„Omu’ pe toate le trece, nici nu stii cat poa’ sa duca!“ [extras din volumul de istorie orala Cealalta jumatate a istoriei. Femei povestind]

—  Tanti Mita, când te-ai nãscut?

—  Nici nu-mi aduc bine aminte. Știu un singur lucru, pe-ãsta nu o sã-l uit niciodatã. M-am nãscut într-o zi sfântã, pe 26 noiembrie, de Sfântul Dumitru. Mi-a povestit mãicuța cã în ziua aia a fost așa de cald, cã purta mânecã scurtã. A fost sarcinã grea. Ca sã mã poatã duce pânã la sfârșit, a trebuit sã poarte un fel de burtierã, nu știu, Dumnezeule, cum era, ceva care-ți strângea burta, ca niște hãțuri de cai. S-a chinuit mult, biata mamã. Nici nu prea putea sã stea în picioare. Și pe-atunci, fata mea, era mult de muncã, nu ca acuma. Bine, și acuma este, dar dacã ai bani, pui oameni și ai scãpat de pãmânt. Cã acuma, în fiecare zi, sãrbãtoare sau nu, vãz cum stã femeile astea la poartã. Ba și-au fãcut și paturi în dreptul porții și șed acolo grãmadã, iar vacile așteaptã sã fie mulse. Și taca-taca, toatã ziua stau acolo, ca proastele, și bârfesc lumea cinstitã care muncește. Io niciodatã nu am putut suporta lumea asta. Cã, deh, lor le place lumea asta care taie frunze la câini. Io și acuma, bãtrânã, așa cum sunt, nu stau deloc, tre’ sã fac ceva, altfel se duce totul de râpã. Vezi curtea asta cât e de mare? Pe toatã o mãtur și o îngrijesc la fel când eram tânãrã. Am un târn fãcut din nuiele de vecinu’ ãsta al meu, Sorin, cã tare bun mai e și omu’ ãsta, nu ar zice vreodatã cã nu poate sau cã nu mã ajutã. De când a murit nen’tu Dide, el ce mai a avut grijã de casa asta și de gãini, pe toate le știa în curtea asta. Cã te uitã și copiii, cã nu e greu deloc sã nu mai dea deloc pe la tine, și nepoții, și rãmâi singur. Da’ tre’ sã te descurci, n-ai ce face! Dumnezeu are grijã de fiecare în parte.

— Ai pomenit de zilele de sãrbãtoare. Se petrecea ceva deosebit, mergeai pe undeva, tanti Mita, în zi de sãrbãtoare?

— Ei, da’ cum sã nu mergem? Tot satu’ mergea. Ce, tu crezi cã de sãrbãtori se muncea ca acuma? Cã acuma lumea asta tare-i pãcãtoasã. Când e de fãcut treabã, stau la poartã, iarã când e de muncit, se gãsesc duminica sã meargã la sapã sau sã facã mai știu io ce… Nu, fetița mea, lumea ținea de religie, de bisericã. Ce hore se mai fãcea pe vremea mea! Ai fi crezut cã s-a adunat trei sate, nu unu’, așa de mulți eram dumi- nica, la amiazã, imediat dupã ce mâncam. Țin minte și acu’ cã venea bãieții aici, în centru, la intersecție, îmbrãcați în hainele lor de sãrbãtoare, în alea bune, cã în restul timpului, era tare zdrențuiți, sãracii, cã muncea pe brânci, toatã ziua, vai de capul lor. Singura zi în care mi se pãreau frumoși era atunci, de sãrbãtoare. Vezi tu, cã și io, ca toate fetele, așteptam hora cu sufletul la gurã toatã sãptãmâna! Ce mã mai rugam de bietu’ tata sã mã lase și pe mine. Noi eram familie înstãritã și ne țineam cã suntem de neam mare, iar tata nu prea mã lãsa sã vorbesc cu bãieții din sat, cã zicea cã nu sunt de mine, le zicea nespãlați și coate-goale. Vroia sã-mi gãseascã pe cineva de familie bunã, care sã aibã pãmânt. Mai țiu minte cã venea un țigan bãtrân — nu știu cum îl chema. Toatã lumea, mai ales bãrbații așa îi zicea „țigane“, da’ el nu se supãra. Cânta cu o bucurie cã ne venea și nouã cheful sã dãnțuim.

