Rehabilitating Romanian Sociology – An Unembellished History
Zoltán ROSTÁS
The author of the article analyzes the myth of re-establishing Romanian sociology in 1965. After a short review of the conditions and consequences of distruction of sociology, which followed after a set of measures introduced in 1948 by the new communist authorities, the author shows and proves that there has actually been two processes of rehabilitation. During the first (1954-1959) they tried to prudently reinstate monograhism, without exposing too strongly its founder, professor Dimitrie Gusti and his school of sociology. The author also examines the retrieve of the fieldwork, following after treading down the first initiative, started by the Institute of Philosophy of the Romanian Academy, in 1962, a process that has never been blocked again. The author shows that the year 1965 marked the rehabilitation of sociology in Romania, because that is the year when Nicolae Ceauşescu came to power, and needed this additional source of legitimacy.
Keywords: Dimitrie Gusti, monographic sociology, fieldwork, institutionalization of sociology, sociological education, mythologizing
Titlul cere de la bun început o lămurire măcar provizorie, fiindcă nu toată lumea ştie că sociologia a trebuit să fie „reabilitată”, de vreme ce la un moment dat fusese excomunicată, chiar condamnată. Şi poate nu toţi ştiu, mai ales tinerii sociologi nu prea au de unde să ştie că această reabilitare a fost mitizată din motive politice. Eu însumi, care ca student m-am bucurat în cea de-a doua jumătate a anilor ’60 de repornirea sociologiei, am crezut mult timp că deschiderea respectivă s-a datorat congresului al IX-lea al PCR, deci lui Nicolae Ceauşescu, convins de utilitatea sociologiei de către Miron Constantinescu1, şi el proaspăt readus în conducerea partidului comunist. Abia în anii ’80, făcând arheologia memoriei sociologiei româneşti, mi-am dat seama că reabilitarea acestei ştiinţe ca emanaţie a congresului al IX-lea este o construcţie bine fardată. A fost o concesie făcută de conducerea de partid intelectualităţii modernizatoare, un act de curtoazie pentru adepţii „revalorificării moştenirii culturale naţionale” şi, mai ales o tentativă de retuşare a imaginii externe a României. Atunci, în anii ’80, pe parcursul realizării de interviuri de istorie orală cu H.H. Stahl2 şi cu alţi sociologi mai tineri decât el, mi-am dat seama ce fals a fost comis cu această reabilitare, şi mai ales cât de nocivă a fost aceasta pentru viitorul sociologiei. Clarificarea acestei chestiuni nu este cerută doar ca act de justiţie, ea este reclamată chiar de reconstruirea identităţii profesionale a sociologiei.
Distrugerea sociologiei româneşti
Nu există nici în această privinţă o unitate de vederi, dar distrugerea sociologiei este legată îndeobşte de anul 1948, anul introducerii regimului comunist în România. Sunt autori care consideră suspendarea Legii Serviciului Social, demisia lui Dimitrie Gusti3 de la conducerea Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol” şi nefinanţarea publicaţiilor de sociologie din toamna lui 1939 ca sfârşitul sociologiei (Stahl, 1981). Într-adevăr, acel moment, provocat de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, cumulat cu criza internă a statului a cutremurat instituţia sociologiei, dar în primăvara lui 1940 editarea publicaţiilor a fost reluată, iar predarea sociologiei nu a fost deloc suspendată (cu excepţia lunilor de haos ale dictaturii legionare).
În condiţiile războiului, predarea sociologiei a continuat, dar nu au fost întreprinse cercetări colective sub egida lui Gusti, ajuns între timp preşedinte al Academiei Române. Nu au lipsit însă micile investigaţii individuale. Singura cercetare colectivă sistematică a fost cea întreprinsă în zonele de la est de Bug, cu scopul de a identifica comunităţile de români din Uniunea Sovietică. Din această expediţie, condusă de şeful Oficiului de Studii al Institutului Central de Statistică, Anton Golopenţia4, au făcut parte tineri sociologi şcoliţi în anii ’30 de colaboratorii lui Gusti. După întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste, în condiţiile ocupaţiei sovietice, Gusti a încercat să găsească un modus vivendi cu noile autorităţi, dar Şcoala sociologică nu şi-a mai reluat activitatea cunoscută dinainte de 1939. Chiar dacă în anul 1946 Stahl şi Golopenţia au organizat mici cercetări de teren colective, rezultatele acestora au rămas neprelucrate şi nepublicate. Deşi în aceşti ani postbelici se făcea tot mai simţită marginalizarea celor care predaseră sociologia la Universitatea din Bucureşti, duritatea desfiinţării din anul 1948 a surprins membrii Şcolii gustiene.
În vara anului 1948 a avut loc reforma învăţământului, cu ocazia căreia sociologia a dispărut din programa universitară, iar profesorii au fost epuraţi. În aceeaşi vară a fost desfiinţată şi Academia Română şi în locul ei a fost înfiinţată Academia Republicii Populare Române. În această nouă academie de tip sovietic nu au fost reprimiţi mulţi dintre vechii academicieni, printre care nici Dimitrie Gusti. Ba mai mult, acestuia i s-a retras pensia şi a fost dat afară chiar şi din propria sa casă. În vârstă şi bolnav, ar fi putut muri de foame, dacă foştii săi studenţi nu ar fi organizat ajutorarea lui. Dintre foştii membri ai Şcolii sociologice de la Bucureşti mulţi au fost arestaţi cu sau fără vreun pretext: Anton Golopenţia, Victor Rădulescu-Pogoneanu5, Mircea Vulcănescu6, Traian Herseni7, Octavian Neamţu8, Lena Constante9, Harry Brauner10, Gheorghe Retegan11, primii trei chiar au decedat în timpul detenţiei. H.H. Stahl nu a fost aruncat în închisoare, dar a lucrat cu titulatura de tehnician desenator la un institut de proiectare.
Totuşi, în timp ce sociologia a fost declarată pseudo-ştiinţă burgheză, există indicii că vechi monografişti care îşi găsiseră de lucru în cercetarea de folclor şi etnografie, de statistică, de economie au utilizat spiritul sociologiei, chiar dacă fără a-i pronunţa denumirea. Dar până la urmă se poate constata că lipsa cultivării publice a sociologiei, hibernarea ei a constituit o grea lovitură pentru cultura şi ştiinţa din România. Ironia sorţii este că în aceşti ani de distrugere a sociologiei şi a sociologilor bucureşteni, în fruntea catedrei de materialism dialectic şi istoric şi de istoria filosofiei de la Universitatea din Bucureşti (care a înlocuit catedra de sociologie a lui Gusti) a ajuns în 1948 tot un sociolog, fost student al lui Gusti, militant comunist încă din studenţie, acum important demnitar al statului, Miron Constantinescu.
Prima tentativă de reabilitare
În încercarea noastră de a zugrăvi o istorie nefardată a reabilitării sociologiei trebuie să precizăm că cea din 1965 nu a fost singura. De fapt au fost mai multe tentative în acest sens, iar prima a început cu zece ani mai devreme. După cum se ştie, după moartea lui Stalin în 1953 a început un lung şi lent proces de dezgheţ (şi mai lent în regimul lui Gh. Gheorghiu-Dej), în care sociologii travestiţi în statisticieni sau economişti încercau să găsească soluţii pentru a putea valorifica cele învăţate de la profesorul Gusti şi colaboratorii sociologi ai acestuia. Astfel au fost inventate la Direcţia Centrală de Statistică monografiile economice. Într-o vreme în care trimiterea la sociologi şi mai ales la gustieni era încă imposibilă, monografia sociologică a fost luată drept model pentru descrierea situaţiei unor sate.
