O identitate disputata in Romania interbelica: intelectualul. Intre tribulatii generationale si diferente specifice (I)

O identitate disputată în românia interbelică: intelectualul. Intre tribulaţii generaţionale și  diferenţe  specifice[1]

Dragoș Sdrobiș

extras din Lucian Nastasă, Dragoş Sdrobiş (coord.), Politici culturale şi modele intelectuale în România, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2013

Abstract: The Romanian intellectual in Interwar Romania: between Generational Kneading and Specific Dissimilarities.

The present study tries to reveal the concept of intellectual in close relation with the idea of young generation, a fertile debate in interwar Romania. After a brief presentation of the European context in which these concepts developed, I search the most convenient arguments in order to give a proper answer to the main question: was the intellectual a social identity and a social actor in interwar Romania? Is there any reason that could make plausible the assertion that among the youth being an intellectual was the equivalent of being socially successful? And, moreover, were the young intellectuals authorized to become the leaders of the Great Romania?

The answers formulated by those involved in this debate share at least one central idea: the intellectual is or should be, first of all, a creator of ideas and less a social activist. The remembrance of the First World War made them believe that the intellectual should stay away from politics, but fostering ideal models of society. But, by doing so, the intellectuals reinforced the idea of uto‑ pia, that emerged as the alternative for the politics. Instead of criticizing the radicalism, the intellectuals of the young generation finally began to promote and to embrace the radical political solutions.

Although the answers provided by this polemic are more ideological and less sociological, the great merit of the debate consisted in revealing the champ culturel (Pierre Bourdieu) as a distinct and independent sociological network, where the intellectual was the necessary linkage. The social conditions and the institutional ones (the University, media, or intellectual associations) converted the idea of intellectual into a mechanism of social promotion and cultural con‑ secration. But, the symbolic capital this identity was supposed to bring was deflected by many intellectuals into a way of perverting the social realities and of inventing social expectances. That is, the political radicalization.

Key‑words: intellectual, social change, young generation, interwar Romania, literary enquiries.

Pentru istoriografia românească, intelectualul este de cele mai multe ori confundat cu produsul muncii sale. Chiar dacă vorbim despre scriitori, universitari, gazetari sau chiar toate la un loc, întruchipate într‑un singur personaj, intelectualul este văzut ca o realitate istorică și mai puțin ca o identitate socială labilă, dar a cărei semnificație socială este dată de eficacitatea dialogului dintre cei care pretind și ajung la câștigarea capitalului simbolic intelectual și cei care acceptă dominația „aristocrației inteligenței”.

Studiul de față își propune să releve evoluția rolului intelectualului într‑o societate în care a fi tânăr și a avea aspirații intelectuale devenise crezul unei întregi generații. Iar instrumentul de lucru utilizat pentru a surprinde această evoluție nu este altceva decât canalul de comunicare cu cititorul: presa. Ceea ce am încercat să privilegiez în cadrul acestui studiu a fost formula gazetărească prin care tinerii intelectuali formulau și întrețineau un dialog cu cititorii: ancheta literară. De fapt, prin caracterul său interogativ, ancheta literară evidenția că intelectualul nu era o identitate la care se adera, ci o identitate în marginea căreia se polemiza.

Intelectualul de după război și încercarea de încarnare a utopiei

Mutațiile pe care Primul Război Mondial le‑a provocat la nivelul mentalului colectiv reprezintă sfârșitul unei lumi: încetarea încrederii în raționalitatea societății și implicit negarea ideii de progres în istorie, labilitatea politicului în fața pasiunilor colective și chiar estomparea ideii de dreptate și de libertate. De fapt, fenomenul care se generalizează acum este cel al rupturii ireversibile între politic, știință și moralitate. Wolf Lepenies este cel care a prezentat evoluția spre un astfel de mod de „raționare” a realității, acțiune întreprinsă de intelectualul modern. Pentru Lepenies intelectualii sunt acea categorie socială născută mult mai de timpuriu, dar care se manifestă social doar în timpul afacerii Dreyfus. După cum îl întruchipează Wolf Lepenies, avem de a face cu un intelectual melancolic, „specia care se plânge”, pentru că e nemulțumit de dezordinea lumii. În fond, „intelectualul european e o întruchipare a conștiinței vinovate”, primul război mondial atârnând ca o povară pe umerii celor care credeau că Europa va fi pentru mult timp un continent pacificat. Acesta este și motivul pentru care intelectualul are un singur mijloc „de a se sustrage melancoliei [și acela] e reprezentat de utopie”2. În fața evacuării moralității din arhitectura politicului sau, altfel spus, a „scientizării” politicului, prin care se ajunge ca discursul să se rezume la o simplă enumerare de „oportunități”, „amenințări” sau „beneficii”, intelectualul încearcă să reimpună spiritul utopic în gândirea omului secolului XX. Renunțarea la idealul etic nu este o opțiune pentru intelectual. Intelectualul nu poate să accepte că „egoismul nu mai este considerat un defect, un lucru rău, ci dimpotrivă, o condiție necesară a oricărei societăți care funcționează bine și în care înclinațiile altruiste au fost de mult depășite”3. Până acum gândirea melancolică a fost cea care marcase culoarul gândirii utopice.