Știu cã pe vremea aia mã plãcea un bãiat. Nu era el cine știe ce frumusețe, da’ tot timpul când mã vedea mã invita la dans, vorbea cu mine, era mai prietenos decât ceilalți. Știi, tata bãgase frica în ei. Toți știau cã nu dã la nimeni din sat voie sã-mi facã curte, și-atunci ei doar mã priveau, așa, curioși, da’ de apropiat, nici cã se apropiau. Doamne, și ce mai sufeream! Mie a început treptat-treptat sã-mi placã de bãiatu’ ãla, cred cã Anghel Țepeluș îl cheamã, nici nu mai știu, cã a trecut ceva ani, mulți rãu /râde/. Îmi plãcea cã era mai curajos decât ceilalți. Ne feream noi sã nu fim vãzuți de nimeni, cã era la bârfitori, peste tot. Mi-era tare fricã de tata. Degeaba ne-am tot ascuns noi, cã pânã la urmã tata tot a aflat.

Și mi-a interzis sã mã mai vãd cu el. A fost mare scandal. Vroia sã mã batã. A sãrit biata mama, „Stai, omule, cã ne aude satu’ și ne facem de râs!“, așa i-a zis — ce femeie bunã a fost mama, Dumnezeu s-o ierte! Bãiatu’ ãsta nu era din Ogrezeni, era din Ardeal. Venea mai tot timpul prin sat pe la noi, ca sã lucreze cu oamenii. Cã pe aici se face multe construcții, ãștia ai noștri lucreazã pe șantier.

Acuma, vezi tu, tata și mama era pocãiți. Iar ei plãnuise sã mã mãrit tot cu unu’ pocãit, de-al nostru, cum s-ar zice. Cunoșteau ei un bãiat și vroiau sã le fie ginere. Bãiatu’ ãsta era unu’ singur la pãrinți, era scutit de armatã, pentru cã era întreținãtor de familie. Tata era încântat de el. Eu nu. Dupã mine, m-aș fi cãsãtorit cu Anghel imediat. S-a întâmplat, însã, ca într-o duminicã sã se ducã mama și tata la o nuntã. Tocmai în ziua aia venise și Anghel. Bãiatu’ ãla care-mi fãcea curte, tocmai din Ardeal. Ca sã nu-l lase singur cu mine, mama și tata s-a hotãrât sã-l ia și pe el la nuntã cu ei. La masa aia la care au stat, era și bãiatu’ cu care vroia ei sã mã mãrit. „Blendãrãul“, așa îl poreclisem io, cã nu putem sã-l sufãr. Pãrinții mei era un fel de rude cu pãrinții la mire și tata la mire special a așezat așa masa ca sã poatã tata sã se uite atent la bãiatu’ ãla cu care vroia sã mã mãrit. Tata era așezat între cei doi gineri. Și mi-a spus mama cã tot timpul a stat cu ochii pe ei, când pe unu’, când pe altu’. Mama ținea cu mine, ea îmi spunea ce hotãra tata. Vezi, dacã el era pocãit, nu mai știu cum îl chema, nu era obișnuit cu bãutura și ca sã nu se facã de râs, a bãut și el la nuntã, cã deh, așa se face, cã altfel se supãrau nuntașii. Și știu io ce s-a întâmplat, ce a fãcut el, cã s-a cam îmbãtat. Și pe deasupra i-a fãcut de rușine și pe mama și pe tata, cã na, erau la masã cu ei.