Cum dezgheţul a început să se generalizeze după demascarea lui Stalin de către Nikita Hruşciov12, modelul statisticienilor a fost preluat mai cu curaj de către Institutul de cercetări economice al Academiei RPR. Aici s-a format un sector special al monografiilor economice şi a început pregătirea metodologică a echipelor de cercetare care urmau să plece pe teren la sate. La aceste pregătiri au fost invitaţi şi membri cu experienţă de cercetare ai Şcolii gustiene ca H.H. Stahl, Mihai Pop13, Octavian Neamţu şi Gheorghe Retegan – ultimii doi cu puţin înainte eliberaţi din închisoare. Încrederea în dezgheţul antistalinist a fost atât de mare, încât Costin Murgescu14, directorul adjunct al institutului menţionat a elogiat într-un amplu articol din revista „Contemporanul” planul monografiilor economice, făcând referiri şi la meritele Şcolii gustiene:
„Pentru noi, cercetarea monografică – sau cercetarea de teren cum socotesc unii tovarăşi că ar fi mai corect s-o numim – reprezintă un mijloc de studiere a realităţii sociale, un instrument al investigaţiei ştiinţifice, caracterizat prin aceea că pune pe cercetător în contact nemijlocit cu realitatea. Prin cercetare monografică se înţelege observarea şi studierea directă a faptelor sociale, a realităţii economice.” (Murgescu, 1957)
Articolul lui Murgescu, blindat cu citate din clasici ai ideologiei marxist-leniniste, cu trimiteri la documente sovietice şi ale conducerii autohtone, justifica utilizarea monografiei şi prin delimitare faţă de concepţia idealistă a fondatorului, ca la sfârşit să constate prudent meritul pluridisciplinarităţii:
„Un element pozitiv care reprezintă poate principalul aport al Şcolii sociologice de la Bucureşti în cercetarea monografică pe teren priveşte concepţia brigăzii complexe monografice, adică a echipei formată din cercetători cu formaţie ştiinţifică diferită. Valorificând acest element important, Institutul de Cercetări Economice a dat un profil profesional mai variat echipelor care lucrează în campania din acest an, pe baza colaborării cu Institutul de Filosofie şi Direcţia predării ştiinţelor sociale din ministerul Învăţământului şi Culturii. Deşi componenţa echipelor nu a ajuns la nivelul pe care iniţial ni l-am propus (lipsesc în special unele cadre de geografi şi istorici) totuşi caracterul de brigadă complexă al echipelor a fost într-o oarecare măsură accentuat.” (Murgescu, 1957)
Încurajat de derularea fără derapaje a primei serii de cercetări de monografii rurale, de faptul că nici articolul lui Costin Murgescu nu a stârnit mânia dogmaticilor, Gheorghe Retegan mai face un pas înainte, şi în anul următor, în paginile reviste „Probleme economice” evocă aprecierile unui tânăr sociolog din Belgia, Denis Szabo15, care propunea folosirea metodelor sociologiei monografice practicate în România interbelică:
„Fără îndoială că propunerea făcută de D. Szabo înseamnă recunoaşterea primatului pe plan internaţional a calităţilor metodologiei de cercetare directă elaborate de şcoala de la Bucureşti în condiţiile existenţei capitalismului în România.” (Retegan, 1958)
Investigaţiile în vederea realizării unor monografii economice la sate, dar şi în întreprinderi s-au desfăşurat timp de doi ani în condiţii deosebit de grele. Povara cotelor, a terorii politice şi administrative presupuneau eforturi uriaşe din partea cercetătorilor pentru a putea câştiga încrederea subiecţilor. Este interesant că din convorbirea pe care am avut-o în noiembrie 2005 cu cercetătorul Virgiliu Iordache reiese că pentru câştigarea încrederii sătenilor a apelat tot la preoţimea satelor, la fel ca antemergătorii lui interbelici:
„… preoţii le-au spus oamenilor, vedeţi că oamenii ăştia nu au nimic cu voi, ei sunt de la un Institut de la Academie, cercetările sunt tot spre binele vostru. Cam ăsta era spiritul în care li se adresa preotul. Fiindcă pe baza rezultatelor observate aici la dumneavoastră, statul va lua măsuri, aşa, să vă îmbunătăţească viaţa. Şi aşa era. Nu era nimic propagandă, să ştiţi. Voiam să obţinem un plus de informaţii şi s-a văzut că satul la noi era în plină transformare. Satul trecea de la un sistem de producţie la alt sistem de producţie. Şi se făceau abuzuri de agenţii de colectare, de organele locale ale puterii.
Agenţii ăştia de colectare au fost o nenorocire. N-aveţi idee cât rău au făcut. I-am spus lui Miron Constantinescu, el a tăcut, eu i-am zis atunci în noiembrie, la capătul cercetării de această problemă. În şedinţă, când am analizat cu el şi a trebuit fiecare şef de echipă, bine, eu eram un simplu membru, dar nu am putut să nu sesizez, era un aspect tulburător, trăiam încă sub impresia lui. Şi am avut curajul să-i spun, că alţii… Dar el era blazat, era om căzut.”
În ciuda atmosferei din institut, a greutăţilor în strângerea informaţiilor, s-a constituit o bază de date, ba mai mult, au şi apărut studii pe baza sintezei acestor date. Avântul celor de la cercetări economice nu a durat decât până în 1959, când în „Lupta de clasă”, revista ideologică a partidului a apărut un articol nimicitor la adresa acestor investigaţii şi a semnificaţiei lor:
„Cercetarea monografică, având la bază concepţia marxist-leninistă, – avertizează autorii – este orientată spre analiza acelor date şi fapte care evidenţiază mecanismul dezvoltării social-economice. Aceasta presupune o poziţie consecvent-ştiinţifică din însuşi momentul culegerii datelor, capacitatea de a deosebi esenţialul de ceea ce este secundar sau neconcludent, de a prinde sensul mişcării fenomenelor. Faptul că ideologia burgheză se foloseşte de numeroase date extrase din realitate nu este un lucru nou. Sociologii burghezi contemporani caută să epateze pe cititori cu un vast material faptic, cu aparenţa de obiectivitate. Aceasta nu înseamnă că metodele folosite de ei urmăresc cunoaşterea esenţei capitalismului, ci, dimpotrivă, ele slujesc unei false interpretări a datelor, a faptelor, în scopul apologiei capitalismului. Aceasta este caracteristica metodelor cercetării burgheze şi ea se verifică pe deplin şi în sociologia gustistă. (…)
În cercetarea realităţii, independent de forma sub care aceasta are loc, orientarea ştiinţifică, marxist-leninistă este hotărâtoare. Pierderea din vedere a conţinutului ideologic al metodelor de cercetare nu are nimic comun cu marxismul, împinge spre subiectivism şi empirism, creează teren teoriilor idealiste. Institutului de cercetări economice îi revine o mare răspundere în orientarea corespunzătoare, bazată pe învăţătura marxist-leninistă, a cercetărilor monografice. Analiza profundă, multilaterală a monografiilor efectuate de secţia de cercetări monografice din institut, analiză care a întârziat destul de mult, va permite conducerii institutului să înlăture deficienţele ivite şi, în acelaşi timp, să valorifice o parte in materialul cules în cele două campanii monografice. Institutul de cercetări economice a luat în ultima vreme unele măsuri în direcţia folosirii unei părţi din materialul cules de echipele monografice. Este important ca în elaborarea acestor lucrări Institutul să acorde toată atenţia fundamentării ştiinţifice, marxist-leniniste a cercetării. Totodată generalizarea experienţei pozitive dobândite de către secţiile ‚economia industriei socialiste’ şi ‚economia agriculturii socialiste’ din institut în elaborarea de monografii economice a unor întreprinderi industriale şi unităţi agricole socialiste va contribui la îmbunătăţirea activităţii de cercetare.” (Bochiş et al., 1959)
În urma acestei luări de poziţie, grupul constituit pentru realizarea monografiilor economice a fost desfiinţat, cercetările au fost sistate şi iniţiatorii sancţionaţi. Părea că în urma înfrângerii revoluţiei din 1956 din Ungaria şi a represaliilor împotriva studenţilor şi intelectualilor din România, ţara a făcut paşi înapoi spre situaţia de la începutul anilor ’50 (altminteri public înfieraţi de către liderii partidului comunist). Paradoxal, teza „coexistenţei paşnice” dintre cele două sisteme mondiale lansată de Hruşciov continua să funcţioneze, cu toate luptele interne din conducerea sovietică. Politica de destindere a fost marcată de reluarea legăturilor întrerupte cu zece ani în urmă cu Apusul. În acest cadru şi la academia sovietică s-au făcut paşi importanţi pentru a intra în dialog cu sociologii apuseni. Şi cum organizaţiile de sociologi nu intră în contact cu indivizi ci cu asociaţii de sociologi, s-a realizat peste noapte Asociaţia Sociologilor Sovietici la Academia URSS. Ba mai mult, tot în 1958 s-a organizat o întrunire internaţională de sociologie pentru a pregăti participarea la Congresul Mondial de Sociologie din septembrie 1959, preconizat să aibă loc la Milano şi Stresa. (Szántó, 1998: 21-51)
La congresul internaţional de sociologie a participat şi o delegaţie română – alături de reprezentanţii celorlalte ţări socialiste. Deci, pe de o parte au fost reprimate cele mai firave încercări de reluare a sociologiei, pe de altă parte puterea făcea eforturi pentru a-şi îmbunătăţi imaginea în faţa forurilor internaţionale. Este o caracteristică a epocii în care oameni de certă valoare intelectuală erau puşi să mintă despre situaţia sociologiei din România. Deoarece lumea ştiinţifică apuseană nu a uitat importanta şcoală sociologică interbelică a lui Gusti, la amintitul congres academicianul Mihai Ralea16 a fost întrebat despre ce fac membrii Şcolii gustiene. Fără să se piardă cu firea, academicianul a răspuns prompt: lucrează în cadrul Consiliului Naţional de Sociologie. (Rostás 2000: 170)
Această potemkiniadă verbală de la Milano a continuat apoi prin organizarea în octombrie 1959 a unui simpozion ştiinţific consacrat celui de-al IV-lea Congres Mondial de Sociologie. Răsfoind „Contemporanul” care a relatat pe larg despre eveniment nu vedem teme sociologice, iar printre vorbitori îi găsim pe academicianul Athanase Joja17, logician, academicianul Mihai Ralea, eseist, academicianul C.I. Gulian18, filosof, academicianul Vasile Malinschi19, economist, Traian Ionaşcu20 jurist, Manea Mănescu21, statistician. Ca atare, prima încercare de repunere în drepturi a sociologiei a eşuat, nu s-a cercetat, nu s-a publicat nici măcar „travestit” în economie. Dar s-a făcut un efort propagandistic spre Apus. În publicaţiile ideologice însă a continuat criticarea sistematică a sociologiei, atât a celei contemporane, cât şi a celei vechi, gustiste.
