Octavian Neamtu sau valoarea devotamentului

Monografişti la o seară omagială dedicată lui D. Gusti (1941). Mircea Vulcănescu (s) şi Octavian Neamţu (d) (sursa: Rev. Transilvania)

Octavian Neamţu, sau valoarea devotamentului

studiu realizat de Zoltán Rostás pentru volumul colectiv Cornova 1931, (Marin Diaconu, Zoltán Rostás, Vasile Şoimaru – ed.), Quant Publishing House, Chisinau, 2011

Posteritatea nu a fost darnică cu Şcoala Gusti în general, iar cu una dintre figurile sale importante, Octavian Neamţu, cu atât mai puţin.  Nu a intrat în competiţie cu ceilalţi membri ai şcolii gustiene, nu a avut veleităţi de iniţiator, de creator în sociologie, însă a devenit, totuşi, una dintre cele mai însemnate personalităţi ale şcolii în anii ’30-’40. Ponderea sa a crescut foarte mult, datorită celor două calităţi de necontestat, importante într-o mişcare: aceea de organizator şi cea de negociator, de care această colectivitate avea nevoie în condiţiile angajamentelor din ce în ce mai mari ale deceniilor 4 şi 5 ale secolului trecut. Nu exagerez câtuşi de puţin când afirm că multe dintre rezultatele Şcolii nu ar fi putut fi duse la bun sfârşit în lipsa acestor calităţi ale lui Octavian Neamţu.

Legendarul îndrumător al echipelor regale studenţeşti s-a născut la 6 decembrie 1910 la Caransebeş într-o familie de învăţători. Şcoala elementară şi liceul le-a absolvit în oraşul natal. Se înscrie la Facultatea de litere şi filozofie, dar sub influenţa lui Dimitrie Gusti se interesează în primul rând de sociologie. Acest interes nu a fost de la bun început exclusiv teoretic, sau în orice caz nu a avut finalitate teoretică. Tânărul Neamţu, care a adus cu sine din familie spiritul de activitate civică, ajuns la Universitatea din Bucureşti a intrat în mişcarea studenţească. În această perioadă autoorganizarea studenţească avea şi un criteriu regional. Neamţu a fost la un moment dat preşedinte al Organizaţiei Studenţilor Bănăţeni, în care calitate a promovat un naţionalism ponderat, fără aluzii xenofobe. Într-un interviu realizat în 1976 l-am întrebat dacă Gusti i-a influenţat şi concepţiile sale etice şi politice. A spus:

„Concepţiile mele politice, etice le-am adus din casa părintească. Tatăl meu a fost fiu de ţăran din părţile Făgăraşului. A studiat la Deva şi apoi la Sárospatak, la şcoala creată de Comenius pentru formarea viitorilor învăţători. N-a uitat niciodată că profesorii lui au respectat sentimentul naţional al fiecărui elev. Acest spirit de înţelegere, cooperare şi stimă reciprocă l-a păstrat toată viaţa şi în acest spirit m-a format şi pe mine. Astfel, am crescut cu copiii maghiari, germani, evrei şi sârbi din oraşul meu natal Caransebeş în aşa fel, încât nici cea mai şovină propagandă n-a reuşit să distrugă prietenia noastră. (…) Principiile şi eforturile lui Gusti nu mi-au schimbat, ci mi-au întărit convingerile proprii.”[1]

Prima campanie monografică la care a participat a fost cea din Cornova în 1931, la care ţi-a făcut o imagine despre monografismul gustian, dar mai ales a legat o puternică şi trainică prietenie cu Henri H. Stahl şi cu Anton Golopenţia. Din păcate,  cea de la Cornova a fost şi ultima monografie din seria celor „clasice”.