Mama și tata nu prea aveau voie sã se ducã la nuntã, pentru cã ei era baptiști, dar s-au dus pentru cã le era datori la ãia cu nunta și ei nu vroiau sã afle pocãiții lor cã ei au fost la nuntã cu ortodocșii. Pânã la urmã toatã lumea din sat a aflat, mai ales cã l-a culcat pe bãiatu’ ãla în casã la o mãtușã, care avea casa lângã oamenii care a fãcut nunta. Nu știu ce s-a întâmplat noaptea, ce o fi visat, Dumnezeu știe, cã mai mare râsul, om la 20 și ceva de ani, a fãcut pipi în pat. De-atunci tata nu a mai vrut sã mai audã de el. Mama într-un fel s-a bucurat, știa cã mie nu-mi place, dar în fața lu’ tata nu putea sã spunã nimic. Atunci, io chiar credeam cã mã voi mãrita cu Anghel. Dar vezi, am avut noroc atunci cã io nu eram bote- zatã la pocãiți, chiar dacã crescusem în credința pocãiților. Anghel era ortodox și io la fel, așa cã puteam sã ne logodim și ne-am logodit. Pânã la urmã s-a învoit și bietu’ tata.

— Tanti Mita, explicã-mi cum de mata erai ortodoxã, iar pãrinții dumitale erau baptiști?

— Pãi știi cã la baptiști copiii se boteazã mai târziu, ca sã poatã ei sã hotãrascã la ce religie vor. Mamaia mea, mama lu’ tata, era ortodoxã. A murit, Dumnezeu s-o ierte! Nici pãrinții mei nu a fost de la început pocãiți. Ei s-a dus la întâlnirile astea ale lor, la adunare, cum se spune, de pe la vârsta de 30 de ani, iar io am învãțat de la bunica mea cã cel mai bine e sã rãmâi în credința ta. Eu am fost botezatã la ortodocși, pentru cã așa hotãrâse maica-mare, iar tata întotdeauna a ascultat de vorbele lu’ buna. A zis ei cã mã lasã sã cresc și apoi o sã mã ducã și pe mine la baptiști. Am mai fost și io pe la adunãrile lor, dar obligatã de tata mai mult, care tot spera ca și io sã mã botez acolo, la pocãiți. Nu m-am mai dus, îți dai seama! Dacã l-am întâlnit pe Anghel, am zis cã dacã el e ortodox, așa sã rãmân și io. Cu toate astea, tata tot mai vroia pentru mine un bãiat pocãit, care sã nu meargã la petreceri, sã nu bea, sã nu fumeze. Pânã la urmã, n-a mai zis nimic. Se obișnuise cu ideea. Tocmai când a venit rãzboiu’. Aveam 18 ani. Anghel a trebuit sã plece pe front. Și nu numai el, toți bãrbații. Mai rãmânea acasã doar bãtrânii, care chiar nu se mai puteau duce pe ei, darã sã mai meargã pe front, tinerii întreținãtori de familie și noi, femeile. Ce viațã am avut! Parcã de-atunci au început necazurile și greutãțile. Cât am fost micã nu am simțit ce e rãu pe lumea asta. Mama și tata au avut grijã de noi, copiii. Eu am mai avut un frate mai mic, Petre. El a trãit ce a trãit, s-a însurat și apoi a murit. Pe mine m-a uitat Dumnezeu! Câteodatã începi sã simți viața asta ca pe o povarã. Nu mai pot!

— Ce s-a întâmplat cu Anghel?

— Ah, am uitat sã-ți povestesc. M-am luat cu vorba și am uitat de Anghel. S-a dus pe front. L-am așteptat. În fiecare searã mã rugam la Dumnezeu pentru el și pentru noi toți, sã se termine odatã cu rãzboiul ãla cã la nevoie mare te bagã. Îi trimiteam scrisori acolo la regiment, pe unde era. L-a luat apoi prizoner acolo în munții Caucaz, unde s-a îmbolnãvit de epatitã. Da’ io zic cã mai mult de supãrare s-a îmbolnãvit, decât de condițiile alea, pentru cã el, care fusese tot timpul singur la pãrinți, ținut numai în puf, îți dai seama cã nu a putut sã reziste pe front și mai ales cã avea tot timpul gândul cã era prizoner. Tu ce crezi, cã e ușor? Îți dai seama ce a fost pentru biata mamã-sa și tatã-su. Am trimis atâtea scrisori prin Crucea Roșie, dar niciuna n-a ajuns. Am aflat mai târziu cã nu aveam voie sã trimitem plicuri, numa’ cãrți poștale.

