Dimitrie Gusti – profesorul fondator de şcoală sociologică
– partea I –
Zoltán Rostás, extras din volumul Dimitrie Gusti. Cronologia vieţii şi operei, 2014
Misiunea de a scrie un studiu introductiv la o biobibliografie a profesorului Dimitrie Gusti este pe cât de onorantă, pe atât de dificilă. Mai ales pentru că autorul este implicat în întocmirea acestei lucrări alături de echipa de la BCU şi este conştient de necesitatea imperioasă a elaborării acestui instrument de cercetare, dar pe de altă parte cunoaşte şi limitele inerente ale acestei culegeri de informaţii. A elabora o biobibliografie a profesorului Gusti după reguli academice depăşeşte cu mult domeniul istoriei sociologiei în care profesorul s-a consacrat. La capătul acestei întreprinderi cercetătorii – beneficiari ai acesteia – se vor convinge de dinamismul de excepţie al acestei vieţi, de ramificaţiile multiple ale acestei activităţi, de complexitatea construcţiei acestei opere. Prin urmare, acest studiu introductiv nu poate să se refere la întregul fenomen gustian, ci numai la opera şi parcursul vieţii şi posterităţii profesorului – ceea ce este cuprins în acest volum. Va fi nevoie de un studiu despre reţeaua socială a profesorului, pe măsura conturării dimensiunii corespondenţei sale. Şi, fără îndoială, copleşitoarea cantitate de referinţe la opera şi activitatea sa – aflată şi aceasta în curs de colectare – impun un alt studiu privind imaginea sa ce se degajă din publicaţiile şi arhivele autohtone şi străine.
Ar fi fost infinit mai simplă realizarea unei biobibliografii şi a unui studiu introductiv pentru un sociolog de catedră, chiar eminent, decât pentru un fondator de şcoală sociologică, mai cu seamă dacă personalitatea în cauză este din sud-estul european. Dificultatea este sporită şi de faptul că, după primul război mondial, promovarea şi cultivarea ideii de „şcoală” a intrat în declin. Şi, totuşi, în România interbelică sociologia s-a impus, s-a instituţionalizat printr-o şcoală de tip atelier fondată de profesorul Dimitrie Gusti, după toate regulile recunoscute ale şcolii.[1]
În cele ce urmează încerc o prezentare succintă a operei şi carierei acestei personalităţi importante a culturii române, care a reuşit să capteze atenţia cercurilor ştiinţifice europene şi americane în domeniul ştiinţelor sociale, făra să intru nici în detalirea reţelei sale sociale, nici în analiza imaginii activităţii sale teoretice, de organizare a vieţii ştiinţifice şi culturale.
Dimitrie Gusti a fost cel care a pus bazele învăţământului sociologic modern în România, a iniţiat o comunicare coerentă a specialiştilor români şi străini în domeniul ştiinţelor sociale în cadrul Institutului Social Român. Paralel, pe baza unui sistem sociologic original, a organizat cercetarea monografică a satelor româneşti, a introdus tinerii în practica cercetărilor de teren, punând astfel bazele unei autentice şcoli sociologice. După o scurtă experienţă ministerială ţărănistă, dedicată reformei învăţământului şi ridicării culturale a satelor, ca director al Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, a iniţiat mişcarea echipelor studenţeşti pentru modernizarea multilaterală a localităţilor din Romînia. În dublă calitate de director al Fundaţiei şi preşedinte al Institutului Social Român, a fondat Muzeul satului, a condus elaborarea Enciclopediei României, a iniţiat Legea Serviciului Social, a organizat cel de-al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie de la Bucureşti. Voi trata, de asemenea, succint, procesul de eliminare în anii ’40 a sociologiei şi a profesorului Gusti din toate sferele vieţii intelectuale, apoi reabilitarea anevoioasă şi parţială din anii ’60. Voi urmări până în anii ’80 ondulaţiile în tratarea subiectului Gusti.
Sursele unei cariere universitare
Dimitrie Gusti s-a născut la 13 februarie 1880 la Iaşi. După studiile liceale în oraşul natal, în 1898 a început şi studiile universitare la prima universitate românească, tot la Iaşi. După un an de studii de filosofie îşi continuă pregătirea universitară în Germania. Primele cursuri audiate au fost cel de filosofie al lui Friedrich Paulsen şi cel de sociologie al lui Georg Simmel, la Universitatea din Berlin. După un an de acumulare intensivă atât a limbii germane, cât şi a disciplinelor din programa universitară, se mută la Universitatea din Leipzig şi participă la lecţiile şi experienţele de laborator ale lui Wilhelm Wundt, devenit apoi conducătorul său de doctorat. Alături de cursurile acestuia, Gusti îi mai audiază pe Karl Büchner, profesor de ştiinţa statului, precum şi pe Paul Barth, Karl Lamprecht şi pe Friedrich Ratzel, nume de rezonanţă ale ştiinţelor sociale europene. Pe lângă pregătirea tezei de doctorat, prezintă referate de istorie socială a României, publică articole pe teme sociale şi sociologice, din care se vede foarte clar interesul, ba mai mult, preocuparea tânărului Gusti pentru problema ţărănească din România.
Dar, în egală măsură, Gusti se intereseza şi de mişcarea sociologică a vremii, scriind în reviste germane şi româneşti despre cărţile sociologilor de marcă. În 1904 a obţinut titlului de doctor cu teza intitulată Egoismus und Altruismus, cu subtitlul Zur soziologischen Motivation des praktischen Wollens, şi în acelaşi an publică importanul studiu Die Donaufrage, o lucrare de drept internaţional legată de navigaţia de pe Dunăre. În ciuda acestor rezultate, Gusti îşi continuă studiile de aprofundare la Berlin, unde lucrează cu Franz von Liszt pentru adâncirea cunoştinţelor de sociologie criminalistică, drept şi economie. În aceşti ani se documentează intens şi ţine o comunicare cu titlul Die Grundbegriffe des Pressrechts. Eine Studie zur Eifuhrung in die Pressrechtlicken Probleme. Comunicarea a apărut în formă de volum în 1908. Nu se ştie de ce, această temă nu este dezvoltată într-o nouă lucrare de doctorat, conform intenţiei lui Gusti, dar cert este că problematica presei, a influenţei exercitate de aceasta, a propagandei îl va preocupa, mai ales pentru a obţine recunoaşterea publică a sociologiei căreia i s-a dedicat.
După o tentativă nereuşită de a ocupa prin concurs o catedră universitară la Iaşi în 1908 (a fost respins pe motiv că era considerat prea tânăr pentru postul cerut), Gusti petrece un semestru la Paris, cu scopul de a cunoaşte mai profund şi direct de la sursă sociologia lui Durkheim. Apoi revine la Berlin, unde profesorul Gustav von Schmoller îi propune un post de docent în Germania. Gusti optează însă pentru o nouă încercare de numire la Universitatea din Iaşi, probabil şi sub influenţa lui I. L. Caragiale. Astfel, la 1 aprilie 1910 este numit profesor agregat definitiv la Catedra de Istorie a Filosofiei Greceşti, Etică şi Sociologie de la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi.[2]
Urmărind activitatea lui Dimitrie Gusti după instalarea la Universitatea din Iaşi, ne surprinde o schimbare a comportamentului său academic. Dacă în timpul studiilor prelungite nu cunoaştem vreun interes pentru organizare, fie măcar la nivelul vieţii studenţeşti, absorbit fiind de studiu, uneori până la epuizare, începând din primăvara lui 1910 surprinde comunitatea academică ieşeană prin planuri de organizare şi chiar demersuri concrete. Pe modelul seminariilor din Germania, introduce această formă de activitate academică la catedra sa. Constatând haosul din Biblioteca Universitară, propune un plan de reformă a acesteia pe baza tehnicilor moderne aplicate în universităţile occidentale. Mai mult decât atât, despre fiecare proiect de organizare scrie şi în reviste ştiinţifice germane, cu scopul evident de a informa şi chiar de a promova experienţele ieşene de modernizare în mediul academic german.[3] O dovadă a modului serios de a trata seminarul este volumul de studii cuprinzând lucrările studenţilor săi. Avântul de organizator nu s-a mărginit la cadrele universităţii ieşene. Simţind nevoia unui for academic al ştiinţelor sociale, în martie 1913 propune înfiinţarea unei reviste de înalt nivel ştiinţific – „Arhiva pentru ştiinţe sociale, sociologie, politică şi etică” – menită să realizeze reţeaua de comunicare a oamenilor din domeniul ştiinţelor sociale din ţară şi din străinătate. Dincolo de satisfacerea nevoii de comunicare profesională, Gusti era extrem de preocupat – după cum se poate observa în fragmentul de mai jos din Apel către colaboratorii revistei – de problemele sociale profunde şi de faptul că acestea sunt tratate fără expertiză prealabilă.