La începutul „secolului scurt”, în lumea utopiei nu mai este loc de melancolie. Tentația utopiei îl determină pe intelectual – de altfel pasiv, retras – să acționeze pentru „a realiza fericirea socială”. Într‑adevăr, în atmosfera de pesimism de la sfârșitul primului război mondial, intelectualii – „clasa celor veșnic nemulțumiți” – se lăsau seduși de ideea că pot să „organizeze fericirea”4. Intelectualul se vedea obligat să proiecteze un model, dacă nu perfect, cel puțin unul căruia să nu i se găsească nicio alternativă. Oricum, ideea că viitorul trebuie să fie mai bun făcea din intelectual un actor social cu forță de predicție, la fel ca în motto‑ul sociologiei enunțat de Auguste Comte: „A vedea pentru a prevedea, a prevedea pentru a preveni”. Acest vis al materializării utopiei nu va dura mult. Eșecul totalitarismelor va releva incapacitatea de a prevedea de pe poziții pretins științifice. Numai așa putem înțelege și afirmația unui intelectual care a preferat să se autoexileze din distopia nazistă: „reușim întotdeauna să întârziem la timp”5.

Tineretul european, o nouă forţă socială?

Dar până a se ajunge la această concluzie o generație a crezut și s‑a lăsat convinsă că istoria poate fi reordonată. Tineretul a fost cel care se considera îndreptățit să redemareze istoria. Secolul al XIX‑lea, printr‑o cadență impresionantă de revoluții care zguduie Europa de la Atlantic până la Urali, este secolul afirmării tinerilor. „Tânăr” devine apanaj al unui veac care poartă pecetea mișcărilor subversive de emancipare națională a națiunilor central și est‑europene. Printre alții, și Giusseppe Mazzini pare convins că bătrânul continent trebuie să devină o „Tânără Europă”. Revoluțiile de la 1848 – întreprinse de tineri intelectuali – rămân în memoria colectivă sub numele de „primăvara popoarelor”, trimitere cât se poate de evidentă spre ideea de regenerare, tinerețe și schimbare intergenerațională de roluri. Încercările de instituționalizare a învățământului obligatoriu, serviciul militar obligatoriu, reticența acordării sufragiului universal ca și dezvoltarea sistemelor peni‑ tenciare în secolul XIX – toate sunt măsuri de disciplinare socială menite să țină în frâu un tineret tot mai radicalizat. Mișcarea decemvirilor și, mai apoi, nihilismul rusesc dovedeau impetuozitatea, dar și violența unor astfel de mișcări ale tinerilor. Și poate că nicăieri ca aici nu devine tot mai evident acest decalaj ideatic și axiologic între tinerețe și senectute, așa cum va fi acesta proliferat în literatura rusă. Dostoievski, Tolstoi, Turgheniev – toți acești romancieri ruși nu fac altceva decât să aducă un elogiu tinereții în con‑ flictul său cu rigorile parentale. Și, prin prisma faptului că spiritul juventin stăpânește cercurile intelectuale europene, literatura rusă se bucură de o mare popularitate la nivel continental.

De aceea debutul secolului XX „va confirma permanența acestei ecuații între tineret și rebeliune, în Franța, Germania, Anglia, Italia, unde atâția purtători de cuvânt ai tinerilor vor invoca virtuțile regeneratoare ale războiului: chemare la arme căreia îi va răspunde, disciplinată, generația de la 1914”6. Deși vedea în război o formă de revoluționare socială, totuși tineretul nu va reuși să suporte duritatea acestui conflict. Iar răspunsul dat acestui conflict în care tineretul s‑a văzut târât va fi pacifismul ori naționalismul. Răspunsuri contrarii, dar care aveau o caracteristică comună esențială: tineretul s‑a simțit înșelat, trădat și ținut departe de domeniul politic și aceasta numai din cauza generației vechi. Acestor frustrări trebuie să le adăugăm faptul că aparatele administrativ‑politice ale statelor erau formate din funcționari bătrâni. Încă un motiv pentru tineret de a se simți ținut departe și de acest domeniu.

O concluzie care își găsește valabilitate pentru multe țări europene din interbelic, era aceea că tinerilor li se refuza „posibilitatea de a deveni adulți”, acumulându‑se numeroase tensiuni interne. Nu este deloc întâmplător că toate mișcările politice extremiste de aiurea accentuau importanța tinerilor în arhitectura socială pe care o vehiculau7. Și la fel de adevărat este că inte‑ lectualul devine sinonim cu tinerețea în detrimentul adultului sau al bătrâ‑ nului. Sentimentul care stăpânește întreaga lume a intelectualilor europeni este acela că timpul se accelerează: totul se judecă și devine valoros numai dacă implică ideea de „revoluție”, de schimbări bruște. Este o perioadă în care „timpul capătă o importanță decisivă, prevalând în raport cu spațiu. Timpul este spațiul unui mare număr de posibilități”8. Salvarea timpului devine o valoare în sine. Și cum putea fi câștigat timpul dacă nu prin cedarea inițiativei tineretului9?

Cumva, impetuozitatea tineretului și moda intelectualismului devin nedespărțite. S‑ar părea că nu mai exista loc pentru savanți, pentru oameni dedicați emancipării umanității prin apelul la știință și rațiune. Totuși, nu. Odată cu acest model al intelectualului ancorat se conturează acum și imaginea omului de știință, prototipul conștiinței împăcate, care, „dincolo de melancolie și dincoace de utopie”, nu urmărește să schimbe lumea, ci doar să o explice, asumându‑și o poziție amorală față de societate. De fapt, pentru omul de știință socialul nu a reprezentat un scop10. Poziționându‑se, dacă nu în slujba totalita‑ rismelor, dar împotriva intereselor umanității, omul de știință face pierdut uma‑ nitarismul și moralitatea propovăduite de secolul XIX. Pentru această nouă specie, știința înseamnă observare și explicare, așa cum istoria înseamnă devenire și redevenire, fără un scop ultim umanitar. În fața unor astfel de multiplicări a opțiunilor – indiferent de natura lor – secolul XX trece drept o mare paranteză, secolul XXI fiind obligat să reia lucrurile de acolo de unde le‑a lăsat secolul XIX. Cu o singură moştenire certă: demolarea credinţei în progresul uman.

