Parasirea Boemei si incarnarea Utopiei. Studentimea interbelica, Dimitrie Gusti si Serviciul Social obligatoriu (II)

Părăsirea Boemei și incarnarea Utopiei
Studențimea interbelică, Dimitrie Gusti și Serviciul Social obligatoriu

– partea a II-a – 

vezi aici PARTEA I

Dragoș Sdrobiș

extras din Zoltán Rostás (coord.), Universitatea interbelică a sociologilor gustieni, Ed. Universității din București, 2014

1937 – sfârșitul „concurenței loiale” dintre regalitate și mișcarea legionară

Prin evenimentele care se derulează la începutul anului 1937 se creează o conjunctură favorabilă atât pentru anihilarea definitivă a mișcării legionare, cât și pentru finalizarea proiectului regal de adunare a tuturor forțelor juvenile într-o acțiune concertată. Evenimentul care atestă popularitatea crescândă de care se bucura mișcarea legionară a fost funeraliile legionarilor Ion Moța și Vasile Marin, „martiri ai naționalismului” căzuți în Spania. Veniți în țară cu un tren special care oprește în gările marilor orașe, întâmpinați pretutindeni de soboruri de preoți și de florile mulțimii, procesiunea înmormântării din București, la 13 februarie 1937, reprezintă o etalare a disciplinei și a zelului care cuprinseseră această mișcare, tot mai mistică. Însuși regele Carol al II-lea a putut urmări această demonstrație de forță a legionarilor dintr-o clădire situată pe bulevardul Gheorghe Magheru. Martirajul celor doi legionari reușiseră să facă inutili trei ani de cenzură antilegionară^[1]. În atari condiții, regele Carol al II-lea, într-o întrevedere secretă cu Corneliu Zelea-Codreanu, îi oferă acestuia din urmă funcția de premier, cu condiția de a fi numit căpitan al legiunii. Refuzul lui Codreanu conjugat cu atacul unor legionari asupra rectorului ieșean Traian Bratu (1 martie 1937) provoacă o serie de reacții în lanț cu scopul destabilizării nucleului legionar. Acest atac îl face pe rege să creadă posibilă și foarte probabilă o lovitură de stat a Gărzii de Fier. Cenzura devine tot mai dură. În fapt, încă de acum este gândit un plan de eliminare definitivă a legionarilor de pe scena politică, dar și din viața publică.

Primul pas a fost însăși închiderea universităților la 2 martie 1937, până la promulgarea unei noi legi a învățământului superior. Noua lege^[2] scotea practic în afara legii toate asociațiile studențești și interzicea activitatea politică a studenților, nerespectarea acestor măsuri atrăgând automat exmatricularea. De asemeni, cresc atribuțiile Consiliului Interuniversitar, care, pe lângă stabilirea numărului maxim al studenților ce pot fi admiși pe Universitate și pe facultate, trebuie să aprobe măsuri generale de ordine și disciplină a studenților. „Avizele Consiliului Interuniversitar sunt supuse aprobării Ministrului, după care ele devin obligatorii pentru Universități” (art. 8). Reglementările pe care această nouă lege le aduce în completarea Regulamentului legii Iorga-Costăchescu din 1933 denotă încercarea de a distruge imaginea universității ca focar al agitației politice.

Urmează un ordin al Ministerului Educației Naționale din 20 martie 1937, prin care se solicită exmatricularea tuturor studenților cu examene restante, punându-se în aplicare art. 140 al Regulamentului general al legii învățământului din decembrie 1933. Nu e nici o îndoială că motivul real era cel al „asanării universităților” de elementele „turbulente”, „greviste”, care făceau „propagandă interzisă”^[3]

