O viață nouă la sate. Munca echipelor studențești și Legea Serviciului Social

Împliniri regale. O viață nouă la sate. Opera făurită de Fundația Principele Carol prin echipele studențești
Ce am văzut în comuna Bogați (Dâmbovița)

Curentul, Anul XI, No. 3831, sâmbătă 1 octombrie 1938, p. 7
Lorin Popescu

Cu câtva timp în urmă am publicat un articol în care lăudam munca ostenitoare a echipelor regale studențști. Mai apoi, în cadrul altor articole, despre satul Dioști, relevam sacrificiul echipierilor pentru ridicarea nouă a satului ars de foc.

Pornit pe această linie, m-am decis să fac o anchetă într-un sat cu echipă studențească, comună care să nu aibă angarale ca de o pildă, la Dioști. Să văd, la fața locului, ce a realizat o astfel de echipă și cum se prezintă satul după contactul de 3 luni cu trimișii Fundației Principele Carol. Am ales, pentru aceasta, comuna Bogați, din județul Dâmbovița.

Note monografice despre comuna Bogați

Înainte de a relata despre lucrul echipei, socot că e necesar să fac o prezentare a satului vizitat.
Comuna Bogați este așezată pe valea Glâmbocului, la poalele regiunii de deal, în partea de vest a jud. Dâmbovița, la hotarul jud. Mușcel. Din comuna Bogați mergi, în continuare, în comuna Glâmbocel (Mușcel).
Altitudinea e de 285 m. Satul este simetric resfirat pe ambele versante ale văii.
Comuna are mai multe sate: Bogați, Chițești, Bârloi, Glâmbocel (cu acelaș nume ca cel din Mușcel) și Strâmbu.
Bogații numără 3986 locuitori cu 1243 familii și 1200 gospodării.

Suprafața comunei, cu toate proprietățile, este de 9630 ha. Suprafața clădită e de 450 ha, restul terenurilor este plin de : livezi, pământ pentru cultură, păduri, vii și izlaz. Izlazul este însă mai mult pădure, fiind astfel insuficient și, în schimb, reclamând mari cheltuieli pentru primăria comunei.
Pământul este împărțit între săteni, în suprafețe de la ¼ ha – 80 ha. Cei mai mulți locuitori sunt însă săraci, constrastând astfel cu numele comunei.

Locuitorii se ocupă mai cu seamă cu pomicultura și viticultura.

În războiul cel mare comuna și-a dat o sfântă contribuție. Din 860 locuitori mobilizați, au căzut pe front 206.
Îmbucurător este faptul că nu există străini în sat. Fiind comună fruntașă, au fost fixate aici: o regiune agricolă (ing. agr. Podaru) și o circumscripție medicală (dr. E. Vlădescu).
Sunt, apoi, în Bogați 5 biserici cu 3 parohii și 3 preoți: Vasile Dumitrachescu, Marin Velcescu și Gh. Militaru.

Prima școală primară a fost înființată în 1838, ca particulară. La 1856 școala a trecut asupra statului.
Anul acesta s-au împlinit deci 100 de ani de la organizarea învățământului în Bogați. Mi se pare că a trecut neobservat faptul.
Astăzi sunt aici 4 școli, cu o populație școlară de 500 suflete: o școală cu 4 posturi, tip urban băeți (director I. Tomescu), o școală mixtă cu 2 posturi (C. Marinescu), alta de fete, cu 2 posturi (Domnica Udrescu) și a patra, mixă, cu un post (N. Stanciu).

Cu toate că există școală de un veac la Bogați și că astăzi sunt 4 școli, numărul știutorilor de carte nu este așa de strălucitor. Bărbați, absolvenți ai școalelor primare, sunt 60 la sută, iar femei numai 50 la sută. Toată cealaltă populație este analfabetă, sau de-abia buchisește.
De la 1855 – 1936 frecvența a fost de 53 la sută din totalul înscrișilor. Dintre cei înscriși au absolvit școala 10 la sută, iar din cei cu frecvență, 20 la sută.

Cifre exacte; cu atât mai tristă starea comunei Bogați, ca și a atâtor alte sate.

Legende despre sat

Am căutat să aflu pentru care motiv comuna a primit numele de Bogați.

În anul 1503, pe dealul de la vest al satului a fost găsit ucis un călugăr, Partie. Radu cel mare, Domnul țării, a cerut să se facă cercetare. Conform uzului de a se pune o dajdie pe satul care ar fi adăpostit pe ucigași, trimisul domnesc a orânduit această dajdie pe seama satului de peste deal, pentru că credea că de aici au pornit omorâtorii călugărului. Locuitorii neavând cu ce plăti, au cerut un răgaz de două zile. În acest răstimp ei au apelat la săteni din satul vecin (actual Bogați) și astfel au putut acoperi amenda. De atunci spune legenda că satul cu oamenii mai avuți a luat numele de Bogați.