Ca membru a grupului monografist – şi, în acei ani, bibliotecar al Seminarului de sociologie -,  Neamţu desfăşoară o activitatea publicistică cu dorinţa clară de a promova Şcoala monografică şi pentru apărare intereselor studenţilor, greu loviţi de criza economică din 1929-1933. Devine unul din conducătorii reviste studenţeşti „Dreapta” la care colaborează A. Golopenţia, H.H. Stahl, M. Vulcănescu şi alţi monografişti.  În această perioadă tulbure intră în coliziune cu presa de extremă dreapta. Conflictul este provocat de faptul că  la un congres a studenţilor ardeleni din Arad a avut o intervenţie tolerantă faţă de minorităţi. Această atitudine poate nu ar fi trezit emoţii politice, dacă un ziar maghiar din Braşov nu ar fi elogiat umanismul tânărului Neamţu. Cum însă cercul de colaboratori al lui Gusti a fost în colimatorul presei de extrema dreaptă, „Axa” lui Mihail Polihroniade[2] îl trage la răspundere pentru faptul că: „raportul asupra minorităţilor, prezentat la Arad de d. Octavian Neamţu,  cunoştinţa noastră, a avut trista onoare  de a fi călduros comentat şi aprobat de ‚Brassoi Lapok’” şi proclamă că: „Organizaţiile  studenţeşti au datoria să se trezească din amorţeală şi să împiedice pe viitor asemenea congrese dubioase!”[3]

Cum revista „Dreapta” nu reprezenta viziunea monografiştilor, Neamţu, împreună cu Golopenţia şi Vulcănescu plănuiesc o revistă cu titlul „Gând şi Faptă”, care să reprezinte pe cei mai mulţi dintre monografişti.  Dintr-o carte poştală adresată lui Stahl la 3 ianuarie 1933, în care urgentează un articol de istorie socială, promis de acesta pentru primul număr al revistei, Neamţu îşi exprimă speranţa că „Gând şi Faptă” va putea apărea la mijlocul lunii şi va avea un format intermediar între „Gândirea” şi „Viaţa Românească”.

Însă publicaţia proiectată şi susţinută cu mare entuziasm, care s-a vrut o revistă mai puţin pretenţioasă ca „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”, accesibilă  monografiştilor gustieni, din lipsă de susţinere financiară nu a mai apărut.

După ce şi-a luat o a doua licenţă, în Drept, Neamţu i se alătură lui Dimitrie Gusti, care în primăvara anului 1934 ia în primire funcţia de director general al Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”. Participă, alături de primul angajat al Fundaţiei, H.H. Stahl,  la concretizare concepţiei gustiene despre munca culturală pe care echipele studenţeşti urmează s-o desfăşoare. Datorită destoiniciei celor doi primele echipe studenţeşti regale au ieşit pe teren chiar în vara anului 1934. În recrutare şi instruirea acestor echipieri studenţi rolul principal i-a revenit lui Neamţu. De altfel, el va excela prin a depune tot talentul şi toată energia publicistică şi de organizare pentru a pune în mişcare acest curent cultural al tineretului universitar iniţiat de Dimitrie Gusti.

În vederea realizării comunicării între echipele aflate pe teren şi centrul de coordonare, Stahl şi Neamţu au inventat prima revistă de comunicare organizaţională cunoscută din România, „Curierul echipelor studenţeşti”. Aceasta apărea numai în timpul campaniilor şi era difuzată printre cei implicaţi în munca culturală directă. Experienţa redacţională a lui Neamţu era de neînlocuit în această dimensiune a muncii Fundaţiei. Modernitatea „Curierului echipelor regale” consta în faptul că pe lângă informaţiile de la centrul Fundaţiei publica şi un număr mare de corespondenţe ale echipierilor. Astfel, spre pildă, echipa basarabeană din Năpădeni a putut să facă un schimb de experienţă cu cea bănăţeană din Fibiş.

În contextul activităţii de recrutare a primilor echipieri a ajuns la Fundaţie unul din cei mai destoinici inspectori ai acesteia, Gheorghe Macarie[4], puternic ataşat de Neamţu, ca de altfel  majoritatea subalternilor:

„(…) Eu pe Neamţu l-am cunoscut încă din timpul studenţiei. Dar nu personal. Eu am avut aşa tot timpul o curiozitate, şi nu mă duceam numai la şedinţele sau la seratele studenţeşti ale dreptiştilor. Mă duceam şi la Litere, mă duceam şi la Medicină. Să văz cam cum e pe-acolo. Şi odată m-am dus la un cerc bănăţean cu serată. Ţin minte, într-o casă pe Batiştei. Serata a început cu două-trei cuvântări mici de-ale preşedintelui cercului, şi a vorbit şi Octavian Neamţu acolo. Era tinerel, dar pe-atunci era deja chel… Şi mi-a plăcut de pe atuncea… scurt, şi la obiect, frumos. Mi-a plăcut cum a vorbit. Asta era prin 1931. Şi abia în ’34 ne-am revăzut, şi i-am povestit. Zic: ‚Te-am admirat!’ Zice, ‚Da, măi, mi-a părut bine, că era prima mea ieşire în public’. L-am admirat, să ştii.”[5]