Anterior acestui moment regăsim un alt element poate la fel de important în perspectiva schimbărilor ce vor avea loc în decurs de aproape doi ani. La 18 februarie 1937 ministrul muncii, profesorul universitar Ion Nistor prezintă Senatului proiectul de lege pentru organizarea muncii de folos obștesc. Legea urmărea ca „pentru dezvoltarea sentimentului de solidaritate între diferitele straturi sociale, pentru prețuirea muncii manuale și pentru completarea educației tineretului printr-o muncă temeinică și bine rânduită în lucrări folositoare țării, tinerii chemați la pregătirea premilitară vor fi obligați să execute și lucrări de folos obștesc”. Durata acestui serviciu nu putea depăși 30 de zile anual, iar pentru tinerii cu vârste între 21-25 de ani formula de angrenare în acest serviciu al muncii de folos obștesc era voluntariatul. Motivul pentru care s-a luat o astfel de decizie era acela că prin aplicarea legii pregătirii premilitare tineretul a putut fi „îndrumat în mod temeinic pe calea cinstei, a disciplinei și ordinii sociale”, dovedindu-se „că tineretul este gata să execute și lucrări de interes obștesc pentru mulțumirea sufletească pe care o simte privindu-și opera, după înfăptuirea sa”. Ion Nistor nu uită să precizeze că multe astfel de echipe de premilitari au colaborat cu Echipele Fundațiilor Regale în lunile iulie-septembrie 1936 „la diferite lucrări de ridicarea satelor, fără să fi fost impusă această obligație”. „Munca fizică prestată în devălmășie apropie sufletește pe cei ce o prestează și îi face să uite orice deosebire între clasele sociale, înlesnind o apropiere între ele și cimentând simțămintele de solidaritate națională și culturală. […] Nu trebuie să se uite că dacă Statul nu ia în mână această canalizare a inteligenței și a energiei tineretului, riscăm să o facă alții, în alte scopuri, cu alte interese”^[4] (subl. mea). Ultima frază poate că a fost rostită sub proaspătul impact al funeraliilor lui Moța și Marin. Oricum, teama în fața ascensiunii legionarismului devenise legitimă. Legea este promulgată la 24 martie 1937.

Noua orientare a Străjii Țării – aflată acum sub coordonarea lui Teofil Sidorovici – trebuia să concure la marginalizarea legionarismului: „Serbarea de la 8 Iunie [Restaurația – nota mea], a tineretului, splendid reușită; copiii, sub noul imbold dat de Sidorovici, fac progrese; în câțiva ani, cu perseverență, se vor crește noi generații, într-un frumos spirit de cooperare cetățenească. E una din realizările de care sunt cel mai mândru”^[5]. La scurt timp, în toamna anului 1937, OETR se transformă definitiv în Straja Țării, prin decretul-lege din 7 octombrie, prin care regele Carol al II-lea devenea comandantul suprem al acestei organizații.

Campania Echipelor Regale Studențești din vara anului 1937

După succesul repurtat de Echipele Regale Studențești în 1936, dar și ca urmare de a oferi o alternativă pilduitoare taberelor de muncă legionare (care în 1937 sunt interzise), campania de ridicare a satului românesc a anului 1937 a devenit o acțiune extinsă la nivel național. Mai mult, această campanie trebuia să devină rezultatul colaborării dintre Fundația Culturală Regală, OETR – Straja Țării și Pregătirea Premilitară și să reprezinte, în fapt, punerea în aplicare a legii muncii în interes obștesc.

Documentele de arhivă atestă preocupări cu organizarea acestei ample campanii încă din aprilie 1937. Astfel, într-un Proiect pentru un program al Taberelor de muncă studențești devine evident spiritul cazon pe care această acțiune trebuie să îl emane. Munca de teren reprezenta activitatea destinată „lucrărilor de folos obștesc, potrivit cu planul de muncă întocmit de acord cu Sfatul Căminului Cultural și cu autoritățile comunale. Se pot începe lucrări de construcții, precum: Cămin Cultural, baie populară, dispensar etc., sau îndreptări de șosele, diguri, șanțuri etc. Atmosfera muncii trebuie să fie plăcută, făcută cu voioșie, astfel încât niciun moment tinerii să nu aibă impresia că sunt puși la o muncă silnică, că să lucreze cu convingerea dătătoare de entuziasm că lucrează pentru obștea sătească. […] E bine să fie alese lucrări care să intereseze și chiar să pasioneze pe tineri și, cât se poate, astfel de lucrări care se pot termina în 3 luni, ca ei să-și vadă împlinite străduințele”. Latura educativă trebuia să releve beneficiile pe care le aduce colaborarea celor trei instituții, atât în educarea tineretului universitar, cât și în opera de ridicare a satului^[6].