A doua tentativă de reabilitare
Primul demers – încă discret – pentru reabilitarea lui Dimitrie Gusti a fost efectuat de Elena Gusti, soţia profesorului, la propunerea şi cu ajutorul lui Paul Stahl22. Pesemne în cercurile academice se prefigura o prudentă schimbare de atitudine faţă de personalităţi culturale excomunicate cu un deceniu în urmă. Astfel, cu prilejul pregătirilor pentru sărbătorirea aniversării de 25 de ani de la fondarea Muzeului satului din Bucureşti, Elena Gusti la 17 martie 1961 a adresat o scrisoare Comitetului Central al PMR, personal secretarului CC Leonte Răutu23, cerând ca, în acest moment aniversar, să se consemneze că această instituţie a fost creată de soţul ei:
„Se împlinesc în luna mai 1961, douăzeci şi cinci de ani de când profesorul Dimitrie Gusti a creat Muzeul Satului, rod al concepţiei sale despre rolul activ al ştiinţei în viaţa socială. Printr-o serie de case, cuprinzând gospodării întregi, construite din piese autentice sau minuţios reconstruite, montate în aer liber, se înfăţişau condiţiile de viaţă materială şi culturală ale ţăranilor, nu numai sub aspectul lor artistic, ci şi sub acela al muncii de toate zilele. În anii puterii populare, Muzeul Satului a fost substanţial îmbogăţit, atât ca număr de case şi ca inventar de obiecte. Dotat cu un personal de tehnicieni, Muzeul Satului constituie azi una din podoabele Capitalei. Se împlinesc 25 de ani de la înfiinţarea acestui Muzeu şi ar fi poate momentul să se analizeze dacă n-ar fi potrivit ca Muzeul satului, să poarte numele creatorului său, ca un semn de recunoaştere a bunei credinţe şi devotamentului cu care o viaţă întreagă a lucrat pe tărâmul ştiinţei, fapt care a fost avut în vedere şi atunci când Partidul Muncitoresc Român şi Guvernul scumpei noastre Patrii – Republica Populară Română, i-au acordat pensia de merit” (Gusti, 1996: 472)
Scrisoarea semnată de Elena Gusti poartă pecetea epocii de trecere de la dogmatismul sectant stalinist al anilor ’50 la aşa-zisul stil „liberal” al anilor ’60. Porneşte de la recunoaşterea contribuţiei partidului şi guvernului la dezvoltarea Muzeului satului fondat de Dimitrie Gusti. Îşi exprimă apoi gratitudinea pentru acordarea pensiei de merit Profesorului (survenit prea târziu, în 1955, anul morţii sale), ca bază pentru solicitarea acordării numelui lui Dimitrie Gusti instituţiei create de el. Tonul scrisorii trădează o schimbare importantă, de vreme ce în urmă cu mai puţin de doi ani „Lupta de clasă” anula brutal iniţiativa Institutului de cercetări economice de realizare a unor monografii economice, tocmai din cauza influenţei gustiste considerate neavenită în metodologia investigaţiei. Şi, iată, în 1961, adepţii lui Gusti considerau că pot să înainteze – fără a risca retorsiuni politice sau administrative – propuneri comitetului central al partidului.
Argumentaţia elaborată de Paul Stahl, unul dintre ultimii studenţi ai lui Gusti, ataşată scrisorii Elenei Gusti a mers şi mai departe. Pe lângă sublinierea meritelor Profesorului, recunoscute şi pe plan internaţional, autorul insistă asupra actualităţii unor metode folosite de echipele îndrumate de acesta:
„Pentru prima dată în lume, în cadrul activităţii sociologice de la catedra şi seminarul de sociologie al Universităţii din Bucureşti, au fost expuse clar şi sistematic două principii ale sociologiei moderne, astăzi quasi-universal acceptate:
1. Sociologul nu este un savant „de birou”, ci un cercetător ştiinţific care trebuie să cunoască nemijlocit societatea în mijlocul căreia trăieşte, folosind toate mijloacele pe care ştiinţa i le pune la dispoziţie.
2. Cercetarea sociologică trebuie să aibă un caracter complex, sub conducerea sociologului sau alături de el urmând să lucreze toate specialităţile care pot fi utile: economie politică, demografia, istoria, medicina, antropologia, antropogeografia, geografia economică şi aşa mai departe.” (Gusti, 1996:473)
Paul Stahl ştia că, în contextul anului în care partidul sărbătorea 40 ani de la înfiinţare, argumentul recunoaşterii internaţionale nu este suficient, fiindcă dogmatismul anilor ’50 încă nu s-a atenuat. Prin urmare, considera că pentru a avea efect şi totodată rezultatul aşteptat, trebuia să afirme că cercetările gustiene serviseră şi luptei împotriva capitalismului:
„Într-adevăr, prin practicarea unei sociologii concrete, nu numai că se realiza un pas însemnat înainte în disciplina ştiinţifică a sociologiei, dar se scoteau la lumină fapte grave. Sărăcia şi exploatarea cu care luptau ţăranii, lipsa aproape completă a unei asistenţe medicale, analfabetismul, lipsa mijloacelor şi a căilor de comunicaţie etc. nu puteau să nu atragă atenţia unor oameni de ştiinţă cinstiţi, chiar când ei plecau de pe poziţii de ştiinţă burgheze. În scrierile publicate de către Dimitrie Gusti şi unii din colaboratorii lui, scrieri care au avut o largă circulaţie în ţară şi în străinătate, aceste situaţii erau semnalate insistent, în repetate rânduri. Ele au avut darul de a informa opinia publică asupra lipsurilor organizării capitaliste a statului. În acest fel se favoriza formarea unei stări de spirit anticapitaliste.” (Gusti, 1996:474)
După înşirarea şi a altor argumente în favoarea caracterului umanist şi constructiv al sociologiei practicate de Şcoala gustiană, dar şi în aceea a utilităţii interne şi internaţionale a cunoaşterii acestei tradiţii, Paul Stahl mai face încă un pas:
„Ţinând seama de cele de mai sus, fapte ce pot fi larg dezvoltate, ne gândim la două lucruri care ar putea fi utile ţării noastre, în efortul ei pentru construirea socialismului:
a) reconsiderarea activităţii lui Dimitrie Gusti, şi sublinierea laturilor ei progresiste;
b) reorganizarea studiilor de sociologie de teren, pe baza principiilor marxist-leniniste, folosind ceea ce a fost ştiinţific din cercetările înaintaşilor. Această reorganizare trebuie să dea posibilitatea sociologiei, ca, în colaborare cu disciplinele ce îi pot fi folositoare, dar independent de ele, (economia politică, filozofia, antropologia, demografia etc.), să-şi desfăşoare propriile cercetări, fie chiar într-o formă de organizare modestă pentru început.
Cele două propuneri pot fi utile pentru motive însemnate, dintre care menţionăm:
– ţara noastră va fi prezentată pe plan internaţional într-o disciplină menită să capete o dezvoltare din ce în ce mai mare;
– ţara noastră are o tradiţie în care se pot găsi elemente de sociologie progresistă, tradiţie ce adus faima sociologiei noastre în întreaga lume, şi acest renume trebuie folosit în scopul creşterii prestigiului ştiinţei noastre socialiste;
– în sfârşit, cel mai însemnat motiv este acela că prin reorganizarea cercetărilor sociologice de teren, pe de o parte oamenii de ştiinţă din ţara noastră vor contribui la dezvoltarea acestei ştiinţe atât de necesare, şi mai ales, vor contribui în chip concret la opera de construire a socialismului în ţara noastră. Într-adevăr, în reorganizarea la care ne gândim, credem că latura practică, de contribuţie la construirea socialismului, pe care o vor duce sociologii, poate fi foarte mare.” (Gusti, 1996:477)
Aceste concluzii ale Argumentaţiei lui Paul Stahl ridică pentru prima dată problema reintroducerii sociologiei ca ştiinţă a cercetării realităţii sociale, după ultima excomunicare, cea din 1959. Atunci nu doar Dimitrie Gusti fusese respins ca sociolog burghez idealist, ci sociologia, în ansamblul ei. Scrisorile din care am citat nu au avut un efect palpabil nici în cercurile de partid, nici la autorităţile culturale ale Capitalei, de vreme ce, la sărbătorirea muzeului, numele lui Gusti nu a fost nici măcar pomenit.
Dar dinamica relaţiilor dintre interesele ştiinţifice şi cele de partid erau în acei an de o mobilitate inimaginabilă. În anul refuzului repunerii în drepturi în mod public a lui Gusti, în institute ale Academiei se plănuia, încă discret, începerea unor cercetări sociologice. Ca peste un an să apară în paginile revistei „Contemporanul” un articol al unui autor – e adevărat, sovietic – foarte tranşant. Sub un titlu-clişeu disonant chiar şi pentru revistă, „Construirea comunismului şi ştiinţele sociale”, în cadrul unui vehement atac împotriva dogmatismului ideologic al partidului sovietic, autorul subliniază necesitatea începerii cercetărilor sociologice de teren.
„În actualele condiţii, printre celelalte ştiinţe sociale, creşterea rolului cercetării sociologice, chemată să sintetizeze procesele concrete cele mai importante care au loc în societate şi, prin aceasta, să influenţeze mai activ planificarea şi activitatea practică a organizaţiilor noastre obşteşti…” (Skaterşcikov, 1962)
Mult mai semnificativ a fost însă faptul că, în 1962, la Institutul de filosofie, sectorul de materialism istoric încep investigaţiile de teren sub conducerea lui Mihail Cernea24. La începutul anilor ’60, când demascarea sistematică a sociologiei era încă în toi, dar pe de altă parte se arătau semnele unei deschideri spre Occident şi din partea conducătorilor români, Cernea a încercat utilizarea sociologiei în lămurirea unor teme fundamentale ale filosofiei marxiste: conştiinţa de clasă a muncitorimii din uzinele din Bucureşti şi Braşov. Era singurul mod de a introduce sociologia în cercetare fără retorsiuni. A fost o tentativă temerară, de vreme ce era încă vie amintirea distrugerii primei iniţiative de resuscitare a sociologiei de către un grup de cercetători ai economiei agrare. Dar pregătirea acestei investigaţii nu a fost deloc simplă, de vreme ce România nu importa încă din Apus cărţi de sociologie, şi cu atât mai puţin de metodologie a cercetării în mediul industrial. S-a procurat cu greu un volum din care tinerii cercetători să înveţe paşii cercetării şi s-a proiectat investigaţia propriu zisă. Cercetarea nu putea fi demarată şi dusă la bun sfârşit fără prestigiul Academiei, care a sprijinit efectuarea investigaţiei. A fost o cercetare care a încercat să respecte regulile sociologiei empirice, s-au utilizat chestionare, s-a făcut eşantion din populaţia vizată. Din grupul lui Cernea au făcut parte Honorina Cazacu, Gheorghe Chepeş, Maria Micu (mai târziu Larionescu), Gheorghe Berescu şi Haralambie Ene.