Intelectualii și masele: trei viziuni europene

Debutul perioadei interbelice se transformă într‑un proces moral dar și în ralierea la un nou spirit în care acţiunea urma să înlocuiască ideea. În schimb, alți intelectuali – e drept, nu foarte mulţi – au adoptat poziţii variate care aveau în comun un singur lucru: pesimismul. De la Oswald Spengler care anunţa declinul Occidentului la Julien Benda ce întrezărea lucid trădarea cărturarilor, toţi aceştia din urmă împărtăşesc o singură idee: pierderea inocenţei, otrăvirea societăţii cu spiritul vindicativ al maselor. Theodor Adorno surprinde acest simptom care inundă și cotidianul:

„Nu mai există nimic inocent pe lume. […] Conversaţia întâmplătoare cu individul din tren, căruia, pentru a nu ajunge la dispută, îi accepţi cele câteva fraze, deşi ştii că logica lor trimite, în ultimă instanţă, către crimă, constituie deja un început de trădare […]”11.

Întâlnirea politicului și a literatului sfârșește în degradarea ambelor și în afirmarea primatului acțiunii asupra rațiunii. Această alegere a fost determinată mai ales de memoria vie a primului război mondial.

Pentru intelectuali intervalul cuprins între succesul afacerii Dreyfus și perioada interbelică a reprezentat o evoluţie, dar o evoluție ce nu a fost tocmai în direcţia care ar fi trebuit să fie. Considerându‑se nişte oameni care se pun în slujba societăţii pentru a o ridica din punct de vedere moral, văzându‑se drept unicii apărători ai ideilor de libertate şi justiţie, în fine, crezând că sunt educatorii societăţii, intelectualii se văd puşi în postura de a trebui să îşi redefinească statutul în funcţie de percepţia celorlalţi asupra lor. Până la urmă era vorba de un proces care trebuia urgentat cu atât mai mult cu cât se intrase într‑o nouă eră, cea a maselor. Dacă secolul XIX lăsase să prindă contur imaginea intelectualului ca fiinţă solitară, rebelă, uneori chiar cultivând mizantropia, în perioada interbelică şi mai târziu – în contextul dezvoltării mass‑media şi a creşterii numărului celor care se consideră inte‑ lectuali – se pune tot mai mult întrebarea dacă intelectualul ca voce inde‑ pendentă mai poate exista sau nu; devin intelectualii o clasă distinctă şi detaşată, rămân cantonaţi doar în sfera ideilor sau cumva apelează la un compromis, încercând să înnoade pasiunile maselor cu ideile lor? Aceste interogaţii sintetizează de fapt chiar poziţiile pe care le vor adopta intelectu‑ alii la nivel european mai ales în perioadă interbelică. Poziţiile a trei intelectuali – Antonio Gramsci, Theodore Adorno şi Julien Benda – sunt cele care descriu polemica asupra identităţii şi a rolului intelectualului în societatea de mase. Identitatea sa devine tot mai problematică, întrucât intelectualul se vede pus în faţa alternativei: confortul detaşării, al separării de societate sau dorinţa de a deveni parte a unui curent de masă care, până la urmă, îi conferă popularitate, autoritate, legitimitate şi deci identitate socială12.

Succesul revoluţiei bolşevice a avut darul de face din radicalismul politic o idee tot mai atractivă şi de a‑i determina pe mulţi intelectuali să adopte cât mai repede astfel de metode de luptă politică prin care să îşi poată pune în practică ideile. Astfel se ajunge la imaginea marxistă a intelectualului ca persoană radicală sub unghi politic, definindu‑l în raport cu societatea, cu celelalte clase şi cu actul cultural13. Antonio Gramsci, jurnalist şi filosof italian, este cel care trasează limitele sferei intelectuale, pe care o analizează prin prisma ideii de rol social. Pentru Gramsci a fi intelectual reprezintă la nivel individual o alegere subiectivă; în schimb devenea necesar de trasat limitele identității celor care îşi puteau asuma rolul de intelectual la nivelul societăţii. Pornind de la criteriul de funcţie socială Gramsci operează o distincţie clară între intelectualii tradiţionali (cum ar fi profesorii, avocaţii etc) care continuă să facă acelaşi lucru de la generaţie la generaţie şi intelectualii organici, cei care sunt în contact permanent cu masele, cu societatea şi care urmăresc să deţină cât mai mult control, chiar să dobândească puterea14. Aceştia din urmă trebuie să fie în permanentă mişcare, în drumul lor de a (re)câştiga societatea. Dacă mai luăm în considerare că intelectualul repre‑ zintă în perioada interbelică un individ lipsit de putere, este naturală – în accepţia lui Gramsci – fraternizarea cu masele, cu cei slabi şi nereprezen‑ taţi. În fond, viziunea marxistă a lui Gramsci face din intelectual acea minoritate iluminată cu rolul de a conduce lupta de clasă.

Aceiaşi idee o reîntâlnim şi la Julien Benda, numai că pentru filosoful francez pactul cu masele reprezintă nu actul constitutiv al intelectualităţii, ci trădarea finalităţilor actului intelectual. Trădarea cărturarilor reprezintă de fapt pierderea ultimei „stavile în faţa realismului popoarelor”, în special prin adoptarea pasiunilor politice.

„Nimeni nu va putea contesta că astăzi (1925– 1927, perioada în care acest eseu este redactat – nota mea) în toată Europa uriaşa majoritate a oamenilor de litere şi de artă, numeroşi savanţi, filozofi, „slujitori ai cultului” îşi interpretează partitura integrându‑se în corul urilor de rasă, de partid; cu atât mai puţin se va putea nega faptul că asimilează pasiunile naţionale”15.