„…preocuparea de căpetenie a „Arhivei” va fi studierea şi aprecierea amănunţită şi documentară a realităţii sociale româneşti, aşa cum ea se prezintă astăzi sub diferitele ei feţe, cum sunt bunăoară problema agrară, în toată complexitatea ei, la românii din Regat, ca şi la românii din afară de Regat – problemă care la românii din Regat îşi are şi un ciudat organ de publicitate, cu apariţie rară, dar regulată, şi, pe cât de rară, pe atât de vehementă: răscoalele ţărăneşti; modificarea Codului Civil; modificarea Codului Penal; profunda deosebire dintre sat şi oraş; chestiunea evreiască; viaţa socială şi culturală a românilor; unitatea culturală a vieţii neamului nostru; dreptul la vot; chestiunea Dunării; chestiunea balcanică ş.a.m.d., probleme care în general până acum, afară de rare excepţii, au fost complet neglijate ori deformate de ignoranţi şi diletanţi şi adesea interesaţi.”[4]
După cum arată şi titlul revistei, dincolo de redresarea universităţii, Gusti a vrut să reformeze şi societatea românească, evident, cu aportul ştiinţelor sociale. Deşi a demarat mobilizarea colaboratorilor „Arhivei”, datorită complicării vieţii politice în urma izbucnirii primului război mondial, revista nu a apărut. Evenimentul a provocat însă elaborarea importantului studiu intitulat Sociologia războiului. Cei doi ani de neutralitate a României, între 1914-1916, nu au fost de natură să stimuleze eforturile lui Gusti de organizare a vieţii ştiinţifice. Cu atât mai puţin după intrarea României în război, în vara lui 1916, când Gusti a fost mobilizat la cenzura presei. Nu este rostul acestui studiu de a detalia contextul istoric al acestei etape a vieţii sociologului ieşean, dar menţionăm, că după declanşarea ostilităţilor cu armatele Puterilor Centrale partea de sud a României a fost ocupată de trupele germane, Bucureştiul evacuat, curtea regală şi instituţiile statului s-au refugiat la Iaşi. În ciuda condiţiilor de război, a lipsurilor de tot felul într-un oraş supraaglomerat, datorită unui număr însemnat de intelectuali refugiaţi din teritoriile ocupate, viaţa intelectuală era intensă. Casa lui Gusti devenise şi adăpost, şi atelier pentru cei care construiau o mişcare intelectuală de modernizare a României postbelice.[5]
Această perioadă dificilă a întărit convingerea lui Gusti că este nevoie mai întâi de o asociaţie a specialiştilor dornici să elaboreze treptat un set de strategii ştiinţifice de reformare din temelii a României prin excelenţă rurale, şi ulterior de o revistă de tipul celei plănuite înainte de război.
În ultimul an de război, când în urma păcii dintre germani şi soviete, România a ajuns într-o situaţie disperată, la 18 martie 1918, la propunerea lui Gusti, chiar în casa lui din Iaşi, se formează Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială. Pornind de la constatarea că situaţia catastrofală a României nu se datorează doar condiţiilor externe, situaţiei militare din război, ci şi proastei gestiuni a statului de mai multe decenii încoace, Statutul noi asociaţii conţine şi o vehementă critică socială:
„Asociaţia corespunde, desigur, unei mari necesităţi a timpului. Căci toată lumea va fi de acord a recunoaşte că aproximaţia capricioasă şi improvizaţia haotică a politicii de până acum trebuie să înceteze pentru totdeauna – nu-i mai este de ajuns credinţa în conducător în loc de ştiinţă, dogma în loc de observaţii, şi disciplină oarbă în loc de metodă critică -, care au dus la atât de variate, dese şi pripite experienţe sociale pe socoteala societăţii româneşti. Viaţa publică românească trebuie organizată din nou pe alte temelii. Întâmplarea norocoasă ori nenorocoasă, simpla oportunitate ori simpla chibzuială şi afirmare a nepregătiţilor şi adesea a interesaţilor, trebuie definitiv înlăturate prin introducerea unei pozitive cunoştinţe a lucrurilor, prin o siguranţă cât mai mare în întrebuinţarea mijloacelor disponibile pentru atingerea celor mai nimerite scopuri, în sfârşit prin sistematizarea diviziunii muncii, în aşa chip ca fiecare să facă ceea ce pricepe. Din asemenea preocupări s-a născut ideea întemeierii Asociaţiei.”[6]
După cum se ştie, destinul României s-a schimbat radical în cursul anului 1918. Dintr-o ţară învinsă, cu un tratat de pace împovărător, ca cel de la Bucureşti de la 7 mai 1918, datorită succesului Antantei pe câmpul de bătălie apusean, a ieşit învingătoare. În ciuda euforiei generale, generate de mărirea teritoriului României prin alipirea Transilvaniei, Bucovinei şi Banatului din imperiul austro-ungar şi a Basarabiei din Rusia ţaristă, Gusti şi asociaţii săi au continuat organizarea forului ştiinţific extra-universitar. După întoarcerea autorităţilor la Bucureşti, se mută şi Asociaţia în capitală. La 1 aprilie 1919 apare primul număr al revistei Asociaţiei, „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”[7]. În condiţiile centralizării autorităţii şi conducerii de stat pentru construirea unei ţări întregite cu Basarabia, Bucovina de Nord şi Transilvania, Gusti la rândul lui decide să se mute la Bucureşti, chiar dacă la Iaşi a fost reales decan. Şi fiindcă Gusti şi membrii Asociaţiei vor să sporească ponderea organizaţiei, la 13 februarie 1921 Asociaţia se transformă în Institutul Social Român. Cu această ocazie se consolidează şi structura pe secţii a Institutului, activitatea de acum încolo urmează să se facă în secţiile agrară, industrială şi comercială, financiară, juridică, politică şi administrativă, de demografie, de politică şi igienă socială şi culturală. Între timp, pe lângă activitatea de organizare şi publicaţiile aferente, Gusti ţine cursul de sociologie şi elaborează studii care fundamentează sistemul lui de monografie sociologică. Ştiinţa socială, sociologie, politică şi etică în interdependenţa lor unitară: prolegomene la un sistem (1909-1910), Despre natura vieţii sociale (1910), Realitatea, ştiinţă şi reformă socială (1919) sunt studii care au dat cadrul teoretic al sistemului sociologic gustian.[8]
Conform sistemului deschis al lui Gusti, sistem compus din legi, noţiuni, concepte legate între ele, cadrele reprezintă mediul obiectiv al vieţii sociale: 1. cosmologic (natura înconjurătoare); 2. biologic (viaţa însăşi); 3. istoric (factorul timp); 4. psihologic (formele de conştiinţă). După Gusti cadrele nu sunt inactive, ci exercită o presiune care prin voinţă socială – o lege esenţială a sistemului gustian – realizează patru manifestări sociale: 1. economice; 2. spirituale; 3. etico-juridice; 4. politico-administrative. Raporturile dintre diferitele cadre, dintre diferitele manifestări, precum şi dintre toate acestea sunt reglementate de legea paralelismului. Conform acestei legi gustiene, cercetătorul realităţii sociale nu are voie să pretindă că viaţa socială ar fi determinată de un singur cadru, deci cadrele acţionează concomitent. Teoria cadrelor se aplică la Gusti pe unităţi sociale cu grad mare de integrare (comunităţi, instituţii, grupuri), în care acţionează manifestările sociale într-o relativă stabilitate. Ca urmare a existenţei multitudinii de cadre şi manifestări, Gusti introduce principiul interdisciplinarităţii în cercetarea monografică.