Campania din vara anului 1934, prima de acest gen, a fost o reuşită. În toamna acelui an Dimitrie Gusti, la propunerea lui Stahl, l-a şi angajat pe Neamţu la Fundaţie. De altfel Stahl, cercetător împătimit a mărturisit:

 „(…) eu la această acţiune culturală nu m-am dus cu un entuziasm extraordinar. M-am dus, fiindcă am fost nevoit să mă duc. Dar, n-am avut mare… Cel care s-a dedicat sută la sută acestei probleme a fost Neamţu. Neamţu a luat-o în serios. Numai asta, acţiunea culturală.”[6]

Datorită muncii asidue în Fundaţie Neamţu a ajuns foarte devreme un om de neînlocuit, în scurt timp inspector şef al echipelor. Nu a fost de mirare că în 1935, când lumea universitară a sărbătorit 25 de ani de activitate universitară a profesorului Gusti, conferinţa despre ideologia şi rezultatele echipelor Fundaţiei a fost ţinută, cu mare competenţă, de Neamţu. Merită să cităm din acest text, publicat în numărul omagial al revistei „Arhiva…”, fiindcă în aceste fraze este cuprins credoul care era atât al Fundaţiei cât şi al lui Neamţu:

„Întâlnirea dintre studenţime şi ţărănime a fost rodnică. Ceea ce nu izbutise să facă administraţia cu teroare şi cu amenzi, ceea ce nu izbutiseră nici partidele politice cu toate sutele lor de făgăduieli, au izbutit studenţii. Echipa cu cei 10-15 de tineri ai ei: au câştigat încrederea sătenilor şi i-au convins să lucreze potrivit cu îndemnurile lor. De asemenea, ceea ce nu dăduseră nici cărţile, nici revistele şi nici dezbaterile în congrese ori conferinţe, a izbutit să facă satul: a arătat tineretului un ideal social, un plan de muncă pentru o viaţă întreagă, munca pentru ridicarea satelor. Naţionalismul, înţeles ani de zile numai ca dragoste de neamul tău şi luptă împotriva străinilor, ia înţelesul pozitiv al muncii constructive, pentru organizarea vieţii ţărăneşti în vederea valorificării tuturor posibilităţilor lui spirituale şi economice. În slujba acestui ideal social pune Fundaţia organizaţia Echipelor Studenţeşti.”[7]

Anul 1936 a fost foarte bogat atât pentru Neamţu cât şi pentru Fundaţie. În primul rând, la insistenţele lui Stahl şi Neamţu a pornit publicare lunară a revista „Sociologie Românească”. Această publicaţie de nivel mediu, în care şi sociologii începători îşi puteau prezenta rezultatele, era într-un fel o împlinire a mai sus amintitului proiect eşuat în 1933 de scoatere a revistei „Gând şi Faptă”. După întoarcerea lui Anton Golopenţia de la studiile doctorale din Germania, organizarea şi conceperea revistei i-a revenit în întregime acestuia. În acelaşi an Neamţu a fost „eminenţa cenuşie” a efortului colectiv care a fost crearea Muzeului Satului. Fără munca de coordonare a lui Neamţu muzeul conceput de Victor Ion Popa şi H.H. Stahl nu s-ar fi putut realiza într-un timp record. Şi tot în vara lui ’36 a avut loc a doua serie a monografiei satului năsăudean Şanţ, paralel cu ieşirea unui număr şi mai mare de echipe în toate provinciile României.

Cu trecerea anilor organizatorul şi ideologul echipelor a devenit şi propagandistul acestora. Lui Neamţu i se datorează cele mai multe şi cele mai competente declaraţii despre rostul şi munca echipelor. Cu afirmaţiile privind menirea şi vocaţia echipelor a fost prezent nu doar în presă ci chiar şi în mijlocul studenţimii. Un comandant de echipă regală (şi ulterior de Serviciu Social), Constantin Marinescu[8] îşi aminteşte că în anul doi de facultate a fost invitat la şcoala de echipieri de la Stăneşti, condusă de Neamţu, de Stahl şi de Golopenţia, „racolarea” fiind făcută de Neamţu:

 (Neamţu) „se interesa prin echipierii mai vechi:’ măi, dacă aveţi băieţi buni care vor să activeze pe vară’… Şi în felul ăsta am fost racolat şi eu. (…). Am făcut această şcoală. Pe urmă am fost numit şef de echipă la Beregsăul Mare, Timiş-Torontal.”[9]