I-am trimis și io o carte poștalã, tot prin Crucea Roșie și am lipit și o fotografie micã în colț. Am stat doi ani ca sã-l aștept. Avea 22 sau 23 de ani. Probabil cã s-a prãpãdit pe acolo. Numai Dumnezeu știe ce s-a-ntâmplat cu el, cã io nu am mai auzit nimic de când a plecat.

Da’ ce zile negre am avut atunci! Nici suferința nu o puteai duce liniștit, nici morții nu puteai sã-i plângi în liniște. Auzeai bombele cum cãdea. Pe la douã dupã-amiaza, trebuia sã te adãpostești pe undeva, da’ nu în case, cã era periculos. Sãpase mama cu noi, copiii, un tunel, așa în pãmânt, ca un fel de pivnițã, în care ne adãposteam. Eram ca niște șobolani. Ne cãdea praf în gurã, în cap, nu mai vedeam nimic. Simțeai pãmântul cum se zguduie. Parcã era sfârșitul lumii. Odatã s-a prãbușit un avion, chiar aici la noi în sat, aproape de noi, în capu’ satului. Toatã lumea s-a speriat rãu. A zis cã gata, nimic nu mai ne poate salva. Cã Dumnezeu ne chemã la El. Stãteam înghesuiți în pivnița aia, de sub pãmânt, ne fãcusem mulți, cã au început sã vinã și vecinii, când erau bombardamente. Nu prea aveam aer. Eram numai praf și aveam groazã de locul ãla ca de moarte. Parcã erai în cavou. Ce, cã mulți au rãmas cu probleme, unii a înnebunit! Cine n-avea inimã tare. Așa a fost rãzboiul, rãu de tot. Oameni morți, femei lãsate vãduve, mame fãrã copii, ce sã-ți mai zic, știi și tu, cã doarã ai învãțat la școlile alea la care te-a dat mã-ta, cã de când te duci și nu mai termini și tu odatã.

— Tanti Mita, din ce trãiați pe timpul rãzboiului?

— Eu nici nu ar trebui sã mã vaiet. Noi aveam mult pãmânt: un pogon de vie altoitã, dar și dintr-ailaltã, hibrid. Aveam un pogon de grâu, douã de porumb! Alții n-avea nici dupã ce bea apã. De nici unele. Dar toți am dus-o greu. În anu’ ãla nu s-a fãcut mai nimic și chiar dacã Dumnezeu ploua, tot nu aveam roade, cã ele au fost nenorocite de bombe. În alți ani, țiu minte cã vindeam țuicã și vin, mãlai și fãinã. Toatã lumea ne știa cã aveam de vânzare de-astea. Atunci, în timpul rãzboiului, eram muritori de foame cu toții. Degeaba mergeam noi la câmp, cã nu stãteam nici douã sau trei ore, cã trebuia sã ne întoarcem de frica nemților. Parcã și acu’ aud în urechi zgomotele avioanelor nemțești. Le numeam  „știuci“.

— De ce?