Profesorul Gusti nu a elaborat un tratat de sociologie în care să-şi prezinte sistemul. Dar, din studiile sale se degajă clar caracterul de sistem. Aşa cum a observat Traian Herseni, un profund cunoscător al gândirii teoretice a maestrului său, „Profesorul D. Gusti nu este autorul unui sistem disparat de sociologie, etică şi politică, ci a unui singur sistem despre întreaga realitate socială, sistem unitar, în care cele trei ştiinţe corespund unor perspective necesare pentru lămurirea completă a obiectului comun.”[9]
Nu este de mirare că la 10 octombrie 1918 Gusti este ales membru corespondent, iar în 1919 membru activ al Academiei Române.
Circuitul – seminar, sat şi sferă publică
De-a lungul anilor ’20 Institutul Social Român îşi va mări treptat numărul secţiilor, unele vor edita şi buletine separate, dar cea mai de seamă activitate, sau, în orice caz, cea mai vizibilă, rămâne organizarea ciclurilor de conferinţe publice. Conferinţele pe diverse teme de actualitate se ţineau în frumoasa sală de conferinţe a Fundaţiei Universitare Carol I din centrul Bucureştilor. În decembrie 1921 începe seria de conferinţe privind noua Constituţie a României, apoi în fiecare an apar alte cicluri de dezbateri, pe teme ca doctrinele partidelor politice, politica externă, politica culturii şi Organizaţia Internaţională a Muncii, unele conferinţe fiind adunate în volume.
Organizând activitatea Institutului, Gusti îşi lărgeşte treptat reţeaua socială în capitala României şi se impune ca o personalitate tot atât de importantă ca cele pe care le invită să conferenţieze[10]. Dar mult mai important s-a dovedit faptul că discuţiile din cadrul şedinţelor au generat noi instituţii: cele de la secţia de demografie au fundamentat Recensământul din 1930, cele de la asistenţă socială au stimulat înfiinţarea Şcolii de asistenţă socială, cele de la secţia de statistică Şcoala de statistică, iar sub influenţa celor de la secţia economică a luat fiinţă Institutul de Conjunctură. Deja în anii ’30 se răspândeşte părerea că, prin influenţa exercitată de membrii Institutului Social Român, a avut loc o adevărată „contaminare” a aparatului de stat. În diversele departamente ale conducerii statale se înfiinţează secţii de cercetare-documentare, încercând o instituţionalizare treptată a consultanţei, expertizei ştiinţifice premergătoare deciziei administrative.
„Se poate spune deci – conchidea Mircea Vulcănescu, unul din cei mai talentaţi elevi şi colaboratori ai profesorului – că începând din anul 1930 Institutul Social intră într-o nouă fază, aceea de proliferare. Prin aceasta însă, şi misiunea lui se schimbă. Căci în loc de a mai fi 2013un stimulent generator al unor ramuri de activitate ştiinţifică socială, care de acum se dezvoltă autonom, Institutul Social este chemat să devină un centru de coordonare al tuturor acestor instituţii de cercetare socială.”[11]
În această perioadă Gusti nu se ocupă doar de conducerea Institutului şi promovarea reformelor-cadru la ordinea zilei.
Ca profesor preocupat de condiţiile de viaţă şi de studiu ale studenţilor sprijină iniţiativele lor legitime şi legale.[12] Iar când nemulţumirile ies din cadrul legalităţii, Gusti, sociologul, doreşte să înţeleagă resorturile intime ale grevelor studenţeşti din 1923. Este caracteristic pentru relaţiile speciale dintre Gusti şi studenţii din Seminarul său că, la sugestia profesorului lor, în loc să participe la grevă, aceştia preferă să se întrunească şi să înceapă să studieze acest fenomen. Rezultatul a fost pregătirea unei anchete cuprinzătoare privind studenţii Universităţii din Bucureşti. Ajuns decan, în 1929, Gusti va pune în funcţiune, pentru prima oară, un Oficiu universitar pentru îndrumarea şi informarea studenţilor. Paralel, a sprijinit şi înfiinţarea unei cooperative de întrajutorare studenţească. Preocuparea sa pentru învăţământul superior va fi permanentă, dar puţine dintre planurile de reformă i-au fost acceptate.[13]
Dacă preşedinţia Institutul Social Român facilita intrarea lui Gusti în elita politică şi academică a capitalei române, înfiinţarea la facultate a unui Seminar de sociologie al Catedrei de Sociologie, Etică şi Politică, însemna continuarea rolului de animator al cercetării printre studenţii de la Universitatea din Bucureşti. De importanţa acestui procedeu ne putem da seama atunci când constatăm că majoritatea profesorilor Universităţii bucureştene nu-şi pierdeau timpul cu îndrumarea studenţilor spre a-i educa pentru cercetare. Graţie acestei strategii neobişnuite în viaţa universitară românească, Seminarul devine treptat un loc de întâlnire a studenţilor şi doctoranzilor şi de la alte facultăţi, fiind frecventat şi de jurişti, şi de medicinişti, şi de geografi, şi de filosofi. Sala Seminarului a devenit locul de naştere al şcolii monografiei sociologice, denumită mai târziu Şcoala sociologică de la Bucureşti. Acest proces de creare organizaţională s-a accentuat după 1924, când au început pregătirile pentru prima ieşire pe teren. Până la urmă, seria campaniilor monografice de la ţară a fost deschisă cu cea din primăvara anului 1925 la Goicea Mare, în Oltenia, o provincie din sudul României. Profesorul Gusti şi un grup de zece studenţi au luat contact cu satul, unii pentru prima oară, în puţine zile şi cu o pregătire încă precară. Prima campanie monografică nu a adus rezultate sociologice considerabile, ci mai mult învăţăminte de luat în seamă, dar a alimentat din belşug Seminarul cu idei pentru pregătirea următoarelor ieşiri pe teren.
Poate aici e locul unde trebuie menţionat faptul că demararea campaniilor nu ar fi fost posibilă fără o particularitate de bun augur a profesorului, o manieră fără seamăn în însufleţirea tinerilor. Iată cum descrie acest caracter Henri H. Stahl:
„Tocmai aceasta era marea lui calitate ca profesor, că a ştiut să-i convingă pe studenţii lui că sunt colaboratorii lui, şi să-i convingă pe fiecare din ei în parte că are o sarcină, o misiune personală, de care răspunde. Mare pedagog a fost Gusti! E singurul profesor – în cariera mea am văzut foarte mulţi profesori – e singurul care a avut această calitate. Că n-a reuşit cu toţi, se poate. E normal. Dar ceea ce urmărea el era să te convingă că eşti răspunzător de o anumită sarcină ştiinţifică”[14].
A urmat apoi, în 1926, campania monografică de la Ruşeţu, sat aşezat aproape de Dunăre, în sud-estul ţării. Investigaţia a durat două săptămâni, cu participarea a 17 membri. Pentru prima oară se încearcă organizarea unor echipe specializate: statistică, bugete de familie – aşa cum o concepea Le Play – şi folclor. Se încearcă, de asemenea, observarea unor cadre şi manifestări sociale preconizate de sistemul lui Gusti. Tot în această campanie s-a încetăţenit obiceiul ca seara, după cină, în sala de mese, să se întâlnească toţi membrii echipei pentru a raporta despre constatările făcute şi problemele întâmpinate, să dezbată şi să analizeze împreună, sub conducerea lui Gusti, problemele tehnice şi teoretice ale investigaţiei în curs. De altfel, şedinţele de seară au intrat în cultura organizaţională a monografiei, cu numele de „sala luminoasă”. Tot pentru prima dată se organizează o serată culturală a echipei pentru locuitorii satului şi se face o donaţie de cărţi pentru biblioteca rurală.