Iată cum îşi aducea aminte Mihail Cernea în cadrul unui interviu mai amplu realizat în urmă cu cinci ani:
„… reorientarea mea spre cercetări de teren a început doar în 1961 – mărturisea Mihail Cernea –. atunci, împreună cu colegii mei, am iniţiat pregătirile pentru un model de studii nou pentru noi: investigaţii de teren. Eram sătui de a repeta generalităţi şi jinduiam să facem ceea ce se numea sociologie. Aceste noi începuturi aveau să devină, în 1964, prima carte de cercetări sociologice empirice publicată în ţară după lunga întrerupere de 15 sau aproape 20 de ani, cauzate de interzicerea Şcolii sociologice. (…) Nu ştiam dacă vom reuşi să ducem încercarea noastră la capăt, ţinând seama şi de reprimarea nefericită a tentaţiei economiştilor în 1957 de a face cercetări monografice la sate. Dar, până la urmă, rezultatul a întrecut aşteptările: a produs o carte – o carte despre profilul spiritual al muncitorilor din uzinele studiate – jalon în re-acreditarea investigaţiilor sociologice, afirmate în conţinutul cărţii, pe care am numit-o deschis: Cercetări sociologice de teren.”
Evident, această cercetare nu putea fi liberă de dogmele ideologiei de partid, lucru de care era conştient şi Mihail Cernea. Într-o retrospectivă a mărturisit că „pe lângă meritele sale, lucrarea nu a fost consecvent sociologică, în sensul că amploarea unora dintre generalizări depăşea aria datelor investigate. Unele enunţuri se întemeiau mai mult pe deducţii decât pe materialul faptic.” (Cernea, 1973) Meritul lucrării – după părerea mea, istoric – este de a fi reîntemeiat cercetarea sociologică de teren în România.
Din fragmentul citat din convorbirile avute cu Mihail Cernea putem observa că reabilitarea sociologiei pe de o parte, şi aceea a lui Gusti pe de altă parte, au fost, până la urmă, două procese distincte. Se poate observa că reabilitarea sociologiei a fost cerută de nevoia de deschidere spre Occident, iar repunerea în drepturi a lui Gusti depindea de ritmul de deschidere spre o bază de legitimizare mai amplă a partidului comuniştilor români. Din cele observate în sursele referitoare la începutul anilor ’60, este vorba mai degrabă de intenţia organelor de partid de a se conforma imperativelor internaţionale – stimulate intens de Moscova lui Hruşciov – decât de regândirea viziunii dogmatice despre interbelicul românesc şi în special despre Gusti. Aşa se explică faptul că Institutul de filosofie pe de o parte a permis începerea cercetărilor sociologice ale colectivului condus de Cernea, dar pe de altă parte colectivul de istorie a filosofiei româneşti de la aceeaşi instituţie în impunătorul volum Istoria gândirii sociale şi filosofice în România, apărut tot în anul 1964, apostrofa gânditorii interbelici, printre care şi pe Gusti, pentru caracterul idealist al tezelor lor.
Pentru cititorul de azi pare straniu că repornirea motoarelor sociologiei din România nu a fost sincronizată cu repunerea în drepturi a lui Dimitrie Gusti şi a Şcolii sale. Dacă la sectorul de materialism istoric au început cercetările sociologice de teren fără să fie nevoie de camuflaj, ca în cazul monografiilor economice, atunci la sectorul de istorie a filosofiei româneşti clişeele anilor ’50 erau încă în bună parte în floare. Astfel în volumul mai sus amintit Gusti era încă sever criticat pentru poziţia sa teoretică. Iată cum era prezentată în aici de către Ovidiu Bădina25 concepţia fondatorului sociologiei româneşti, Dimitrie Gusti:
„Cercetarea monografică, preconizată de el ca metodă de cercetare sociologică, era soluţia ce o propunea pentru a se evita impasul în care intrase sociologia burgheză în prima etapă a crizei generale sistemului mondial al capitalismului.” (coord. Gulian, 1964: 421)
După ce respinge punct cu punct tezele sistemului gustian, caracterizându-l drept idealist metafizic, eclectic, voluntarist, autorul afirmă că „…Gusti a militat pentru ‚armonia socială’ între exploatat şi exploatator”. Prin urmare, cercetările sale nu urmăreau altceva decât „…să pună la dispoziţia politicienilor burghezi un material care să le servească la înfăptuirea unor eventuale reforme”. Concluzia lui Bădina a fost fără replică:
„Modul de abordare propus de Gusti pentru cercetarea relaţiilor sociale era însă neştiinţific, întrucât ocolea problemele fundamentale ale sociologiei: existenţa claselor sociale şi a luptei de clasă ca motor al dezvoltării.” (coord. Gulian, 1964: 422)
Această atitudine ostilă era în deplin consens cu atitudinea presei culturale şi de specialitate faţă de sociologia apuseană. Însă tot atunci se manifesta şi un timid efort de revalorificare a ceea ce era denumit „moştenire culturală progresistă”. Astfel, în acest subcapitol consacrat lui Gusti – în contradicţie flagrantă cu afirmaţiile anterioare – Bădina evocă şi anumite merite ale Profesorului, şi este formulată şi invitaţia de valorificare critică a celui care după 1945 ar fi dorit să integreze sociologia în noul context social-politic al unei democraţii limitate.
„Cercetarea monografică întreprinsă sub conducerea lui Gusti are însă meritul că, pe de o parte, a contribuit la furnizarea unor date care, în mod obiectiv, au ajutat la demascarea orânduirii burghezo-moşiereşti, iar pe de altă parte, mobilizând în cercetare mulţi intelectuali – studenţi, cercetători, diferiţi specialişti – le-a dat posibilitatea să cunoască realitatea socială cercetată, să-şi pună probleme şi, în anumite limite, să scrie despre aceasta. Reviste conduse de Gusti – „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială” şi „Sociologie românească” – precum şi alte lucrări publicate în cadrul „Institutului social român”, merită atenţie pentru materialul lor documentar. D. Gusti are şi meritul de a fi fost iniţiatorul şi organizatorul „Muzeului satului” din Bucureşti, valoros document etnografic şi social-istoric. Activitatea de organizator al cercetării sociologice al lui Gusti ca şi lucrările elaborate personal sau sub conducerea sa în cadrul acestei cercetări, cer o studiere şi o valorificare critică mai amănunţită.” (coord. Gulian, 1964: 422)
După ce autorul subcapitolului îl iartă pe Gusti pentru faptul că, într-un studiu din 1920, „… a prezentat denaturat esenţa realităţilor sovietice şi învăţăturile lui Lenin”, îl şi laudă pentru poziţia sa de după 1945, când, ca preşedinte al Academiei Române, a avut cuvinte de laudă pentru modelul sovietic de rezolvare a problemei naţionale şi „împreună cu o serie de oameni de ştiinţă, el propune Consiliului de Miniştri proiectul înfiinţării Consiliului naţional de cercetări ştiinţifice, cu scopul de a aplica ştiinţa în toate domeniile şi a o pune în slujba problemelor de refacere şi dezvoltare a ţării.”(Gulian, 1964: 423) Este caracteristic epocii, că cel care va avea un merit deosebit în punerea în circulaţie a operei gustiene va fi tocmai Ovidiu Bădina. După părerea mea, în 1964 sociologia ca domeniu de cercetare academică practic funcţiona. Mai mult decât atât, era cunoscută şi recunoscută măcar în zona academiilor est-europene. Este suficient să evocăm articolul-raport al lui Ion Aluaş26 şi Ion Drăgan27 din „Contemporanul”, în care prezentau neinhibat o panoramă a rezultatelor, dezbaterilor sociologice din ţările socialiste. Autorii participaseră alături de Honorina Cazacu şi Mihail Cernea la o conferinţă organizată de Academia Poloneză de Ştiinţe, în care au fost dezbătute o serie de probleme teoretice şi metodologice ale sociologie, fiind depăşite cele de ordin ideologic. Reproduc din acest articol aliniatele în care sunt amintiţi participanţii cei mai comentaţi:
„În aceeaşi ordine de idei trebuie relevate discuţiile în legătură cu necesitatea elaborări unor teorii şi ipoteze de anvergură mai restrânsă; cu un caracter mai particular. Aşa, de exemplu, prof. D. Slejska (R. S. Cehoslovacă) a arătat că cercetările sociologice privind colectivele de muncă socialiste (echipe, brigăzi etc.) reclamă elaborarea, de pe poziţii marxiste, a unei teorii sociologice a micro-colectivelor, teorie care, după părerea sa, poate să utilizeze critic experienţa dobândită în acest domeniu de sociometrie. Acesta, cu condiţia îndepărtării empirismului şi subiectivismului caracteristice microsociologiei, care prezintă realităţile psihice dintre oameni (cercetate în cadrul unor grupuri mici) drept relaţii sociale hotărâtoare pentru ansamblul vieţii sociale. Amintim aici şi interesul stârnit de referatul colegului nostru M. Cernea, în care era prezentată ipoteza cu privire la existenţa unei ‚conştiinţe economice’, ipoteză care, printr-o verificare ulterioară suplimentară, se poate constitui într-o teorie particulară cu valoare explicativă şi metodologică în cercetările sociologice având drept obiect conştiinţa clasei muncitore în socialism. Mulţi dintre vorbitorii care au apreciat referatul tovarăşului Cernea (profesor Sczepanski, profesor Hegedus) s-au declarat de acord cu conceptul de conştiinţă economică.” (Aluaş-Drăgan, 1964)
Reabilitare la nivel înalt
Repornirea sociologiei apare în conştiinţa comună a breslei ca având un punct de pornire clar în 1965, când la congresul al IX-lea al partidului comunist dogmatismul ideologiei de partid a fost relativ (şi vremelnic) înmuiat ca să se vorbească de începutul unei ere de liberalizare a regimului. În acest context noul secretar general al partidului, Nicolae Ceauşescu, la o plenară de partid din decembrie 1965 a criticat sever politica faţă de ştiinţele sociale a conducerii precedente. Merită să cităm acest pasaj, fiindcă reflectă maniera în care noua conducere dorea să se erijeze în postura celui care face dreptate şi introduce normalitatea:
„În domeniul ştiinţelor sociale şi-au făcut loc fenomene de superficialitate, de îngustime de vederi şi de vulgarizare a unor teze teoretice, ceea ce a determinat scăderea nivelului ştiinţific al cercetărilor, tratarea neştiinţifică a unor probleme ale vieţii noastre sociale aflate în plin proces de transformare revoluţionară, precum şi a unor probleme ale dezvoltării socialiste contemporane. Nu a fost înţeleasă însemnătatea sociologiei ca ştiinţă socială, negându-se rolul ei în societatea socialistă. Toate acestea au avut drept rezultat frânarea gândirii ştiinţifice şi a cercetării în domeniile respective, rămânerea în urmă într-o serie de sectoare dintre cele mai importante ale cercetării ştiinţifice.” (Ceauşescu, 1968: 228-229)
Trecând peste faptul că Nicolae Ceauşescu şi cei care-l sprijiniseră în ascensiune au făcut parte şi din conducerea veche a lui Gheorghiu Dej, caracterizarea distrugerii unei ştiinţe, a instituţiilor sale şi chiar şi a destinelor reprezentanţilor săi numai prin „superficialitate”, „îngustime de vederi” şi „vulgarizare” dă dovadă de o atitudine vecină cu cinismul. Mesajul din aceste fraze (considerate drept semnal de liberă trecere pentru sociologie) arăta însă fără echivoc că partidul avea nevoie de sociologie pentru a sprijini „transformarea revoluţionară” şi rezolvarea „unor probleme ale dezvoltării socialiste contemporane”, şi nu din cauză că o societate care se pretinde modernă nu-şi poate permite luxul negării acesteia. Reabilitarea politică a sociologiei prin acest tip de critică a practicilor vechi ale partidului a fost „tradusă” în fel şi chip de actorii câmpului sociologic mai mult sau mai puţin virtual al anilor ’60, dar nimeni nu a prevăzut caracterul structural limitat al acestei deschideri.