— Nu știu sã-ți spun. Așa le numise bãrbații, cred. Mai tot timpul auzeam la vreun om: „Uite o știucã!“ și apoi repede ne culcam la pãmânt, dacã eram pe câmp. Noi mâncam mãmã- ligã cu unturã, mâncarea sãracilor. Rar de tot puteam și noi sã facem ceva bun. Țiu minte cã slãbisem atât de mult, cã mama credea cã nu mai scap, cã mã prãpãdesc cu zile. Slãbisem din cauza foamei și a grijilor, dar mai ales a supãrãrii. Mama n-avea ce sã-mi facã. Îl pierdusem pe Anghel. Dar ce crezi? Toate au trecut, toate, toate. Îmi spunea mama cã tot ce tre- buie sã fac este sã mã rog la Dumnezeu, cã el este singurul care are grijã de noi și numai el ne poate salva de la tot felul de nenorociri. Sãraca mamã, ea întotdeauna a fost credincioasã și puternicã. N-o vedeai cã se plânge de greutãți. Ea le fãcea pe toate. Nici nu știu cum de reușea. Spãla culmi de rufe — și pe atunci nu exista atâtea de-astea de spãlat. Mama lua apã de ploaie sau apã din puț, o fierbea bine de tot, pânã când fãcea bulboace și spãla rufele cu leșie. Și sã vezi ce albe ieșea, cã ți-era mai mare dragu’ de ele. Într-o zi reușea sã le facã pe toate. Se scula pe la cinci jumate și vedea de animale. Aveam douã vaci, șapte oi, douã capre, un cal și o cãruțã, vreo opt porci și nu mai știu câte rațe, gãini și gâște. Tata creștea și porumbei! Astea se întâmpla însã, în zilele noastre bune, în vremurile când nu era nici secetã, nici rãzboi.

— Dupã rãzboi, cum au fost vremurile pentru mata?

— Dupã rãzboi l-am cunoscut pe Dide, pe bãrbatã-miu. El stãtea în Bolintin. Și era de meserie șofer. Și tot timpul fãcea curse. El era angajat sã aducã marfa la alimentara asta a lu’ Pãunica, de la intersecție, acuma nu mai este, s-a desființat dupã ce a murit Ceaușescu. E verișoara lu’ maicã-ta, o știi și tu, cã pe atunci era tânãrã. Eu nu l-am vãzut prin sat, cã nu eram io aia care sã stea pe la poartã, mi-a spus sorã-sa, Lica, despre el, cã io am aflat mai târziu de el. Când eram tânãrã mã mai duceam și io prin sat, pe la fete, ca acu’… Pe la Lica, o știi pe Lica, stãtea pe lângã bisericã, femeia aia care o cunoaște și pe maicã-ta și care stã pe lângã mã-ta mare. Mi-a spus cã a mai fost însurat o datã și cã nevastã-sa îl înșelase cu nașul ei, a lu’ Lica, de cãsãtorie, o nenorocitã de femeie… Îți dai seama, pãi ce prost sã mai stea cu o cãțea de femeie ca ea? Ei, maicã, desfrâu a fost mereu și e și acu’. Dacã te uiți la televizor, te îngrozești de ce vezi. Când mã mai duc pe la Ioana, mai vãd și io la televizor, numa’ nenorociri… Da’ vezi tu, Dide a fost copil cuminte, unu’ sãrman. Taicã-su a murit când el avea opt ani, iar mamã-sa a rãmas vãduvã cu șase copii, vai de capu’ ei, cã numai ea o fi știut cât de greu i-a fost! Dintre ãștia șase, doi i-au murit pe front. A mai rãmas Dide cu încã trei mai mici. Dacã nu mã duceam într-o duminicã la Lica, nu mã întâlneam cu Dide. Da’ vezi, tu, Dumnezeu cum le aranjeazã el, cã dupã o lunã ne-am și luat. A venit la tata, i-a spus cã mã vrea de nevastã și-apoi au început sã se înțeleagã la vorbe. A zis tata sã mai stãm puțin, cã e devreme, dar cine a mai vrut? Pânã la urmã ne-am luat! Acuma m-a lãsat singurã, mai bine mã duceam și io cu el în groapã și nu mã mai chinuiam acu’.

— Cum te-ai înțeles cu nea Dide?