Benda condamnă interferarea convingerilor ideologice cu activitatea intelectuală, din care rezultă nemijlocit omul de acțiune care se caracterizează prin dorinţa de rezultate imediate şi prin „dispreţul faţă de argumente”.

„Cărturarul modern nu‑l mai lasă pe laic să coboare singur în piaţa publică; el consideră că a dobândit spirit cetăţenesc şi înţelege să şi‑l exercite din plin; e mândru de acest spirit; literatura lui e plină de dispreţ faţă de cel ce se izolează împreună cu arta sau cu ştiinţa şi se desprinde de pasiunile cetăţii[…]”16.

Nu este deloc întâmplător că autorul a ales să utili‑ zeze termenul de cărturar (în franceză clerc), în dauna celui de intelectual; de fapt şi această titulatură este mincinoasă, pentru că

„[a]ceşti oameni […] nu sunt cărturari, [ci] se pretind şi trec drept cărturari […] şi tocmai datorită acestui titlu se bucură de un prestigiu deosebit între oamenii de acţiune. Subiectul meu îl constituie nu cărturarul ca atare, ci cel considerat astfel de cei din jur şi capabil să influenţeze lumea în virtutea acestei embleme” (subl.mea)17.

Ceea ce condamnă Benda este mai degrabă pragmatismul acestor cărturari care abdică de la ideea de dreptate, de libertate şi de frumos în favoarea ideii de utilitate socială; utilitatea socială este cea care devine modul de definire a ideii de dreptate şi de frumos18. Aceşti gânditori care cer ca „toga să se plece în faţa spadei” reprezintă pentru Benda o noutate, cel puţin pentru spaţiul francez, gânditori care, colportând idei de subminare a democraţiei, se transformă în partizani zeloşi ai regimurilor autocratice19.

Un amănunt se cere adăugat, deloc lipsit de substanță: Benda se număra la începutul secolului XX prin tre cei care susțineau cauza lui Dreyfus. Primul război mondial și succesul naționalismului în Franța – numai dacă ne referim la Marcel Baurres sau la succesul de masă al ziarului Action français – reprezintă adevăratul mobil al redactării acest eseu, unul prin care încearcă să impună o definiție restrictivă a intelectualului. Această versiune radicală a portretului intelectualului face din acesta o incarnație a spiritului critic, un misionar și, la rigoare, un martir al principiilor nobile în mijlocul barbarilor. În cele din urmă, intelectualul trebuie să fie nonconformist, să gândească altfel, chiar împotriva opiniei publice și, acționând astfel, nu poate să nu devină un critic al timpurilor sale20. S‑ar părea că intelectualul nu are de ales: trebuie să fraternizeze cu masele – viziunea gramsciană – dar pierzându‑şi independenţa şi statutul de minte limpede, de călăuză autentică a societăţii, în viziunea pesimistă a lui Benda. Singura şansă de evadare din această capcană a istoriei nu este decât exilul intelectualului, cel puţin la această concluzie ajunge Theodor Adorno. În caz contrar, „[a]daptându‑te la slăbiciunea celor năpăstuiţi, [nu faci altceva decât să] confirmi prin ea premisa dominaţiei şi te dai tu însuţi după măsura gro‑ solăniei, inconştienţei şi a violenţei necesare în exercitarea puterii”21. Exilul, starea de a te simţi tot timpul în afară, devine din punct de vedere metafizic o stare de nelinişte, de dezrădăcinare, o încercare de a rămâne suspendat. Dar cum aceasta este imposibil, „[f]or a man who no longer has a homeland, writing becomes a place to live”22. Prin această detaşare intelectualul devine singurul care poate înțelege și explica mecanismele transformării realității23.

Ceea ce era cândva o vocaţie se transformă într‑o carieră; iar dacă înainte intelectualul era până la urmă imaginea unei elite, în perioada interbelică, peste tot în Europa – şi foarte vizibil şi în România –, intelectualul răsare de pretutindeni; tocmai eclectismul originii sale este cel care generalizează radicalismul. Acest radicalism stă la baza proliferării intelectualului subversiv24, cel care militează pentru construirea unei alternative prin mijloace care subminează fundamentul democratic al societăților interbelice. Scopul multora dintre intelectualii acestei perioade nu mai este acela de a obține un consens social asupra căilor de urmat, ci de a‑i convinge pe ceilalți că viziu‑ nea lor asupra schimbării sociale este singura validă. Pentru acești intelectuali societatea se confrunta cu numeroase probleme, care impuneau soluții rapide. Bineînțeles, ei – intelectualii – erau singurii capabili să găsească răspunsurile potrivite. Promovând utopiile – nazismul în Germania, comunismul în Rusia, dar și pacifismul în Franța25 – intelectualii au eșuat. Au uitat un amănunt esențial: „The study of human institutions is always a search for the most tolerable imperfections”26.

O ultimă remarcă, înainte de a vedea cum și‑au (re)construit intelectualii români identitatea în această lume diferită. Peste tot în Europa, grație puterii editoriale, intelectualii devin tot mai mult figuri publice, capabile să influențeze masele. Până la urmă este vorba despre transferul dinspre vita contemplativa spre vita activa (Wolf Lepenies). Dar, alături de acest intelectual public regăsim aproape tot timpul pe cei care se autodefinesc drept intelighenție. De fapt, intelighenția devine pandantul intelectualului public, pentru că scopul lor nu este neapărat de a fi creatori de idei, ci mai degrabă colportori. Pentru intelighenție important este să rămână la curent cu ideile pe care intelectualii le produc. În schimb, rolul său este cel de diseminare. Că este profesor, jurnalist, activist social sau chiar ideolog politic, membrii intelighenției nu fac altceva decât să lege mutual masele și intelectualii. Régis Debray este convins că numai datorită intelighenției au reușit intelectualii să dobândească puterea simbolică, ce a marcat mai ales societățile occidentale și întreg secolul XX.