Conform mitologiei comunităţii sociologice, „eroul fondator” ar fi fost Miron Constantinescu, readus în 1965 în conducerea partidului comunist şi cu un scurt trecut de sociolog din perioada interbelică. S-a construit imaginea conform căreia, prin Miron Constantinescu, noua sociologie românească va continua „la un nivel superior” tradiţia şcolii interbelice a lui Dimitrie Gusti. Nu este întâmplător că, chiar şi un sociolog atât de lucid, cum era profesorul Ioan Mihăilescu28, student şi apropiat al conducerii catedrei de sociologie, a putut afirma că „din câte am trăit eu şi din câte bănuiesc, pentru că pentru multe nu am argumente foarte solide, revigorarea sociologiei s-a produs ca urmare a intervenţiilor lui Miron Constantinescu. Miron Constantinescu i-a pus lui Ceauşescu în gură sociologia şi i-a băgat termenul într-un discurs.” (Mihăilescu-Rostás, 2007)
O analiză mai atentă a faptelor arată însă că metehnele repornirii vor vicia întreaga evoluţie a instituţionalizării sociologiei. Dacă nu poate fi pus la îndoială că cercetarea sociologică n-a demarat în 1965 şi că nici demersurile de reabilitare a lui Gusti nu au început în anul amintit, atunci se poate pune întrebarea: ce mai rămâne din mitul fondării? Deşi se consideră că reabilitarea lui Gusti şi a disciplinei sale de către partidul „renăscut” în 1965 au fost strâns legate, în realitate – cum am arătat – eforturile au fost paralele. Am detaliat acest proces, dar trebuie menţionat că se poate vorbi încă din 1962 despre contextul prielnic reabilitării fondatorului de şcoală sociologică. Debutase perioada recuperării tradiţiilor culturale respinse ca reacţionare în anii cincizeci. Astfel a început republicarea operei lui Lucian Blaga29, a lui Nicolae Iorga30, a lui Vasile Pârvan31, ca la sfârşitul anilor 1960 să fie publicaţi şi Constantin Noica32 şi Mircea Eliade33.
În 1964 Şcoala gustiană şi cercetarea sociologiei – oarecum separate – dar sunt acceptate, apar articole detaliate care recunosc meritele Profesorului şi ale formaţiunii sale în presa vremii, se organizează sesiuni ştiinţifice în mediul academic. După ce terenul a fost propagandistic pregătit, apoteoza declarării reabilitării sociologiei şi a lui Dimitrie Gusti a survenit după Congresul al IX-lea al partidului din 1965, când la plenara mai sus amintită secretarul general nou ales a denunţat vechea politică a PMR pentru excomunicarea nejustificată a sociologiei. După acest moment politic n-au început însă demersuri administrative de punere în practică prin dispoziţii ministeriale, cu numiri etc., ci tatonări, în primul rând la Facultatea de filosofie de la Universitatea din Bucureşti. După mărturia lui H.H. Stahl :
„Cel ce s-a zbătut în momentul acela a fost Bugnariu34, care a stat de vorbă cu Herseni, a stat de vorbă cu mine, să se lămurească ce-a fost şi cum s-ar putea organiza. S-a amestecat şi Vlădescu-Răcoasa35, care tocmai fusese ministrul nostru la Moscova şi era bine văzut. Au fost după aceea o serie întreagă de momente în care lucrurile nu mi-au mai fost clare. S-a amestecat Nicuţă36. […] a pornit atunci o campanie violentă împotriva lui Bugnariu şi a reuşit să-l dărâme. Era decanul facultăţii şi a reuşit să-l dărâme.” (Rostás, 2000: 164-165)
Deci, de fapt, repunerea în drepturi a sociologiei a declanşat o luptă pentru poziţii noi, luptă ce se ducea nu pe teren profesional şi ştiinţific, ci în culisele politicii de cadre a partidului. Este adevărat că profesorul Constantin Nicuţă fusese asistentul profesorului Petre Andrei37 la Iaşi, iar profesorul Gheorghe Vlădescu-Răcoasa asistentul lui Dimitrie Gusti, dar argumentele lor nu puteau să fie decât politice, neavând operă ştiinţifică semnificativă. În asemenea condiţii soarta instituţionalizării sociologiei, a calităţii învăţământului sociologic depindea exclusiv de persoana celui care reuşea să fie recunoscut ca lider al noi secţii. În această luptă a ieşit învingător, evident, cel care a dobândit o poziţie politică mai puternică. Nu este surprinzătoare concluzia profesorului H.H. Stahl: „Nu a ieşit el în evidenţă Nicuţă, cum probabil spera. N-a ieşit nici Vlădescu-Răcoasa. […] Şi a răzbit… Miron Constantinescu.” (Rostás, 2000: 165)
Discipol al profesorului Gusti, Miron Constantinescu, militant comunist din perioada studenţiei, în anul 1957 a căzut în dizgraţia conducerii de partid pentru o perioadă de şapte ani, a fost recuperat în conducerea superioară în echipa lui Nicolae Ceauşescu la congresul din 1965. În acel moment a fost profesorul de sociologie cu cea mai înaltă poziţie în ierarhia de partid. În logica regimului comunist era cel mai indicat să fie prima vioară a sociologiei din România. Ca atare, demararea sociologiei după 1965 a fost realizată după concepţia sa. Omiţând consultarea specialiştilor de primă mână a Şcolii gustiene, Miron Constantinescu a introdus o concepţie strategică considerată greşită de profesorul H.H. Stahl. Această opinie – după cum am mai menţionat – mi-a fost împărtăşită de profesorul Stahl în anii optzeci şi a devenit publică în 2000, odată cu apariţia volumului meu Monografia ca utopie din care am citat şi mai sus:
„Miron a rămas însă la vechea lui atitudine, la vechea lui experienţă de student, care a crezut că metoda monografiei sociologice, aşa cum o concepuse Gusti la început, era foarte bună. Cu o condiţie: în loc să fie axată pe teoria lui Gusti, să fie axată pe materialismul istoric. Şi a spus că, dacă, în loc să bage în aceste echipe ale lui oameni de profesii deosebite, a crezut că, dacă-i bagă pe toţi materialiştii istorici, a rezolvat problema. În loc să facă, ca Gusti, echipe în care să adune un număr restrâns de specialişti, el a crezut că e mai bine ca sută la sută din studenţii la sociologie să facă cercetări de teren, să facă monografii generalizate. Cu scopul de a scoate din ei sociologi. Care îi trebuia cui? erau necesari cui? În timpul lui Gusti, scoteam sociologi în masă, pentru că erau profesori de liceu. Dar se desfiinţase în licee cursul de sociologie. Atunci, pentru cine?” (Rostás, 2000: 167-168)
Cu aceste neclarităţi a început învăţământul sociologic la Universitatea din Bucureşti, cu această confuzie a început activitatea Laboratorului de sociologie, înfiinţat pe lângă catedra lui Miron Constantinescu. La fel şi cercetările de mare amploare despre urbanizare. Dacă alegerea îndrumătorului sociologiei s-a făcut după criterii politice, şi recrutarea cadrelor pentru această catedră a fost la fel de nefirească. Pentru H.H. Stahl cel mai mare neajuns în planurile lui Miron Constantinescu, a fost – pe lângă lipsa competenţei sociologice – neglijarea totală a caracterului multidisciplinar al cercetărilor de teren, metodă obligatoriu folosită de şcoala gustiană
„A organizat un Laborator de sociologie. A băgat acolo, în acest laborator, a chemat specialişti de diverse pregătiri profesionale? Ba! Sociologi. Nici unul dintre ei nu avea o capacitate tehnică într-o meserie oarecare. Generalişti. Când a văzut că nu merge, n-a mai avut nici o nădejde că va ieşi o treabă bună. A făcut meseria aşa cum i s-a spus. Cum în jurul lui Miron au fost o serie de oameni care nu erau sociologi, el a crezut că ei pot face faţă la tot felul de cursuri. Au făcut un curs de metode şi tehnici, un curs de sociologie urban-rurală, un curs de demografie. Au venit pe lângă mine aceşti asistenţi, care să fure de la mine, să continue. Dar asta nu era o soluţie. A adunat şi profesori de geografie, care habar n-aveau despre ce e vorba. I-a pus pe studenţi să înveţe care sunt cei mai înalţi munţi, să-i ştie după nume, şi că au 1300 de metri sau 1400 de metri. Nu glumesc, aşa a fost! A avut şi un profesor de istorie, care i-a învăţat revoluţia de la ’48. Care le-a fost de o inutilitate totală. Oameni care habar n-aveau de problemele sociale.” (Rostás, 2000: 168-169)
Sub conducerea lui Miron Constantinescu, singurul colaborator încadrat – ca suplinitor ! – în învăţământul sociologic a fost H.H. Stahl, deşi Traian Herseni, Ştefania Golopenţia38, Mihai Pop din primele echipe ar fi fost apţi pentru a preda diferite discipline de bază sau ramuri speciale ale sociologiei. Din generaţia anilor ’30 Gheorghe Retegan, Coriolan Gheţie39, Nicolae Dunăre40 şi Gheorghe Serafim41 ar fi fost în măsură să asigure din primele momente un învăţământ sociologic de nivel ridicat şi cu expertiză pentru cercetarea de teren. Este de asemenea inexplicabil că grupul de sociologi condus de Mihail Cernea n-a fost invitat să predea la facultate, deşi aceştia acumulaseră experienţă sociologică de teren începând din 1962 şi au publicat şi studii de specialitate. Dimpotrivă, Miron Constantinescu a adunat la catedra sa persoane care nu aveau nici măcar tangenţă cu sociologia şi care nici ulterior n-au avut vreo contribuţie remarcabilă.