— Era ca pâinea caldã, sã știi cã om mai bun ca el io nu am vãzut. Sã mã jigneascã el vreodatã, Doamne ferește, sau sã dea în mine? În casa noastrã nu s-a pomenit așa ceva. Nu suporta sã se împrumute și nu mã lãsa nici pe mine sã mã împrumut. Muncea foarte mult, fãcea curse mai multe decât era nevoie, cã leafa era micã și trebuia sã ținã toatã casa. Era foarte bun la suflet și milos din cale afarã. Într-un timp, femeile care rãmãsese fãrã bãrbat, se apucase de contrabandã. Era câteva femei din capu’ satului și le ducea Dide unde avea nevoie, ca sã vândã carnea de vițel, cã nu se gãsea ca acuma pe toate drumurile. Și el nu cerea nimic. Fãcea lucrul ãsta de bun ce era, cã-ți era milã de ele, femei fãrã bãrbat. Eu îi ziceam sã se mai potoleascã, cã e periculos, era și pe-atunci polițiști corupți care mai primea mitã, dar ca acu’ io zic cã nu a fost niciodatã. Se fãcea la controale, toatã noaptea. Dar nu mã asculta și io toate nopțile alea mã rugam pentru el, sã nu-l prindã, cã era dezastru de noi.

Câteodatã, era nevoie sã se ascundã prin porumburi, prin floarea-soarelui, cã venea polițiștii — pe atunci li se zicea milițieni — și-i cãuta cu câinii și lanternele. L-a prins odatã unu’. Dar l-a lãsat în pace, cã i-a dat și lui o bucatã de carne. Altã datã i-a confiscat mașina, pe undeva pe la Domnești, parcã. Și atunci n-a scãpat nici de închisoare. Ce greu a fost fãrã el! Îl aveam pe Soare și pe Marian. Marian avea șapte luni. Când am fost acolo la penitenciar, în Constanța era o lapovițã și un frig, ningea și mai eram și cu Marian. Ãia de acolo n-a vrut sã mã lase sã intru. Mi-a zis: „Te bag acolo și ieși când va ieși și el!“ I-a dat pachetu’ cu mâncare sorã-sa, cã ea avea dreptul. Ei, și atunci s-a îmbolnãvit rãu Marian. Copil de șapte luni, sã-l schimbi tu în frigul ãla. Trei zile și trei nopți a stat biata doctorițã, era și șchioapã! A avut 42 de grade, tu nu-ți dai seama, la un pas sã moarã. Tot doctora asta, Dumnezeu s-o ierte, cã tare bunã femeie era, a reușit sã-i facã rost de penicilinã, care abia apãruse, și asta l-a salvat. Ce chin am mai tras și cu Marian și acuma parcã nici nu mã mai cunoaște. Da’ omu’ pe toate le trece, nici nu știi tu cât poa’ sã ducã!

— Tanti Mita, vãd cã te plângi de copii. De ce, nu mai dau pe la mata?

— Ei, Dumnezeu m-a nenorocit rãu de tot. Pe Soare și pe Nușã i-a luat de tineri, Marian e bolnav, vai de capu’ lui, cã muncește de unu’ singur, ca sã-i aducã lu’ fi-sa profesori de englezã acasã, cã ea învațã medicina. Și toatã ziua e pe tirul ãla, și pe cãldurã, și pe ger, cã de-aia e și așa de slab, numa’ pielea și osu’, și bolnav… /îi dau lacrimile/ Nu l-am mai vãzut de câteva sãptãmâni. Rar de tot mai dã pe la mine. Așa se întâmplã cu ãștia bãtrânii, rãmân singuri.

— Ce s-a întâmplat de au murit Soare și Nușã?

— Într-un timp au lucrat la Cernavodã, lângã Ucraina, cã se schimba tot cu serviciu. Și într-o zi, nu știu ce s-a întâmplat, cã a avut loc o explozie, ei era acolo în apropiere. Și ce m-am bucurat cã n-a pãțit nimic, dar mai târziu a început sã-i doarã rãu de tot capu’, sã vomite tot ce mânca. S-au dus la doctor și le-a spus cã, din cauzã cã au înghițit gaze de-alea toxice, s-au îmbolnãvit la cap, nu știu exact ce sã-ți spun, avea așa ca un ou la cap, pe creier.