O RAPSODIE EPISTOLARĂ A INTERBELICULUI ROMÂNESC
Sanda Golopentia
– Extras din Studiul introductiv al volumului Anton Golopenţia, RAPSODIA EPISTOLARA Vol. IV, ed. Sanda Golopenţia, Enciclopedică, 2014
Volumul de față, al IV-lea, încheie partea românească a scrisorilor primite și trimise de Anton Golopenția între anii 1917 și 1950, pe care am intitulat-o Rapsodia epistolară (RE). Un volum cuprinzând corespondența în limbi străine (germană, engleză, franceză etc.) urmează să fie publicat, completând, din alt unghi, ansamblul interacțiunilor scrise ale lui A.G. de care dispunem.
Fiind ultimul volum al RE, volumul acesta prilejuiește, în prezenta introducere, atât remarci privindu-l în exclusivitate cât și comentarii ale unor linii de forță care nu au devenit pe deplin vizibile decât odată cu publicarea integrală a seriei.
Structura cantitativă a volumului
În conformitate cu tipologia cantitativă pe care am folosit-o pentru scrisorile din volumele anterioare, volumul de față include:
1. 77 schimburi epistolare minime reduse la o scrisoare unică, primită sau trimisă de A.G., având ca adresanți sau adresați următoarele persoane (cunoscute și numite ori necunoscute și indicate prin funcția pe care o îndeplineau) sau instituții: Marele Stat Major, N. Marin-Dunăre, Marin Marinescu-Mureș, Stelian Mateescu, N. Mânătorul, Ludovic Metzger, Traian Mihăilescu, Ministerul Industriei și Comerțului, Ministrul Finanțelor, Ministrul X, Ministrul Y, Ministrul Z, D-l *Mioniu, Ion Minulescu, Gromoslav Mladenatz, I. Moldovan, Virgil Molin, Ion Nedelcu, Gheorghe Gh. Nilvan, Florea M. Niță și Tatiana Fl. Niță, Constantin Noe, Ion Oancea, Marcel Olinescu, A. Orovanu, Valer/iu Papahagi, Filip Pașcanu, Virgil Pau, C.G. Pavel, Radu I. Pâslea, V. Petrescu, Aureliu Ion Popescu, Angela Popescu și D. Temeliescu, Ion Popescu, Nicolae Popescu, Otto Prager, Președintele Consiliului de Miniștri, Ilie Purcaru, Iosif Rainer, I. Răduțu, Petre Râmneanțu, A. Reteganul, Al. Rosetti, Constantin D. Rusu, C. Săndulescu, I. Schileru, Eugen Seidel, Ingeborg Seidel-Slotty, Gh. Silaș, Petru Sîrbu, Ion Sorbul, Afanase Soroceanu, Romulus Spirea, Pr. I. Stănescu, *Steinberg, Bucur Șchiopul, G. Ștefănescu, *Ștefănescu, T. Al. Știrbu, N. Tănăsescu, Horia Teculescu, Ion Teodorescu-Sion, G. Teodorovici, Nicolae Titulescu, D-na și Pr. P. Toporaș, Margareta și Vladimir Trebici, Universitatea Giessen, Caius Urdea, *Valeriu, Vasile D. Vălușescu, *Vasilescu, Milene Veber, *Vineș, Nicolae Vlad, Petre Vlad, Franz Vlasak, Paul Zarifopol, Iuhim Zelenciuc. Dintre acestea 21 (semnalate prin marcarea cu italice a adresatului) îl au ca autor al unicei scrisori a schimbului epistolar pe A.G.
2. 45 schimburi epistolare reduse, de două până la cinci scrisori, după cum urmează: 24 schimburi epistolare de două scrisori (cu I. Martinovici, Gheorghe Mihailovici, Paul Mihailovici, Tiberiu Morariu, Mihai Niculescu, Petre Onică, Florin Oromolu, Pavel*, Vintilă Petală, Grigore Popa, V. Popa, Mihai I. Popescu, Marin Popescu-Spineni, N. I. Popescu-[X], Traian Puiu, T. Racotă, Hugh Seton-Watson, August N. Ștefănescu, Jean Vasilescu, N. Vasiliu, G. Vlădescu-Răcoasa, Șerban Voinea, Margarita-Ioana Vulcănescu, Pr. Ion Zamă; 12 schimburi epistolare de câte trei scrisori (cu Theodor I. Mărculescu, David Mitrany, Ion Mușlea, Constantin Noica, Alexandru Parisianu, Nicolae Petrescu-Comnen, Ana Rădulescu, George Retegan, Camil Suciu, *Trifu, Iosif Virany, Ion Zamfirescu); 4 schimburi epistolare de câte patru scrisori (cu Ștefan Mânzat, Philip Mosely, Ion Negru și Ioan Ureche) și 5 schimburi epistolare de câte cinci scrisori (cu D-na *Petrescu, Ștefan Popescu, Tache Soroceanu, Gh. Valuță, și Cristofor V. Vascan). Din ansamblul scrisorilor, 15 îl au ca autor pe A.G., care le scrie o dată lui Gh. Mihailovici, M.-I. Vulcănescu, Mușlea, Negru, Ureche, Șt. Popescu; de două ori lui Popescu-Spineni și Mosely și de cinci ori D-nei *Petrescu.
3. 17 schimburi epistolare medii de între șase și 20 scrisori, după cum urmează: 3 schimburi de câte șase scrisori (cu Titu Mețulescu, Victor Tufescu și Jean Westfried); 4 schimburi de câte șapte scrisori (cu Elena Moisuc, Cezar Petrescu, Corina Sombart, P. Ștefănucă); 3 schimburi epistolare de câte opt scrisori (cu Ivan Measnicov, Mihai Parpală și T. Al. Stoianovici); 1 schimb epistolar de zece scrisori (cu N. Saru); 1 schimb epistolar de 11 scrisori (cu Florica Țunea); 1 schimb epistolar de 12 scrisori (cu Mircea Vulcănescu); 1 schimb epistolar de 13 scrisori cu Alexandru Vidican; 1 schimb epistolar de 14 scrisori cu Iuliu Străin; 2 schimburi epistolare de câte 15 scrisori (cu Emil-George Papahagi și Victor Ioan Pavelescu). În cadrul acestor schimburi epistolare, A.G. este autorul a 24 scrisori adresate respectiv lui Tufescu, C. Sombart, Ștefănucă, Stoianovici, Pavelescu (câte 1 scr.), Țunea (2 scr.), E.-G. Papahagi (8 scr.) și Mircea Vulcănescu (9 scr.).
4. 6 schimburi epistolare masive de peste 20 scrisori fiecare, avându-i ca parteneri respectivi pe Tudor Vianu (23 scrisori), Mihai Pop (29 scrisori), Iacob Mihăilă (36 scrisori), Octavian Neamțu (37 scrisori), H. H. Stahl (38 scrisori) și Victor Rădulescu-Pogoneanu (45 scrisori). În cadrul lor, A.G. a scris 76 scrisori adresate după cum urmează: 29 lui Stahl, 17 lui Vianu, 14 lui Mihăilă, 9 lui Neamțu, 4 lui V. Rădulescu-Pogoneanu; 1 scrisoare adresată și două scrisori scrise împreună cu Pop (dar nesemnate de A.G.) întregesc seria.
Încadrat în ansamblul Rapsodiei epistolare, volumul de față are deci următoarele caracteristici cantitative:
La un număr de scrisori relativ similar cu cel al volumelor II și III, volumul IV al Rapsodiei epistolare conține cel mai mare număr de schimburi epistolare: 145 față de 63 (vol. I), 1 (vol. II) și 71 (vol. III). În fapt, el conține mai multe schimburi epistolare decât volumele I–III luate împreună, fiind așadar un volum cu o paletă bogată de corespondenți. Dacă divizăm numărul de scrisori cuprinse în fiecare volum la numărul de schimburi epistolare care le corespund, obținem o medie de 288/63 = 4,57 scrisori per schimb epistolar pentru vol. I, 545/1 = 545 scrisori pentru vol. II, 557/71 = 7,84 scrisori pentru vol. III și doar 567/145 = 3,89 scrisori per schimb epistolar pentru vol. IV.
Nu trebuie uitat însă că observațiile de mai sus se referă strict la corespondența păstrată de A.G. (căreia i s-au adăugat în cadrul RE, provenind din alte fonduri, doar scrisori incluse în schimburile epistolare cu P. Comarnescu, I. Mihăilă, H. H. Stahl și T. Vianu[2]). În mod firesc, scrisorile lui A.G. s-au aflat sau se mai află în arhivele personale ale corespondenților săi. Ciornele conservate de A.G. se limitează la scrisorile pe care le-a dorit scrise cu atenție deosebită, fie că era vorba de o corespondență personală importantă a anilor săi tineri (cu Șt. Cristescu, E.-G. Papahagi, Tudor Vianu etc.), fie că era vorba de o corespondență profesională pe care dorea să o rețină spre a o revedea ulterior.
Un volum expansiv
Hazardul dispunerii alfabetice a schimburilor epistolare în funcție de numele corespondentului a scos în evidență pentru fiecare volum, aspecte pe care ne-am bucurat să le comentăm în introducerile lor respective.
Volumul I e astfel dominat de două schimburi epistolare masive, de câte 65 de scrisori fiecare, cu prieteni vechi (cum e Brutus Coste) și mai noi (cum e P. Comarnescu), aparținând unor grupuri distincte care se intersectează amical. Un schimb epistolar masiv sui generis, în care relația „ierarhică” dintre corespondenți se inversează net, este cel de 24 scrisori cu Miron Constantinescu. Inițial membru al „echipei Golopenția” (vezi corespondența din anul 1939), M.C. va deveni în anii 1947–1948 ai regimului comunist un personaj politic influent în a cărui subordine se află Institutul Central de Statistică, la care lucra A.G. Scrisorile atestă schimbarea de ton. După arestarea ca martor în procesul Pătrășcanu a lui A.G., M.C. va fi destinatarul uneia din ultimele trei scrisori ale lui A.G. (ceilalți destinatari fiind Ștefania Golopenția și cei doi copii ai familiei). Singura probă a faptului că scrisoarea aceasta (scrisă între 17–18.5.1950 și conținând vădite elemente de testament profesional), i-a parvenit cândva destinatarului o constituie faptul că, la sfârșitul anilor 1960, M.C. „va trasa sarcina” recuperării activității sociologice a lui A.G. unor colaboratori ai săi din acea epocă cum au fost Ștefan Costea și F. Ürmenyi[3]. Dintre celelalte schimburi epistolare ale vol. I ne frapează, la o privire retrospectivă, cele în care evoluția ulterioară a corespondenților a dus la o rarefiere sau întrerupere a corespondenței. E cazul unor schimburi epistolare cum sunt cel cu D.C. Amzăr (deschis în perioada 1931–1935, și reintrând episodic în vigoare în anul 1939 al pregătirii Congresului de Sociologie de la București sau în 1940, când Ștefaniei și lui Anton Golopenția li se naște primul copil) și cu Ernest Bernea (1930–1934), ambii înstrăinați de mișcarea gustiană prin opțiuni profesionale și politice.