La Suseni – Bogați s-a ascuns Mircea Ciobanul, de teama lui Mihnea cel rău și anume la o femee Năneasca, unde făcea serviciul de păstor de capre. Ajungând Domn, Mircea a răsplătit pe binefăcătoarea lui, dăruindu-i o foarte mare moșie, denumită ”Domneasca”, Administratorul ziarului ”Timpul”, de pe vremea lui Mihail Eminescu, defunctul Gh. I. Udrescu era originar din Bogați.

Primul popas în comuna cu vrednică echipă regală

Am sosit la Bogați pe o vreme minunată. Soarele m-a întâmpinat cu frunze de foc rupte din nucii majestuoși de pe marginile șoselei și cu ramurile sălciilor pletoase în salut domnesc.
Mi-am dat seama, de la intrarea în sat, că aici voi avea de a face cu o echipă serioasă.
– Bădiță, am oprit eu un sătean. Cine v-a făcut drumul bun și tot ce se vede îndreptat pe aici? A dat primăria de parale?
– Domnii de la Fondație au lucrat. Ei, bieții, s-au canonit și as-vară și estimp, mi-a răspuns țăranul. Înainte de a-l mai întreba ceva, omul m-a salutat:
– Apăi, noroc bun, că m-așteaptă boii în coșar!
Când am ajuns la sediul echipei, băeții erau pe teren. Până să se strîngă toți la masă, am cercetat expozițiile organizate de echipă: expoziția de costume naționale, bărbătești și femeești, de covoare și cea de industrie casnică, apoi expoxiția de activitatea în imagini a echipei (campania a II-a), expoziția de produse pomicole și viticole și muzeul religios al satului, care va fi permanent.
Mi-am delectat ochii, sufletul și mintea privind cu migală lucrurile expuse, în mare parte operă a echipierilor.

Lista echipierilor

Echipa avea această componență: inspector, Andrei Udrea, șef, Nicolae V. Popescu, teleog, echipieri: dr. D. Ciuntu, drd. Marin Georgescu, dr. vet. A. Radu, ing. agr. Mihail Mițu, Laurențiu Ionescu și Gh. Dascălu, sociologi, d-ra Eugenia Dandu, maestră de gospodări și lt. Rez. C. Marinescu, comandantul premilitarilor.
Tehnicieni: d-na dr. Eugenia Vlădescu, dr. vet. Pompiliu Gogulescu, ing. agr. Mih. Podaru, ing. agr. Vasile Tudose și ing. silvic Mih. Donciu.
Echipierii cooptați: Nicolae Udrea, primar, N. Moșoiu, notar, Ion Tomescu, învățător, pr. Gh. Militaru, pr. V. Dumitrachescu, pr. Marin Velcescu și D. Predescu, comandantul străjerilor.
Voluntari: Nic. Gârleanu, student teolog, Vasile Manea, elev liceu St. Gheorghiu și Gh. Popescu, elevă școala țărănească Poiana, Ioana V. Popescu, absolventa șc. de gosp., Alexandra Rada, moașă de circumscripție și Mircea Gheorghe, elev.
Prezentă la Bogați am găsit-o și pe d-ra Alexandrina Nina Anghel, inspectoare pentru gospodărie a Fundației. Inspectoarea a cercetat echipă cu echipă, toată vara, fără odihnă și fără vacanță.

Căminul cultural

În vizitele mele prin sat am trecut și pe la căminul cultural ”Andrei Udrea”, afiliat Fundației și de curând înzestrat de echipă cu peste 300 volume noui.
Cărți pentru copii sunt 46; cărți pentru plugari 301; iar pentru intelectuali sunt 376 de cărți. Mai sunt apoi colecții de reviste, ziare și diferite publicații.
Conducerea căminului este aceasta: președinte Andrei Udrea, vicepreședinți: ing. Podaru și căp. înv. Șt. Georgescu, director I. Tomescu, secretar D. Predescu, bibliotecar, Domnica Udrescu și casier, Gr. Udrescu.

Semnificația Serviciului social obligator

Curentul, Anul XI, No. 3859, sâmbătă 29 octombrie 1938

Vasta operă de educație țărănească prin căminele culturale.

Reogranziarea și înălțarea satului. Clădirea țării legale pe țara reală.
Puterea morală trebue să însuflețească puterea militară.

Expunerea d-lui prof. D. Gusti asupra legii S. S.

D. prof. D. Gusti, directorul general al Fundației Principele Carol, a lămurit rostul și cuprinsul legii Serviciului Social.
Dată fiind autoritatea conferențiarului, cel mai autorizat să vorbească despre legea care a făcut atâta vâlvă, – publicăm astăzi in extenso conferința de la radio:

”Sub regimul curajului înfăptuirilor, care îndepărtând vechile formule și clișee, nu ține seamă decât de nevoile mari ale țării, s-a întocmit o lege a Serviciului Social, considerată de unii pe nedrept de ”revoluționară”. Căci ea a fost pregătită printr-o muncă de experimentare de cinci ani.
În ziua de 6 iunie din acest an, când s-a inaugurat în prezența Majestății Sale Regelui, expoziția lucrărilor echipelor studențești din 1937, la Muzeul satului, am zis în cuvântarea ținută, textual: ”Ne îngăduim a crede sosit timpul acum când România din hotare în hotare se umple de un nou spirit, ca experiența adunată sub ochii Majestății Voastre, de Fundația culturală Principele Carol, să fie pusă la îndemâna tuturor celor peste 15.000 de state și 172 de orașe, care să se poată bucura de aceeași acțiune de însuflețire pe care de altfel o și așteaptă cu înfrigurare.”