Ca membru al Şcolii monografice şi mai ales ca adept fervent al lui Gusti în promovarea muncii culturale de la sate, Octavian Neamţu era conştient de la bun început că activitatea Fundaţiei nu este o acţiune izolată – un scop în sine – , chiar dacă modernizarea satului trebuia să se facă cu orice preţ. Ca publicist foarte bine informat ştia că trimiterea studenţilor echipieri printre ţărani sub egida Fundaţiei şi a profesorului Gusti face parte din strategia regală de orientare a tineretului universitar într-o altă mişcare decât cea legionară. Cum din anii 1932-1933 mişcarea legionară organiza tabere de muncă cu scop propagandistic evident, după modele germane şi italiene, şi care au avut succes real printre tineri, nici elita politică apropiată lui Carol II nu putea  să nu se gândească la o strategie eficientă de a ademeni de partea lui tineretul. Artizanul aceste concepţii, cu aprobare lui Gusti a fost Octavian Neamţu, cu menţiunea că fondul acţiunii culturale a fost bine chibzuit, economic raţional şi educativ accesibil. Fiindcă unii au judecat superficial, bazându-se pe aspectele de rituale şi nu de substanţă a activităţii echipelor, iată mărturia aceluiaşi Gheorghe Marinescu:

„Noi pe legionari nu-i contracarăm, decât prin mijloacele lor. Adică prin procedeele lor. Tabără fac ei – tabără facem şi  noi, muncă fac ei – muncă facem şi noi, folosesc o anumită terminologie – folosim şi noi o anumită terminologie. Înţelegeţi dumneavoastră? Toată această atmosferă de solidaritate, de camaraderie – dar nu ziceau ostaşii noştri: camarade? Au luat legionarii termenul şi l-au prostituat, l-au batjocorit. Şi noi ziceam, camarade comandant. Erau unii care înţelegeau să-i combată pe legionari prin ocolirea diferitelor formulări. Nu, Neamţu şi Mihăilă[10] au spus, nu domnule, îi contracarăm prin mijloacele lor, că nu sunt ale lor. Nu sunt ale lor! Sunt mijloace clasice ale tuturora, profanate de ei. (…) Şi am discutat cu Neamţu de atâtea ori, şi aici, la mine în casă, şi la dânsul. Şi l-am provocat chiar, erau unele nedumeriri ale mele. De ce să zicem şi noi „camarade” – spuneam – că o zic ticăloşii ăştia. Nu – el mi-a spus de atâtea ori – este termenul folosit de el – îi contracarăm prin mijloacele lor. Ei făceau o fântână şi scoteau că a făcut-o Căpitanul. A făcut pe dracu’ Căpitanul, au făcut-o ei prin muncă forţată de fapt şi prin ostentaţia asta care era numai politică.”[11]

Odată cu creşterea prestigiului său datorită realizărilor echipelor şi construirii Muzeului Satului,  au sporit în importanţă şi misiunile cărora Fundaţia trebuia să le facă faţă. Anul 1937 devine important graţie Expoziţiei Mondiale de la Paris, prin faptul ca directorul general al Fundaţiei, Dimitrie Gusti,  a fost numit comisar general pentru construirea pavilionului românesc. Cunoscându-se valoarea acestor expoziţii mondiale în competiţia pentru imagine a naţiunilor, este evidentă importanţa pentru România a creării unui pavilion atractiv în contextul situaţiei conflictuale din Europa momentului. Neamţu a participat alături de Anton Golopenţia la finalizare pavilionului, pentru că munca echipelor şi a monografiei sociologice a fost amplu reprezentată în expoziţie ca o particularitate a României faţă de alte ţări.