România interbelică: tânăra generaţie și obsesia primenirii

„Cred, mai întâi, în vitalitatea indestructibilă a neamului românesc. […] Fără credință în această vitalitate indestructibilă aș cădea în cel mai negru pesimism. Ceva mai mult: aș fi căzut în ispita de a fi revoluționar”27.

„Vrem minunea cuvântului nou și plin în sine. […] Să ne ucidem morții”28.

Profilul generației ‘27[29] ce se afirmă în interbelic se remarcă printr‑un atribut esențial: tinerețea. Mișcările tinerilor, fenomen european de reînnoire a generațiilor, se caracterizează printr‑un gust al nonconformismului accentuat de fenomenul războiului care a cruțat‑o și de criza social‑economică ce a convins‑o că refugiul din cetate nu este o opțiune: „Ils seront acteurs et même moteurs de l’histoire”30. Reluând titlul unul articol din 1934 tineretul devine o nouă categorie socială:

„Până acum zece ani tinerețea era privită drept o situațiune între copil și om cumsecade […]. Un tânăr nu putea aspira la o întrebuințare socială, decât în momentul când toți din jurul său, mai marii, îi acordau un certificat de perfectă și docilă normalitate […], când devenea un număr dintr‑o serie, coincizând perfect cu tipul de mediocritate”. Respingând valorile lumii vechi și refuzând să mai fie doar o simplă verigă în lanțul generațiilor, tineretul „nu admite să fie prins de nimeni pentru viitor, dorind să‑și păstreze mâinile absolut libere, iar spiritul într‑o perfectă disponibilitate. Se înșeală acei care cred că generația următoare va respecta obligațiunile luate fără consimțământul ei”31.

Moștenirea pe care războiul de reîntregire (formula prin care era cunos‑ cut în epocă) a lăsat‑o în urma sa, pe lângă „hemoragia subită” în rândul generațiilor de intelectuali, a împărțit și generațiile. Dispar figuri emblema‑ tice ale spațiului cultural românesc, din motive biologice (Petre Carp, Titu Maiorescu, A.D. Xenopol, I.L. Caragiale)32, unii devin marginalizați murind în deplină ignoranță (cum s‑a întâmplat cu Slavici), alții, în schimb, care păreau să devină adevărate spiritus rector al unei noi generații, cum era Vasile Pârvan, se sting prematur. Indiferent de motivul pentru care aceștia părăsesc scena culturală și socială (poate cel mai nedreptățit de istorie este totuși Constantin Stere, liderul generației sociale de la 1907, care din cauza filogermanismului și al ideilor socialiste nu va reuși să devină un lider de generație), se impunea schimbul liderilor generaționali.

Dar până la alegerea sau nașterea liderilor, dezbaterea interbelică debutează cu delimitarea conceptului de generație, prin aceasta înțelegând obsesia definirii caracterelor identitare și a misiunii proprii. Aceste tribulații precipitate reflectă o teroare a istoriei, o apăsare care – după 1918 – părea să lase aceste valuri de tineri neancorate din punct de vedere istoric. Era o simplă aparență, pentru că generația tânără, sătulă de mimetismul occidental al generațiilor anterioare și degrevată de misiunea istorică a unității naționale, își regăsea rostul în experimentarea autenticului românesc. După cuvintele lui Mircea Eliade,

„[e]ram liberi, disponibili pentru tot felul de experiențe. În credința mea de atunci, experiențele acestea nu erau menite să încurajeze diletantismul sau anarhia spirituală. Ele ni se impuneau printr‑o fatalitate istorică” (subl.autor)33.

Reîntoarcerea spre propriul itinerar spiritual era întărită și de sentimentul de criză pe care Occidentul părea să îl traverseze. Tot Eliade surprinde această moștenire a războiului asupra conștiințelor:

„Mitul progresului infinit, credința în rolul decisiv al științei și industriei, care trebuiau să instaureze pacea universală și justiția socială, primatul raționalismului și prestigiul agnosticismului – toate acestea se spulberaseră pe fronturile de luptă”34.

Tânăra generație românească, cea de a șasea generație din istoria socială a României moderne conform „cronologiei” lui Mircea Vulcănescu, traversează două momente definitorii: momentul spiritual cuprins între 1925–1929, al definirii programului și al misiunii, rezultatul fiind Itinerariul spiritual redactat de Eliade, și o a doua fază, nespirituală de această dată, 1929–1932, a decepțiilor, în care criza economică și instituțională, șomajul intelectual și repudierea culturală de către generația războiului o aruncă în brațele luptei politice, extremiste chiar35. Dar Vulcănescu merge mai departe, definind tânăra generație nu doar ca un simplu concept biologic, ci în deplinătatea sa sociologică. Generația este pentru el „o grupare socială bio‑psiho‑istorică”, în care intervalele de vârstă sunt apropiate36 și în care „conștiința solidarității” are ca resort intim memoria unui eveniment istoric izbucnit în momentele de formație intelectuală.

Cu atât mai mult zdruncinarea conștiinței acestei generații și acutizarea precoce a sentimentului istoricist o îndrumă spre experimentarea autenticului ca formă de joc la sfârșitul istoriei (în sensul pe care îl dă acestui concept Francis Fukuyama). Tocmai asta încearcă să nege tânăra generație: ideea că istoria s‑a sfârșit. Asemeni unui proces de transmutatio mundi ei redescoperă spiritualul ca esență a individului și constată că totul trebuie trecut „prin foc și sabie”. Alexandru Vianu nu ezită să se facă avocatul unei astfel de soluții radicale. Cauza? Omul modern este caracterizat prin „încordare” spirituală, o existență care se derulează într‑o „dualitate contradictorie” marcată de „dezorientare și încordare, criză și posibilitate”37. Tocmai de aceea tineretul devine singurul mijloc de „fortificare a vieții publice”, iar fascismul–„spiritul întreprinzător” juvenil care se opune „spiritului recapitulator” al senectuții – devine pentru autor un model de urmat, mai ales că e singurul tip de regim politic care „a lansat în lume un anumit stil eroic al existenței, potrivit unei epoci de tragism și vitalitate”38.