D. prof. Gusti a citat câteva importante mărturii referitoare la necesitatea lărgirii cadrului de muncă a echipelor regale, apoi a continuat:

”Mai interesant este faptul că chiar străinii ce ne vizitează echipele își exprimă, pe lângă uimirea de mintea limpede și sufletul primitor al săteanului, dar și de noutatea și seriozitatea operei echipelor, propunând chiar transpunerea și împrumutul metodei de rânduire a satului românesc în țara lor, pentru satele lor.

Iată dar că legea Serviciului Social corespunde unei adevărate necesități, de vreme ce din atâtea puncte diferite ea a fost solicitată.

Origina cea mai veche a Legii Serviciului social

Dar legea Serviciului social își are o origine și mai veche; ea a fost întrevăzută cu o clară intuiție de om de stat, încă din frageda tinerețe a Prințului Moștenitor de altădată, Regele Carol II de astăzi. Într-adevăr, iată cum însăș M. S. Regele, în ziua de inaugurare a reulării înnoite a operei Fundației Principele Carol, se exprima: ”Când în anul 1920, Mi-a venit gândul plin de un avânt tineresc, de a creia această Fundațiune, am fost mânat de ideia că în urma marilor reforme, împroprietăriea țăranilor și votul obștesc, mai era și un foarte mare pas de făcut pentru ridicarea și așezarea acestei țări, acolo unde trebue. Am fost convins că numai prin drepturile politice și printr-o înzestrare a locuitorilor nu se poate ajunge la scopurile dorite, și de aceia, întemeind această Fundație, am dorit să pătrund cît mai adânc în mijlocul poporului, începând o adevărată operă de îndrumare zi de zi, ceas de ceas, ca să putem ajunge să ne fălim și noi, cum se fălesc și alte țări, cu sate – nu numai pitorești – dar cu sate frumoase, cu sate sănătoase”.

Iată origina ”revoluționară” a legii serviciului social.

Legea aceasta, gândită cu prudentă înțelepciune, este trăită ani de zile și urmărită cu pasiune în munca împlinită și supravegheată de Fundația culturală regală Principele Carol, în atâtea și atâtea sate din țară, în peste 2000 de cămine culturale și în programele de lucru alcătuite cu grijă. Abia atunci, când metoda de ridicare a satului românesc s-a dovedit practică și rodnică, atât descoperitorilor și mânuitorilor ei, prin probe de teren, cât și autorităților și marelui public, prin fapte și prin expoziții, a venit și legea ca o încununare!
Legea, adăogând doar ca noutate: caracterul de generalizare, de permanență și de supraveghere sistematică, a ceia ce fusese până acum numai fragmentar, periodic și de scurtă durată.

Preconizările legii serviciului social

Prima caracteristică a legii serviciului social este elasticitatea și realismul ei.

Legea nu inventează o realitate socială românească nouă, care să fie apoi impusă ori suprapusă realității actuale. Ea nu impune și nu inventează nimic, ci preconizează descoperirea nevoilor satelor pentru a le satisface apoi integral. Ea are la bază adevărul științific. Într-adevăr, satele romănești, dacă sunt asemănătoare, nu sunt niciodată identice. Greșeala fundamentală a legislației românești (agrară, școlară, economică, financiară ori adminsitrativă) a fost tocmai presupunerea unui sat, egal cu el însuși, acelaș pe toată țara.

Cercetările monografice (pe care școala sociologică din București le practică de peste 15 ani) au dovedit cu prisosință aceasta, răscolind până în adâncime realitatea sătească și constatând cât de mare este prăpastia între țara reală și țara legală. Țara legală trebuind să se clădească pe țara reală, și nu dimporivă, cum pare că se credea până acum.

Temeiul trebue pus pe satul concret

Este clar că o ridicare a satelor trebue să se întemeieze pe cunoașterea nevoilor lor, adică să se întemeieze pe satul concret. Satul fiind însă o unitate socială vie și indestructibilă, cunoașterea lui va fi în mod necesar totală.

Solidarității problemelor teoretice ale satului îi corespunde o solidaritate a soluțiilor practice de ridicare a lor.

Altfel, oricât pământ s-ar da și oricâte instrucții de la centru s-ar trimite, țăranul nu va putea deveni nici bun agricultor și nici bun cooperator.
Pe de altă parte, desigur, un țăran oricât ar fi de înstărit și cultivat, cu un trup uscat și mâncat de boli, vai de el! Dacă buna stare sanitară atârnă la rândul ei de felul de nutriție, care iarăș atârnă de starea materială și de chipul cum știe țăranul să se alimenteze, să locuiască, să se îmbrace, să doarmă și să ducă un regim de igienă civilizată, cu întrebuințarea băilor și a săpunului, starea biologic-sanitară atârnă în ultimnă instanță de gradul de conștiință culturală a țăranului.