În 1927 are loc campania monografică de la Nerej, din munţii Vrancei, aflat la curbura Carpaţilor. Ca şi la Ruşeţu, se folosesc chestionare elaborate pe baza învăţămintelor de la Goicea Mare. Dar campania din 1927 diferă mult de precedenta, pentru că durează o lună şi numără 41 de participanţi. Aici apar pentru prima oară studente şi licenţiate, care îmbrăţişează cercetarea sociologică şi rămân o prezenţă activă pe tot parcursul funcţionării şcolii gustiene – fenomen fără pereche în sociologia europeană interbelică[15]. Tot pentru prima dată intră în echipă grupul medicilor ca cercetători de antropologie fizică, însă care observă şi bolile sociale şi – în lipsa medicului din sat – acordă asistenţă medicală simplă.
Beneficiind deja de experienţa a două campanii anterioare, această cercetare a lăsat urme consistente în revistele ştiinţifice româneşti şi în ştiinţele sociale în general, mai cu seamă prin publicarea, în 1940, a monografiei în trei volume Nerej, un village d’une région archaïque,coordonată de Henri H. Stahl[16].
În vara anului 1928, la Fundul Moldovei, sat bucovinean în nord-estul României, s-a desfăşurat o campanie cu metodologie îmbunătăţită. Cu un număr şi mai mare de participanţi (62 de persoane), această campanie este reţinută în memoria sociologiei româneşti şi prin dezvoltări teoretice importante. De data aceasta, cercetătorii sunt grupaţi în tot atâtea echipe speciale câte preconiza Gusti în teoria sa monografică. Au participat nu numai tinerii colaboratori ai Profesorului, ci şi specialişti formaţi, cu renume în viaţa ştiinţifică românească, ca profesorul Francisc Rainer în fruntea unui mic grup de asistenţi şi studenţi de la medicină.[17] Procesul de închegare a ajuns în punctul în care se simţea nevoia formalizării identităţii organizaţiei prin crearea Asociaţiei monografiştilor. În acelaşi timp a avut loc şi o structurare informală a participanţilor reveniţi an de an în campanii, în microgrupuri, unele căpătând mai târziu, în anii ’30, şi coloratură politică[18]. Campaniile monografice de vară au început – şi datorită presei – să trezească interesul elitei intelectuale şi politice, dincolo de Catedra de sociologie, etică şi politică a profesorului Gusti.
Vârful cercetărilor monografice a fost însă considerat, deja în epoca respectivă, cea de la Drăguş, în 1929, prima cercetare din Transilvania, cu o metodologie pusă la punct, cu cel mai mare număr de monografişti participanţi (89) şi poate cu cele mai multe lucrări publicate de-a lungul anilor. Pentru prima oară este realizat şi un film „sociologic” cu titlul Drăguş. Viaţa unui sat românesc. Totuşi, prin numărul foarte mare de participanţi la campanie (care, în sine, este contraindicat în cercetarea rurală) a provocat primele discuţii în contradictoriu între „locotenenţii” lui Gusti, devotaţi cercetării, şi Profesorul, care dorea să implice cât mai mulţi tineri în cunoaşterea problematicii satelor. Această tensiune între vocaţia de cunoaştere ştiinţifică şi cea de educare de cercetători sociali va persista şi în anii ’30, când i se va adăuga o alta, între cunoaşterea ştiinţifică şi mişcarea militantă pentru modernizarea satului, iar Gusti, de la jumătatea anilor ’30, va înclina mai mult spre intervenţia socială[19].
În 1930 campania monografică a fost organizată la Runcu, o aşezare în judeţul Gorj, în sud-estul României vechi. De data aceasta au fost convocate mai puţine persoane (67) şi s-a aplicat metodologia fără vreo modificare. Numai Gusti a surprins lumea prin sfaturi de rentabilizare a culturilor agricole şi mai ales prin aducerea şi punerea în funcţiune a primului aparat de radiorecepţie. În noua sa calitate de preşedinte al Societăţii de Radiodifuziune era curios să vadă reacţia satului la un aparat nemaivăzut în funcţiune. O cu totul altă particularitate a acestei campanii a fost vizita a 19 studenţi germani din Leipzig, indicând un grad semnificativ de cunoaştere a activităţii şcolii gustiene în medii universitare germane.[20]
A fost ultima cercetare la care Gusti a participat de la început până la sfârşit. După această investigaţie, în urma instaurării la guvernare a Partidului Naţional Ţărănist, Gusti a fost inundat cu responsabilităţi de înalt funcţionar al statului: preşedinte al Uniunii Naţionale a Cooperaţiei, concomitent preşedinte al Casei Autonome a Monopolurilor Statului şi preşedinte al Societăţii de Radiodifuziune, astfel încât la următoarele campanii a făcut doar scurte vizite.
Ultima campanie din seria începută în 1925, cea din 1931 de la Cornova (în Basarabia, actuala Republică Moldova) de construcţie teoretică şi metodologică a şcolii monografice a avut o participare şi mai redusă, de 55 de monografişti. S-a aplicat şi aici schema de cercetare monografică de la Drăguş, dar în condiţii regionale foarte diferite. Influenţa legislaţiei ţariste de peste un secol a marcat profund şi structura socială, şi aspectul satului.[21] În mod paradoxal, aici se putea studia cel mai bine influenţa oraşului asupra comportamentului ţăranilor. Studiul din 1932 al lui Anton Golopenţia despre Procesul de orăşenizare la Cornova a fost prima analiză de acest gen din România. Deplasarea la Cornova a fost importantă şi pentru H.H. Stahl, care, paralel cu metoda expusă de Marc Bloch în Les caractères originaux de l’histoire rurale française,a formulat tehnica sa de „arheologie socială”. Studiul intitulal Vatra satului Cornova a o fost o ilustrare a acestei metode noi. Această metodă prevedea ca din configuraţia unui sat – în cazul nostru vatra satului Cornova în momentul cercetării – să se desluşească trecutul acestuia.[22]
Este de observat că, prin alegerea satelor, au fost abordate practic toate marile regiuni istorice ale României interbelice – Muntenia, Oltenia, Moldova, Bucovina, Basarabia şi Transilvania.
Meandrele angajării politice
În 1932, sub presiunea colaboratorilor mai apropiaţi, Gusti a înţeles că în locul unei noi campanii de strângere de material monografic într-un alt sat este mai urgentă o „campanie de redactare” a materialelor adunate anterior. Pentru această campanie de redactare a fost ales Făgăraşul, orăşel din sudul Transilvaniei, apropiat de Drăguş, care, prin situaţia sa geografică, oferea şi posibilitatea unor cercetări de completare. La această campanie, Gusti, devenit între timp ministrul ţărănist al Instrucţiunii, artelor şi cultelor, nu putea lua parte decât prin corespondenţă. Concentrarea pe finalizarea unor studii care să prelucreze temele din campanii a fost de bun augur, fiindcă numărul 1-4 din revista „Arhivă pentru ştiinţa şi reforma socială” din 1932, cu cele 987 pagini ale sale, a reuşit să dea pentru prima dată o imagine concretă a metodei monografice integrale promovate de Gusti. Studiile monografiştilor au acoperit cele patru „cadre” şi cele patru „manifestări”, precum şi „unităţile”, „procesele”, „relaţiile” din societăţile locale studiate. Apariţia acestui volum al „Arhivei” a legitimat monografismul în cultura română, dar nu a ferit, totuşi, şcoala de tensiuni interne.