Din cauza acestui amalgam de sociologie cantitativistă-funcţionalistă, monografism gustian şi aşa-zisa sociologie marxistă, şi H.H. Stahl se gândea serios să abandoneze munca de instituţionalizare a sociologiei la Universitatea din Bucureşti şi să accepte conducerea unei secţii de etnografie în sistemul Academiei. Argumentul său a fost convingător :
„Aveam mai mare libertate. La sociologie am fost strâmtorat rău de tot. N-am putut să fac nimic din ce vroiam, absolut nimic. […] Trebuia să mă ocup de lucruri care nu mă interesau câtuşi de puţin. M-ar fi interesat să fac cercetări monografice, dar nu în formula lui Miron Constantinescu, care era complet greşită, ideea lui de a întrebuinţa oamenii… am mai vorbit… Aveam altă formulă decât cea pe care o avea el.” (Rostás, 2000: 236)
Această evoluţie a învăţământului şi cercetării sociologiei revigorate după 1965 a făcut ca reabilitarea lui Gusti să se despartă şi mai mult de practica cercetărilor sociologice. Prima monografie despre activitatea lui Dimitrie Gusti, realizată de Ovidiu Bădina a apărut în anul reabilitării oficiale, în 1965. Volumul poartă încă pecetea criticii dogmatice marxist-leniniste, dar autorul s-a străduit să releve şi calităţi în activitatea lui Dimitrie Gusti. Cu această carte Ovidiu Bădina devine cercetătorul oficial al lui Gusti, nu este însă implicat în organizarea învăţământului sociologic. Acest relativ tânăr cercetător s-a asociat cu fostul colaborator al profesorului, Octavian Neamţu, împreună cu care au realizat un volum despre viaţa lui Dimitrie Gusti, în colecţia „Oameni de seamă” a Editurii pentru Tineret din Bucureşti. Această carte reduce dimensiunea critică la adresa sociologiei gustiene, dar face eforturi pentru a prezenta pregnant un Gusti cu atitudine clar democrat-patriotică, cu simpatii pentru forţele de stânga şi faţă de Uniunea Sovietică.
În urma acestor două volume şi a celor două culegeri de texte publicate în colecţia coordonată de Pompiliu Caraioan42 (unul dintre ultimii studenţi ai Profesorului) au apărut o serie de studii ale colaboratorilor marcanţi ai lui Gusti despre laturi importante ale trecutului activităţii Şcolii. Astfel Traian Herseni a scris despre teoria sociologică a lui Gusti, despre monografiile regionale, despre proiectul de atlas sociologic gustian, H.H. Stahl despre învăţămintele „metodice şi tehnice” ale monografiei, despre proiectul gustian al facultăţii de ştiinţe sociale şi, fireşte, despre monografia completă Nerej, iar Octavian Neamţu despre publicistica sociologică, organizarea cercetării ştiinţifice şi a echipelor Fundaţiei şi ale Serviciului social. După acest reviriment însă, reabilitarea lui Gusti s-a restrâns la publicarea seriei de ediţie critice întitulată Opere, începută în anul 1968 şi terminată în 1977 cu volumul VI. Toate aceste volume au apărut datorită colaborării a doi oameni foarte diferiţi, dar la fel de dedicaţi (din motive diferite) ideii de trezirea interesului pentru Dimitrie Gusti: Ovidiu Bădina, un tânăr istoric al sociologiei cu studii la Moscova şi puternice legături în sferele puterii şi Octavian Neamţu, care, din cauza trecutului său, nu se bucura de încrederea regimului.
Prin urmare, modul de reabilitare a lui Gusti şi a sociologiei trăda – pe lângă caracterul său improvizat – şi o vădită neclaritate în privinţa drumul de parcurs pentru realizarea instituţionalizării. Conducătorii sociologiei anilor ’60 îşi propuneau în primul rând pentru grăbirea instituţionalizării acestei ştiinţe înfiinţarea de ateliere în cadrul învăţământului superior în locul clarificărilor de conţinut. Planul de învăţământ nu a fost construit pentru dezvoltarea de competenţe de sociolog. Despre acestea nu se ştia de fapt ce trebuie să cuprindă, în ce constă în condiţiile „realităţii socialiste”. Nu s-au făcut demersuri palpabile pentru a include meseria de sociolog în nomenclatorul meseriilor. Într-un cuvânt, nu s-a formulat ceea ce azi se numeşte misiunea secţiilor de sociologie şi a instituţiilor aferente. Putem afirma că din experienţa Şcolii gustiene, adică din împliniri şi eşecuri, s-au transmis studenţilor doar atâtea cunoştinţe cât a reuşit să insufle profesorul Stahl în cei doi-trei ani de activitate la Universitate.
Concluzii
Cu acest articol am dorit aparent să demitizăm un eveniment şi eroii săi. Dar miza noastră nu a fost de fapt negarea importanţei congresului al IX-lea al PCR, a rolului lui Nicolae Ceauşescu şi al lui Miron Constantinescu, ci aceea de a arăta destinul unei ştiinţe sociale în condiţiile regimului comunist. Din cele de mai sus se poate vedea clar că sociologia nu a fost reabilitată de cineva anume, ci după moartea lui Stalin a început un proces lent, cu accelerări şi cu întreruperi în funcţie de condiţiile de reîntemeiere a sociologiei. Acest proces a fost influenţat şi de interesele intelectualităţii şi de conflictele din interiorul partidului, dar şi de dinamica contextului internaţional. Rezultanta acestor interacţiuni a fost o sociologie precar instituţionalizată, cu legături ambivalente cu trecutul ei interbelic şi contextul comunist. Motivele discrete ale acestei evoluţii vor forma subiectul altor studii.
Note:
1. Constantinescu, Miron (1917-1974), sociolog, om politic, îndeplinind după 1947 diverse funcţii de conducere în aparatul de partid şi de stat. Elev al lui Dimitrie Gusti, a contribuit la relansarea sociologiei după 1965. Profesor universitar la Bucureşti, academician.
2. Stahl, Henri H. (1901-1991), sociolog, istoric, jurist, academician, cel mai important colaborator al profesorului Dimitrie Gusti, profesor de sociologie la Universitatea din Bucureşti până la desfiinţarea disciplinei în 1948. Participant de marcă la reînfiinţarea predării şi cercetării sociologice după 1965. A avut un rol determinant în elaborarea metodologiei cercetărilor monografice de teren. A participat la aproape toate campaniile monografice ale Şcolii, fiind în 1939 autorul primei monografii complete, cea a Nerejului. Este întemeietorul sociologiei istorice româneşti. De asemenea, este primul în România care a utilizat statistica şi metoda arheologiei sociale în cercetarea istorică. A propus o nouă periodizare a istoriei românilor.