„Dacă tineretul reprezintă valoare universală a epocii acesteia, numai autenticitatea lui, modul direct al realizării, atitudinea conformă cu sine și seriozitatea autocontrolului sunt garanțiile unei integrări efective în actualitate și ale conștiinței unei misiuni excepționale. Din însușirea morală a sincerității decurge calitatea intelectuală a omului tânăr de astăzi”39.

O astfel de revoluție propune tânăra generație, înălțimea acestor aspirații plasând‑o din punct de vedere etic deasupra vechii generații politicianiste. 1918 este un an atipic pentru români; criza pe care România o traversează în perioada interbelică se mai întâlnește ca amploare doar în sânul statelor învinse, ca Ungaria sau Germania, sau în Italia, care, deși câștigase războiul, pierduse pacea. România, dimpotrivă, deși pierduse războiul, reușise „să câștige pacea” (Sorin Alexandrescu), un succes insuficient pentru o generație care vedea în trecut o istorie a imposturii. Ceea ce trebuia să fie un moment de continuare a consolidării statului român și de refondare a consensului social se transformă într‑o ruptură care antagonizează societatea românească, dând naștere unei dezbateri de amploare între oportunitatea continuării occidentalizării și necesitatea reîntoarcerii la origini, la autentic, la tradiție. Tânăra generație, prin opțiunea sa excesiv spiritualizantă se detașează profund de toate generațiile care au contribuit la construirea României moderne, dar mai ales față de generația pașoptistă, momentul terminus al modernizării românești. Aceste două generații, cea de la 1848 şi cea de la 1927, deşi par complementare, sunt într‑o profundă antiteză40. Generaţia paşoptistă milita pentru sincronism, nutrind la un destin european al spaţiului românesc. Această emulaţie faţă de Occident poate fi tradusă prin formula lui Ion Heliade‑Rădulescu: „Totul e de făcut!” În schimb, generaţia de la 1927, care aderă la o ideologie naţională axată pe profetism şi mesianism, crede cu fervoare într‑un destin românesc. Dacă paşoptiştii credeau în perenitatea valorilor occidentale (mesianism pozitiv – după expresia lui George Călinescu), generaţia Manifestului Crinului Alb se lasă absorbită de mesianismul negativ al mişcării legionare în virtutea căruia tot ce este străin „trebuie trecut prin foc şi sabie”, pentru că „totul e putregai”. O dispută de idei care este purtată de către intelectuali, mai ales cei tineri.

Menționam mai sus că tânăra generație interbelică se remarca prin non‑conformism. Nonconformismul, în opoziție cu valorile vechii Românii, se traducea pentru ei prin anticapitalism, antiliberalism și antiraționalism, încercând prin aceasta să reînnoiască noțiunile dezbaterilor politice. De aici se naște și (bi41)polarizarea în jurul clivajului dreapta‑stânga, vizibil mai ales în presă. Se impune aici o paranteză mai largă. Printre numeroasele schimbări pe care marele război le‑a provocat, una pare a fi trecută prea ușor cu vederea: apetența publicului pentru actualitate, dorința de informare rapidă asupra problemelor. Dacă istoria s‑a accelerat, omul a preferat să intre și el în această cursă s informării. Rolul de colportor al informației și‑l asumă presa, care explodează în perioada interbelică42. De la ziare regionale la ziare centrale, oficioase și presă ilegală, orientări ideologice diferite, hebdomadare sau mensuale, reviste ilustrate până la broșuri, cu tiraje și număr de apariții foarte variate, toată această explozie a publicisticii relevă un aspect esențial: lectura ca formă de informare. E drept, nu putem stabili un număr exact al cititorilor (într‑o țară în care jumătate din populație era totuși anal‑ fabetă); mai mult de atât, nu putem ști câți dintre cei care răsfoiau ziarele sau revistele practicau o lectură silabisită sau critică. Dar, dincolo de aceste inconveniente, trebuie să remarcăm că presa, cea care până la urmă ajută la difuzarea opiniilor și a informaţiei, renunţă sau trece în plan secundar rolul său informativ, devenind un formator de opinie și chiar un formator al unei culturi de masă. Esenţială devenea acum provocarea unei anumite atitudini. Iată cum ziarele își asumă rolul de a oferi oamenilor cu opinia nestructurată fundamentul argumentativ pentru a putea să creadă, inoculând cititorului impresia că poate avea propria viziune asupra societăţii.

Intelectualul român nu putea rămâne departe de acest canal prin care avea posibilitatea, în sfârșit, să ia contact cu masele, să încerce să le educe, dar și să devină o figură populară, trăsătură importantă în era votului univer‑ sal. Propaganda, îndemnurile electorale ca și atacurile la adresa oponenților politici erau ceva ordinar în presa românească din interbelic. Fiind ieftine și finanțându‑se din reclame, ziarele interbelice contribuie decisiv la afirmarea unor noi personalități culturale și chiar politice43. Critica permanentă la adresa politicului, a vechiului, necesitatea primenirii, chiar a refondării spațiului public, dar de pe alte principii, și asumarea unei etici sociale din care politicul este evacuat: acestea ar fi doar câteva dintre elementele prin care scriitorul‑intelectual se transformă într‑o instanță morală a societății, ceea ce în fond se transferă într‑o creștere a influenței sale asupra opiniei publice44.