Anul 1938 a produs a schimbare radicală în munca Fundaţiei, ca şi în viaţa lui Neamţu, inspector general în acea perioadă. Introducerea dictaturii personale a lui Carol II a mărit influenţa Fundaţiei. Visurile de mare anvergură ale lui Gusti legate de extinderea intervenţiei sociale păreau realizabile. În acest context Stahl şi Neamţu au fost invitaţi să elaboreze prima variantă a Legii Serviciului Social. Promulgarea Legii Serviciului Social în octombrie 1938 l-a ridicat pe Octavian Neamţu într-o funcţie de mare responsabilitate şi mai ales de mare influenţă, aceea de secretar general al Serviciului Social. Legea a introdus obligativitatea muncii culturale pentru o masă mare de tineri, dar a introdus şi o dimensiune politică paramilitară în desfăşurarea muncii organizaţiei. Aplicarea legii a însemnat, în sfârşit, şi înjghebarea grabnică a unui aparat uriaş, de dimensiunile unui minister. Fiindcă Gusti, ca ministru de stat şi preşedinte al Serviciului Social, avea multe sarcini „colaterale” (de comisar general a Pavilionului românesc de la Expoziţia mondială de la New York şi preşedinte al celui de-al XIV-lea Congres  Internaţional de Sociologie), sarcinile lui Octavian Neamţu au fost înzecite. Iată cum a văzut această situaţie acelaşi Gheorghe Marinescu:

„Îţi spusei adineauri: era un spirit organizator extraordinar. Extraordinar! Te duceai la el cu un plan, uite-aşa-l privea, cruciş, şi în două secunde ţi-l făcea praf. Praf! ‚Aici trebuie cutare, cutare, cutare’. Era un mare organizator. Păi, tot ce s-a organizat… ca s-ajungă la treizeci şi ceva de ani secretarul general al Serviciului Social! Păi, ăsta era post de ministru! Şi el era creierul. El a organizat direcţiile, el a organizat campaniile. Păi, a organizat atunci şcoli de conducători de echipe, când s-a votat Legea Serviciului Social în – să spun precis – în 28 de centre din ţară.”[12]

Între timp Neamţu a desfăşurat o intensă activitate de explicare a instituţiei Serviciului Social, împreună cu Anton Golopenţia şi H.H. Stahl. Reorganizează revista echipelor, „Curierul Serviciului Social”, angajează gazetari din presa profesionistă, conferindu-i un profil mai degrabă de îndrumare şi de propagandă, şi mai puţin de comunicare profesională între echipieri. Scrie articole în presa cotidiană, mai ales în oficiosul „România” condus de Cezar Petrescu[13] şi publică un volum de publicistică în colecţia Cartea Echipelor întitulat Ţară Nouă, în care stăruie asupra legitimităţii muncii tineretului universitar în lumea satelor.

Pe lângă efortul de organizare a şcolilor de comandanţi de echipieri şi de explicare a esenţei Serviciului Social, Neamţu trebuia sa facă eforturi deosebite pentru a asigura controlul politic al taberelor de instruire a viitorilor echipieri, pentru contracara influenţa subversivă a mişcării legionare. După cum bine se ştie, până la urmă echipele nu au mai ieşit pe teren, fiindcă tensiunea care a precedat izbucnirea războiului a diminuat considerabil fondurile alocate Serviciului Social. Dar, dincolo de această neşansă, în retragerea studenţilor din sate şi apoi, în octombrie 1939, suspendarea aplicării Serviciului Social au atârnat în mod cert şi informaţiile privind infiltrarea echipelor de către legionari.

În urma suspendării Legii Serviciului Social, profesorul Dimitrie Gusti şi-a dat demisia din fruntea Fundaţiei, care intră într-o perioadă de incertitudini, de degringoladă. Criza regimului carlist, pierderile teritoriale, dictatura legionară fac imposibilă funcţionarea normală a Fundaţiei. Aceasta se va redresa de abia când Octavian Neamţu este numit în  fruntea Fundaţie Culturale „Regele Mihai”, noua denumire a Fundaţiei, după plecarea în exil a lui Carol II.

În condiţiile războiului, la fel ca şi celelalte instituţii culturale, şi Fundaţia funcţiona la cote de avarie, păstrând însă în ansamblul ei o atitudine decentă prin tonul reţinut al manifestărilor sale. De continuarea strategiei gustiene nici nu putea să fie vorba, dar Şcoala gustiană avea totuşi de câştigat din faptul că Neamţu se afla în fruntea organizaţiei. Datorită lui s-a publicat aproape tot ce rămăsese nepublicat din cauza suspendării Serviciului Social: volumele Clopotiva de Ion Conea[14], 60 de sate de Anton Golopenţia şi D.C. Georgescu, numerele comasate ale „Sociologiei Româneşti” şi ale „Arhivei pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”.