Plecarea echipierilor în această misiune urma a se face în intervalul 4 – 10 iulie 1937, iar taberele de muncă studențească urmau a fi compuse din echipierii regali, studenții organizați de Inspectoratul Muncii de Folos Obștesc și, acolo unde era posibil, din străjeri. „Scopul acestor tabere este întreit și anume: 1) educația premilitară a tineretului; 2) pregătirea tehnică de echipieri; 3) lucrări de folos obștesc”^[7]. „Din fiecare Tabără vor face parte 4 studenți în medicina umană, 2 veterinari, 3 agronomi, 2 teologi, 30 studenți din alte specialități și 5 elevi de la Politehnică, precum și 3 elevi de la liceele militare ca instructori, deci, în total un număr de 49 de tineri. La fiecare Echipă vor fi 3 serii de câte 49 de tineri, pe o durată de 20 de zile fiecare serie”^[8].

În acest an au fost organizate misiuni ale Echipelor Regale Studențești în 65 de sate ale României, cuprinzând toate provinciile, angrenând un total de 407 echipieri de diferite specialități, unii dintre ei fiind la a doua sau chiar a treia campanie. Acestora li se adăugau 404 tehnicieni, 94 de membri cooptați (prin intermediul OETR-ului, preoți și învățători) și 99 de voluntari (elevi de liceu, meseriași, agricultori), rezultând un total de 1.004 persoane.

Sursa: ANIC, Fond Fundația Culturală Regală. Centrala, dosar nr. 64/1937, f. 22.

Ca și grad de finalizare al studiilor universitare, 311 erau studenți, 59 absolvenți iar 37 erau licențiați. Din punct de vedere al experienței în echipele regale studențești, 95 dintre ei participaseră și la campanii anterioare (64 – 1 campanie; 23 – 2 campanii; 8 – 3 campanii), fiind și absolvenți ai Școlilor de Echipieri. Așadar, 312 erau studenți cooptați pentru prima dată în acest tip de activitate.

Sursa: Ibidem, f. 24.

Instrucțiunile trimise de către Secretariatul OETR comandanților – străjeri pentru colaborarea cu Echipele Regale Studențești relevă rolul acestei acțiuni în construirea imagini lui Carol ca rege al satelor: „Și câte ar fi de făcut în satele noastre! M.S. Regele, Marele Străjer, a fost primul care a înțeles acest imperativ al vremii și prin înființarea Fundației Culturale Principele Carol a arătat calea pe care trebuie să mergem în năzuințele noastre, pentru a făuri un viitor mai demn satului românesc.

Căminele culturale și Echipele Regale Studențești sunt opere Fundației și prin ele se pune în aplicare înaltul gând Regesc de a ridica și regenera satul. […] E firesc, deci, ca OETR să fie alături de Fundația Regală Principele Carol, sprijinind atât activitatea căminurilor culturale, cât și a Echipelor Regale Studențești.

De aceea, vă facem un călduros apel, Domnule Comandant, să vă puneți cu tot entuziasmul în serviciul Echipelor Regale Studențești care lucrează în comuna Dumneavoastră, fiind siguri că munca prestată de comandantul străjer, împreună cu străjerii săi, va fi de un real folos, atât pentru Echipe, cât și mai ales pentru sat”^[9].

Eforturile de convingere a tineretului de a lua parte la o operă de muncă voluntară a fost însoțită și de o campanie de inoculare a unei altfel de etici a muncii. Un exemplu notabil este articolul lui Henri Stahl, publicat în 1936 în Curierul echipelor studențești, intitulat Etica muncii în echipe. Desconsiderarea voluntariatului este pusă pe seama unui sistem care a făcut din tineri ființe de un egocentrism feroce: „Zodia vieții noastre pare a fi aceasta: a străduinței singuratice, pentru ca ființa ta egoistă să o ducă cât se poate mai bine. Veșnic în concurență cu alții, te înghesui și tu la lupta vieții, dând din coate, călcând pe alții în picioare, știind că locurile sunt numărate și poate nu vor ajunge și pentru tine. Mai ales epoca aceasta de șomaj pentru intelectuali a născut, în mijlocul tineretului, primejdia unei tendințe generale spre un sălbatic egoism, născător de suflete mărunte și neomenești. […] Echipă înseamnă frăție de cruce, prietenie până la jertfă, zdrobire a tot ce ar mai putea zvâcni în tine din egoismul singuratecului luptător, un fel de călugărie și un prilej de aspru exercițiu spiritual”^[10]. Idealul urmărit era cel al modelării cărturarilor „României de mâine”: „Iar sufletul tineretului s-a cutremurat în fața marelui păcat al părăsirii satului și s-a întors spre țărănime curat, dornic de muncă, gata de sacrificiu. Crește astfel în țara românească o armată puternică de medici, ingineri, teologi, profesori, învățători, de intelectuali din toate breslele care își învață datoriile meseriei acolo unde greutățile sunt mai mari ca oriunde în altă parte și care, mai ales, învață să-și cunoască țara și să muncească pentru ea”^[11].