Ridicarea vieții țărănești din ruină

Vedem, deci, cât sunt de împletite împrejurările de viață țărănească, cum se condiționează reciproc unele pe altele, cum nu poate fi înțeleasă una fără alta, cum adică un țăran normal are nevoe să fie sănătos, și în acelaș timp, să aibă o gospodărie rentabilă, un standard de viață și deprinderi civilizate și o conștiință morală și cetățenească ridicată. Numai așa viața țărănească poate fi ridicată din ruina în care se află. Țăranul dezghețat Gheorghe Vlad Ududec, a prins cum nu se poate mai bine ceea ce-i trebue țăranului pentru o reconstrucție temeinică a existenței sale! Îi dăm cuvântul:

”Dacă cumva – ferească Dumnezeu – te îmbolnăvești, domnul doctor are toată grija să te facă sănătos, ca apoi să poți merge cu domnul inginer agronom ca să-ți stropească pomii roditori și să-ți dea sfaturi pentru gospodărie, să-ți arate cum să-ți lucrezi mai bine pământul, să dea rod bun, ca să-ți poți crește și animalele bine – căci de boala lor n-ai nici o grijă, că domnul doc tor veterinar bine le mai știe leacul la toate și te scapă de năcazuri.
”Ș-apoi dacă ești sănătos, animalele sănătoase, poți munci fără grijă, dar o mai trimiți și nevasta sau fata, ca domnișara profesoară s-o învețe cum se pot pregăti și niște bucate mai bune pentru trupul istovit de muncă.
”Și după ce muncești o săptămână de zile lucrătoare vine și Duminica cea cu șezători, la cari domnul șef al echipei regale – pentru o ghicitoare – îți dă revista cea mai frumoasă: Albina sau Curierul echipelor studențești – ca să-ți mai înmulțești cunoștințele și să-ți mai limpezești mintea de munca din celelalte zile”.
Iată întreg programul.

Reforma totală a vieții țărănești

Ei bine, această vastă operă de educație țărănească, această reformă totală a vieții țărănești, formează al doilea punct al Legii Serviciului social, prin crearea căminelor clturale.

Căminul cultural este o întâlnire fericită a unei îndoite solidarități: o solidaritate între autoritățile publice ce lucrează pentru sat, așa că de astăzi înainte agronomul, medicul, veterinarul, preotul, învățătorul, vor lucra mână în mână, cu foloase infinit mai sporite, decât cum lucrau, izolat, și apoi o solidaritate a sătenilor, cari, prin strângerea lor laolaltă, pe de o parte, vor ajuta biserica, școala și adminstrația în rosturile lor, iar pe de altă parte, vor lucra după un plan bine întocmit și bazat pe cunoașterea adâncă a nevoilor satului, în ordinea întăririi sănătății, a îndrumării muncii către o mai bună producție și a înălțării sufletului și minții lor în obștia satului, prin crearea aceea ce se numește astăzi ”voie bună”. Cea mai bună caracterizare a căminelor culturale a dat-o Majestatea Sa Regele: ”Opera Fundației este o operă migăloasă, spunea M. Sa la 19 mai 1934, este o operă de lucru în nuclee. Noi vrem, prin întărirea căminelor culturale sătești, adică prin întărirea unei organizații aș putea zice de tutelă morală asupra satului, să ajungem la scopul acesta, la ridicarea atât a individului, cât și a comunității.”

Căminul cultural, organizat pe aceste baze, va exista nu formal, ca o firmă, sub forma unui comitet, ci ca o forță reală, creatoare și organizatoare, menită să reclădească satul pe temelii solide noui, trainice și capabile de propășire continuă.

Obligativitatea stagiului la țară

Pentru trezirea energiilor și interesului pentru sat și a voinței de mai bine adormite la sate, legea Serviciului social introduce un nou element: obligativitatea unui stagiu la țară pentru cărturarii universităților și școlilor noastre superioare.

Până acum, sute de studenți se ofereau să-l facă de bună voie timp de trei luni, în fiecare vacanță, în satele din tot cuprinsul țării. Legea nu face decât, de altfel după dorința exprimată de studenți, să consfințească și să generalizeze acest început fericit al echipelor regale studențești.
Principiul, metoda și planul de lucru al echipelor, vor rămâne aceleași!

Și aici M. S. Regele a găsit cele mai potrivite cuvinte lapidare de caracterizare: ”Noi nu am pornit la drum, – spunea M. S. astă vară la inaugurarea celei de-a 4-a expoziții a echipelor regale studențeti, – cu idei preconcepute. Noi nu am venit în mijlocul satelor ca niște dascăli cu intenția de a școlarici pe elevii minori. Noi am venit să învățăm noi înșine și, din învățăceii, cari au fost echipierii noștri la început, au devenit dascălii țării. Aici este baza mare a acestei opere și temelia ei morală”.

