Industria tuicii se bucura in Runcu de oarecare dezvoltare. Cele 35 alambicuri ale satului se repartizeaza pe un numar de 377 gospodarii. Deci la fiecare 10-11 gospodarii exista un alambic.
Existenta si dezvoltarea acestei industrii in sat, precum inca si anumite circumstante ori caractere ale ei, in ceea ce priveste timpul productiei si variatiile de productie, sunt determinate de diversi factori cosmici. Mai intai de toate, existenta si dezvoltarea tuicaritului sunt determinate de un factor cosmic: posibilitatile de cultura pe care le ofera solul local. […]
Produsul obtinut din colaborarea acestor mijloace apartine in intregime proprietarului-producator. El, insa, ii poate da destinatii diferite. Sa urmarim deci produsul in destinatiile pe care le capata.
O prima destinatie este cea a consumului in familie, intelegandu-se mai ales consumul obisnuit al membrilor care compun familia producatorului, dar si consumul extraordinar care, – desi participa si persoane din exterior – totusi isi pastreaza caracterul de consumatie in familie deoarece are loc in cadrul anumitor ocazii importante pentru viata de familie, cum ar fi nuntile, praznicile, pomenile. […]
O alta intrebuintare pe care o capata tuica produsa este aceea de stimulent al activitatii lucratorilor intrebuintati de chiaburii satului, fie in exploatatiile lor agricole, fie in alte intreprinderi ale lor. […] O exploatatie agricola, in masura in care utilizeaza brate de lucru salariate, exterioare familiei, pierde caracterul de gospodarie spre a-l capata pe acela de mica intreprindere capitalista. Caracteristica gospodariei este dependenta sa de familie. Gospodaria, dupa cum am mai spus-o, utilizeaza mijloace apartinand familiei, intre altele utilizeaza munca familiei. In masura in care exploatatia agricola nu foloseste munca mana de lucru a familiei, in acea masura nu e dependenta de familie, este autonoma, straina familiei. […] Intrucat cantitatea de tuica pe care chiaburii, acesti mici capitalisti ai satului, o destina intretinerii zelului lucratorilor lor angajati, este destinata unor oameni din afara familiei lor, pe care ii utilizeaza intr-o intreprindere oarecum autonoma fata de familia lor, aceasta cantitate de tuica este destinata unei intrebuintari exterioare familiei.
In fine, o alta cale pe care o ia tuica produsa, in aceasta prima ipoteza, este calea pietei. Cu aceasta ocazie vom avea inca odata de subliniat diferenta intre tuicarii fruntasi ai satului si restul. Dintre cei 36 proprietari ai alambicurilor, 23 nu vand nimic din tuica produsa, ci o pastreaza pentru casa. […] Nu vand tuica decat 13 alambicari, dintre care 8 sunt chiaburi ai satului, iar restul de 5, in genere, oameni indestulati: doar unul singur dintre ei daca este mai nevoias.
Em. Buznea (1932), „O industrie taraneasca. Industria tuicii in satul Runcu”, Arhiva pentru Stiinta si Reforma Sociala, nr. 1-4 [PDF integral pe ARHIVA SOCIOLBUC]
Lasă un răspuns