3. Gusti, Dimitrie (1880-1955), sociolog, filosof şi om politic. Profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti. Deputat şi senator. Ministru al Instrucţiunii Publice, Cultelor şi Artelor (1932-1933). Întemeietorul învăţământului sociologic modern şi al Şcolii Sociologice de la Bucureşti. A iniţiat metoda monografică de cercetare şi a întreprins, din anul 1925, primele anchete sociologice. Iniţiatorul Legii Serviciului Social. A înfiinţat Institutul Social Român (1921), revistele „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială” şi „Sociologia românească”. În calitate de director general (1934-1939) a modernizat activitatea Fundaţiei Regale „Principele Carol”. A fost comisar general al pavilionului românesc la Expoziţia mondială de la Paris (1937) şi New York (1939). În 1937 Institutul Internaţional de Sociologie l-a însărcinat ca preşedinte cu organizarea celui de-al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie, care urma să aibă loc la Bucureşti în 1939. Împreună cu V.I. Popa şi H.H. Stahl a întemeiat Muzeul Satului din Bucureşti )1936). Sub conducerea sa a fost editată Enciclopedia României, 4 vol. (1938-1943). Membru al unor societăţi străine de specialitate. În calitate de preşedinte al Academiei Române (1944-1946) pune bazele Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice (1946).
4. Golopenţia, Anton (1909-1951), sociolog, statistician, colaborator apropiat al profesorului Dimitrie Gusti, fiind şeful său de cabinet în perioada în care a fost ministru, asistent onorific, redactor al revistei „Sociologie Românească”, inspector la Fundaţia Regală „Principele Carol”. A fost director al Oficiului de Studii, apoi director general delegat la Institutul Central de Statistică. A participat la cercetările monografice de la Runcu şi Cornova, a condus, împreună cu dr. Dumitru C. Georgescu ancheta sociologică a celor 60 de sate. În anii 1942-43 a condus anchetele etnosociologice în aşezările româneşti de dincolo de Bug A murit în închisoarea Jilava.
5. Rădulescu-Pogoneanu, Victor (Pichi) (1910-1953), licenţiat în drept, diplomat de carieră, participant începând din 1929 la campaniile monografice. Secretar de legaţie la Berlin, Stokholm, apoi director adjunct al Cabinetului şi Cifrului, funcţie deţinută până în 1945. A fost întemniţat la Sighet.
6. Vulcănescu, Mircea (1904-1952), filosof, economist, sociolog, membru fondator al Şcolii Sociologice de la Bucureşti, a adus contribuţii importante la definitivarea teoriei monografiilor sociologice. Asistent al profesorului Dimitrie Gusti la Universitatea din Bucureşti, subsecretar de stat la ministerul de finanţe în guvernul Antonescu. A fost membru al Secţiei de monografie al Institutului Social Român (1929), participând la cercetările monografice din Goicea Mare, Fundul Moldovei, Drăguş, Runcu, Cornova. A participat la elaborarea Enciclopediei României. A realizat importante studii sociologice şi economice privind gospodăria ţărănească şi satul românesc. A adus contribuţii originale la istoria sociologiei, la istoria filosofiei, filosofia religiei şi filosofia culturii româneşti. A murit în închisoarea Aiud.
7. Herseni, Traian (Hariton T., pseudonim), (1907-1980), sociolog, antropolog, colaborator apropiat al lui Dimitrie Gusti, asistent, apoi conferenţiar de sociologie rurală la Universitatea din Bucureşti şi la Universitatea din Cluj. În toamna lui 1940 este secretar general la Ministerul Instrucţiunii Publice din guvernul legionar, întemniţat între 1951-1956, după care devine cercetător la institutele Academiei. A fost cel mai prolific autor al Şcolii sociologice de la Bucureşti. A participat la monografii începând cu cea din Nerej. A condus echipa monografică de la Drăguş, şi a realizat monografierea sumară a satelor din regiune. Este unul dintre iniţiatorii monografiilor sociologice regionale în România. A elaborat o istorie a sociologiei româneşti.
8. Neamţu, Octavian (1910-1976), sociolog, colaborator apropiat al profesorului Gusti, urmaş al acestuia în fruntea Fundaţiei Culturale Regale. A participat la campaniile de cercetări monografice de la Cornova şi Drăguş, a condus echipele studenţeşti de cercetare şi acţiune socială (1934-1939).
9. Constante, Lena (1909-2005), artist plastic, participantă la monografiile sociologice cu începere din 1929, autoarea multora dintre vignetele şi copertele revistei „Sociologie Românească”. A fost căsătorită cu folcloristul Harry Brauner, împreună cu care a fost arestată şi condamnată politic sub acuzarea de a se fi aflat în anturajul lui L. Pătrăşcanu.
10. Brauner, Harry (1908-1988), folclorist, etnomuzicolog, compozitor, participant la campaniile monografice începând din 1929, alături de Constantin Brăiloiu. În calitate de colaborator al Arhivei de Folclor al Societăţii Compozitorilor Români (1928-1939) culege peste 5 000 de melodii populare. A participat ca anchetator de teren la campaniile monografice de la Drăguş, Runcu, Şanţ, şi Nucşoara. După război a contribuit la întemeierea Institutului de Folclor. Condamnat politic în procesul Pătrăşcanu, a fost întemniţat timp de 12 ani.
11. Retegan, Gheorghe (1916-1998), sociolog şi statistician, format în concepţia Şcolii gustiene. În perioada 1941-1950 lucrează la Institutul Central de Statistică (Direcţia Centrală de Statistică). Arestat în 1950, închis la Jilava, judecat în 1954 şi achitat. Activează în cercetarea economică şi sociologică, din 1973 devine universitar, până la pensionare (1976).
12. Hruşciov, Nikita Sergheevici (1894-1971), om politic sovietic, conducător al URSS după moartea lui Stalin. Prim secretar al PCUS (1953-1964); prim ministru (1958-1964).
13. Pop, Mihai (1907-2000), folclorist şi antropolog, participant din 1928 la cercetare monografică (Fundul Moldovei, Drăguş, Runcu, Cornova). După război ia parte la întemeierea Institutului de Folclor şi devine profesor la catedra de folclor de la Universitatea din Bucureşti. Premiul Herder.
14. Murgescu, Costin (1919-1989), economist, profesor universitar la Bucureşti, redactor-şef al revistei “Viaţa economică” (1968-1971), director al Institutului de Economie Mondială (din 1970). Membru corespondent al Academiei.
15. Szabo, Denis (n.1929), sociolog şi reputat criminolog canadian de origine maghiară, profesor la Universitatea din Montreal.
16. Ralea, Mihai (1896-1964), sociolog, psiholog, estetician, eseist şi om politic, profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti. Director al revistei “Viaţa românească” (din 1933). A susţinut concepţia unei democraţii “sociale” ca sinteză a libertăţilor individuale şi solidarităţii sociale. Studii de antropologie filosofică, psihologie, eseuri şi articole de critică literară. Membru în conducerea Partidului Naţional Ţărănesc, apoi apropiat de comunişti. De mai multe ori ministru între 1938-1946, ambasador în SUA. Academician.
17. Joja, Athanase (1904-1972), filosof şi logician, profesor universitar la Bucureşti. Fondator şi primul preşedinte al Asociaţiei “România” şi vicepreşedinte al Comitetului Executiv al UNESCO. A abordat. În cercetare, domenii ale logicii, eticii, esteticii, antropologiei filosofice şi filosofiei culturii. Preşedinte (1959-1963) şi vicepreşedinte (1966-1972) al Academiei Române.
18. Gulian C.I. (Constantin Henri Ionescu-Gulian, 1914-2011), filosof, membru titular al Academiei din 1955.
19. Malinschi, Vasile (1912-1992), economist român, membru titular (1955) al Academiei. Ministrul Comerţului Exterior (1953-1954), guvernator al Băncii Naţionale (1963-1977).
20. Ionaşcu, Traian (1897-1981), jurist, profesor universitar la Bucureşti. Lucrări de drept civil. Academician.
21. Mănescu, Manea (1916-2009), economist, statistician. Demnitar comunist, prim-ministru al României (1974-1979). Profesor universitar la Bucureşti. Lucrări de specialitate. Academician.
22. Stahl, Paul H. (1925-2008), etnolog, sociolog, cercetător la Institutul de Istoria Artei şi la Institutul de Studii Sud-est Europene. Stabilit în 1969 în Franţa, a predat etnologie la École des Hautes Études en Sciences Sociales şi la Univ. René Descartes – Sorbonne şi la Laboratoire d’Anthropologie Sociale, de la Collège de France. Din 1993 membru de onoare al Academiei Române.
23. Răutu, Leonte (1910-1993), activist comunist, membru în conducerea PCR , vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1969-1972); rector al Academiei „Ştefan Gheorghiu” (1972-1982).
24. Cernea, Mihail (n. 1931, Iaşi), sociolog român, din 1974 activează în SUA. Cercetări de sociologie rurală şi industrială. Membru corespondent al Academiei Române.
25. Bădina, Ovidiu (1932-1999), sociolog, a elaborat după 1965, împreună cu Octavian Neamţu, primele monografii despre Dimitrie Gusti, a editat operele lui Gusti (vol. I.-VII.), a înfiinţat Centrul de Cercetări pentru Problemele Tineretului din Bucureşti.
26. Aluaş, Ion (1927-1994), profesor de sociologie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, întemeietorul Laboratorului de sociologie, promotor al sociologiei rurale.
27. Drăgan, Ioan (n. 1931), sociolog, profesor de sociologie la Universitatea din Bucureşti, din 1976 director al Centrului de Cercetări Sociologice, între 1990-1997 director al Institutului de Sociologie al Academiei Române.