– Va urma –

NOTE:

1 This work was supported by a grant of the Romanian National Authority for Scientific Research, CNCS – UEFISCDI, project number PN‑II‑ID‑PCE–2011–3–1089.
2 Wolf Lepenies, Ce este un intelectual european? (intelectualii și politica spiritului în istoria europeană), București, Editura Curtea Veche, 2012, p. 273.
3 Adam Smith sintetiza astfel această schimbare de viziune: „Nu bunăvoinței cârciumarului sau a brutarului ne datorăm masa, ci doar faptului că și aceștia își au ochii ațintiți asupra propriului interes”. Ibidem, p. 296.
4 Idem, Ascensiunea și declinul intelectualilor în Europa, Cluj, Editura Casa Cărții de Știință, 2005, p. 18.
5 Ibidem, p. 53.
6 Sergio Luzzatto, Tineri revoltați și revoluționari (1789–1917), în Giovanni Levi, Jean‑Claude Schmitt (coord.), Istoria tinerilor în Occident, vol. 2‑Perioada contemporană, Iași, Editura Institutul European, 2001, p. 231.
7 Ute Frevert, Heinz‑Gerhard Haupt (coord.), Omul secolului XX, Iași, Editura Polirom, 2002, p. 213.
8 W. Lepenies, Ce este un intelectual european?, p. 165.
9 Ibidem, p. 54: revalorizarea timpului în detrimentul spațiului favorizează conceptualizarea și exploatarea celeilalte dimensiuni a timpului, viitorul, care este în fond latura posibilităților dezirabile, spre deosebire de trecut, latura dezirabilului imposibil. „Programul antimelanco‑ lic al futurismului comportă, în special, cultul progresului și al vitezei, opus celui al muzeelor, al ruinelor și al monumentelor; tinerețea are o valoare mai mare ca vârsta adultă, și gimnastica e mai valoroasă ca lectura”.
10 W. Lepenies, Ascensiunea și declinul intelectualilor în Europa, p. 18.
11 Theodor Adorno, Minima moralia (reflecţii dintr‑o viaţă mutilată), Bucureşti, Editura Univers, 1999, p. 17.
12 Timothy David Shakesby, Redeeming America: Politics, Culture and the Intellectual in the USA, with special reference to the ‘New York Intellectuals’, teză de doctorat, The University of Cambridge, King’s College, September 1996, p. 97.
13 Ibidem, p. 101.
14 Edward Said, Representations of the Intellectual, New York, Vintage Books, 1996, p. 3–4.
15 Julien Benda, Trădarea cărturarilor, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 61.
16 Ibidem, p. 62.
17 Ibidem, p. 64.
18 Ibidem, p. 83.
19 Ibidem, p. 105.
20 Pascal Ory, Jean‑Francois Sirinelli, Les intellectuels en France de l`Affaire Dreyfus a nos jours, Paris, Editura Armand Colin, 1986, p. 9.
21 Theodor Adorno, Minima moralia op. cit, p. 18.
22 Theodore Adorno, apud E. Said, op.cit, p. 58.
23 Ibidem, p. 60.
24 Jeffrey C. Goldfarb, Civility and Subversion (the intellectual in democratic society), Cambridge, Cambridge University Press, 1998, p. 17.
25 Conciliatorismul politicii externe engleze și franceze are pentru Thomas Sowell o explicație de ordin sociologic. Franța a fost statul care – la sfârșitul primului război mondial – suferise cele mai mari pierderi, din toate punctele de vedere. „No country was more fertile soil for pacifism and demoralization, and no one created more of both than France’s intelligentsia”(p.216). Așa se explică teroarea acestor societăți în fața posibilității unui eventual război. Deviza era „orice, mai puțin războiul”. „Being a pacifist in the 1920s and 1930s was a badge of honor, and pacifist phrases facilitated admission to the circle of the self‑congratulatory elites” (p.217). Pentru societățile fran‑ ceză și, într‑o mai mică măsură, engleză războiul în sine era un inamic. Așa se explică și poate fi înțeleasă declarația lui Neville Chamberlain, premierul Angliei, după semnarea Acordului de la Munchen în 1938: „I believe it is peace for our time”. Vezi Thomas Sowell, Intellectuals and Society, New York, Editura Basic Books, 2009 (paginile citatelor fac trimitere la această ediție).
26 Richard Epstein, apud Ibidem, p. 79.
25 Conciliatorismul politicii externe engleze și franceze are pentru Thomas Sowell o explicație de ordin sociologic. Franța a fost statul care – la sfârșitul primului război mondial – suferise cele mai mari pierderi, din toate punctele de vedere. „No country was more fertile soil for pacifism and demoralization, and no one created more of both than France’s intelligentsia”(p.216). Așa se explică teroarea acestor societăți în fața posibilității unui eventual război. Deviza era „orice, mai puțin războiul”. „Being a pacifist in the 1920s and 1930s was a badge of honor, and pacifist phrases facilitated admission to the circle of the self‑congratulatory elites” (p.217). Pentru societățile fran‑ ceză și, într‑o mai mică măsură, engleză războiul în sine era un inamic. Așa se explică și poate fi înțeleasă declarația lui Neville Chamberlain, premierul Angliei, după semnarea Acordului de la Munchen în 1938: „I believe it is peace for our time”. Vezi Thomas Sowell, Intellectuals and Society, New York, Editura Basic Books, 2009 (paginile citatelor fac trimitere la această ediție).
26 Richard Epstein, apud Ibidem, p. 79.
27 Răspunsul lui Constantin Rădulescu‑Motru la ancheta „In ce cred?”, în Adevărul literar și artistic, an X, nr. 573 din 29 noiembrie 1931.