Un alt scop urmărit de această acțiune era și acela al creării unei legături indisolubile între individ și comunitate, încercându-se eliminarea unei mentalități păguboase după care „ceea ce este a tuturor este, de fapt, al nimănui”. Crearea satului-model nu se putea face numai prin activitatea echipelor regale, cât mai ales prin educarea țăranului într-un spirit de prețuire a gospodăriei proprii și a satului deopotrivă. „Echipierii trebuie să-și întrebuințeze facultățile didactice la maximum, pentru a influența pe săteni astfel, ca ei singuri, în masă, să execute lucrări de interes personal, dar și de interes public. […] A obține acest rezultat trebuie să fie idealul suprem al fiecărei echipe”^[12].

Campania din 1937 a reprezentat, deci, punerea în aplicare a Legii muncii obligatorii pentru interes obștesc. Influențele externe ale acestei măsuri nu pot fi ignorate. Walter Kotschnig, un analist al fenomenului șomajului intelectual la nivel european, considera că o astfel de măsură se înscrie în categoria măsurilor urgente (emergency measures) pentru atenuarea acestui fenomen al inutilizării forței de muncă. Exemplele avute în vedere erau ArbeitCamps din Germania, înființate din 1931, prestarea de muncă pentru toți absolvenții de studii superioare din școlile germane, timp de 6 luni, devenind obligatorie din 1934. Un alt exemplu era cel al Civilian Conservative Corpes din SUA, înființate de președintele Roosevelt în timpul marii crize economice, ca parte a New Deal-ului. Trudova podvinost din Bulgaria era o altă sursă de inspirație care a stat la baza aplicării acestei legi în România. În acest stat această instituție funcționa încă din 1920, la fel ca și coloniile de muncă studențești din Elveția. În schimb, în Polonia, ideea muncii obștești a apărut ca preocupare de a găsi ocupații pentru șomerii intelectuali, lagăre de muncă voluntară fiind organizate începând cu 1933, pentru ca în 1934 să existe 60 de astfel de lagăre adunând laolaltă peste 9.000 de tineri^[13].

O activitate propagandistică a avut-o și revista Sociologie românească. Numărul din ianuarie 1937 publică un mesaj al sociologului Gusti adresat studențimii, cu ocazia a 25 de ani de activitate pe tărâm sociologic. Concluzia sa surprinde profund noua orientare pe care trebuia să o aibă sociologia și știința în general, în România. „Obligativitatea cercetării națiunii românești” trebuie să fie însoțită de „o altă obligativitate, de natură etică și politică-socială: serviciul social obligator la sate pentru oricine vrea să profeseze în țara românească, pentru doctori înainte de a practica medicina, pentru preoți înainte de a solicita parohie, pentru învățători și profesori înainte de a obține catedra, pentru orice licențiat, de la orice facultate, pentru toată lumea. Șase luni să binevoiască să-și îndeplinească această datorie către țară și către neam orice intelectual din largul țării românești”^[14].

Serviciul Social al Tineretului în România 1938-1939

Noul regim și educația

Campania din 1938 a Echipelor Regale Studențești a fost prima într-un nou tip de regim politic. Dictatura era însoțită de apariția partidului-unic (Frontul Renașterii Naționale), pluripartitismul devenise ilegal prin decretul-regal din martie 1938, tot atunci înființându-se și Direcția Generală a Presei și Propagandei (cu rol de supraveghere și control al Societății Radiofonice, a Serviciului Cinematografelor, a Direcției Presei și a Societății Rador).