Volumul II conține schimbul epistolar cel mai amplu (de 545 scrisori) al RE. A.G. și Ștefania Cristescu Golopenția își scriu între 1932 și 1950 (se căsătoriseră în anul 1939) și corespondența lor, de dragoste și de lucru, cei doi fiind deopotrivă antrenați în mișcarea monografică, reprezintă miezul RE.
Volumul III e dominat de corespondența cu părinții (Emma și Simion Golopenția), cu D. Gusti, profesorul mentor pe care A.G. îl întâlnește în 1930, cu frații Romulus și Cornel/iu Golopenția și cu figurile de „frați mai mari” pe care le reprezintă profesional D. C. Georgescu, C. Grofșorean sau Sabin Manuila.
În volumul IV, corespondențele masive cu Tudor Vianu și cu Victor Rădulescu-Pogoneanu, alături de care situăm și schimburile epistolare medii cu Emil-George Papahagi sau Mihai Parpală, au un accentuat caracter existențial, centrat pe încheierea adolescenței. Celelalte — corespondența purtată cu Mihai Pop, Iacob Mihăilă, Octavian Neamțu și H.H. Stahl — și, dintre schimburile epistolare medii, cu Petre Ștefănucă, Al. Vidican, T. Al. Stoianovici sau Mircea Vulcănescu abordează chestiuni profesionale și, mai ales, posibilitățile de lucru în comun. În mod caracteristic, în volumul de față joacă un rol important nu numai corespondențele masive, despre care vom vorbi ca de obicei, ci și unele din schimburile epistolare minime, care scot din umbră și uitare episoade istorice sau oameni. Vom da ca exemplu, în cadrul prezentei introduceri, corespondența cu Nicolae Titulescu și cu Aureliu Ion Popescu.
Se regăsesc în acest volum în chip de adresanți sau adresați colectivitățile cu care ne-au familiarizat volumele precedente ale Rapsodiei epistolare: colegi de școală, colegi de studenție bucureșteană, bursieri români în Germania sau Franța anilor 1930, profesori, membri ai Școlii sociologice de la București cu filialele ei de la Timișoara și Chișinău, petiționari la Ministerul Instrucției, Cultelor și Artelor sau la Fundație, membri ai echipelor studențești ale Fundației, colegi de la Institutul Central de Statistică, proprietari ai spațiilor locative închiriate de A.G. (și, din 1939, Ștefania Golopenția). Vom vorbi despre unii dintre ei în secțiuni viitoare consacrate liniilor de forță ale întregii serii epistolare.
Li se adaugă în mod caracteristic o prezență mai vizibilă a tinerilor care lucrează în cadrul Ministerului de Externe precum și a unui număr de corespondenți, străini veniți la studii ori refugiați în România sau al unor români stabiliți/refugiați în străinătate, cum sunt Philip Mosely, Hugh Seton-Watson, Eugen Seidel, Ingeborg Seidel-Slotty; David Mitrany, Corina Sombart, Mihai Niculescu, Ioan Ureche.
Scrisori ale adolescenței
• A.G. și Emil-George Papahagi. Schimbul epistolar dintre A.G. și Emil-George Papahagi de care dispunem conține 15 scrisori scrise în vara 1928 (scr. 1–7) și 1929 (scr. 8–14), cu o coda datând din 1935 (scr. 15). A.G. are 19 respectiv 20 de ani și se află la Bozovici sau la Timișoara, E.-G.P. e cu doi ani mai în vârstă și pendulează între București și Breaza. Cei doi prieteni, care se recunosc a fi „suflete înrudite” (E.-G.P., scr. 3, 23.7.1928) își scriu spre a nu lăsa să se statornicească între ei tăcerea celor două luni de vacanță. Amândoi sunt studenți la Drept, amândoi urmează cursul de estetică a lui Tudor Vianu, amândoi sunt prieteni cu Brutus Coste. Corespondența aceasta e unul dintre rarele cazuri în care dispunem de mai multe texte ale lui A.G. (8 scrisori) decât ale partenerului său epistolar (6 scrisori din 1928–1929 plus scrisoarea din 1935).
La început, prietenii își spun fiecare bucuria de a primi scrisoarea celuilalt. E.-G.P. scrie:
„Scrisoarea ta, cu toate că-mi aduce toată arșița verii și toată limpeziciunea unor peisagii pe care nici o furtună nu vine să le întunece și să le răcorească, este totuși pentru mine ca o revărsare înviorătoare de ploaie mult așteptată. Ai scris patru pagini, pe o zi călduroasă, pentru a aduce bucurie și liniște, o săptămână mai târziu, unui suflet cuprins pe neașteptate de o nespusă amărăciune. Ce drag mi-e fiecare rând din scrisoarea ta! Unde s-au risipit toate necazurile plăsmuite de o minte morocănoasă și de care acum mi-e rușine? Ai dreptate, viața e foarte frumoasă, și o spun chiar și atunci când duhuri rele își aleg sălașul în mine” (scr. 3, 23.7.1928).
A.G. răspunde pe același ton:
„Scrisul tău e din acelea cari lasă să se străvadă sufletul. N-ai precupețit câtuși de puțin semnele prieteniei tale. Și acestea mișcă nemăsurat. Îmi înțeleg mama: e ades întristată de lipsa tocmai a acestor mici semne din partea noastră. Curios lucru, dar toți în familie afară de mama și răposata bunică, suferim de răul de a nu putea să exteriorizăm cele ce simțim pentru cei la cari ținem. Când vrem să dăm o dovadă a iubirii noastre, o ciudată stângăcie internă ne apucă; gândurile noastre îi alintă, însă limba tot mută rămâne” (scr. 4, 26-27.7.1928).
Îndărătul acordului se configurează diferențe care vor aduce curând în dezbatere actul însuși de a coresponda și, prin el, la A.G., modul de a traversa un moment cheie al adolescenței.
Totul pornește de la faptul că A.G. formulează, în scrisoarea 8 ([iulie 1929]), diferența dintre scrisorile, rare, scrise „doar când totul ne împinge la scris”, care reprezintă „adevărate luminișuri deschise în viața lăuntrică a cuiva” și scrisorile „broderii, mai mult sau mai puțin abile, de cuvinte”, prin care se împlinește continuitatea corespondențelor, în cazul lui, datoria de a-i scrie prietenului său:
„Ne mulțumim deci să vorbim și când nu ne e a vorbi și a scrie și când slova are o tare slabă rădăcină în adâncimea ființei noastre. Dar acest fel de a gândi prea lasă frâu liber anumitor părți ale noastre. Nu ține apoi seamă de necesitatea socială a exteriorizărilor. Ce vei zice tu despre tăcerea mea, vei putea bănui poate o uitare din parte-mi. / Iau deci hățurile în mână, căutând să mă supun poruncii mele să-ți scriu.”
Sincerității abrupte a declarației inițiale i se asociază, în textul scrisorii așa cum o citește E.-G.P., lipsa întrebărilor subînțelese incitând la răspuns, înlocuite prin descrieri, a căror generalitate îi pare a-l exclude ca adresat unic:
„Când scrii unui prieten, când vorbești cu un prieten, cred că ceea ce ar trebui să se întrevadă în scrisul tău, în vorbele tale, este tocmai figura prietenului: unică și diferențiată. Eu însă nu apar nicăieri în scrisoarea ta. Înțelegi bine că nu pretind (ar fi dezgustător) să fie vorba despre mine, ci să simt, deschizând plicul și citind, că ceea ce citesc este numai pentru mine, că sunt acolo lucruri pe care altul nu le va înțelege, și astfel mă voi simți prezent, voi ști că rândurile acelea cu adevărat mie îmi erau trimise” (scr. 9, 23.7.1929).
Răspunsul lui A.G. se va construi treptat. În ciorna de scrisoare 10 ([28.7.1929]), el începe prin a sublinia imposibilitatea de a descrie stările lăuntrice care se succed, nerezolvate, trecătoare și greu de diferențiat, în epocile de frământare intensă:
„Fierb toate în noi. A ne descrie fermentarea de o zi–două [ar fi] prea puțin semnificativ. Întâi, că ne scapă clipe esențiale poate, apoi nici chiar un bun prieten nu poate întrevedea întregul, privind două–trei cărămizi ale clădirii poziției noastre unice și proprii în viață. Am trebui să ne comunicăm reciproc jurnalele, presupunând că le avem. A pune probleme — întrebări le-ai zice tu — înseamnă să ne învelim în haine prea largi. […] Spre a evita insignifianța pentru altul a momentului oarecare al vieții mele și pentru a nu mă ascunde — în limita posibilului — dinaintea unui bun prieten după considerații și preocupări ce așteaptă soluționarea, am recurs la acele descrieri pe care-mi și vine greu să le pomenesc, dacă îmi închipui că le cântăreai din punct de vedere literar. Nota dominantă a lunilor petrecute aci la Bozovici e exprimată cu aproximația mai ușor de realizat tocmai prin acele descrieri. Sub ele puteai surprinde atmosfera mea sufletească, cerul meu lăuntric, pe care vânturi repezi mână cu hotărâre aceiași nori, nelăsându-i să se înstăpânească pe el, dar arătându-i totdeuna sub alte fețe. / Să-ți pun în față toți acești nori și norișori? E greu de găsit cuvântul ce exprimă gândul, nemăsurat mai greu să conturezi gândul necopt încă. Vârsta ne e vârsta în care se desprinde în zare calea fiecăruia. […] Care din noi poate avea curajul de a spune ce se petrece într-însul? Bine înțeles, numai dacă n-are pofta ca, după ce a strigat odată în gura mare ‘uite, așa sunt eu!’ să tacă rușinat în urma unei noi întrezăriri, sau să reînceapă din nou profesiunea de strigăt de vestitor de bâlci (Marktschreier).”
Răspunsul lui E.-G.P. prefigurează dialogismul lui Bahtin:
„Întrebările de care vorbeam eu nu sunt relative la generalități, nici nu au caracteristicul punct de întrebare, ci sunt numai acele provocări tainice pe care le găsești în orice frază, în orice propozițiune îți este special adresată […] Așa încât, dragul meu, nu aștept într-o scrisoare nici spovedanii directe, nici discuțiuni înalte, nici flecăriri (cu câteva excepții, în cazul din urmă). Dar atunci ce trebuie să cuprindă o scrisoare ca să-mi pară mie trimeasă numai mie? Nu mă învinui de bizantinism: scrisoarea dragă mie cuprinde… vorbe, vorbe. Atâta tot. E un curent de cuvinte, de propoziții, de fraze, în care clipesc miile de diamante pe care le trezește un singur soare: dragostea, cu diferitele-i forme, dintre care poate cea mai nobilă este prietenia” (scr. 11, 29.7.1929).