Absenţa fondatorului din viaţa cotidiană a muncii monografice a fost doar unul dintre motivele crizei monografiei despre care se vorbeşte în istoria sociologiei. Mult mai mult cântărea faptul că tinerii monografişti „au crescut”, şi-au terminat studiile şi, pe fondul crizei din 1929-1933, unii căutau orientări salvatoare, dacă monografia nu putea să le ofere şansa unei cariere ştiinţifice. Alţii, dimpotrivă, se străduiai – în primul rând Golopenţia, Neamţu şi Vulcănescu – să scoată o revistă a monografiştilor tineri, pentru a salva coeziunea grupului. (Abia în 1936 reuşesc, cu sprijinul lui Gusti să scoată revista lunară Sociologie Românească.) Căutările tinerilor monografişti semănau întrucâtva cu căutările tinerei generaţii de literaţi şi filosofi. Din joncţiunea acestora s-a născut ultima asociaţie culturală din anii ’30 care promova programatic dialogul pe teme culturale şi politice şi nu intoleranta impunere a unei perspective în detrimentul alteia. Asociaţia culturală Criterion din Bucureşti a organizat dezbateri publice în care temele au fost dezbătute calm, din toate poziţiile ideologice şi estetice marcante. Destrămarea acestui grup de „frontieră” a avut loc din cauza penetrării fascismului regional. În acest sens este deosebit de semnificativă mărturia lui Henri H. Stahl:
„ De altfel, eu cred, sunt convins că asta a fost ideea, sugestia pe care a avut-o Ionescu[23] când a scris Rinocerii. Cum se transformă, încetul cu încetul, un Constantin Noica[24]… Ce avea el cu Legiunea, păcatele mele?! Un om al lui Dumnezeu, vorba aceea, este blând până la inocenţă. Ce avea Mircea Eliade[25] cu treaba asta? Absolut nimica! Ce-avea chiar şeful ‚Criterionului’, Comarnescu[26]? Ce-avea el cu Legiunea? Nimic. Îi puteai întreba: domnule, de ce te-ai dus la Legiune? Ei, interesant, domnule, mergem şi ne plimbăm seara, facem marşuri seara, tragem cu puşca… Asta era ceea ce-l putea interesa pe un Comarnescu?! Era – cum să spun eu – o demenţă socială, o epidemie, fără îndoială. Rând pe rând picau unul după altul…, până când, evident, s-a desfiinţat toată această asociaţie, care era foarte interesantă.”[27]
În plină criză economică, după o tentativă nereuşită a unui guvern tehnocrat al lui Nicolae Iorga de a stăpâni situaţia, în vara anului 1932 se formează un cabinet din partea Partidului Naţional Ţărănesc, în care Gusti este solicitat să conducă Ministerul instrucţiunii, cultelor şi artelor. Chiar dacă nu a fost militant al PNŢ, evident, existau similitudini între strategia lui Gusti de cunoaştere şi modernizare a satului şi doctrina ţărănistă. Însă Profesorul în sfera academică şi în cadrul ISR încerca şi reuşea să abordeze o atitudine suprapartinică, demonstrată prin organizarea conferinţelor de la Institutul Social Român de-a lungul anilor ’20. În mandatul său de ministru „binecuvântat” cu crize guvernamentale, remanieri şi schimbări de prim-ministru, Gusti trebuia să facă faţă în primul rând crizei economice, dar satisfăcând într-o anumită măsură revendicările cadrelor didactice. Prin ridicarea exigenţelor la bacalaureat şi limitarea locurilor la universitate a încercat să frâneze învăţământul superior care alimenta rândurile şomerilor intelectuali.[28] Pe de altă parte, dorea să pună în practică reforma învăţământului elementar, să realizeze un program integrat al culturii poporului. Dintre toate intenţiile sale nu a realizat decât legiferarea Uniunii Fundaţiilor Regale, care a fost una din încercările de a pune în mişcare opera de ridicare a nivelului cultural al poporului. Dacă Parlamentul a împiedicat legiferarea unor proiecte legislative, nu putea să-l împiedice pe organizatorul de cercetări sociologice să realizeze cea mai vastă investigare a tuturor formelor de învăţământ şi de cultură din România. Rezultatul a fost publicarea în 1934 a unui volum de 1562 pagini cu titlul Un an de activitate la Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, 1932-1933
O inginerie socială sui generis
Abia la terminarea mandatului său de ministru, în toamna anului 1933, Gusti, păstrând legăturile cu elita intelectuală ţărănistă, a demarat o etapă nouă a activităţii sale, cea de organizator al unei strategii de ridicare multilaterală a satelor româneşti, continuînd în practică ce a proiectat la minister. Prin acceptarea funcţiei de director general al Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, Gusti a deplasat accentul de la cercetarea monografică completă spre intervenţia socială, concretizată în trimiterea la ţară a unor echipe mici (faţă de cele monografice), pregătite în primul rând să organizeze munca culturală a satului. Prin aceasta se înţelegeau activităţi foarte diverse, de la asistenţă la învăţarea noilor metode agronomice şi de creştere a vitelor, de la îngrijirea copiilor la organizarea cooperativelor comerciale şi de întrajutorare. Pentru organizarea muncii echipelor, Gusti a apelat la foştii monografişti Henri H. Stahl, Anton Golopenţia, Octavian Neamţu, care au acceptat provocarea „ingineriei sociale”. Aceia dintre vechii monografişti care au refuzat aveau motivaţii diferite. Unii dintre ei aveau deja ocupaţii bine sau mai slab plătite în organisme de stat, alţii – sub influenţa mişcării legionare – au negat importanţa intervenţiei sociale promovate de fundaţiile regale.
În ciuda acestei animozităţi legate de participarea la munca culturală, Şcoala monografiei sociologice nu s-a divizat. Un mic grup de foşti monografişti din jurul revistei „Rânduiala”[29], pe care ei o fondaseră, a contestat monografismul gustian, dar afilierea lor rapidă la mişcarea fascistă românească, Mişcarea legionară (cunoscută şi sub denumirea Garda de Fier), a estompat vocea lor în cercurile ştiinţifice. Mai mult, Gusti a reluat cu şi mai mare forţă dezvoltarea monografismului sociologic şi i-a invitat pe cei doi asistenţi ai săi să sintetizeze experienţa lor teoretică şi metodologică. Astfel s-a născut, în 1934, volumul Teoria monografiei sociologice al lui Traian Herseni, cu un studiu introductiv important al lui Gusti „Sociologia monografică, ştiinţa realităţii sociale”şi volumul lui Henri H. Stahl intitulat Tehnica monografiei sociologice. În anul următor, Gusti scoate un volum întitulat sugestiv Sociologia militans, care sistematizează tot ce a scris până atunci şi care prezintă sistemul său de sociologie, politică şi etică. Tot atunci reia organizarea campaniilor monografice rurale şi, în anii 1935 şi 1936, conduce investigarea satului Şanţ din judeţul Năsăud, în estul Transilvaniei.
De fapt, nici ideea modernizării satului nu era de dată recentă. Se ştie că Gusti a realizat un proiect exhaustiv pentru Casa Culturii Poporului, o instituţie nou creată în 1922 care avea sarcina răspândirii cunoştinţelor utile la ţară. Mai mult decât atât, chiar şi în cercetările monografice care vizau cunoaşterea realităţii sociale, colaboratorii lui Gusti executau şi intervenţie socială; e adevărat, mai mult pe linie medicală şi de medicină socială, cu sfaturi de gospodărie şi asistenţă pentru asanarea cooperativelor. În sistemul gustian momentul intervenţiei sociale a fost prezent de la bun început. Gusti considera deja în anii ’20 că această muncă culturală trebuie îmbrăţişată de studenţi în mod sistematic, sub supravegherea profesorilor. Ceea ce a fost un vis nerealist la vremea respectivă, a devenit brusc un obiectiv de organizare pentru Gusti.
Implicarea masivă a studenţilor a avut însă şi un alt motiv decât modernizarea satului. În condiţiile crizei economice mondiale din 1929-1933, a crizei democraţiei parlamentare, Mişcarea Legionară a luat avânt, bazându-se în primul rând pe tineretul universitar. Ea folosea cu succes taberele de muncă drept mijloc de educare colectivă paramilitară şi de propagandă. Închiderea abuzivă a taberelor, represaliile poliţieneşti practicate de guvernele din 1931-1933 au avut un efect contrar. Iată de ce l-a desemnat regele Carol al II-lea pe Gusti în fruntea Fundaţiei: el era cel care prezenta garanţia organizării tineretului universitar (pe baza celor şapte ani de campanii monografice) într-o altă manieră. Era cel capabil să îmbine strategia de ridicare a satului cu îndrumarea tineretului pentru această ţintă.