Mai mult decât atât, în 1943-1944 Neamţu a colaborat intens la ziarul „Ecoul” care ocupa o poziţie de centru din punctul de vedere al discursului politic. Publicistica lui oglindeşte poziţia unui intelectual care în condiţiile date îşi exprimă aşteptările legate de perspectiva postbelică a unei Românii democratice. Merită să cităm din articolul Teama de reforme apărut la 10 ianuarie 1944:

„Ceeace înspăimântă lumea, a noastră, dar şi pe cei din alte ţări, mai mult ca orice, este gândul că, în viitor, după război se va răsturna totul, într’o prăbuşire nimicitoare de pe urma căreia nu va mai rămâne în picioare nimic din ceeace cunoaştem, ştim şi ne bucurăm astăzi. (…)

Dar, oricât am vrea, stările şi lucrurile, mai tari fiind decât gusturile şi înclinările noastre spre ocolirea oricărui efort, merg înainte, şi, dacă nu vom ţine pas cu ele, se vor întâmpla împotriva voinţei noastre.

Deaceea, cu un ceas mai de vreme, este potrivit să privim lucrurile în faţă, să participăm la desfăşurarea lor, să devenim un factor activ al proceselor comunităţii naţionale, ca să fim diriguitorii şi stăpânii evenimentelor, sau măcar să le înţelegem şi să le cunoaştem părăsind aşteptarea pasivă şi resemnată a ceeace se va întâmpla.”

După trecerea României de partea aliaţilor, la 23 august 1944, Neamţu a rămas în fruntea Fundaţiei. În ciuda condiţiilor de subfinanţare a acesteia, fidel echipei de sociologi în care se formase, în anii 1945-1946 l-a sprijinit pe H.H. Stahl  în reluarea cercetării de la Runcu, şi pe Anton Golopenţia în cercetarea de la Hodac. Stahl a relatat:

„Când am făcut ultima cercetare pe teren, în ’46, la Runcu, am făcut-o cu banii Fundaţiei, director fiind Neamţu. Era foarte uşor. Era de neconceput ca eu să-i cer lui Neamţu bani pentru echipă şi Neamţu să nu-mi dea. Nu exista aşa ceva. Ori Neamţu, ori eu, era totuna. Sau, am vrut să public lucrarea mea cea dintâi, despre sociologia satului devălmaş românesc. Ei, pe banii Fundaţiei s-a făcut. Nerejul – pe banii Fundaţiei s-a făcut.”[15]

Dar nu numai cărţile monografiştilor, ci toată munca Fundaţiei, cu personalul păstrat, cu reţeaua de cămine culturale funcţionale, depindea de capacitatea de negociere cu noile autorităţi, de relaţiile lui Octavian Neamţu. Astfel se explică şi faptul că „Revista Fundaţiilor” şi „Căminul cultural” au rezistat până în anul 1948, fără concesii majore, oferind spaţiu de publicare intelectualilor rămaşi fără forum după 1945. Spirit organizat, în ciuda sarcinii istovitoare de a face faţă noilor condiţii, Neamţu a reuşit să-şi termine teza de doctorat cu titlul Sociologia culturii poporului, pe care a şi susţinut-o în 1947 în faţa unei comisii al cărei preşedinte a fost profesorul Dimitrie Gusti.

Zilele monarhiei însă fiind  numărate, nici Fundaţia regală nu putea fi scutită de zguduirile schimbării de regim politic. În 1948 urmaşul lui Neamţu în fruntea instituţiei transformate a fost Iorgu Stoian[16], fost monografist pentru o campanie. Iată cum şi-a adus aminte Stahl de această schimbare:

„Şi când a fost demis Neamţu, au venit comuniştii la putere, şi a venit lorgu Stoian. Care s-a grăbit imediat să-l dea afară pe Neamţu.(…) Acolo n-a fost o atitudine elegantă a lui Iorgu Stoian. Iar aşa putea să facă foarte bine ce avea de făcut, fără să-i jignească pe foştii lui tovarăşi. Era inutil. Sunt măgării suplimentare.(…) S-a înfăţişat în Fundaţie ca un fel de dictator, care în sfârşit o să facă el ordine şi purifică toate potlogăriile de acolo.”[17]