Scrisoarea se încheie conciliant și discuția ar putea părea închisă:
„Nu vreau să știrbesc cu nimic frumoasele gânduri pe care mi le împărtășești în ultima ta scrisoare: dar mă vei înțelege când voi spune că, mai mult decât acele gânduri, mă mișcă în ele nu știu ce, un fel de a se adresa direct sufletului meu? Și atunci mai pot regreta scrisoarea mea din urmă, când ea a trezit în tine vechile noastre afinități? Și spun aceasta chiar dacă, spre mortificarea amorului meu propriu, ar trebui apoi să-mi mărturisesc că, poate și din scrisoarea ta dintâi, nu lipsea ceea ce căutam, dar că m-a amăgit doar restrictivul ei început. Dacă mai adaugi înfrigurarea mea de atunci, care mă făcea să văd impasibile descrieri în acele crâmpeie de suflet, pe care poate stângăcia mea le va fi îndepărtat pentru multă vreme din viitoarele tale scrisori, cred că vei izbuti să împaci toate contradicțiunile afirmărilor mele.”
Răspunsul lui A.G. (scr. 12, 8.8.1929) nu marchează însă acordul cu cele spuse de E.-G.P. Scrisorile scrise „cum se vorbește” sunt provizorii. Cel care le încearcă, țesând laolaltă vorbe, nu poate fi satisfăcut:
„Le vede provizoratul, își dă seama de tulbureala lor, de neajunsul neasemuit de a trebui să fie totdeuna la hotare, iar nu în mijlocul împărăției fiecărei ființe. N-a uitat tristețea care l-a abătut după ceasuri trecute în vorbă […] Clipa rară pentru el n-a găsit-o în aceste jocuri de-a conversatul. Dragostea largă topitoare de pojghițe nu răsare pe scenele teatrului ciocnirii însetate de subjugare a două forțe. Durerea îmbătătoare a trăitului nu se lămurește în atari împrejurări. Plânsul bucuriei răsărite din străfulgerarea ce descoperă frumoasă viața frăgezește numai clipele de prietenească singurătate. / Mai darnic ești cu ce e al tău când scrii parcă nimănui și totuși oricui […]”.
În scrisoarea 13 (16.8.1929), E.-G.P. renunță la dezbatere:
„Credeam că, sugestionat de atitudinea mea concesivă, vei mai atenua ceva din scepticismul tău asupra posibilităților de conmunicare dintre doi oameni, fie ei și foarte buni prieteni și suflete înrudite prin unele laturi ale lor. Nu. Scrisoarea ta de acum urma cu consecvență aceeași cale. Și față cu o atitudine atât de statornică în deznădejdea ei și în refuzul ei de a face concesiuni, nu mi-a mai rămas decât să mă închin […]”.
Ciornele de răspuns ale scrisorii 14 ([august 1929]) a lui A.G. încep prin a afirma incompatibilitatea dintre concesii și prietenia dezinteresată:
„Concesiunile, deși dovadă de prietenie la prima vedere, nu o [reprezintă] în cazul a doi tineri cari țin unul la altul. Spiritul conciliant e una din virtuțile prime ale omului prins în vârtejul vieții sociale, în care știut este că fiecare nu caută decât mulțumirea proprie. Acolo însă [unde] dezinteresarea domnește, nu poate ființa conciliere: ar însemna să se refuze unica ofrandă de preț pe care cineva i-o poate oferi altuia, o dăruire sinceră a ființei lui […] Am pornit-o pe calea aceasta a sincerității. Concesiuni dintr-o parte ar dovedi oboseală sau neputința de a se mișca pe aceste aride deșerturi ale adevărului. Făcând concesiuni, fiecare din noi n-ar mai fi un întreg, ar fi el, învelit în haina celuilalt.”
În ultima din cele trei ciorne ale scrisorii 14, A.G. își nuanțează și explică existențial insistența:
„Se prea poate ca scrisorile mele să te fi exasperat prin supraîncordata lor constanță, poate s-a străvăzut prin ele și neajunsul mare, ce se înfrățește de obicei cu prezentările de concepțiuni [de] viață: tendința de a vedea răscumpărat acest în sine frumos gest — prin acceptarea celuilalt. Pe nevrute, te pomenești că pasagiile tot susțineau cu hotărâre ‘singurul chip adevărat…, singurul…’. / Lucrurile se întâmplă așa în anii și lunile cari întovărășesc conturarea individualităților: ieșirea la suprafață a tuturor datelor cari de atunci încolo vor determina viața. Mie, aceste câteva luni din urmă mi-au dat ceea ce în viață va fi culoarea mea, sădind, mai propriu descoperind în adâncul meu, piatra de încercare la care de acum va trebui să raportez tot ceea ce voi vrea să cred valoros. Sunt prea recente ca să nu fi fost plin de această descoperire. Să nu fi fost amețit până în ultima fibră a ființei mele de această rodnică, dar înspăimântătoare, descoperire că, de acum, nimic nou nu mai poate veni, ci doar măsurarea a tot cu măsura găsită. / Îmi părea o supremă dovadă de prietenie a-ți expune ție cu încetul acest fel de a privi al meu. Se și poate să fi fost. Nu m-am întrebat însă dacă voi reuși să le scriu ca să fie atari dovezi de amiciție.”
În corespondența cu E.-G. Papahagi îmi pare a se afla punctul de plecare al unor distincții și strategii epistolare pe care A.G. le va afirma din ce în ce mai clar în cadrul corespondenței sale. Scrisorile sunt rare și nu depind de dorința de a le scrie, ci de imponderabilul oscilațiilor noastre interioare. Când nu le-a sosit ceasul, ele pot fi însă înlocuite prin semne de viață, mesaje de îmbărbătare, mesaje plănuitoare ale lucrului împreună, rapoarte etc. care, toate, precum saluturile în cotidian, mențin deschisă comunicarea în așteptarea clipei înalte a scrisorii.
Ecouri ale reflecției pe care o declanșase dialogul epistolar cu E.-G. Papahagi se regăsesc, decantate și adâncite prin maturizare, în dificultățile conlucrării lui A.G., proaspăt întors din Germania, cu D. Gusti și H.H. Stahl în anii 1937–1939. Pentru A.G. spiritul conciliant păcătuiește față de relația dezinteresată cu celălalt, nu numai pe plan personal, ci și pe plan profesional. A nu-și marca sincer dezacordul cu unele din ideile gustiene ar fi fost, în termenii unor asemenea convingeri, a nu-i oferi Profesorului darul exprimării întregi a reflecțiilor la care ajunsese după ani de studiu și confruntări. A fi conciliant la suprafață, gândind în de unul într-o direcție opusă (soluția lui H.H. Stahl), ar fi însemnat, în plus, să nu țină seama de răspunderea pe care o avea față de propria integritate.
• Mihai Parpală către A.G. Rândurile lui Mihai Parpală surprind momentul încheierii studiilor universitare când, pentru a treia oară, după sfârșitul studiilor primare și liceale, prieteniile contractate în copilărie și adolescență, egalitatea din principiu sau ierarhizările în funcție de merit se suspendă, iar tinerii absolvenți o pornesc fiecare pe drumul propriu:
„[…] a treia perioadă s-a încheiat, prietenii adevărate, ca și cele din liceu ori școala primară, trebuie aruncate, ca o povară a trecutului. De acum intrăm în luptă, nu mai e vreme de stat pe gânduri, intrăm în luptă și-n anonimat. După douăzeci de ani, cei aleși vor ieși din rânduri, în față. Până atunci nu-ncape odihna. Lupta cea mare începe. Titlurile, notațiile graduale, ierarhiile din școala primară, liceu ori facultate nu mai există. Aleșii vor alcătui numărul de surpriză. Cine va ieși deasupra, după epuizare de tinerețe, ambiții și idealuri, se va uita cu indiferență în urmă. X? a, da, mi-aduc aminte!” (scr. 2, 27.11.1930).
Scrisoarea aceasta, asupra căreia voi insista, e o scrisoare de sfârșit de adolescență și aprehensiune a dinamismului vieții adulte.
Ea răspunde unei scrisori de care nu dispunem a lui A.G., datând probabil din a doua jumătate a lunii octombrie 1930. E momentul în care, fără mijloace de a se susține, A.G. i se adresa lui H.H. Stahl cu rugămintea de a sprijini candidatura lui la postul de bibliotecar al Seminarului de Sociologie:
„Căci de acasă nu mai pot aștepta sprijin. Anii de când tatăl meu s-a recăsătorit sunt destul de numeroși pentru a naște înstrăinarea, a doua soție destul de cheltuitoare pentru ca excedentele să fie rare. Iar mamei mele, retrase într-un sat pierdut în munți, nu pot decât să-i scriu totdeuna că-mi merge bine și că n-am nevoie de nimic” (scr. 1, 21.10.1930).
Parpală răspunde descurajării unei scrisori probabil similare primite în aceeași perioadă de la A.G. Scrisoarea lui este una de îmbărbătare afectuoasă, în vederea căreia își mobilizează rezervele de optimism disponibil, care nu aveau cum fi considerabile:
„Ani întregi am ezitat să-ți scriu. Am o justificare, îți răspund stimulat de tonul pesimist al unei scrisori grăbit redactate, pe un colț de masă, într-o bibliotecă situată sus, sus, departe de oameni și zgomot citadin. Doar glasul tainic vibrează în rânduri fragmentate. Îți scriu între ore, cu nemângâierea că n-am clipa de răgaz pentru a-mi pune în șir ideile. Dar numai tu vei citi lucruri cunoscute la mine. De aș putea să te fac mai încrezător în viață și-n tine. Mi se va epuiza în curând rezerva de optimism oxigenat. Nădejdea zilelor mele de mâine e în proustianul de la etaj, ce face singur drumul seara, pe strada cu tei desfrunziți” (scr. 2, 27.11.1930).
Frapează, în ce scrie fostul coleg de la Facultatea de Drept, nu atât observațiile privind opoziția tineri situați (Coste, Pogoneanu)/tineri fără situație (A.G., Bârcă, el însuși)[4], cât mai ales încrederea în capacitățile grupului căruia îi aparține de a răzbi dincolo de ea:
„Am citit cu deosebită emoție rândurile tale. Te vedeam aplecat pe masa bibliotecii, unde-ți închizi frumoasele zile ale tinereții, supunându-te unui program avar cu tine însuți, toate îndurându-le în speranța victoriei de mâine. Pe care o văd întreagă! Și sunt cu atât mai mult contrariat de tonul pesimist în care îmi scrii despre locuri și oameni părăsiți ieri, cu cât n-ai încercat eșecuri până acum. Nu-i asta un indiciu? / Constat, și ți-o mărturisesc cu jenă, relațiile tale în familii de colegi situați nu ți-au impus o încredere sigură în propriile-ți forțe. Nu trebuie să vezi în domnul Pogoneanu decât un cunoscut ce-și poate permite anumite gesturi, la fel amicul Brutus Coste să-și scoată din cap idei horticole, sunt oameni care vor răzbi în viață fără doar și poate. N-aș vrea ca singura mea mângâiere de mai târziu, la auzul numelui lor, să fie aceeași ca a unui bătrân funcționar de la Minister, căruia îi aminteam de vreun nume cunoscut și spunea radios: mi-a fost coleg! / Noi suntem niște indivizi care […] năzuim să parcurgem drumul a două sau trei generații într-una. Și ni se cere o încredere nebună în anumite facultăți, cari ar putea chiar să lipsească, și tot ajungem prin autosugestie. Un Mihai Bârcă sortit, precum zici, să-și facă armata în Floreștii Sorocei pentru a deveni mai sterist este un exemplu tipic” (ibid.)