Totuşi, în funcţia de director general, Gusti nu s-a limitat doar la mutarea accentului de pe cercetare pe intervenţia socială. El avea şi sarcina de a promova realizările Fundaţiei, ale echipelor, ca astfel, implicit, să combată taberele de muncă legionare. Una dintre metodele promovate a fost organizarea expoziţiilor cu realizările echipelor studenţeşti. Ca un vârf al acţiunilor legate de sat, de promovarea culturii rurale este realizarea Muzeului Satului din Bucureşti (care de peste 70 de ani constituie un punct de atracţie şi pentru turiştii străini aflaţi în trecere prin capitală), dar care trebuia să fie partea ilustrativă a unui institut de proiectări rurale. Cum Gusti se dovedise de mai multă vreme un adevărat specialist al promovării şi al propagandei prin remarcabile acţiuni de popularizare a monografismului sociologic, a campaniilor de cercetare din anii ’20, dar şi ca responsabil al unor expoziţii de mai mică anvergură, acum, ca demnitar apropiat regelui Carol al II-lea, a fost numit comisar general al Pavilionului României la Expoziţia Mondială de la Paris, din 1937. A fost un tur de forţă de organizare pentru a prezenta o ţară atractivă, dinamică, cu un suveran – atunci – ataşat valorilor democraţiilor europene, şi cu dragoste pentru cultură. Nu a fost de mirare că în timpul acestei expoziţii Gusti a fost contactat de reprezentatul firmei care deja organiza Expoziţia mondială de la New York 1939, pentru detalii legate de participare României la ceea ce s-a numit Word Trade. Expoziţia de la Paris a oferit un prilej lui Gusti şi pentru a propaga Şcoala sociologică a monografiilor rurale, precum şi intervenţia socială realizată prin Fundaţie. Un rezultat palpabil şi deosebit de important al acestui demers original a fost obţinerea la Congresul Internaţional de Sociologie, ţinut în aceeaşi perioadă la Paris, ca Bucureştiul să fie desemnat pentru găzduirea congresului din 1939. Totodată Dimitrie Gusti a fost însărcinat să fie preşedinte al acestei importante reuniuni. Această alegere nu s-a datorat numai talentului diplomatic indiscutabil al lui Gusti, ci, mai cu seamă, răspândirii convingerii privind validitatea ştiinţifică, metodologică a monografiei. Nu este de loc exagerată afirmaţia lui Polin: „De la Bucureşti la Chicago, monografiile au devenit instrumentul favorit al oricărui studiu sociologic” [30]. Din Statele Unite până în Europa răsăriteană se cultiva monografismul de foarte multe ori de sorginte leplaysiană.
„O mişcare similară – constată Bernard Kalaora şi Antoine Savoye[31] -, dar mult mai sistematică şi de o mare amploare se dezvoltă în România, sub conducerea lui Dimitrie Gusti (1880-1957[32]). Şi aici, cercetarea monografică este legată de o acţiune politică şi socială. Este vorba, prin cunoaşterea ţării, a diversităţii sale economice, sociale şi culturale, politice, de facilitarea armoniei politice şi consolidarea unităţii naţionale. Şcoala sociologică românească oferă metodei monografice forma sa cea mai desăvârşită, aprofunzând şi extinzând domeniului său de aplicare prin multidisciplinaritate şi o dorinţă constantă de exhaustivitate. Gusti consideră sociologia leplaysiană drept un precursor, dar critică punctele sale slabe, inclusiv catalogul lui Tourville, şi ţine să se delimiteze de acesta.”
Acest congres a însemnat pentru Gusti şi şcoala monografică o şansă extraordinară, dar, între timp, condiţiile interne şi internaţionale schimbate au influenţat într-un mod neaşteptat activitatea Profesorului şi a colaboratorilor săi[33].
Sporirea necontenită a numărului de echipe a constituit pentru Gusti un scop permanent, iar anul 1938 a adus un neaşteptat salt în aceasta privinţă. Acest salt – în mod paradoxal – se datora, printre altele, şi complicării vieţii politice din ţară. În alegerile parlamentare din decembrie 1937 guvernul Partidului Naţional Liberal, organizator al alegerilor, nu a câştigat suficiente voturi pentru a-şi asigura continuitatea. Nici Partidul Naţional Ţărănesc, principalul partid de opoziţie, nu a câştigat mandate suficiente pentru a reveni la putere. Surpriza a constituit-o plasarea partidului legionar „Totul pentru Ţară” pe locul al treilea, alarmând clasa politică şi în primul rând pe Rege. În acest context, Carol al II-lea, printr-o mişcare abruptă, a invitat micul Partid Naţonal-Creştin de factură pronazistă condusă de Octavian Goga şi A.C.Cuza, să formeze guvernul, cu toate că obţinuse doar 5% din voturile electoratului. Cârmuirea mult criticată a acestui guvern a fost curmată după 44 zile de Carol al II-lea, care, în loc de noi alegeri, a suspendat nu numai activitatea partidelor, dar şi Constituţia din 1923, şi a introdus o dictatură personală.
În acest context de reorganizare majoră a vieţii de stat, anihilarea Mişcării Legionare ca principal oponent al lui Carol al II-lea impunea şi intensificarea demersurilor pentru a capta simpatia a două categorii mari ale populaţiei – puternic influenţate de această mişcare – tineretul şi ţărănimea. Această necesitate însemna în primul rând legiferarea muncii culturale a echipelor studenţeşti regale, organizate de Fundaţia condusă de Dimitrie Gusti într-o formulă extinsă la maximum şi, bineînţeles, alocarea din bugetul statului a sumelor necesare susţinerii acestui demers. Legea Serviciului Social, această emanaţie a şcolii gustiene[34], trebuia să vizeze „federalizarea” potenţialului de cercetare al ţării, impunerea obligativităţii pentru absolvenţii universităţilor şi şcolilor superioare de a efectua muncă culturală la ţară, dar şi în oraşe. Totodată, reglementa instituţionalizarea căminelor culturale ca centre noi de organizare a satului şi a şcolilor şi cursurilor de pregătire a personalului care urma să îmbrăţişeze modernizarea satului. Prezentată ca inovaţie carlista, aceaastă lege în toate articulaţiile ei purta pecetea sistemului gustian şi a experienţei acumulate în cele două decenii care au decurs de la fondarea, în 1918, a Asociaţiei pentru Ştiinţa şi Reforma Socială.
Dacă modernizarea muncii culturale efectuate în şi prin Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” a fost o idee veche a lui Gusti, nici implicarea integrală a studenţimii pentru ridicarea satului – după cum am mai menţionat – nu era o idee de dată recentă. Într-o anchetă din anul 1927 Dimitrie Gusti făcea următoarea declaraţie:
„Studenţii concepuţi ca ‘funcţionari sociali’, cărora Naţiunea le-a încredinţat cele mai importante interese ale ei, vor trebui să dea concursul lor cald şi luminat prin organizaţiile lor judeţene, de pe lângă fiecare universitate… Aceste cercuri vor trebui să fie obligate, prin Legea învăţământului superior, a depune Senatelor universitare rapoarte amănunţite despre activitatea lor. Profesorii universitari vor trebui să dea studenţilor toate îndrumările în vederea desfăşurării activităţii culturale la sate”.[35]
Între voluntariatul membrilor Institutului Social Român, înscris în statutul Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială încă din 1918, şi propunerea de a-i obliga pe studenţi să presteze o muncă culturală la ţară, ca „funcţionari sociali” există, totuşi, o contradicţie. Nu şi în concepţia etică şi politică a lui Gusti, unde acestea erau concepte complementare. Când era vorba de a-şi aduce contribuţia la opera de ridicare culturală a satului, voluntariatul constituia datorie şi obligativitate.
Aplicarea legii s-a bazat pe construirea unui sistem instituţional cu o ierarhie şi disciplină cvasi militare, dar cu conţinut pedagogic multidirecţionat. Centrul local al activităţii culturale a fost vechea instituţie reformulată a satului, Căminul Cultural, care reunea într-un consiliu toată elita locală. Cea de-a doua instituţie importantă în cadrul acestui sistem a fost Şcoala ţărănească, o invenţie daneză, popularizată intens chiar de către Gusti încă din anii ’20. Activitatea acestor instituţii locale, cu direcţii foarte precis stabilite, urma să ajute echipele de tineri începând din vara anului 1939.