28 Manifest către tinerime, în Contimporanul, an III, nr. 46 din 16 mai 1924, p. 2.
29 Explicația oferită de Dan C. Mihăilescu pentru adoptarea acestei denumiri este simptomatică pentru atmosfera culturală a perioadei: în primul rând, publicarea Itinerarului spiritual de către Mircea Eliade chiar în paginile ziarului Cuvântul. În al doilea rând, dar la fel de important, tot în 1927, la Iași Corneliu Zelea‑Codreanu punea bazele Ligii Arhanghelului Mihail. Intelectual, dar și politic, tânăra generație începea să se exprime odată cu anul 1927. Apud Marta Petreu, De la Junimea la Noica (studii de cultură românească), Iași, Editura Polirom, 2011, p. 251–252.
30 P. Ory, J. Francois‑Sirinelli, Les intellectuels en France, p. 91.
31 Alexandru Mironescu, Tineretul: o nouă categorie socială, în Revista Fundațiilor Regale, an I, 1934, nr. 4, p. 128, 130.
32 Universul literar și artistic evocă într‑un serial memorialistic intitulat „Scriitorii noștri dispăruți în timpul războiului” cele mai importante figuri care au dispărut în timpul primului război mondial. Astfel, sunt scrise medalioane în memoria lui Barbu Ștefănescu‑Delavrancea, Ion Luca Caragiale, Titu Maiorescu. Evident, nu se poate afirma că acești oameni au murit din cauza războiului. De altfel, Lucian Boia remarca faptul că puțini dintre cei care se făcu‑ seră avocații intrării României în primul război mondial s‑au înrolat voluntari sau au fost în primele rânduri ale frontului. În comparație cu situația din Franța, patriotismul universitari‑ lor sau al scriitorilor români apare ca unul de paradă. Lucian Boia, „Germanofilii” (elita intelectuală românească în anii primului război mondial), București, Editura Humanitas, 2009, p.123–124.
33 Mircea Eliade, Memorii, vol. I, Mircea Hadonca (ed), București, Editura Humanitas, 1991, p. 145.
34 Ibidem, p. 144.
35 Mircea Vulcănescu, Generație, în Criterion (revistă de arte, filosofie și literatură), an I, 1934, nr. 3–4, p. 3–6, studiu reluat și în volumul Mircea Vulcănescu, Tânăra generație (crize vechi în haine noi. Cine sunt și ce vor tinerii români?, Marin Diaconu (ed), București, Editura Compania, 2004, p.41-75.
36 Enumerarea anilor de naștere a corifeilor tinerei generații este edificatoare pentru această solidaritate biologică, de vârstă: 1904‑ Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Dumitru Georgescu, 1905‑Petru Comarnescu, 1907‑Traian Herseni, Mircea Eliade, Dan Botta, 1909‑ Anton Golopenția, Constantin Noica, 1911‑Emil Cioran.
37 Alexandru Vianu, Libertate și cultură, București, Editura Tiparul Universitar, 1937, p. 23. Culegerea de texte apare postum (autorul murise în 1933), fiind rezultatul comasării tuturor articolelor pe care Al. Vianu le publicase în revistele de cultură românești mai ales după 1930. Volumul este prefațat de către Tudor Vianu, fratele autorului.
38 Ibidem, p. 25.
39 Ibidem, p. 26.
40 Diferenţa între cele două generaţii nu constă doar în violenţa şi radicalismul generaţiei interbelice. Dacă primul naţionalism justifica şi grăbea o mai rapidă aliniere a civilizaţiei româneşti la valorile occidentale, cel de după 1900 insistă tot mai mult asupra individualităţii româneşti, a culturii specifice şi a destinului propriu. Naţionalismul autohtonist se impunea în faţa celui cu finalitate europeană.
41 Evident, a existat o stângă intelectuală românească, dar nu trebuie să uităm că afirmarea ei era cel puțin intimidată de caracterul ilicit al ideologiei comuniste în România, blocând prin aceasta posibilitatea unei dezbateri libere de idei. Vezi Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930–1950, București, Editura Humanitas, 2011.
42 Câteva date statistice sunt relevante pentru o astfel de supoziție. Astfel, în perioada inter‑ belică au continuat să apară sau au fost înființate numeroase ziare, buletine sau reviste. Pentru marile orașe situația se prezintă astfel: București – 415 publicații, Iași – 72, Cluj – 57, Craiova – 39, Chișinău – 25, Cernăuți – 22, Timișoara – 19. Evident, nu înseamnă că aceste reviste au apărut de‑a lungul întregii perioade luată ca eșantion (1918–1940). Dar, chiar dacă prezența lor era efemeră, efervescența publicistică rămâne o caracteristică. Cf. Ion Hangiu, Dicționarul presei literare românești (1790–2000), București, Editura Institutului Cultural Român, 2004, Indice de reviste după localitatea de apariție p. 881–910.
43 Ca exemplu sugestiv reamintesc aici cazul ziarului Cuvântul, înființat de către Nae Ionescu în mai 1926 cu sprijinul lui Pamfil Șeicaru. Cuvântul, prin apariția și anvergura sa, consolida rolul intelectualului jurnalist în presa românească interbelică, Pamfil Șeicaru și Nae Ionescu urmărind să creeze o mișcare asemănătoare celei a lui Maurice Barres și a lui Charles Maurras din Franța. Șeicaru era de altfel convins că forța mișcării lui Maurras exprimă „rolul hotărâtor al intelectualilor în viața modernă”. Vezi Florin Țurcanu, Mircea Eliade, prizonierul istoriei, București, Editura Humanitas, 2007, p. 106–107.
44 Liviu Malița, Eu, scriitorul, Cluj Napoca, Centrul de Studii Transilvane‑Fundația Culturală Română, 1997, p. 27.