și, mai departe:
„La urma urmei, trebuie să recunoști că noi ne facem viața pe care o voim. Ce adică, nu poți s-o schimbi de vrei? În locul mesei tihnite, a somnului complet și a lecturii de după masă, prefer viața ce duci tu. E singurul mijloc drept și fără concurs material, de unde nu-i permis să mai apelăm, e mijlocul spre scopul cel mare. Cu riscul de a nu dormi decât patru ore pe noapte, perseverează. Bagaj ai, ca să faci față împrejurărilor.”
M. Parpală fusese coleg, la Facultatea de Drept, cu A.G., Brutus Coste, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Mihail Bârcă, Emil-George Papahagi[5] și își făcea armata, fără bani pentru „scrisori lungi închise” și fără perspective de viitor. Notațiile lui cazone sunt inedite prin deschiderea caldă cu care scrutează viețile tinerilor din preajmă: „Ca încheiere conchid în necesitatea stagiului militar pentru toți, mai ales pentru hunedorenii cari până acum nu văzuseră tren, cei mai mulți. Câte sunt de povestit!” (scr. 5, 23.2.1931).
• A.G. și Tudor Vianu. Relația epistolară Anton Golopenția–T. Vianu e deosebită. Drumurile celor doi corespondenți s-au întâlnit nu odată, afinitățile adânci dintre ei au dăinuit în ciuda traseului Drept–Filosofie/Estetică–Sociologie, care l-a adus pe A.G. alături de Vianu în ani pe care nici unul nici celălalt nu îi uită, și l-a purtat apoi spre sociologie, statistică și geopolitică. A.G. și T.V. își sunt complementari, cel dintâi fiind un sociolog puternic marcat de filosofie și estetică, cel de al doilea un estetician și teoretician al culturii solid ancorat în sociologie. Nu e astfel de mirare că T. Vianu figurează în Sociologi români. Mică enciclopedie[6] și că A.G. a scris și literatură (un început de roman, câteva povestiri, eseuri regrupate sub titlul Îndreptar pentru tineret sau Germania actuală, care urmează să fie publicate în seria Opere-lor).
În noiembrie 1924, Vianu fusese numit asistent onorific la seminarul de sociologie al lui D. Gusti. În 1927, el a devenit docent conferențiar în specialitatea Estetică la Catedra de Sociologie, etică, politică și estetică a Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, condusă de Gusti. A.G. a urmat cursurile și seminarele de estetică ale lui Vianu în anii 1928–1929 și a făcut parte din delegația Grupării Universitare Române pentru Societatea Națiunilor care s-a deplasat la Geneva în 1930 sub conducerea lui Vianu[7]. În 1929, Vianu a participat la campania monografică de la Drăguș, în cadrul echipei Manifestări spirituale/Estetica, alături de Nicolae Argintescu, Petru Comarnescu și Victor Iancu. Elemente de sociologie apar deja în cursul Introducere în știința culturii, ținut de Vianu în anul 1929–1930 (acest curs va fi publicat în 1944 sub titlul Filosofia culturii). În 1932–1933 Vianu a predat Cursul de sociologie. Puncte de vedere în sociologia culturii. El a fost activ în cadrul Institutului Social Român și implicat, alături de Vlădescu-Răcoasa în pregătirea Omagiului D. Gusti apărut în „Arhiva” (1936). Despre conlucrarea dintre A.G. și Vianu în vederea Omagiului Gusti vorbesc îndelung scrisorile 8–21 din schimbul epistolar pe care îl publicăm. La solicitarea Institutului Social Român, Vianu a redactat în 1937–1938 proiectul de statut la Școala Liberă de Științe Politice și Sociale (unde A.G. a predat cursul special Procedee de organizare ale informației, propagandei și presei).
Materialele publicate de Vianu în „Arhiva” anilor 1920 abordează, pe lângă temele de estetică și sociologie, o serie de teme centrale în reflecția grupului gustian. Este cazul unor texte apărute la rubrica Mișcarea ideilor sub titlul Reforma învățământului în Germania[8] sau Al III-lea Congres internațional pentru înfrumusețarea vieții rurale[9] și la rubrica Arhiva documentară, sub titlul Liceul românesc[10]. Dintre temele privind sociologia culturii alese de Vianu, amintim, ca mai puțin cunoscută, tema cinematografiei[11]. Pornind de la volumul fostului profesor de istoria artelor de la Tübingen, Konrad Lange, ostil filmului din rațiuni estetice, Vianu subliniază relevanța social-economică crescândă a cinematografului:
„Societățile de cinematografie pun în circulație acțiuni de zeci de milioane și de pe acum se poate vorbi de un capitalism cinematografic hotărât să-și apere interesele cu toată strășnicia. Mii de lucrători, sute de actori, zeci de regizori și autori își au existența legată de aceste întreprinderi, și este cu neputință de a interveni în directiv[ele] lor fără a provoca grave conflicte sociale” (p. 231).
El va recenza apoi „prima scriere universitară asupra esteticii cinematografului, concepută într-un spirit favorabil artei ecranului” (p. 323), datorată lui Rudolf Harms, care definea filmul ca „artă colectivă” și va prezenta cu atenție lucrările primului congres internațional al Cinematografului organizat la Paris de Comisia internațională de cooperație intelectuală de pe lângă Societatea Națiunilor. Sunt interesante, astăzi, când datorită televiziunii și ordinatoarelor situația s-a modificat radical, notațiile lui Vianu privind impactul social al filmelor, care justificau în epocă pledoariile în favoarea folosirii lor în pedagogia socială și școlară și în propagandă:
„După aprecieri aproximative se pare că actualmente funcționează în lume 50.000 de săli de spectacol cinematografic și că unul din filmele care face înconjurul lor este văzut de 150.000.000 de persoane. Puterea de difuziune a cinematografului devine astfel incomparabilă, față cu oricare dintre mijloacele cunoscute de propagandă. Statele beligerante l-au folosit așadar în decursul ultimului război și propaganda religioasă a început să-l adopte deopotrivă. Există actualmente în America 25.000 de biserici care întrebuințează proiecțiunea ca un auxilar al predicii” (p. 327).
Nu aș fi insistat asupra acestei teme, aparent exotice, dacă, prin introducerea ei timpurie în dezbaterile Institutului Social Român, Vianu nu ar fi pregătit terenul pentru filmele sociologice ale Școlii gustiene.
În raport cu volumul de față două texte publicate în „Arhiva”, în care Vianu analizează filozofia lui Pârvan[12], manifestată cu precădere în conferințe adresate studenților, îmi par a intra în rezonanță cu căutările tinerilor lui studenți — A.G., E.-G. Papahagi, V. Rădulescu-Pogoneanu — și, într-un sens, cu cele ale lui O. Neamțu. În textul din 1921, Vianu formula câteva concluzii pentru realitățile românești pe baza analizei a patru lecții inaugurale ale lui Pârvan:
„Universitatea trebuie să opereze spiritualizarea organismului nostru social. Aceasta se va obține prin cultura istorică integrală. La noi, însă, s-a făcut totdeauna o primejdioasă confuzie între etnografic și cultural. S-a crezut că prin intensificarea caracterului țărănesc se va ajunge la cultura națională. Adevărul e că ‘mijlocul unic de a accentua diferențialul e de a intensifica genericul’ (Pârvan, p. 28). Tendința trebuie să fie către o împărtășire cât mai răspândită, și cât mai curioasă, la ideile culturii universale, la idei, iar nu la forme. A împrumuta forme înseamnă a transforma tărâmurile tale într-o colonie culturală a regiunii de unde împrumuți. Dimpotrivă, împrumutul ideilor este și îngăduit, și recomandabil. Ele vor fi în urmă asimilate prin geniul local și transformate în forme caracteristice ale culturii naționale” (p. 129).
Vorbind, în cel de al doilea text, despre „învățătura tragică, pasionată și austeră” cristalizată în opera filozofică a lui Pârvan, Vianu subliniază curajul ei pedagogic:
„Pârvan a fost […] unul dintre profesorii cari au avut eroismul să calce prescripția de prudență și optimism, stabilită încă de la începuturile înțelepciunii pedagogice. În drumurile viitorului, el a înțeles să sprijine sufletele elevilor săi, nu ascunzându-le gândul tragic al existenței, dar ajutându-le să-l utilizeze ca pe un bărbătesc îndemn către sacrificiul legat de orice viață închinată spiritualității” (p. 359).
Pârvan — subliniază Vianu — a vorbit despre singurătatea morală inevitabilă, pe care prieteniile nu au cum o lecui, despre inefabilul vieții noastre interioare, dar, în același timp, a căutat în permanență căile de unificare a socialului cu individualul: „Filozofia socială a lui Pârvan unifică elementele unui dualism care ar fi putut da naștere cu ușurință unui contrast irezolvabil, dacă spiritul său călăuzit de măsură și bunăvoință omenească n-ar fi purtat de grijă. Aderând la un individualism spiritualist, dar în același timp lăsându-se cucerit de ideea datoriei față de semeni, această parte a filosofiei lui Pârvan este în adevăr socială, fără să fie socializantă, ea își propune idealul acțiunii în societate și prin societate, dar numai cu scopul de a-l elibera pe individ și a-l îndruma către menirea sa spirituală.”[13] (p. 365). Încheierea lui Vianu ne ajută să înțelegem sfârșitul tragic al lui V. Rădulescu-Pogoneanu, despre care vom vorbi, al lui A.G., Mircea Vulcănescu și al atâtor alți membri ai generației interbelice:
„În lupta de afirmare a culturii noastre naționale, este mare nevoie de individualități puternice și creatoare. Chiar regulata funcționare a vieții noastre cetățenești are nevoie de oameni tari și conștienți de sine. Pârvan a încercat să trezească această chemare a individualității, evocând măreția ei străbătătoare prin vitregia realului. / Sguduind sufletele, el spera să le înroleze în armata spiritului și pentru a obține numai devotamentul lor absolut, el nu le făgăduia nici fericirea ușoară de aici, nici nesfârșita beatitudine de dincolo. Pentru a ilustra această învățătură, ne-a oferit pilda sa. Soldat nerăsplătit el însuși, a urmărit victoria spiritului până la punctul în care sărmana sa limită materială, pricina atâtor dureri pentru sufletul său doritor de întrepătrundere iubitoare cu semenii, s-a deslegat și s-a risipit” (p. 368).
În „Arhiva” X, A.G. publică recenzia Tudor Vianu, Arta și frumosul. Din problemele constituției și relației lor[14]. În 1937, când A.G. începe să se ocupe de revista „Sociologie românească”, aceasta va găzdui o recenzie la Estetica (I, 1934; II, 1936) lui T. Vianu, scrisă de Tr. Herseni.