Pentru că imensa masă de tineri care urma să participe la munca din mediul rural ducea lipsă de cadre competente, legea prevedea înfiinţarea unor şcoli şi cursuri de pregătire a comandanţilor de echipe, a directorilor de cămine culturale şi de şcoli ţărăneşti. În acest fel legea asigura, în principiu, declanşarea muncii Serviciului Social[36].
Conform Legii Serviciului Social, un tânăr sau o tânără care terminase o şcoală superioară sau o facultate urma să fie obligat prin lege să presteze o muncă de educaţie la ţară de trei-şase luni, o muncă culturală fără de care nu i se putea elibera diploma de licenţă. Într-un articol, Dimitrie Gusti afirmă că această muncă nu este necesară numai pentru săteni, ci, în primul rând, îi este de folos chiar tineretului:
„Organizarea nouă a Echipelor dă prilej tinerimii cărturare, care va avea mai târziu, la maturitate, răspunderea bunului mers al ţării noastre, să treacă prin focul regenerator al muncii pentru sate. În sat, aceşti tineri cărturari, din toate specialităţile, sociologi, medici umani şi veterinari, teologi, agronomi, ingineri silvici, maestre de gospodărie, au câmp larg şi măreţ deschis ca să-şi arate patriotismul lor activ şi constructiv de acţiune concretă, practică şi binefăcătoare, ei au prilejul rar să-şi poată arăta puterea de muncă şi energia creatoare de suflet nou şi de stări româneşti. Organizarea Echipelor de muncă culturală la sate, alcătuite din studenţi şi tehnicieni, devine astfel o nouă metodă, metoda practică şi adevărată, pentru noua organizare a vieţii româneşti”[37]
După promulgarea, de către Carol al II-lea, a Legii Serviciului Social, Gusti a început organizarea aparatului care să conducă munca de coordonare a mii de absolvenţi. Odată cu mărirea anvergurii muncii Fundaţiei, a sporit şi propaganda internă şi externă a organizaţiei. Organul de comunicare internă a echipelor, „Curierul echipelor studenţeşti”, şi-a schimbat titlul în „Curierul Serviciului Social” şi au fost scoase buletine de îndrumare pentru activitatea de Serviciu Social. Noul „Curier” şi-a mărit formatul, a îmbunătăţit calitatea hârtiei, dar a devenit predominant propagandistic şi a încetat să mai fie un for de analiză şi de îndrumare profesională. Aparatul de propagandă a regimului, în primul rând cotidianul „România”, pe lângă ştirile legate de activitatea preşedintele Serviciului Social, de Dimitrie Gusti, consacra aproape săptămânal o pagină întreagă diferitelor laturi ale problematicii organizaţiei. De asemenea, Radiodifuziunea Română prin rubrici specializate, cinematografele prin jurnale de actualităţi transmiteau ştiri şi reportaje despre viaţa internă a organizaţiei.
Legea Serviciul Social nu ar fi produs surpriză – şi chiar stupoare – dacă nu ar fi introdus obligativitatea pentru absolvenţii din învăţământul superior. Gusti considera însă că datoria oricărui intelectual este să cunoască la faţa locului satul şi să ajute în mod organizat la modernizarea lui. Gusti, care, începând din 1925, trăise câte o lună din fiecare an alături de tinerii monografişti în câte un sat, stârnind mirarea colegilor profesori de la Universitate, se considera îndreptăţit să apeleze la „datoria socială de a se apleca asupra vieţii satelor” a studenţilor. Celor care totuşi erau nemulţumiţi, le replica:
„În România Legea Militară nu prevede pentru intelectuali decât un an de serviciu faţă de ceilalţi care rămân doi ani sub drapel. Astfel nu e deloc nedrept să se ceară intelectualilor trei luni de Serviciu Social, în cursul cărora ei vor lucra pentru binele ţării lor.”[38]
Această strategie patronată de Gusti de a canaliza potenţialul de solidaritate naţională a tineretului universitar spre muncă culturală şi spre Carol al II-lea, folosind disciplina, ritualul şi gesticulaţia cvasi-legionare nu a fost de bun augur. Unii erau stânjeniţi de viaţa de tabără paramilitară, alţii, cu simpatii legionare sau chiar legionari, se simţeau încurajaţi de atmosfera taberei să-şi continue activitatea secretă de subminare a regimului carlist.
La vârful Serviciului Social însă se depuneau eforturi pentru a propaga importanţa acestui demers atât în ţară, cât şi în străinătate. Dimitrie Gusti fiind şi comisarul general al Pavilionului Românesc de la Expoziţia Mondială de la New York care se deschidea în 1939, a desfăşurat o întreagă campanie în SUA pentru Serviciul Social. În consecinţă, în urma unei audieri la preşedintele Roosevelt, Gusti putea să-şi declare satisfacţia că preşedintele american a apreciat Legea Serviciului Social. Nu doar în străinătate, ci şi în ţară s-au făcut demersuri pentru a propaga Legea Serviciului Social. În procesul de pregătire a celui de al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie, care urma să aibă loc la Bucureşti la sfârşitul lunii august 1939, în programul de vizite al participanţilor a fost inclusă şi vizitarea locurilor de intervenţie socială ale Serviciului Social, dar în primul rând vizitarea satului Dioşti, unde, în locul unui sat mistuit de un incendiu, se construise „satul model”, una dintre dezideratele strategiei lui Gusti. După cum se ştie, din cauza izbucnirii celui de-al doilea război mondial, Congresul nu a mai avut loc, dar fusese pregătit până la ultimele amănunte, inclusiv tipărirea în prealabil a majorităţii comunicărilor participanţilor, rezervarea camerelor de hotel etc.
Nici Serviciul Social nu a avut o soartă mai bună decât Congresul de sociologie, fiind suspendat de rege în octombrie 1939, pentru a canaliza sumele alocate spre înzestrarea armatei mobilizate între timp. În aceeaşi măsură însă şi infiltrarea legionară a şcolilor şi taberelor Serviciului Social a cântărit în luarea acestei decizii. Suspendarea Legii Serviciului Social nu a însemnat retragerea sau nici măcar contestarea ei în fond.[39]
Dar acest act regal de suspendare nu a însemnat distrugerea nici a monografiei sociologice, nici a Şcolii, precum îndeobşte se afirmă în comentarii ulterioare. Învăţământul sociologic a continuat, revistele „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială” şi „Sociologie Românească”, cu intermitenţe, dar au continuat să apară, numeroase volume ale monografiştilor au văzut lumina tiparului.
Este adevărat că după suspendarea Serviciului Social Gusti a renunţat la funcţia de director general al Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, dar a continuat să gestioneze din Bucureşti activitatea Pavilionului românesc de la New York şi a continuat şi pregătirea celei de-a doua încercări de a ţine congresul de sociologie, amânat în august 1939. Încăpăţânarea Profesorului ca la Paştele anului 1940 să aibă loc marea întâlnire internaţională a sociologilor în capitala României nu ar merita să fie menţionată, dacă în această perioadă de pregătire nu ar fi fost editate lucrări de referinţă ale şcolii gustiene, în primul rând monumentala operă în trei volume, în limba franceză, Nerej, un village d’une région archaïque, coordonată de Henri H. Stahl.După cum se ştie, congresul nu s-a ţinut nici în primăvara lui 1940, dar sub presiunea evenimentelor externe şi a extremei drepte româneşti, regele Carol trebuia să facă din ce în ce mai multe concesii şi Germaniei, şi Legiunii şi, prin urmare, şi Dimitrie Gusti a devenit din ce în ce mai marginalizat. Iar după abdicarea regelui Carol II şi instaurarea regimului legionar, Şcoala sociologică de la Bucureşti a intrat în umbră, iar Gusti a fost nevoit să se ascundă. Era o perioadă în care demnitarii fostului regim carlist au fost persecutaţi, unii chiar ucişi.
