarea sistemului politic și a cadrului legal al vieții publice, în Cuvântul, an VI, nr. 1782 din 7 aprilie 1930, p. 4. Un an mai târziu și Gheorghe Brătianu lansează un manifest asemănător, Către intelectualii din întreaga țară, prin care nutrea la o coalizare a intelectualilor în speranța renovării autentice a societății românești. Vezi Mișcarea, an XXIV, nr. 145 din 21 mai 1931.
74 Tutela intelectuală, în Facla, an IX, nr. 343 din 8 aprilie 1930, p. 1.
75 Nae Ionescu, Intelectualii în politică (cazul Stere și partidele politice), în Cuvântul, an VI, nr. 1791 din 16 aprilie 1930, p. 1. (subl. autorului).
76 Pentru o critică pertinentă a relației profesor‑elev dintre Nae Ionescu și Mihail Sebastian vezi Marta Petreu, Diavolul și ucenicul său (Nae Ionescu‑Mihail Sebastian), Iași, Editura Polirom, 2009.
77 Mihail Sebastian, O dictatură a intelectualilor?, în Cuvântul, an VI, nr. 1815 din 13 mai 1930, p. 1–2.
78 Apelul a fost publicat în Facla, an XI, nr. 440 din 1 februarie 1932.
79 „Concepția aristocratică a științei trebuie înmormântată definitiv, odată cu lichidarea prejudecăților. Omul de știință trebuie să stea în serviciul colectivității. […] Atitudinea unui doctrinar față de problema socială ori politică are mai multă eficacitate asupra opiniei publice, decât zece gesturi suprapuse ale politicienilor. E creditul inepuizabil al ideii, care face din intelectual un eminent și decisiv factor de progres social”. N. Tatu, Intelectualul, factor de progres social, în Stânga, an I, nr. 3 din 27 noiembrie 1932, p. 1.
80 Florin Țurcanu, Mircea Eliade prizonierul istoriei op. cit, p. 111.
81 Ibidem, p. 145.
82 Ibidem, p. 237.
83 Ibidem, p. 268, 272 și 276.
84 Idem, De ce sunt intelectualii lași, în Criterion, an I, nr. 2 din 1 noiembrie 1934, p. 2.
85 Idem, Turnul de fildeș…, în Vremea, an VIII, nr. 382 din 31 martie 1935, p. 3. vezi și Victor Durnea, Gheorghe Hrimiuc‑Toporaș, De ce scrieți? (anchete literare din anii ‘30), Iași, Editura Polirom, 1998, p. 231.
86 Idem, Cuvântul maselor, în Vremea, an VIII, nr. 391 din 9 iunie 1935, p. 6. vezi și V. Durnea, Gh. Hrimiuc‑Toporaș, op. cit, p. 233.
87 Idem, Destinul lui Panait Istrati, în Vremea, an VIII, nr. 402 din 25 august 1935, p. 10. vezi și V. Durnea, Gh. Hrimiuc‑Toporaș, op. cit, p. 235.
88 Mihail Sebastian, Jurnal, București, Editura Humanitas, 1996, p. 133.
89 Marta Petreu, Un trecut deocheat (sau Schimbarea la față a României), București, Editura Institutului Cultural Român, 2004, p. 21.
90 Încă din 1933 tânărul Emil Cioran își făcea public disprețul față de „inteligență”, văzută ca o plagă a culturii românești. Pentru că intelectualul este lipsit de „pasiuni mistuitoare, conflicte dramatice și dureroase”, lor le „lipsește și disperarea, precum le lipsesc toate marile intuiții din care răsar adevăratele creații. Nu aștept nimic de la inteligența românească, fiindcă știu că orice surpriză este iluzorie. Dar voi izbi cu toată furia împotriva oamenilor inteligenți de la noi, pentru a le releva vidul. Sunt convins că oamenii inteligenți au devenit inutili. Din acest motiv voi face apologia barbariei, a nebuniei, a extazului sau a neantului, dar a inteligenței, nu”. Articolul, Împotriva oamenilor inteligenți, a apărut în Discobolul, nr. 9 din mai 1933, p. 1–2.
Citatul este preluat din Emil Cioran, Revelațiile durerii (eseuri), ed. Mariana Vartic și Aurel Sasu, Cluj, Editura Echinox, 1990, p. 109.
91 Vezi Rampa, an XXVIII, nr. 5110, 5118 și 5123, ianuarie‑februarie 1935.
92 Încă din 1931 Cioran își exprima ideea creării unei mari culturi. Dar acest deziderat nu era posibil, din cauza mimetismului afișat de literații români față de valorile apusene. „Este o mare ironie a vieții să mori cu conștiința că tu n‑ai gândit nimic o viață întreagă și te‑ai mulțumit cu rezumarea prozaică a ceea ce au spus alții”. Un astfel de intelectual nu poate fi decât „creatorul unei culturi mici”. Vezi Emil Cioran, Intelectualul român I–II, în Mișcarea, an XXIV, nr. 78/80 din 27 februarie/1 martie 1931.
93 M. Petreu, op. cit, p. 301–303.
94 Bucur Țincu, Apărarea civilizației, București, Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol II, 1938, p. 49–50.
95 Ibidem, p. 58.
96 Ibidem, p. 79.
97 Ibidem, p. 119–120.
98 Geo Bogza, Însemnări pentru un fals tratat de pornografie, în Azi (revistă lunară literară, artistică, socială), an VI, nr. 29 din iunie‑august 1937, p. 2635.
99 Răspunsul lui Șerban Cioculescu la ancheta „Problema moralității în artă”, în Azi (revistă lunară literară, artistică, socială), an VI, nr. 29 din iunie‑august 1937, p. 2645.
100 Ibidem, p. 2646–2647.
101 Pierre Bourdieu, Regulile artei (geneza și structura câmpului literar), București, Editura Art, 2012, p. 276.
102 Ibidem, p. 274. (subl. mea).
103 Ibidem.
104 George Călinescu, Istoria literaturii române (de la origini până în prezent), București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1941, p. 6.
105 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române (cinci secole de literatură), Pitești, Editura Paralela 45, 2008, p. 8.
101 Caius Dobrescu, Inamicul impersonal, Piteşti, Editura Paralela 45, 2001, p. 206.
Vezi si prima parte:
1 Comentariu
Beldea
noiembrie 27, 2016 la 5:10 pmcare este diferenta dintre intelectuali si muncitori