Cele 23 scrisori A.G. –T. Vianu pe care le publicăm acoperă o durată de 15 ani (21.3.1929–3.11.1944). Ele ar putea fi regrupate după cum urmează: (a) perioada 1929–1930, când A.G. și Vianu se află în țară (scr. 1–3); (b) perioada 1934–1936 când A.G. se află la studii în Germania, iar Vianu, în țară (scr. 4–22) și (c) o ultimă scrisoare, din 1944, a lui A.G. (scr. 23). Între perioadele (a) și (b) se interpun trei ani în care A.G. intră în mișcarea gustiană, devine bibliotecar al Seminarului de sociologie și lucrează ca șef de cabinet al lui D. Gusti la Ministerul instrucției, cultelor și artelor. Între perioada (b) și momentul (c) se scurg opt ani în care relația amicală se manifestă încetinit. A.G., reîntors de la studii, lansează în condiții grele cercetările 60 de sate și Dâmbovnic, participă, ca Director al Planificării și Publicațiilor la munca febrilă de pregătire a celui de al XIV-lea Congres Internațional de Sociologie de la București, renunță la asistența onorifică și funcția de inspector la Fundațiile Regale asumând, la Institutul (Central) de Statistică funcția de Director al Oficiului de Studii și conduce echipa de identificare a românilor de la est de Bug.
În cele ce urmează am ales să zăbovim asupra laturii existențiale, reciproc confesive a scrisorilor, fără a insista asupra altor aspecte importante, cum sunt informarea reciprocă privind lecturile și reflecția, descrierea de către A.G. a Germaniei politice și intelectuale a epocii, munca depusă spre a obține și uneori traduce sau edita contribuții pentru volumul omagial Gusti (de la Heinz Beutler, Hans Freyer, Helmut Haufe, Günther Ipsen, Helmut Klocke, Herbert Krüger, Werner Sombart, Eduard Spranger), sau detaliile privind fazele succesive ale tezei de doctorat la care lucrează A.G. În termenii tipologiei epistolare formulate de A.G. și în scrisoarea 8 (14.9.1935) către T. Vianu, ne vom rezuma la scrisori, fără a aborda rapoartele, semnele de viață sau îmbărbătările:
„N-am mai putut scrie scrisori. Corespondența mea: câteva rapoarte și semne de viață, câteva îmbărbătări unor prieteni munciți la fel. Știu că aș fi trebuit să vă trimit măcar un semn de viață; am așteptat ziua scrisorii.”
În etapa (a), scrisorile lui A.G. însoțesc cu discreție viața tânărului său Profesor, fiind trimise spontan, după ce acesta a fost bolnav (scr. 1/21.3.1929) sau după ce profesorul s-a căsătorit (scr. 3, 14.7.1930) și marcând nu atât participarea socială la viața „profesorului iubit”, cât semnalarea discretă a însoțirii atente, de la distanță a acesteia:
„Nu v-am putut felicita cu ocazia căsătoriei Dv.; îndrăznesc s-o fac acum, dorindu-vă să aveți parte de o formă și mai desăvârșită, și mai armonioasă a minunatului echilibru pe care studenții Dv. vi-l admiră” (scr. 3).
E perioada în care, în parte și datorită admirației pentru Vianu, A.G. ia hotărârea de a renunța la profesiunea de avocat consacrându-se filozofiei. La rândul său, Vianu salută cu prietenie bucuroasă reușita lui A.G. la concursul Grupării universitare române pentru Societatea Națiunilor.
Perioada (b) este cea în care A.G. — care a traversat între timp în favoarea ultimei opțiunea între filozofie și sociologie și, departe de forfota Seminarului sau a Ministerului, reflectează la destinul său — înțelege nu numai însemnătatea, ci și trăinicia lui T. Vianu în „ziditura” vieții lui, de acum diferit orientate. Scrisoarea 4 (29.1.1934) reface legătura cu profesorul care-l ajutase să se orienteze la prima dintre răscruci, evocând anii în care-i fusese dat să trăiască și să gândească în preajma lui Vianu:
„Uneori îmi părea că sunt nerecunoscător. / Ce n-au însemnat pentru mine acele ceasuri în care mi-ați îngăduit să întrevăd cum trăiți gândind, cărțile pe care mi le-ați trecut, daruri neașteptate pe lângă tot ce-mi însemnau cărțile, cursurile, seminariile și conferințele Dv.? Mă văd în gând, bucuros cu mult înainte să fi venit ziua și ceasul în care plecam la Dv., prin Parcul Ioanid, îmbrăcat cu grijă, apoi șezând pe o margine de scaun sau de sofa, cântec înăuntru și numai ochi și urechi afară (ca lui Plohin cel pomenit în Zauberberg, mi-era rușine atunci că picioarele greoaie și trupul țeapăn sunt și ele ale mele), plecările de mare îmbogățit (odată, după ce ați rostit despre muzicalitatea versurilor din ‘O, mamă…’ gânduri atât de armonioase, încât nu le-ați tipârit, și altădată, când România Regelui Carol înviase pentru o clipă, cu Caragiale al ei, la întoarcere cerul din amurg părea atât de altul încât mă sugruma aproape bucuria). / Am trecut ușor peste răscrucea drept–filozofie, izbândă în mijlocul celorlalți–solitudine a drumului propriu, a anilor de atunci, datorită mai ales puterii de care mă umplusem în apropierea Dv.”
După ani, singur cu sine, A.G. se poate povesti profesorului de care i-a fost dat să se despartă, dar pe care îl poartă în gând pentru totdeauna. Regăsim decalajul temporal caracteristic. A.G. așteaptă să iasă dintr-o situație spre a o putea exprima.
Răspunsul lui Vianu (scr. 5, 6.2.1934) subliniază cu căldură reciprocitatea relației profesor–student:
„Amintirea primilor d-tale ani de studenție la București îmi este și mie foarte scumpă. Un profesor are și el nevoie de elevii săi. Raportul care se țese aci îmbogățește pe ambii inși. În cariera mea, satisfacțiile cele mai mari mi le-au dat acele suflete înrudite printre auditorii mei, care îmi sugerau credința întăritoare că lunga și ostenitoarea mea luptă de a mă întocmi interior n-a rămas fără folos pentru alții. D-ta ai fost printre aceștia și felul în care te-am cunoscut m-a încredințat demult că ceea ce s-a legat între noi în acei ani academici va continua să înflorească în d-ta.”
El cere în același timp corespondentului său să-i scrie despre „starea de suflet” pe care i-o trezește lumea „nouă și răsturnată” a Germaniei, pentru care îl înarmează cu îndemnul pe care l-a formulat și pentru sine:
„Mari schimbări de rosturi omenești se încearcă de altfel pretutindeni și mi se pare că menirea noastră esențială este, în aceste împrejurări, să menținem intactă în noi o anumită idee a omului și a binelui, față de care ne-am jurat în anii de formare ai tinereții.”
Răspunzând întrebării lui Vianu, A.G descrie perioada de sfârșit de adolescență pe care o traversează: „Încă n-am puterea deplină de a-mi primi destinul și mărginirile lui. E încă prea aproape vremea în care m-am vrut om universal. Simt acum, ce e drept, că a vrea tot e a nu păstra cu adevărat nimic. În această stare înțeleg bine ce vă făcea să postulați coincidența realizărilor maxime ale tuturor valorilor. Acum câțiva ani îmi părea ilogică: mărginirea e mărginire; ce folos, dacă cineva are aprehensiunea summum-ului unei valori, când n-a încercat tot suișul trăirii ei. — Și găsesc multă îmbărbătare privindu-vă pe Dv., care ați avut tăria de a părăsi adolescența și de a deveni bărbat, pe care o au puțini la noi.” (scr. 6, 26–28.2.[1934]). În ce privește realitatea germană, concluzia la care ajunge A.G. marchează adâncimea la care este afectat de ceea ce se întâmplă și de ceea ce prevede:
„Mie însumi întâmplările de pretutindeni îmi devin un fel de apel de a căuta lucrurile cele mai necesare. Mă aleg de pe urma lor cu un sentiment al caracterului trecător și al valorii relative a trăitului. Aș vrea să fiu gata oricând să mor, fără pregătiri prealabile” (ibid.).
Pe un plan constructiv, misiunea pe care și-o recunoaște A.G. va fi una de orientare și auto-orientare prin confruntarea culturii românești cu culturile mari și mici ale lumii:
„Mă preocupă intens toată vremea gândul unei acțiuni de autocunoaștere în cadrul culturii noastre. Îmi produce aproape dureri fizice împrejurarea că văd întruna cum ne lipsește scheletul moral. O perspectivă raționalistă a diferenței numai graduale a culturilor e intrată în mentalitatea comună a țării și toți creștem cu ochii numai la cele din Apus. […] Mă interesez așa, și de raționalismul istoric, și de raporturile dintre culturile mari și cele mici, cu gândul de a vădi pericolul pe care-l implică existența aproape complet anistorică a țării. Avem parte de toate riscurile istorismului nostru pentru că retina noastră intelectuală e prinsă hipnotic de civilizațiile mari de ale căror dezgusturi bolim. Forțele salutare ale istoriei, de care vorbește Nietzsche, nu ne folosesc, pentru că noi trăim istoria altora. Așa scrise, aceste lucruri apar pătimașe și unilaterale. Nu-mi scapă totuși fața cealaltă, nevoia de a privi străinul pentru a prinde putere și pentru a [și-]o cunoaște. Dar azi avem confundări și nu confruntări.” (ibid.).
În scrisoarea 8, A.G. îi va vorbi lui Vianu despre modul său de a concepe sociologia:
„A interpreta ceea ce s-a întâmplat, cum pretind sociologii germani, când vorbesc de verstehende Soziologie, de sociologie ca o disciplină noologică, nu mi se pare a fi funcțiunea adevărată a științelor sociale, ci numai o îndeletnicire cu scop pedagogic, informativ. Aceasta [funcțiunea adevărată, S.G.] e a lămuri actualul și a cumpăni posibilitățile diferite pe care le oferă intervenției active.”
Reacționând la cele scrise și la cărțile trimise de A.G., Vianu rememorează anii săi de formare la Tübingen, atât de diferiți de cei pe care-i traversează, în anii 1930, la Berlin și Leipzig, fostul său student:
„Tübingenul a fost pentru mine un loc de desfacere și înflorire, ca puține altele. Când am ajuns acolo, eram un om aproape sfârșit. Viena din 1920, cu lipsurile ei, mă istovise și mă găseam de asemenea într-un impas al studiilor mele, din care nu știam cum voi putea ieși. Un instinct sigur mă dusese însă într-acest loc plin de prospețime, unde am găsit o natură frumoasă, multă liniște și o sumedenie de oameni cumsecade. Niciodată n-am avut răgazul să stau mai mult de vorbă cu mine însumi și să mă cristalizez mai netulburat. Mă încadram apoi destul de bine în acel mediu încă romantic, în care alternam între lungi ore de bibliotecă, pietate muzicală în biserici și săli de concert (descopeream pe Bach), plimbări în frumoasa regiune, la Lichtenstein, Zollern, Niedernau etc. și vesele adunări camaraderești. Mă vei înțelege, deci, că Germania a rămas pentru mine în ipostaza ei romantică și că nu pot considera decât cu uimire și durere tot ce s-a întâmplat în urmă” (scr. 15, 26.12.1935).