După terminarea celor patru luni de regim legionar, Gusti şi-a continuat activitatea la Universitate, dar şcoala monografiilor sociologice s-a restrâns la discuţii de catedră. Cum o bună parte dintre sociologii implicaţi în Serviciul Social au fost transferaţi la Institutul Central de Statistică, singurele cercetări – de fapt de natură statistică şi demografică – au fost efectuate în cadrul acestuia. Rămâne memorabilă, mai ales datorită curajului, investigaţia Oficiului de studii condus de Anton Golopenţia la Institutului Central de Statistică, investigaţie care în spatele frontului a identificat localităţi româneşti sau mixte – româneşti şi ucrainene – despre care autorităţile şi ştiinţa românească aveau doar o idee vagă. În condiţiile războiului s-au mai desfăşurat cercetări de mai mică anvergură într-un cartier sărac al capitalei, patronate de Şcoala Superioară de Asistenţă Socială.
În ciuda insucceselor din 1939 şi din 1940, prestigiul academic al lui Gusti a rămas neştirbit: elabora studii şi desfăşura o activitate susţinută şi în Academia Română. În urma alegerilor din 1944 din cadrul Academiei a devenit preşedinte al înaltului for de consacrare ştiinţifică şi culturală. Cu această funcţie trece Gusti în era postbelică, eră care schimbă la început insesizabil şi treptat, dar radical, destinul Profesorului, al Şcolii şi al sociologiei.
– va urma –
– partea a doua AICI –
[1]Tiryakian, Edward A., The Significance of Schools in the Development of Sociology, in Contemporary Issues in Theory and Research, ed. W. E. Snizek, et al., Greenwood, Westport, Conn., 1979.
[2]Gusti, Opere, V, Fragmente autobiografice, texte stabilite, comentarii, note, documente de Ovidiu Bădina şi Octavian Neamţu, Editura Academiei RSR, 1971.
[3]Gusti, Opere, III, Texte stabilite, comentarii, note, documente de Ovidiu Bădina şi Octavian Neamţu, Editura Academiei RSR, 1970, pag. 29-56.
[4]Gusti, D. Op .cit, pp. 59-60.
[5]Bucuţa, Emanuil, Institutul Social Român in „Arhivă pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”, Omagiu Profesorului D. Gusti, XXV de ani de învăţământ universitar II, Anul XIV, 1936
[6]Gusti, D. Op.cit. pp. 61.
[7] În anii ’30 această revistă de înalt nivel devine şi organ al Institutului Internaţional al Sociologiei.
[8] În lucrarea sa Capcanele politice ale sociologiei interbelice,Curtea Veche, 2012 Antonio Momoc aduce clarificări în privinţa surselor de inspiraţie ale lui Gusti privind sistemul său de sociologie, etică şi politică.
[9] Traian Herseni, D. Gusti – un sistem de sociologie, etică şi politică, în Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială, Anul XI, nr.3-4, (1930) pag.210
[10] Despre dimensiunea politică a activităţii lui Gusti, vezi studiul lui Antonio Momoc, Știința și politica în sistemul sociologic gustian în Sfera Politici, Vol.XXI, Nr. 3 (173) mai/iun. la pagina 101-107.
[11]Vulcănescu, Mircea, Dimitrie Gusti, profesorul in Arhivă pentru Ştiinţa şi Reforma Socială, Omagiu Profesorului D. Gusti, XXV de ani de învăţământ universitar II, Anul XIV, 1936 pag. 1266
[12] Vezi relatarea din cotidianul țărănist Aurora, Anul III, nr. 495, miercuri, 20 iunie, pag.2.
[13] Despre legătura dintre mişcările studenţeşti şi formarea şcolii sociologice gustiene Ionuţ Butoi a publicat studii originale în revista Secolul 21, consacrat Școlii Sociologice de la București, 1-6/2012
[14]Rostás, op. cit., 2000, pag. 53
[15] Despre această dimensiune vezi articolele Theodorei Eliza Văcărescu în…
[16] Despre aplicarea sociologiei monografice în opera lui Henri H. Stahl, vezi studiul lui Mihai Gaiţă, în revista Les Études Sociales la pagina 143-180
[17] Despre aportul medicilor în campaniile monografiste Florentina Ţone a publicat studiu originale în Transilvania, 11-12/2012 pag. 64.78.
[18]Rostás, Zoltán, Sala luminoasă. Primii monografişti ai şcolii gustiene, Editura Paideia, Bucureşti, 2003, pag. 109-197
[19]Rostás, Zoltán, Monografia ca utopie, Interviuri cu Henri H. Stahl, Editura Paideia, Bucureşti. 2000
[20]Stahl, H.H., Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice”, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, pag. 152-160
[21] Articolele, documentele şi comentariile ulterioare au fost publicate pentru prima data în 2011 cu titlul Dimitrie Gusti şi colaboratorii, CORNOVA 1931, Editura Quant, Chişinău. Editori Marin Diaconu, Zoltán Rostás, Vasile Şoimaru
[22]Stahl, op. cit 160-165
[23]Ionesco, Eugen (1909-1993), scriitor francez de origine română, considerat în dramaturgie maestru al comicului verbal, al grotescului semnalizând absurdul, alienarea, tragicul existenţial. Membru în Academia Franceză.
[24]Noica, Constantin (1909-1987), filosof şi eseist, în anii ’30 afiliat mişcării legionare. Autorul unui tratat de ontologie şi a unor lucrări de logică, s-a ocupat de teme din domeniul gnoseologiei, al teoriei culturii şi istoriei filosofiei. Academician post mortem
[25]Eliade, Mircea (1907-1986), istoric al religiilor, filosof şi scriitor român, în anii ’30 afiliat Mişcării Legionare, apoi stabilit în Franţa (1945-1956), din 1956 profesor la Universitatea din Chicago, academician post mortem.
[26]Comarnescu, Petru (1905-1970), eseist şi critic literar şi de artă, cu studii în Statele Unite, unde şi-a dat doctoratul în filosofie la University of Southern California din Los Angeles. Iniţiator al grupării „Criterion”.
[27]Rostás, Zoltán, Monografia ca utopie. Interviuri cu profesorul Henri H. Stahl, Editura Paideia, Bucureşti, 2000, pag. 28. În cazul lui Petru Comarnescu, evident, informarea este inexactă.
[28] Mai detaliat despre această problemă vezi Dragoş Sdrobiş: Învăţământul superior în România interbelică : de la supraaglomerarea universităţilor la şomajul intelectual, în” Sfera Politicii”, numărul dedicat Şcolii Sociologice de la Bucureşti, Vol. XXI, nr. 3 (175) mai-iun. 2013
[29]“Rânduiala”, revistă apărută în 1935 la Bucureşti sub direcţia lui Dumitru C. Amzăr, având între redactori nume dintre cele mai cunoscute din cadrele Legiunii: Ernest Bernea, Radu Gyr, Pr. Ion Dumitrescu-Borşa, Iulian Vesper ș.a.
[30]Raymond Polin, Les convergences des sciences sociales et l’esprit international, Paris, Hartmann, 1938, pag. 246, citat de Bernard Kalaora şi Antoine Savoye in La mutation du mouvement leplaysien, ”Revue française de sociologie”, XXVI, 1985, pag. 257-276.
[31]Bernard Kalaora şi Antoine Savoye, La mutation du mouvement leplaysien, in „Revue française de sociologie”, XXVI, 1985, pag. 257-276.
[32]Dimitrie Gusti a murit în anul 1955 (la 30 octombrie).
[33]Ibidem pag. 41-53
[34] După indicaţiile lui Gusti, colaboratorii cei mai apropiaţi, Stahl şi Neamţu au elaborat prima variantă a textului Legii Serviciului Social. Vezi Henri H. Stahl, Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a monografiilor sociologice, Minerva, Bucureşti, 1981 pag. 391-402.
[35]Gusti, Dimitrie, Un an de activitate la Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, 1934, pag. 522
[36]Gusti, Dimitrie, Principiile şi scopurile Serviciului Social, Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, 1939, pag. 35-43
[37]Gusti, Dimitrie, Sociologia Militans, 1946, pag. 250
[38]Gusti, op.cit., 1939, pag. 20
[39]Carol al II-lea rege al României, Însemnări zilnice, volumul II., Editura Scripta, Bucureşti, 1997
Lasă un răspuns