Introducerea Serviciului social obligator pentru tineret are într-adevăr o semnificație profundă și simbolică. Mai întâiu este datoria de recunoștință și de solidaritate pentru cei 83 la sută din neamul nostru care, nu din vina lor, au rămas până acum într-o stare pe care n-o merită.
De aici obligația morală de a lua contact cu viața sănătății sătești, a o sluji, a i se dărui și a aduce acolo lumina pe care țăranul o așteaptă cu nesaț de multă vreme.
Astfe se va naște o nouă intelectualitate, activă și creatoare, care va face să dispară contrastul de astăzi, așa de dureros și granița sufletească atât de nedreaptă între sat și oraș!
O intelectualitate realistă ce va ști să cetească în cartea vieții cu adevărat românească lectura pe care nici o carte și nici o învățătură de pe catedră nu le-ar putea-o da.

Școlile de îndrumare

Legea Serviciului social mai prevede, în sfârșit, un al putrulea element constitutiv.

Pentru ca tot ce s-a pus astfel la cale să aibă sorți de izbândă, este nevoie de oameni pregătiți, ce să poată fi la înălțime, fie că este vorba de cunoaștere ori de activitarea tineretului la sate, ori de conducerea căminului cultural. Legea încredințează în acest scop pregătirea cadrelor de tot felul unor cursuri și școli speciale. Aceste școli și cursuri țărănești, de echipieri sau de conducători de cămine, au fost organizate în anii din urmă, în măsură mai restrânsă, însă cu mare folos și cu mare răsunet. Sunt tipuri noui de școli, care au un mare viitor pentru opera de regenerare a satelor, adică a Neamului.

După cum reese din expunerea mea, legea Serviciului social stă înaintea noastră nu ca un semn de întrebare, ci ca o unealtă de lucru, care în mic a fost încercată și este bine cunoscută.
Iar cele patru compartimente ale ei, Institutul de cercetări sociale al României, cămine culturale, Serviciul social obligator și școli de îndrumare – nu au o justificare autonomă, ci toate se ajută și se completează reciproc, făcând parte dintr-un tot organic.

Comandamentul momentului

Legea Serviciului social deschide perspective gradioase și orizonturi noui pentru reînnoirea și întărirea vieții naționale.

Scopul: reorganziarea și înălțarea satului – unitatea de bază a societății românești – propășirea solidă a locuitorilor lui – stratul de populație pe care se sprijină așezarea națională și care formează imensul rezervor de viață proaspătă – este prea mare și prea ispititor ca să nu concentreze cu căldură și entuziasm toate puterile și toate voințele!

Trăm într-o atmosferă internațională atât de incoherentă și anarhică, încât pacea poate fi în orice moment turburată, surpându-se orice garanție juridică. De aceia pretutindeni vedem că afirmarea puterii militare nu ajunge. Ea trebue să fie însuflețită de o putere morală de neînvins. Această forță morală se traduce în mobilizarea colectivă și civilă a tuturor factorilor de viață națională. Este armata nouă. Legea Serviciul social cheamă sub un singur steag și în jurul unui program unic de solidaritate națională toate autoritățile publice, pe tineretul intelectual de la orașe, pe muncitorii manuali de la sate, dpe toți profesioniștii, pe toți cetățenii luminați ai țării!

Desigur, vom spune nerăbdătorilor, opera aceasta fiind uriașă, nu se poate desăvârși prin bagheta magică, într-o clipă, fiind o operă la care își vor depune obolul lor toate generațiile de după noi.
Să începem însă. Acesta este comandamentul momentului.
Căci Serviciul social, ce pune în serviciul neamului și al statului această superbă solidaritate dinamică, este într-adevăr un serviciu național, de la care nici un român, cu adevărat pătruns de patrimoniul activ și creator, nu poate lipsi!

CUTREERÂND BĂRĂGANUL
Activitatea echipei regale la Perieţi-Ialomiţa

UNIVERSUL Nr. 279, joi 13 octombrie 1938, p. 7

Raul Călinescu

Cine cutreeră Bărăganul şi ajunge neavertizat în comuna Perieţi-Ialominţa, are ocazia să vadă un lucru nou şi ciudat, cu totul neobişnuit în satele noastre până acum câţiva ani.
Drumul e bine împietruit, şanţurile corect săpate şi prevăzute cu podeţe reglementare, gardurile văruite, casele în cea mai perfectă ordine, ogrăzile măturate şi gospodăriile oamenilor îngrijite.
Pe străzi trec din când în când băieţi tineri îmbrăcaţi în haine cafenii-verzui, încălţaţi în bocanci şi purtând la subţioară câte un dosar portocaliu; se opresc la câte o gospodărie, stau de vorbă cu sătenii şi-şi iau note.
Alt tânăr, îmbrăcat la fel, dă consultaţii medicale şi medicamente sătenilor bolnavi, adunaţi la dispensarul comunal.
În curtea primăriei, care străluceşte de curăţenie, se vede apoi unul înalt, care operează la copită un bou bolnav, ţintuit la pământ de doi săteni voinici. Este un medic veterinar.