După despărţirea de munca culturală de la sate, Neamţu a obţinut un post de profesor la o şcoală elementară dintr-o mahala din Bucureşti. Apoi s-a transferat la industria sticlei, tot în Bucureşti. După mai multe anchete de scurtă durată a fost ridicat de Securitate, fiind implicat în procesul Pătrăşcanu[18]. A scăpat după un an şi jumătate. Prin bunăvoinţa directorului fabricii de sticlă a fost reprimit în funcţia de planificator, apoi a fost numit şeful unei secţii a întreprinderii. Între timp, în cadrul unei tentative din perioada 1956-1958 a Institutului de Cercetări Economice al Academiei de a realiza monografii economice (fără a se pronunţa termenul de „sociologie”) Neamţu este cooptat în pregătirea tinerilor cercetători pentru a face faţă aceste provocări noi, neobişnuite pentru perioada respectivă. Despre acest episod necercetat al sociologiei româneşti, iată mărturia soţiei sale, Elena Neamţu[19]:

„Şi atunci a fost el chemat, şi atunci a fost o cercetare în sistemul monografiei al lui Gusti, pe care a condus-o el, acolo, la Budeşti. (…) Au fost mulţi tineri şi mi se pare că şi Retegan. Eu am stat la o gazdă acolo cu el. (…) S-a făcut o monografie. (…) şi toţi care au lucrat atunci cu el au rămas pe urmă în legătură cu el. Ştiu că au lucrat. Se întâlneau seara, dădeau raportul în fiecare seară, fiecare ce a făcut. Erau scrise pe tablă punctele pe care le discutau. (…) Se întâlneau, discutau, pregăteau pentru a doua zi.”[20]

Această încercare de a utiliza metoda monografiei a fost oprită de publicarea unui articol vehement în „Lupta de clasă”, organ ideologic al partidului, care a demascat această abatere de la linia partidului, această tentativă de „reînvia” ştiinţa retrogradă care fusese sociologia.

După reabilitarea sa politică, din industria sticlei Neamţu s-a mutat la un institut de documentare a Academie, care oricum se afla mai aproape de preocupările sale de ştiinţe sociale, la care nu a renunţat niciodată. La întrebarea mea dacă Neamţu mai păstra speranţa reînvierii sociologiei soţia lui a spus:

„(…) soţul meu, el a fost cred că printre puţinii care niciun moment nu s-a gândit că… şi a continuat să scrie, să citească şi nu ştiu ce… Şi aşa s-a apucat el după treaba asta să actualizeze sociologia, în sensul să ţină mereu de preocuparea lui şi, mai mult decât atâta, el a fost cu iniţiativa după aceea, cu opera lui Gusti. Şi încă înainte a pregătit şi a citit, adică era un lucru care nu se ştia cum iese, dar el nu s-a lăsat. S-a zbătut.”[21]

Revenirea sa adevărată a început atunci când Ovidiu Bădina[22] a primit sarcina de a cerceta sociologia lui Dimitrie Gusti, în contextul noului curent de „revalorificare a moşteniri culturale progresiste” de la mijlocul anilor 1960. Atunci, tânărul doctorand de la Moscova, la recomandarea văduvei profesorului Gusti, Elena Gusti, a luat legătura cu Octavian Neamţu, ca bun cunoscător al operei sociologului fondator de şcoală monografică. Octavian Neamţu, ca fidel discipol şi colaborator al profesorului a acceptat propunerea de colaborare oferită de Bădina, care avea avantajul unei platforme politice suficient de puternice ca rodul cercetării să şi apară. Astfel au semnat împreună o serie de studii şi volume consacrat lui Gusti şi Şcolii sale, dar ceea ce era şi mai important, au demarat seria Opere[23], care a adunat aproape toate scrierile profesorului Gusti. Toţi cunoscătorii acestei munci imense afirmă că seria Opere nu s-ar fi putut realiza fără contribuţia lui Neamţu. Este evident că notele şi comentariile fiecărui volum puteau să fie întocmite doar de cineva care a trăit experienţa Şcolii.

Octavian Neamţu a lucrat în diverse posturi de cercetare şi de îndrumare a muncii culturale, a publicat singur şi în colaborare mai multe volume de monografii rurale sau volume de studii de sociologie, a realizat chiar şi filme documentare despre Şcoala sociologică de la Bucureşti, dar principala sa operă după reabilitarea sociologiei este înglobată în seria gustiană. Evident, nu este vina lui Octavian Neamţu şi nici măcar a lui Ovidiu Bădina, că cele publicate de ei poartă pecetea epocii, a regimului Ceauşescu, dar cu toate neajunsurile, materialul adunat şi publicat este de valoare imensă.

Discipolul şi colaboratorul cel mai loial al profesorului Dimitrie Gusti a murit subit în 1976 la vârsta de 66 de ani.