Scrisoarea de răspuns a lui A.G. îl arată conștient de rostul, în parte consolator, al destăinuirilor lui Vianu:
„M-am mângâiat să aflu că impasurile n-au lipsit în anii dv. de studiu; pot să nădăjduiesc, ca atare, mai mult decât o fac, că după anii aceștia, în care am încercat să iau lucrurile de la capăt, cu aspectul lor deconcertant de grămădire de fel de fel de materiale al căror rost în clădirea ce va să fie nu e prezent totdeauna, vor veni alții, siguri și productivi, cum sunt ai dvs. de când vă știu” (scr. 16, 12.1.1936).
Scrisoarea 23 (3.11.1944) a lui A.G. din momentul (c) marchează înscrierea cu bucurie pe răbojul relației a numirii lui Vianu ca titular al catedrei de estetică. Viețile s-au scurs în preocupări distincte, împărtășite, dar se reîntâlnesc cu simplitate bună la prilejurile importante. Naturalețea și adâncimea comunicării s-au menținut intacte.
Scrisori ale solidarității
• A.G. și Octavian Neamțu. În corespondența cu O. Neamțu se disting de asemenea trei mari etape. Prima (scr. 1–9, [1931/1932]–14.3.1933) cuprinde exclusiv scrisori datorate lui Neamțu. Ambii corespondenți se află în țară (cu excepția unei călătorii la Geneva a lui Neamțu), A.G. a scris fără ciornă mesaje de care nu dispunem. În a doua etapă (scr. 10–32, 7.7.1934–22.10.1936) se includ 16 mesaje datorate lui Neamțu și șapte ciorne de scrisori ale lui A.G., care se afla în acea perioadă la studii în Germania. Ultima etapă (scr. 33–37, 18.9.1942–14.5.1947) se reduce la trei scrisori din București, unde conduce Fundația culturală regală „Regele Mihai”, ale lui Neamțu, către A.G., care conduce campania de identificare a românilor de la est de Bug, și două scrisori ale lui A.G., care încearcă, în 1947, să folosească ultimele momente când mai pot fi difuzate peste hotare lucrări ale mișcării gustiene.
Vom comenta aici etapa a doua, în care A.G. corespondează cu Neamțu în vederea publicării unei reviste dedicate tineretului. Istoria dialogului pe această temă începuse în 1932, când A.G., secondat de O.N., propusese crearea unei reviste a sociologilor tineri numite „Anteu. Revistă lunară pentru înfățișarea și apărarea realității românești”, obținând sprijinul grafic al lui Mac Constantinescu[15]. La sugestia lui Mircea Vulcănescu, titlul revistei plănuite devine „Gând și faptă. Revistă lunară pentru înfățișarea și îndrumarea realității românești”. Primul număr urma să fie dat la tipar pe 10 februarie 1933. Proiectul nerealizându-se, toți cei care îmbrățișaseră ideea revistei (A.G., O.N., M. Vulcănescu, H.H. Stahl, Brutus Coste, C. Noica, Lena Constante, E. Bernea, D.C. Amzăr, Emil Buznea vor publica o vreme, retrăgându-se apoi, în revista social-politică bucureșteană „Dreapta” a Centrului Universitar, condusă de Traian Cotiga (redactor E. Horescu), pe care O. Neamțu nădăjduia să o convertească treptat într-o revistă a monografiei. În scrisoarea 10 (7.7.1934), Neamțu și B. Coste îl înștiințau pe A.G. de reluarea publicării „Dreptei” la 20 iulie 1934 (era primul număr al revistei în format nou pe anul 1934), solicitându-i un articol și idei cu privire la viitorul publicației.
1934 e anul în care Neamțu începe să lucreze la Fundație, alături de Stahl. Doi ani mai târziu, în 1936 (pe când A.G. își încheie teza de doctorat la Leipzig), după un prim număr al „Sociologiei românești” de care se ocupaseră Traian Herseni și Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, Neamțu va prelua cu pasiune publicistică neștirbită, munca în cotidian pentru a asigura apariția revistei visate a tinerilor sociologi. Îi va sta alături Stahl. A.G. își făgăduiește sprijinul la întoarcerea de la studii, care se produce la sfârșitul anului 1936. În 1937, revenit în țară, A.G. va deveni secretar de redacție și ulterior redactor al „Sociologiei românești” funcționând în această calitate până la penultimul număr (inclusiv) al revistei (an. IV, 1942, nr. 7–12).
Scrisorile trimise de A.G. lui O.N. sunt citite și comentate și de B. Coste și V. Rădulescu-Pogoneanu (Pick sau Pichi în varii ortografii), care întregesc un grup sudat de prieteni. Ele reprezintă o primă formă luată de Îndreptarul pentru tineret la care A.G. lucra în această perioadă. Preocuparea plutea în aer, se ocupau de „tânăra generație” P. Comarnescu (vezi schimbul epistolar cu acesta în Rapsodia I), E. Cioran, Mircea Vulcănescu etc.
Pe când etapa întâi a schimbului epistolar A.G.–O.N. cuprinsese fugar solicitări de materiale și intervenții pentru „Dreapta” adresate lui A.G. de către Neamțu, etapa a doua reprezintă o perioadă de conlucrare la distanță între cei doi corespondenți. Scrisorile lui A.G. — în special scrisorile 12, 14, 15, 17 și 18 din octombrie–noiembrie 1934 — oferă punctele esențiale ale reflecției lui de moment asupra modului în care o revistă ar putea contribui la operația de orientare a tineretului pe care o simte necesară în România. Lipsesc din corpusul epistolar de care dispunem „sugestiile privitoare la Sociologie Românească’‘ pentru care Neamțu îi mulțumește lui A.G. în scrisoarea 28 (14.3.1936). În ce-l privește pe Neamțu, ne vom concentra asupra scrisorilor 13, 16 și 19, prin care îl informează pe A.G. asupra inițiativelor lui la „Dreapta” (secondate de Coste și de Rădulescu-Pogoneanu), reacționează la propunerile și criticile lui A.G., sau schițează imaginea tineretului din România anului 1934.
Scrisorile amintite ale lui A.G. exprimă rezerve serioase privind în primul rând subvenționarea revistei:
„Am început prin a accepta combinația Tilea. E nevoie de fapte, cu orice preț. Și faptele sunt totdeauna compromisuri. Nu mai cred așa. Sunt departe de orice rigorism etic. Cred însă că trebuie să ne păstrăm prospețimea. Cazul Pamfil Șeicaru e un monument în privința aceasta. Oricât de bun român și de îndemânatec la scris, tranzacțiile încheiate în toți anii îl împiedică să spu[nă] vorbele ultime. Iar noi nu vrem să scoatem o gazetă cu tiraj, cetită, însă nu crezută, ci un îndreptar pentru cei tineri” (scr. 12, [oct. 1934]).
Pentru a se menține „nelegați”, soluția optimă ar fi fost, din punctul lui de vedere, o publicație oficială a Seminarului la Fundațiile Regale (în vederea căreia A.G. le scrie simultan profesorului Gusti, lui Vulcănescu, Stahl și Amzăr[16], fără a primi însă răspuns decât de la Stahl[17]).
Cum vom discuta într-o secțiune următoare scrisoarea trimisă de A.G. lui Stahl, ne limităm aici la reluarea unui pasaj din textul ciornei de scrisoare 4 [7.2.1934]) adresate lui Vulcănescu:
„Noi am fost revoluționați sufletește prin monografii, am devenit buni români, dar n-am izbutit să ne dezbărăm de superstiția omului de știință apolitic. Dar putem scrie foarte bine studii obiective și acționa totodată intens în sensul atitudinii noastre. Nu trebuie să facem politică în studii. Dar să credem că servim țara printr-un studiu despre negustorii ambulanți de la Cornova. E o cale atât de lungă aceasta! Trebuie să acționăm direct. Momentul e prielnic: tineretul nostru, dezorientat între ‘eseiști’ și ‘gardiști’, are nevoie de un îndreptar. Noi putem să-l dăm pe cel sănătos al realităților. Dacă stăm pe dinafară pe mai departe, păcătuim prin abținere. I-am scris așa profesorului. Ar trebui să accepte monografiștii și ca grup ‘politic’. Trebuie creat cel puțin un organ, un ziar, semn în afară. Așa pot fi câștigați statisticienii și economiștii tineri, ardelenii de la Gând românesc și alți oameni sănătoși. — Ziarul ar putea fi ziarul pentru studenți al Fundației; deci asigurat materialicește. Dacă nu, să-l scoatem bine din contribuțiile noastre. Trebuie să îndrăznim să ne facem datoria. Îi scriu și lui Stahl, și lui Amzăr, și lui Neamțu. Nu-l lăsați pe profesor. Ar fi însfârșit ceva serios. Și ar dezmorți și pe tărâm științific monografia.”
Descurajat de tăcerea celor cărora le scrisese la București, înainte de a accepta subvenționarea, A.G. ridică deci insistent problema acoperirii costurilor publicației din banii personali ai celor patru:
„Dacă e posibilă o publicație ‘politică’ Gusti, i-aș da primatul. Dacă nu, să păstrăm Dreapta (căutând titlul potrivit atitudinii noastre). Dreapta ‘în de noi’ o văd mai cu drag ca pe cea subvenționată de cineva, oricine ar fi (câtă e subvenția asta? cât costă la minimum cu șase sau chiar cu patru pagini Dreapta? Avem din ce trăi toți cei patru, cinci, câți suntem? N-am putea realiza suma în chestie? O accept la nevoie și subvenționată” (scr. 14).
A.G. critică apoi o serie de articole recent apărute în „Dreapta”, începând cu concepția care se întrevede în articolele publicate de Neamțu:
„Tu ești prea ardelean și prea prins în Eminescu. Nu trebuie să râcâim răni deschise. De vreme ce ești ardelean, trebuie să fii prevăzător dacă vrei să clădești în România; iar în Eminescu cred că trebuie să avem tăria de a da la o parte depășitul: grecii și armenii și bulgarii păturii lui suprapuse au devenit burghezie română, deci realitate cu care trebuie să contăm. Aș spune același lucru despre editorialul foarte frumos scris al lui Horescu și despre Revoluția ta de dreapta. Ne trebuiesc orașele totuși, ca să trăim, iubim România și nu satul sau țăranul sau pozițiile ‘de dreapta’. — Să și scriem aminteri” (scr. 12).
Din punctul de vedere al lui A.G., atitudinea celor care publică în „Dreapta” s-ar defini prin delimitarea netă de „Noua generație” bucureșteană, de partizanatul provincial sau de Garda de Fier, printr-o înțelegere a „românescului” în termenii multipli ai prezentului și ai acțiunii definite ca plănuire și îndrumare :
„Față de ‘Generația’ de la București: suntem cărturari, dar ne credem răspunzători pentru românitate, simțim și mărturisim nevoia acțiunii. Față de clujeni — voit românitate integrală. Față de Gardă etc.: vrem românizare și acțiune, dar credem necesară cunoașterea situației și a posibilităților actuale ale României pentru o acțiune eficace și ‘românească’. — Românesc socotim (aci e necesară, pentru succes, o revizuire la tine) nu un trecut proiectat înainte (bună parte din Eminescu de la Timpul), ci răsplămădirea maximă, cu putere și optimă, a prezentului românesc hibrid (biologicește, social, cultural…). Citește în Arhiva IV Burghezia românească de Zeletin. / O discutare serioasă a ceea ce poate face România în chestiunea evreiască e de datoria noastră și, bine făcută (ca discurs minorități), poate să fie un alt pas mare al nostru. Socotim necesară acțiunea, dar nu suntem nici căpitani, nici gardiști. Trebuie să devenim ceea ce n-au reușit intelectualii de aci: plănuitorii a ceea ce urmează să fie făcut; ca să ne impunem, trebuie să vedem așa de bine, încât planurile noastre să se impună” (scr. 17).