Într-o curte vecină, o domnişoară slăbuţă, purtând aceeaşi bluză cafenie-verzuie, învaţă gospodinele cum să-şi gătească alimentele cele mai bune din produsele locale. Este o tânără maestră de gospodărie.
Un absolvent al Academiei agricole din Cluj, îmbrăcat în aceleaşi haine ca şi colegii săi, face cerc cu sătenii adunaţi la primărie, vorbindu-le despre transformarea izlazului în lucernă; tocmai a picat în mijlocul lor venind de la altoit pomi fructiferi, după ce supraveghiase curăţirea plantaţiei de salcâmi.
Din stânga ne atrage atenţia o vorbă blajină dar hotărâtă: un tânăr teolog se trudeşte ca să convingă a se căsători legal o pereche de concubini care trăiesc aşa de câţiva ani; tocmai s-a înţeles cu ei în privinţa termenului cununiei şi pleacă mai departe ca să convingă o adventistă de a-şi boteza copilul şi de a-şi părăsi drumul greşit al credinţei pe care a apucat.

Pe izlazuri, la curăţitul mărăcinilor, în cimitire, la îndreptarea aleilor şi înlăturarea buruienilor sau îndreptarea crucilor, la cimitirele de animale, la platformele de gunoi, la gropile de nutreţ murat, la asanarea fântânilor şi chiar la facerea closetelor, robotesc cu săpile şi cu târnăcoapele, tineri studenţi cu uniformă şi insignă de premilitară.
Dar priveliştea e şi mai interesantă în zi de sărbătoare!

Dimineaţa biserica e plină de asemenea băieţi în ciudatele lor costume; de ruşine mai vin şi sătenii care o cam rupseseră cu biserica; unul dintre băieţi, cu bocanci grosolani în picioare, conduce cu mişcări măsurate, un splendid cor format din săteni şi sătence, care dau răspunsurile preotului; altul ţine sătenilor o înălţătoare predică.
Perechile de concubini păşesc timide înaintea altarului şi primesc de la preot binecuvântarea, odată cu cununa – deşi sărăcia care i-a oprit până acum să se căsătorească legal, i-a împiedicat şi de astă dată să-şi cumpere măcar o verighetă de tinichea.
Nuni sunt tânărul teolog şi maestra de gospodărie.

După amiază, în incinta şcolii, în faţa scenei improvizate din bănci şi scânduri, se adună tot satul la şezătoarea, unde, au loc frumoase cântece patriotice, naţionale şi populare; se declamă mişcătoare poezii; se ţine instructive conferinţe şi se împart sătenilor cărţi şi reviste.
Cine sunt aceşti copii ai nimănui din sat, care au venit aici să realizeze asemenea lucruri? Cine i-a îmbrăcat aşa? cine i-a trimes aici pentru aşa ispravă şi din mâncarea cui mănâncă ei?
Unii ţin de Echipa Regală studenţească a Fundaţiei culturale Regale Principele Carol – şi aceştia sunt opt la număr, stând în sat toată vara (3 luni); alţii aparţin taberei premilitare a muncii de folos obştesc şi ei sunt cei mai numeroşi (câte 120 studenţi de serie, în 2 serii a 20 zile pe vară).

Aici scopurile lor se împletesc şi dintr-o fericită colaborare atât între ei cât şi cu sătenii strânşi împrejurul Căminului cultural, ctitorie de asemenea regească, se ajunge pe’ndelete la schimbarea feţei satului şi a sufletului sătenilor noştri. dacă premilitarii au fost obligaţi să vină în tabără şi au făcut-o cu plăcere – echipierii sunt copiii de suflet ai Regelui, veniţi aici de bunăvoie, din înalt îndemn regal, neforţaţi de nimeni, neservind nici un interes particular sau politic şi muncind aici benevol toată vara pentru ridicarea satelor noastre, conform programului Fundaţiei. În acest scop, Fundaţia culturală Regală Principele Carol, condusă cu atâta tact şi pricepere de d. Prof. D. Gusti, secondat în această dificilă muncă, între altele de d. Octavian Neamţu, a chemat şi cheamă într-una la treabă întreg tineretul intelectual şi pe toţi cărturarii ţării, străduindu-se să formeze conducătorii fireşti ai culturii satelor şi concentrând toate valorile săteşti împrejurul căminului cultural.
Aşa s-au născut echipele studenţeşti care se află azi în al 5-lea an de activitate; aşa s-au născut căminele culturale care au început să schimbe faţa satelor noastre, cum e şi cazul căminului cultural din Perieţi.

Azi sunt împrăştiate în toată ţara 65 de echipe, care lucrează de la 1 iulie la 30 septembrie. Una dintre ele este echipa din Perieţi-Ialomiţa, care a înregistrat frumoase rezultate şi care, aflându-se aici în al 3-lea şi ultimul an de activitate a părăsit în curând satul, la ridicarea căruia a muncit din răsputeri toată vara.