28. Mihăilescu, Ioan (1949-2007), sociolog, profesor universitar la Facultatea de Sociologie de la Universitatea Bucureşti, rector al acesteia (1996-2005). A fost vicepreşedinte al Asociaţiei de Sociologie din România, prim-vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Sociologie Rurală. Autor a 21 de volume de specialitate şi a 5 manuale, în 2000 a fost distins cu Marea Cruce a Ordinului Naţional pentru Merit.
29. Blaga, Lucian (1895-1961), poet, dramaturg, filosof, doctor în filosofie la Universitatea din Viena, academician. A lucrat în diplomaţie, apoi, în 1939 a fost profesor de filosofie a culturii la Universitatea din Cluj. Unul din întemeietorii revistei „Gândirea”, editor al revistei „Saeculum“ (1943-1944).
30. Iorga, Nicolae (1871-1940), istoric, scriitor, publicist şi om politic, profesor universitar la Bucureşti, academician. Cofondator al Institutului de Studii Sud-Est Europene (1914); director la Şcoala Română din Paris. A editat şi condus mai multe publicaţii. Autor a numeroase volume de izvoare, documente, monografii, sinteze (aprox. 16 000 titluri). A organizat primul congres de bizantologie (1922). Deputat în Parlament (1907-1940), preşedinte al primului parlament al României reîntregite (1918); prim-ministru (1931-1932). Asasinat de legionari.
31. Pârvan, Vasile (1882-1927), istoric şi arheolog, profesor universitar la Cluj şi Bucureşti. Unul dintre primii specialişti în istoria comunei primitive şi a civilizaţiei greco-romane. Întemeietorul Şcolii române din Roma pentru perfecţionarea tinerilor arheologi şi istorici. A contribuit la crearea noii şcoli româneşti de arheologie. Academician.
32. Noica, Constantin (1909-1987), filosof şi eseist, academician post-mortem. Autorul unui tratat de ontologie şi al unor lucrări de logică, s-a ocupat de teme din domeniul gnoseologiei, al teoriei culturii şi istoriei filosofiei.
33. Eliade, Mircea (1907-1986), istoric al religiilor, filosof şi scriitor român, stabilit în Franţa (1945-1956), apoi în SUA (din 1956), profesor la Universitatea din Chicago, academician.
34. Bugnariu, Tudor (1909-1977), filosof, sociolog, publicist, profesor universitar la Bucureşti. Membru corespondent al Academiei.
35. Vlădescu-Răcoasa, Gheorghe (1885-1989), sociolog, economist şi om politic. Asistent al profesorului Dimitrie Gusti începând din 1920, participant la primele cercetări monografice. Reprezentant al României la Biroul Internaţional al Muncii de la Geneva. După război ministru al Naţionalităţilor în guvernul Groza, ambasador al României în URSS, profesor. Bogată activitate ziaristică, începută din 1922. Din însărcinarea profesorului Gusti reprezintă mişcarea sociologică românească la manifestările ştiinţifice internaţionale (Congresul Internaţional de Sociologie de la Geneva – 1933, Bruxelles – 1935), desemnat vicepreşedintele congresului de la Bucureşti, care urma să aibă loc în vara lui 1939.
36. Nicuţă, Constantin (Costache) (1906-1991), filosof şi sociolog, profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti, redactor şef al revistei de sociologie „Viitorul Social” (1972-1980). A fost prorector al Şcolii Superioare de Partid „A.A. Jdanov” (1955-1956), adjunct al ministrului învăţământului (1956-1958), ambasador al României la Viena (1958), membru în delegaţia română la ONU (1959), ambasador la Paris (1960-1963).
37. Andrei, Petre (1891-1940) sociolog, filosof şi om politic, profesor universitar la Iaşi. Ministru în câteva rânduri, reprezentant al aripii de stânga a Partidului Naţional Ţărănesc. Contribuţii în axiologie, etică şi sociologia cunoaşterii (Filosofia valorii, Problema fericirii, Sociologie generală, Die soziologische Auffassung der Erkenntnis) Membru post-mortem al Academiei Române.
38. Cristescu-Golopenţia, Ştefania (1908-1979), sociolog,etnolog, eleva lui D. Gusti, O. Densuşianu şi Marcel Mauss. A participat la cercetările monografice începând din 1929, cercetând în special ritualurile şi ceremoniile populare. Soţia lui Anton Golopenţia.
39. Gheţie, Coriolan (1916-1990), licenţiat în sociologie, format în concepţia Şcolii sociologice de la Bucureşti, a lucrat la Institutul Central de Statistică.
40. Dunăre, Nicolae (1916-1987), sociolog, etnolog format în Şcoala monografiei sociologice, a participat la cercetarea din plasa Dâmbovnic, cercetător la institutele de specialitate din Cluj şi Bucureşti.
41. Serafim, Gheorghe (1912-?), sociolog şi statistician format în concepţia şcolii gustiene, participant alături de H.H. Stahl la cercetarea regiunii Vrancei, a lucrat la Institutul Central de Statistică.
42. Andronescu-Caraioan, Pompiliu (1922-1971), publicist şi editor, absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie, specializarea sociologie, estetică, critică literară şi pedagogie. Este redactor-statistician la Direcţia centrală de statistică, redactor la radio, secretar ştiinţific la Societatea pentru răspândirea ştiinţei şi culturii. Iniţiatorul colecţiilor Sociologia culturii; Culturile străine; Cultura românească şi autor al unor lucrări şi studii de istorie literară.
Bibliography:
Bădina, Ovidiu. (1965). Dimitrie Gusti. Contribuţii la cunoaşterea operei şi activităţii sale [Dimitrie Gusti. Contributions to the Knowledge of his Work and Activity]. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
Bădina, Ovidiu şi Neamţu, Octavian. (1967). Dimitrie Gusti. Viaţa şi personalitatea. [Dimitrie Gusti. His Life and Personality] Seria „Oameni de seamă”. Bucureşti: Editura pentru tineret.
Bădina, Ovidiu. (1993). Introducere [Introduction] in Gusti, Dimitrie (1993) Opere [Collected Works], vol. VII. Texte stabilite, note şi comentarii de prof. univ. dr. Bădina, Ovidiu şi Neamţu, Octavian, Bucureşti: Editura Academiei Române.
Bochiş, I., Părăluţă, M., Spiridon,V. (1959) Pentru orientarea ştiinţifică în cercetarea monografică [For the scientific orientation in monographic research], in „Lupta de clasă”, organ teoretic şi politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, seria a V-a, anul XXXIX, nr. 11, noiembrie 1959
Ceauşescu, Nicolae. (1968). România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste [Romania on the way of perfecting the construction of socialism]. vol. I., Bucureşti: Editura Politică.
Cernea, Mihail (1973). Cercetarea sociologică la Institutul de Filozofie al Academiei Sociale şi Politice din România, 1962-1972 [Sociological Research at the Institute of Philosophy of the Social and Political Academy of Romania, 1962-1972], in „Viitorul social”, Anul II, nr. 2.
Costea, Ştefan, Larionescu, Maria, Ungureanu, Ion. (1983). Sociologia românească contemporană, O perspectivă în sociologia ştiinţei [Contemporary Romanian Sociology. A Perspective in the Sociology of Science]. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi enciclopedică.
Gulian, C.I. coord. (1964). Istoria gândirii sociale şi filosofice în România [The History of Social and Philosophical Thinking in Romania]. Bucureşti: Editura Academiei RPR.
Gusti, Dimitrie (1996) Opere. Despre cultură [Collected Works. On Culture], Texte stabilite, organizate, adnotate, prefaţă, studiu introductiv, note şi comentarii de prof. univ. dr. doc. Ovidiu Bădina, Fundaţia „Dimitrie Gusti”, Biblioteca judeţeană Buzău.
Gusti, Dimitrie. (1968-1993). Opere [Collected Works], vol. I-VII. Texte stabilite, note şi comentarii de prof. univ. dr. Bădina, Ovidiu şi Neamţu, Octavian. Bucureşti: Editura Academiei Române.
Negru, Andrei. (2006). Viitorul social. Indice bibliografic adnotat [The Social Future. An Adnotated Bibliographical Index]. Cluj-Napoca: Editura Argonaut.
Retegan, Gheorghe (1958) O fază nouă în cercetarea directă a realităţii [A New Stage in the Direct Research of Reality], în „Probleme economice” 1958 nr. 2.
Rostás, Zoltán. (2000). Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl [Monography as Utopia. Interviews with Henri H. Stahl]. Bucureşti: Editura Paideia.
Rostás, Zoltán (2011) H.H, Stahl, sau savant solitar într-o comunitate [H.H. Stahl, or the Solitary Scholar in a Community] in Dimitrie Gusti şi colab. CORNOVA 1931. Chişinău: Editura Quant.
Skaterşcikov, V. (1962) Construirea comunismului şi ştiinţele sociale [The Building of Communism and Social Sciences], in „Contemporanul”, nr. 43 (837) 26 octombrie.
Stahl, H. Henri. (1981). Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a monografiilor sociologice [Memories and Thoughts from the Old School of Sociological Monographies]. Bucureşti: Editura Minerva.
Stahl, H. Henri. (1983). Eseuri critice. Despre cultura populară românească [Critical Essays. On the Romanian Folk Culture]. Bucureşti: Editura Minerva.
Stahl, H. Henri coord. (1980). Dimitrie Gusti. Studii critice [Dimitrie Gusti. Critical Studies]. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică
Szántó Miklós (1998) A magyar szociológia újjászervezése a hatvanas években (Reorganizarea sociologiei ungare în anii ’60) [The Reorganization of Hungarian Sociology in the 1960s]. Budapesta, Ed. Akadémiai Kiadó
Verdery, Katherine (1994). Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu [Compromise and Resistance. Romanian Culture under Ceauşescu]. Bucureşti: Humanitas.
Vezi si:
Lasă un răspuns