Funcția pe care ar urma să o îndeplinească cei care colaborează la revistă le dictează, în viziunea lui A.G., o abordare echilibrată și constructivă a realității românești, departe de polemica îndrăgită de „gureși”:
„Eu cred că funcțiunea noastră nu e să formulăm frumos antitezele (care există și fără noi […]), nici să zgândărim urile. Ci să arătăm drumul între două năzăriri: una liberală 1848 (burghezie! orașe! industrie!), una Junimea (întoarcere la noi înșine și, într-un târziu: sat, țăran, agricultură). Drumul pe huma realităților, care e: echilibrul care convine împrejurărilor și firii noastre între sat și oraș, agricultură și industrie, autohton și străin” (scr. 12);
„Să fim totdeauna constructivi. Să subliniem tot ce e bun câștigat pentru România, vie de oriunde” (scr. 15).
În același timp, abordarea constructivă presupune o acțiune cărturărească pe termen lung, de plănuire și prezentare a posibilităților:
„(Cred că Nae Ionescu nu va exercita niciodată acțiune directă, pentru că el și oamenii lui își cred epuizată misiunea prin articole de gazetă). Schimbări efective nu vor dezlănțui la noi decât cei cu răsuflarea lungă, adecă cei care rezistă timp de câțiva ani să scoată după cinci articole de ziar o carte, împlinind ei înșiși postulatele lor. Numai așa pot fi intimidați intelectualii de azi, buni de articole, dar nu de duceri la capăt; numai așa poți să devii motorul spiritual al gazetarilor mici, al învățătorilor și al tuturor celor care vorbesc pentru cinci–zece și o sută de oameni. Aceasta cere răbdarea pregătirii temeinice. România nu se prăpădește în doi–trei ani; iar noi trebuie să avem tăria renunțării la satisfacția prezentă pentru jumătăți de operă în schimbul operei întregi, viitoare” (scr. 18).
A.G. preconizează o publicație adresată întregului tineret din România, nu numai celui bucureștean — „Trebuie ruptă copilăria jocului în cerc închis: București.” (scr. 14). „Dreapta” ar trebui să circule și în lumea tineretului ‘proaspăt’ din licee — e drept, redus de A.G., în conformitate cu limitările epocii, la cel din liceele de băieți. În ea ar urma să publice tineri din toate provinciile țării. Cronici și recenzii ar fi să asigure larga vizibilitate a instituțiilor, revistelor, autorilor din București, provincie, din țările vecine și din țările occidentale. El propune rubrici noi: „popoarele vecine”, o rubrică „studențească și universitară”, o alta de tipul „Ce nu se poate să nu stie românul tânăr”’ prin care tineretului să i se ofere informație statistică precisă și la obiect permițându-i să cunoască România: „Trebuie să înghițim de zor tot ce e românesc, cetite revistele, cetiți clasicii, strânse legături, încercate călătorii” (scr. 17) Și are în vedere tipuri noi de articole („articole inventar, serios documentate, articole plan, temeinice, articole de documentare. Intenția e nu numai să entuziasmăm tineretul, ci și să-i mobilăm capul într-un anume fel”, ibid.) sau pagini tematice de genul „romanul ardelean; cerul românesc; lirica celor tineri” (ibid.).
Dintre articolele plănuite în acest răstimp pentru „Dreapta” de A.G. amintim aici un articol dedicat lui Bălcescu, altul despre Ardeal. În scrisoarea 15, el anunță de asemenea
„două articole scurte: unul despre comportarea față de Rusia sovietică, altul despre țărănism și industrializare (cum trebuie să plecăm de la țară când e vorba de dat armatură spirituală și cum lupta pe frontul industrie–oraș–organizare economică e premisa consolidării internaționale a României”.
A.G. e plănuitor, vizionar și critic de la distanță. Neamțu reprezintă, dimpotrivă efortul concret de a face să apară „Dreapta”, de la asigurarea subvențiilor, la adunarea contribuțiilor, tipărire și difuzare. În ce privește subvenționarea, Neamțu își exprimă cu tărie scepticismul în legătură cu o posibilă preluare a revistei de către D. Gusti:
„Voi lupta din răsputeri pentru ideea scumpă nouă a unei publicații a grupului Gusti. Mă îndoiesc însă de reușita acestui plan. În jurul Profesorului sunt rivalități mari: sunt foarte mulți acei cari văd în Profesor o piedică în calea reușitei lor. Și, în consecință, refuză orice integrare a lor într-un grup al său și — dimpotrivă — caută să se elibereze de patronajul său spiritual și sunt gata să alimenteze campanii de defăimare a lui, în presă” (scr. 13).
Ca urmare, singura soluție pe care o întrevede Neamțu este acceptarea circumstanțială a subvenționării:
„Nu e nimic condamnabil în combinația Tilea, atâta vreme cât n-avem nici o altă posibilitate de a ne scoate gazeta” (ibid.).
Problema pe care o ridică Neamțu e aceea a încrederii în rostul publicației, în situația în care aceasta, după ce regrupase printre contributori, în prima ei variantă, mulți dintre monografiști, era acum dezertată de unii dintre ei. Interpretarea personală pe care o dă Neamțu renunțărilor se resimte de perioada de criză și divizări pe care o traversează tineretul și gustienii în România epocii. O reproducem ca atare:
„Eu văd că lucrurile stau așa: Mircea Vulcănescu, Tell, Stahl, Noica și Comarnescu cred în succesul rapid și aducător de mult folos al Gărzii de Fier. Ei nu vreau să rămână ‘pe dinafară’. Dreapta nu este foaia Gărzii. Deci: Nu mai scriem la ea. Și nu mai scriu la ea, ci scot Criterion, foaie care arată motivele filozofice pentru cari cred în Căpitan și Garda lui. / Bernea și Amzăr vreau și ei să aibă revista lor Rânduiala. Și zic așa: dacă scriem la Dreapta, nu mai are rost o revistă a noastră. Deci: nu scriem la Dreapta și stăm să ne scoatem — când om putea — revista noastră. Până atunci ei duc tratative cu Profesorul (tratative fructuoase pentru azi) și tratative cu oameni din Gardă (fructuoase pentru un viitor apropiat” (ibid.).
În scrisoarea 16, răspunzând rugăminții lui A.G., Neamțu inserează o prezentare, intitulată România în 1934, din care reținem pentru discuția de față secțiunea Generația nouă în 1934. În cadrul acestei secțiuni, autorul face distincția între patru grupuri: (1) un grup elitar de cca 300 de personalități, aparținând „unor familii bine situate” (Vulcănescu, Comarnescu, Tell, Cantacuzino), străin de frământările sociale și activ în publicistică (în „Convorbiri literare”, „Criterion”); (2) un grup „trecut pe la școală și universitate”, legat de „categorii sociale fără putere materială” (fii de țărani sau de muncitori), a cărui revoltă îl împinge spre extremism („gardiștii, comuniștii, cuziștii: revoltații cantinelor, căminelor, bursieri etc.”); (3) grupul regionalist al ardelenilor și bănățenilor „cu exagerată încredere în calitățile lor provinciale uneori”, prins în „acțiune politică de lungă durată pentru o operă constructivă”, cu elite apropiate de mulțime și (4) grupul din jurul profesorului Gusti.
În cadrul grupului gustian, Neamțu distinge apoi între: (1) „îndrăgostiții realității sătești” (Stahl, Vulcănescu); (2) cei care, raportându-se la „sociologia apuseană, germană ori franceză” urmăresc afirmarea sistemului la nivel de sociologie generală (Herseni) sau de cercetare (Ionică, Amzăr, Bernea) și (3) cei care trag consecințele politice ale constatărilor sociologice (Golopenția, Coste, Neamțu).
Rămâne de văzut cât din interpretările de mai sus e dictat de un pesimism de moment sau de parțialități pasagere și în ce măsură evoluția ulterioară a gândirii lui Neamțu a marcat continuarea respectiv abandonarea unora din punctele de vedere enunțate.
Scrisoarea 19 a lui Neamțu îi comunică lui A.G. sfârșitul celui de al doilea anotimp al „Dreptei”’. Încercarea lui Coste și Rădulescu-Pogoneanu de a asigura o bază materială publicației nu va izbuti. În 1936, Gusti va iniția însfârșit mult așteptata revistă „Sociologie românească”.
• A.G. către Nicolae Titulescu. Într-o scrisoare din 28.8.1936, Brutus Coste, de curând trimis cu funcții diplomatice la Paris, îi vorbea lui A.G. despre o vizită la Leipzig pe care o plănuia în jurul datei de 10 septembrie[18]. Scrisoarea 52 din 8.9.1936 confirmă intenția anunțată anterior. Între timp, pe 29.8.1936, Titulescu fusese înlăturat de regele Carol II din funcția de ministru al Afacerilor Străine. Istoria României în date (IRD) sintetizează astfel motivele demiterii:
„Eliminarea din guvern a lui N. Titulescu a fost determinată de ostilitatea regelui, divergențele din sânul guvernului, nemulțumirea Poloniei, aliata României, față de politica lui Titulescu, de apropiere a României de U.R.S.S. și de noul context geostrategic european, creat de remilitarizarea Renaniei, care a compromis politica de securitate colectivă, promovată de N. Titulescu” (p. 435). În legătură cu negocierile pentru un tratat de asistență multuală între România și U.R.S.S. care urma să fie semnat în luna septembrie, Titulescu afirmase: „România are nevoie de un asemenea Pact, fie că Germania pornește un război contra U.R.S.S., fie că ajunge la un acord cu ea. Mai mult, Pactul cu România va trebui făcut la timpul potrivit; altminteri apropierea ruso–germană va avea loc fără noi și împotriva noastră. Apropierea ruso–germană trebuie, prin urmare, să ne găsească deja aliați cu U.R.S.S.”[19]
B. Coste s-a aflat în Germania timp de o săptămână, în septembrie 1936 și a petrecut trei zile la Leipzig ca oaspete al lui A.G. Întâlnirea celor doi prieteni a fost dominată de demiterea lui Titulescu. La rugămintea lui Coste, A.G., care se afla în ultima fază de redactare a tezei de doctorat, va scrie o scrisoare, datată 19.9.1936 în care, alături de admirația pentru fostul ministru, sunt introduse reflecții asupra strategiei de revenire a acestuia în fruntea ministerului și asupra stării de spirit în Germania. Cum Coste, ca diplomat, putea „trece peste graniță” textul, eliminând astfel riscul cenzurii, A.G. scrie fără opreliștile obișnuite în Germania acelor ani, în care anunțul îndepărtării lui Titulescu stârnise „bucuria fără sfârșit a tuturor ziarelor germane, până și a celor din fundurile de provincie mai îndepărtate”.