VIAŢA COOPERATISTĂ
Cooperaţia în cadrul noii legiuiri sociale

de ADRIAN SFINŢESCU

UNIVERSUL Nr. 294, vineri 28 octombrie 1938, p. 6

Datele demografice cunoscute până acum ne arată că circa 4/5 sau 80% din populaţia ţării noastre trăiesc în sate.
De aceea e firesc ca nădejdea să ne-o punem mai ales în pătura rurală, ca de la ea să aşteptăm înnoirea neamului nostru şi ar fi tot atât de firesc ca preocupările noastre să se îndrepte, îndeosebi, înspre această pătură.

Cu toate acestea, deşi problema ridicării satelor îşi cerea dezlegarea de secole, ea n-a fost îmbrăţişată la noi, în mod stăruitor, de vreo instituţie, care să-şi fi văzut aproape singura ei menire într-o astfel de activitate, decât după război. Ne gândim la fundaţia culturală „Principele Carol”.
Evident, au mai fost şi sunt oameni, instituţii, cari să se ocupe în treacăt sau în parte de asemenea nevoi, dar nu le-au putut îmbrăţişa în întregime.

Avem de făcut doar o singură rezervă: pentru cooperaţie, care a desfăşurat o activitate, în multe privinţe asemănătoare:
Meritul cooperaţiei e de a se fi străduit pentru îmbunătăţirea traiului păturii rurale, încă cu vreo 2 decenii mai înainte de declararea războiului mondial, lucrând pe atunci neîntrerupt, cu hotărâre şi – trebuie să recunoaştem – cu destulă chibzuinţă în această direcţie.
Pe acea vreme, învăţătorii şi preoţii intrau cu multă însufleţire în mişcare, fiindcă vedeau în ea cel mai puternic mijloc de ridicare a satelor.
Sub ocrotirea şi cu ajutorul lui Spiru Haret, acel mare ministru al şcolilor, a cărui activitate e epocă în istoria cultural-socială a poporului nostru, cooperaţia a însemnat multă uşurare pentru săteni, tocmai într-o vreme când erau lipsiţi de orice alt sprijin.

După război, stările s-au schimbat aproape de tot. Prefacerile şi urmările războiului mondial pe o mulţime de tărâmuri, reforma agrară şi altele au adus în bună parte schimbări şi în felul de a gândi al sătenilor şi în felul lor de viaţă: alte vremuri, alt ritm, alţi oameni.
În aceste prefaceri nici cooperaţia nu şi-a găsit încă locul; şi-l caută, îşi caută legătura.
Care sunt acum cauzele? Unele se cunosc, cele mai multe nu. Se cunosc, cauzele generale, dar nu şi cele proprii satului, care pot diferi atât de uşor din loc în loc, de la regiune al regiune.
Or această stare de lucruri îi stânjeneşte pe săteni în fireasca lor dezvoltare şi reprezintă tot atâtea greutăţi în calea propăşirii neamului, în calea întăririi sale.

D. profesor D. GUSTI a fost printre primii cari au înţeles situaţia, dar singurul care a pornit la o acţiune metodică de cercetare.
Sprijinit de Suveranul nostru, cu concursul mai ales al tinereţii de la ţară şi din universităţi, d-sa a început să cerceteze amănunţit viaţa satelor noastre din diferite regiuni – o operaţiune migăloasă, de durată şi mari proporţii, desfăşurată de fund. culturală „Principele Carol”.
Am amintit că şi mişcarea cooperativă are rol asemănător.
Întrebarea e unde se întâlneşte acţiunea cooperaţiei cu acele ale fundaţiei culturale şi ale Serviciului social, instituţie proaspăt creată? În ce chip să se întregească munca lor?

Ca să putem răspunde, trebuie să urmărim ţelurile fiecăreia din ele.
Fundaţia culturală urmăreşte aşezarea satului nostru pe temelii cât mai trainice şi prin urmare cât mai apropiate firii, năzuinţelor şi nevoilor poporului nostr. Aşezarea trebuie să pornească bineînţeles de la sat, de la prima şi cea mai veche înjghebare românească. Dar pentru aceasta e nevoie de cunoaşterea vieţii fiecărui sat în toate amănuntele şi sub toate înfăţişările sale, se impune o cercetare corespunzătoare a stărilor din fiecare localitate se cere o cercetare monografică – pentru ca îmbunătăţirile necesare să se facă în deplină cunoştinţă de cauză.
Plecând de la acest fel de a vedea, fundaţia culturală şi-a alcătuit un plan de cercetare şi de împlinire a lipsurilor constatate.

Activitatea şi-o desfăşoară în 4 direcţii, preocupându-se de: sănătatea, munca, sufletul şi mintea poporului nostru.