Politica externă a lui Titulescu, bazată pe promovarea apropierii de Franța-Rusia și pe întărirea Micii Înțelegeri și a Înțelegerii Balcanice, întâmpină pe plan intern — spune în esență A.G. — o rezistență de două tipuri: cea electorală a partidelor „democratice”, care o acceptă, dar urmăresc recâștigarea portofoliului de ministru pentru un membru al lor, și cea de concepție a partidelor „de dreapta” care i se împotrivesc, promovând alianța cu Germania împotriva Rusiei și reprezintă astfel, „prin ascendentul pe care-l au asupra opiniei publice”, adversarul principal. O campanie de propagandă „vastă și susținută” care ar dovedi românilor „neajunsurile și dedesubturile concepției mersului cu Germania” și ar „face cunoscute temeiurile la îndemâna oricui de a urma politica Franța–Rusia–Mica Înțelegere–Înțelegerea Balcanică” ar fi, în situația creată, insuficientă, întrucât, chiar dacă ar convinge o parte din opinia publică, e puțin probabil că ar schimba punctul de vedere al dreptei. Iar viitorul pare a-i aparține acesteia, alegerile favorabile partidelor democratice reprezentând la ora aceea simple amânări ale venirii ei la putere în România.
Devine evident — scrie A.G. — că politica externă nu mai poate proceda „tehnic”, separat de politica internă a statelor, și fără grupări „cu șanse de a lua conducerea”, care să o susțină. Pentru a-și impune concepția, în care A.G. vede „întocmirea cea mai puțin primejdioasă a politicii externe românești”, Titulescu are nevoie de o concepție de politică internă care să corespundă politicii sale externe, întregind-o, și de o grupare susținătoare. Aceasta din urmă nu poate fi improvizată cu șanse de reușită, dar ar putea fi obținută printr-o serie de transformări ale partidului național-țărănesc constând în:
„1) manifestarea unui naționalism mai eficace decât al grupărilor de dreapta; 2) [un] program de reforme sociale și sprijinire pe țăranii săraci și pe muncitorii din orașe; 3) părăsirea hotărâtă a rolului de apărător al democrației parlamentare și hotărârea de a desființa parlamentarismul odată luată puterea; 4) crearea posibilităților ideologice pentru a face cu putință cooperarea monarhiei cu o grupare de reformă socială. Piedeca cea mai mare o constituie, în cazul apucării acestei căi, rezistența pe care o vor opune vechile cadre ale partidului țărănesc, contrapartid liberal, condus până acum în perspectiva țărănimii înstărite și a celor care n-au încăput convenabil în oligarhia liberală, sau cu vrerea de a instaura un regim de monarhie constituțională perfectă.”
Programul grupării preconizate ar trebui să includă, pe plan intern, „mărirea la maximum a coerenței națiunii și consolidare socială, economică și culturală, prin regim autoritar și soluționarea problemelor pe care le pun păturile cele mai oropsite” (prin plasarea populației rurale prin industrializare; controlul de către stat al industriei, comerțului, finanțelor; stoparea proletarizării muncitorimii în curs de formare; „integrarea cât se poate de completă în constituția politică a statului românesc a acestei muncitorimi și a proletariatului agricol și punerea la locul lor a straturilor burgheze care au monopolizat statul românesc; căutarea, într-un cuvânt, a unui echilibru nou al tuturor păturilor și straturilor”).
Regimul „autoritar” trebuie disociat în opinia publică din țară de „înfeodarea la puterile „fasciste”, nu mai puțin decât de vrerea de reforme sociale de „bolșevizare”. El pare a reprezenta „premisa pentru a rezista” națiunilor care l-au adoptat (URSS, Italia, Germania), dar și o consecință a progreselor tehnicii: „Înlăturarea fricțiunilor interioare îngăduie o mai completă folosire a mijloacelor de întărire și de apărare a statelor, pe care le pune la îndemână tehnica modernă”.
Grupările de dreapta se impun în țară prin naționalism: „Marea mulțime românească e cu grupările de dreapta pentru că acestea sunt naționaliste.” Ele pot fi combătute, pe același teren, apelând la conceptul de românism (naționalism defensiv) al lui Rădulescu-Motru, definit ca „vrerea de a păzi statul românesc împotriva vrerii ‘naționaliste’ a altor nații de a-l pune în slujba măririi statului lor”. Partidul reformelor românești ar promova astfel, „[n]u lupta între apărători ai democrației și ai regimului autoritar, între aderenții Germaniei și aderenții Rusiei, ci între concepții diferite de a asigura mărirea nației românești și de a-i apăra dăinuirea.” El ar insista asupra felului în care, copiind ideologiile „naționaliste” ale Europei centrale și apărând privilegiile, „naționalismul grupărilor de dreapta nu va putea evita exploziile sociale și urmarea lor, intervenția unor state vecine”.
Pe plan extern, subliniază A.G., ar fi de accentuat caracterul geopolitic prevăzător al concepției lui Titulescu și „toate motivele care fac ca mersul cu Germania să cuprindă un risc de neiertat”. Dincolo de faptul că „nația germană nu e atât de irezistibilă pe cât vrea să pară”, că situația ei internă e „șubredă” și că „guvernanții sunt ajutați întâi de toate de teama și de respectul mulțimilor din alte țări”, se cere clarificat și acela că,
„în cazul unei victorii germane noi n-am duce-o mai bine ca aliați decât ca dușmani (teoriile destul de amănunțit dezvoltate despre așa-zisul ‘deutscher Kulturboden‘, care scoate și civilizația noastră dar al germanilor așezați printre noi, și primatul conceptului ‘Volk‘ față de conceptul ‘Staat‘ în gândirea politică germană oferă posibilități suficiente pentru ca germanii să ne constrângă, convinși că nu cer decât ceea ce e drept, să recunoaștem măcar drepturi de stat în stat germanilor care s-au pripășit la noi)”.
Funcția principală a scrisorii lui A.G. era, după cum o anunța de la început, aceea de a contribui la o eventuală — necesară — revenire a lui Titulescu:
„Reflecțiile acestea nu sunt altceva decât rezultatele unei încercări de a gândi fețele mai accesibile ale planului de acțiune pe care vi-l veți fi stabilit în săptămânile din urmă. Ca atare, risc să vă spun prost lucruri pe care le veți fi gândit cu măiestrie, dacă am raționat bine, și lucruri fără interes, în caz potrivnic. Adecă, mai nimica în fiecare alternativă. Am crezut, totuși, că iubirea de țară și încrederea pe care o am în puterile DV mi-ar impune această comunicare. S-ar putea ca una măcar din aceste reflecții să fie de oarecare interes pentru DV și să-i fie de folos țării prin acțiunea DV.”
Citite astăzi, propunerile formulate interesează mai cu seamă prin clarviziunea cu care sunt abordate politica externă a României (cu lipsa de sens și perspective a unei alianțe cu Germania) și situația internă a țării, cu problemele grave ridicate de proletariatul agricol și industrial. Reflecția asupra neajunsurilor democrației în lupta împotriva statelor totalitare rămâne marcată de perspectivele sumbre — de ajun de război — ale epocii.
– Va urma –
Note:
[1] Celor 541 scrisori numerotate ale volumului II li se adaugă scrisorile intercalate 224 a, 374 a, 380 a și 505 a.
[2] Aceste scrisori, obținute de Ștefania Golopenția din arhivele personale ale lui P. Comarnescu, I. Mihăilă, H. H. Stahl și T. Vianu, au fost publicate în CMR și reproduse în Rapsodia epistolară.
[3] Cf. Ștefan Costea și Francisc Urmenyi. Un sociolog pasionat — A. Golopenția (1909-1951), „Viitorul Social”, an. II (1973), nr. 4, p. 825–837.
[4]Asupra acestei opoziții vor insista și Octavian Neamțu, în prezentarea dedicată României în anul 1934 inclusă în volumul de față (cf. scr.16 din schimbul epistolar A.G.–O.N.), și Marcela Focșa, în volumul Sala luminoasă, p. 133, între altele.
[5]Toți cei enumerați apar în calitate de corespondenți în cadrul Rapsodiei epistolare.
[6] Cf. articolul lui C. Schifirneț, p. 460–464.
[7] Cf. scrisoarea 1 din 26.6.1930 a lui T. Vianu și scrisoarea 2 din 2.7.1930 a lui V. Rădulescu-Pogoneanu.
[8] „Arhiva” VI, nr. 3–4, 1927, p. 424–434.
[9] „Arhiva” VIII, nr. 4, 1929, p. 634–641.
[10] „Arhiva VII, 1–2, 1927, p. 180–193.
[11] Cf., pe tema cinematografiei, recenziile Konrad Lange, Das Kino in Gegenwart und Zukunft, Stuttgart, 1920 („Arhiva” IV, nr. 2, 1922, p. 231–232); Rudolf Harms, Philosophie des Films. Seine aesthetischen und metaphysischen Grundlagen, Verlag von Felix Meiner, Leipzig 1926 („Arhiva” VII, nr. 1–2, 1927, p. 323–324) și cronica Congresul internațional al Cinematografului (Paris, 27 septemvrie–3 octomvrie 1926) și Conferința europeană a filmului școlar (Basel, aprilie, 1927) (ibid., p. 327–328).
[12]E vorba de recenzia Vasile Pârvan — Idei și forme istorice, patru lecții inaugurale, București, ed. „Cartea Românească”, 1920 („Arhiva” III, nr. 1, 1921, p. 126–130) și de studiul Vasile Pârvan și concepția tragică a existenței („Arhiva” VII, nr. 3–4, 1928, p. 358–368).
[13] Corespondența lui A.G. cu E.-G. Papahagi, prezentată mai sus ne pare a intra în ecou difuz cu ideile lui Pârvan, iluminate de comentariul cald al lui Vianu.
[14] „Arhiva” X, 1932, nr. 1–4, p. 708–710.
[15] Vezi Sanda Golopenția, Cronologie, în A. Golopenția. Opere I, p. LVI precum și schimburile epistolare A.G.–Mac Constantinescu (A. Golopenția, Rapsodia I, p. 310–313 și 487–490) și A.G.–Ștefania Cristescu (Rapsodia II, p. 95).
[16]Din roiul de scrisori trimise de A.G. dispunem, în Rapsodia epistolară, de cele adresate lui Amzăr (I, scr. 12, p. 16–17), Stahl (IV, scr. 25) și Mircea Vulcănescu (IV, scr. 6 din [noiembrie 1934]).
[17]Vom comenta acest răspuns în secțiunea consacrată lui Stahl.
[18]Cf. scrisoarea 51 în Rapsodia I, p. 426.
[19] Cf. N. Titulescu, Politica externă a României, București: Editura Enciclopedică, 1994, p. 126.
Din aceeasi serie:
Recenzii despre volumele anterioare:
Lasă un răspuns