1. Pe tărâmul sănătăţii: lămurindu-l cum trebuie să trăiască ca să rămână sănătos şi ajutându-l să ajungă la locuinţe igienice prin sate model, cu dispensar, farmacie, baie, maternitate.
2. Pe tărâmul muncii: pregătindu-l temeinic pe fiecare, potrivit însuşirilor sale şi dându-i putinţa să-şi valorifice cât mai bine munca sau produsele acesteia prin cooperative şi alte întreprinderi economice.
3. Pe tărâm sufletesc: îndemnându-l către o viaţă morală, creştinească şi demnă.
4. În sfârşit mintea înţelege să i-o lumineze prin înfiinţarea de biblioteci, muzee, organizare de cursuri şi şcoli ţărăneşti, conferinţe, serbări ş. a.

Toată această activitate de cercetare şi înlesnire fundaţia înţelege să o înfăptuiască prin creare de cămine culturale, în fiecare localitate.
La început activitatea desfăşurată de fundaţie era o încercare: se verifica o metodă, metoda cercetărilor monografice.
Metoda dovedindu-se bună, cercetarea monografică a devenit temelia unei şcoli sociologice româneşti, dând un nou avânt activităţii.
Cu toate acestea, fundaţia culturală, apelând numai la munca benevolă a tineretului universitar, a celui rural şi a intelectualilor, n-ar fi putut face faţă programului uriaş de înfăptuiri, pe care şi-l propusese.

Munca pentru ridicarea satelor pretinde o sforţare mai mare, cere o sforţare din partea neamului întreg. Această constatare a condus la legiferarea Serviciului Social. Pe viitor, ceea ce fundaţia culturală făcea prin apel la munca benevolă a unora se va face de acum înainte în mod obligator de toţi fruntaşii satelor, de tot tineretul ţării, de toţi aceia, cari prin pregătirea lor sunt necesari în această operă de ridicarea satelor, spre a-i grăbi desăvârşirea şi prin ea întărirea ţării.
Iată ideea.

Cooperaţia urmăreşte şi ea ridicarea satelor, dar îşi mărgineşte activitatea mai mult al sectorul economic. Ea tinde să ajungă al înlesnirea vieţi sătenilor printr-o mai bună preţuire a muncii lor, sau a produselor acestei munci, întovărăşindu-i în întreprinderi comune care să lucreze pentru ei şi sub conducerea lor.
Care sunt acum asemănările?
Şi una şi alta din aceste două mişcări, deşi s-au gândit la propăşirea neamului întreg, şi-au îndreptat privirea mai întâi înspre pătura rurală, fiindcă ea reprezintă majoritatea covârşitoare a poporului nostru, fiindcă în ea ne stă puterea de neam.
Şi una şi alta din mişcări înţeleg să ajungă la buna stare a sătenilor prin întovărăşiri în acelaşi fel de întreprinderi (cooperative).
Unde încep deosebirile?

Fundaţia şi serviciul social vor ridicarea satelor, îmbrăţişând toată viaţa lor. Cooperativa urmăreşte şi ea ridicarea satelor, dar în primul rând prin îmbunătăţirea situaţiei materiale a locuitorilor.
Abia în al doilea rând vin în vedere celelalte trebuinţe (de ordin cultural, sanitar, sufletesc).
Cum s-ar putea face legătura? În ce chip s-ar înjgheba o întregire?
Pentru munca lor pe tărâm cooperativ fundaţia şi acum Serviciul Social nu au elemente şi, dacă sunt câteva, nu sunt îndestulătoare. De aceea o colaborare cu Institutul Naţional al Cooperaţiei nu e numai folositoare ci chiar necesară (pentru aviz, îndrumare, control, supraveghere).
Pe de altă parte cooperaţia are şi ea nevoie de sprijinul celor 2 instituţii cu preocupări sociale.

Am arătat la început că mişcarea cooperativă nu şi-a putut găsi de al război încoace locul, nu s-a putut înstăpâni încă în viaţa noastră naţională.
Cunoaştem câteva cauze de stânjenire: amestec politicianist, nepregătire, necinste.
Cu toate acestea au fost şi după război multe bunăvoinţe, conducători integri, ar n-au reuşit.
Sunt constatări cari ne fac să credem în existenţa şi a altor cauze, ceea ce impune o adâncire a cercetărilor.
Într-un articol anterior arătam că o primă condiţie pentru existenţa unei cooperaţii puternice este educaţia temeinică în acest sens, pentru crearea unei conştiinţe de cooperatori.

Acum mai adăugăm ca a 2-a condiţie cunoaşterea temeinică a stărilor de fapt, în fiecare sat, în fiecare regiune, spre a se stabili dacă e teren prielnic, pentru ce fel de întreprinderi cooperative, iar dacă există şi lâncezesc, din ce cauză.
În această privinţă Căminurile Culturale ne pot da informaţii foarte preţioase.
Sunt 2 exemple de colaborare, care se pot înmulţi întregind şi desăvârşind activitatea acestor instituţii pentru binele neamului românesc.
Dar asigurarea reuşitei acestei opere frumoase mai cere încă ceva. Cere înlăturarea nepregătiţilor şi găsirea mijloacelor celor mai nimerite pentru a porni din inimile colaboratorilor entuziasmul, elanul năvalnic şi nestăpânit al tinereţii şi a le sădi în suflete căldura, acea căldură care topeşte orice greutate şi biruie orice împotrivire.