La nivel oficial încerca să se acrediteze ideea că necesitatea unui regim autoritar fusese impusă de „fărâmițarea partidelor politice, pornite spre destrăbălare și anarhie”, dar și de nesinceritatea programelor „cluburilor politice”, fapt tot mai vizibil în urma pactului „încheiat între două partide, diametral opuse ca sisteme și concepție politică în decembrie 1937”^[15]. Definindu-se ca un partid al schimbării sociale și politice, dar și al apărării intereselor națiunii române, Frontul Renașterii Naționale se poziționează împotriva curentului democratic, care se făcea vinovat de organizarea unor „comuniuni și legături politice negative și inamice însăși existenței neamului”. Deschizând era totalitarismelor în istoria românească, totuși FRN adoptă o retorică naționalistă. Confiscarea naționalismului ca reper identitar este justificată retrospectiv de pactul de neagresiune electorală semnat în decembrie 1937 de Iuliu Maniu, președintele PNȚ, și de Corneliu Zelea-Codreanu, liderul mișcării legionare (având ca expresie politică Totul pentru Țară). Procedeul utilizat pentru succesul stigmatizării acestor doi lideri era apelul la fobii larg răspândite în societatea românească, metodă utilizată și de Hitler în Germania (care exacerbează latura naționalistă a socialismului său pentru a-i elimina din jocul politic pe social-democrați și pe comuniști). În România, a vorbi de comunism reprezenta un melanj de sentimente rusofobe și de teama de confiscare a pământurilor, sentimente împărtășite de majoritatea populației rurale și nu numai. Tocmai de aceea, național-țărăniștii sunt definiți drept adepții „comunismului cel mai totalitar și ideal”, în timp ce legionarii se fac vinovați de practicarea „totalitarismul cel mai comunist și autocrat”^[16]. În schimb, FRN „refuză orice forme democratice liberale, formale, totalitar comuniste, fasciste, național-socialiste, etc., cu categoricul lor accent psihologic-juridic, și se adâncește în însuși caracterul său ontologic ortodox-național” ^[17].

Faptul că sursa de inspirație a noului regim era regimul fascist italian sau nazismul german e dovedit de adoptarea devizei Regele și Națiunea – Muncă și Credință și de formarea primului partid unic din istoria României. Frontul Renașterii Naționale se înființează la 15 decembrie 1938, având ca și fundament breslele profesionale, urmând deci ca la conducerea statului să participe „toți cei ce se dovedesc capabili, afirmându-se prin merite și muncă”^[18]. Printre membrii fondatori ai primului partid unic din istoria României moderne se regăsesc figuri importante ale mediului intelectual românesc: Petre Andrei, Lucian Blaga, Constantin Giurescu, Dimitrie Gusti sau Mihail Ralea; iar lista este mult mai lungă.

Un subiect aparte în noul regim a fost învățământul, a cărui misiune anterioară – aceea de „stârpire a analfabetismului la sate și de ridicare a nivelului intelectual la oraș” – s-a dovedit păguboasă. Lipsit de finalități practice, în mediul rural învățământul a devenit „costisitor, de o utilitate contestabilă […] și aproape impopular. La orașe, dezvoltarea disproporționată a studiilor teoretice a dus la crearea unui șomaj intelectual, care a constituit un permanent focar de tulburări sociale și [care] a lipsit comerțul și meseriile de elementele vii, care s-au văzut apoi înlocuite de străini. Astfel, vechea organizare a învățământului nostru, în loc să fie un instrument de progres, a constituit un mijloc de adâncă tulburare în viața socială și politică a țării”^[19].

Transformat încă din 1936 în Ministerul Educației Naționale, acest resort a fost condus în cei doi ani de dictatură regală de către Armand Călinescu ca ministru ad-interim iar apoi, din decembrie 1938, de către sociologul Petre Andrei. Printre măsurile preconizate pentru reorganizarea învățământului superior era și aceea a înființării unei Școli Normale Superioare în cele trei centre universitare principale – București, Cluj și Iași – cu rolul de pregătire a personalului didactic pentru învățământul secundar. Cei ce se puteau înscrie erau absolvenții de studii superioare, iar cursurile urmau să aibă o durată de trei ani: primul an pentru obținerea licenței, iar ultimii doi ani pentru perfecționare pedagogică, accentul căzând pe „formarea caracterului și a vieții morale a viitorului profesor”^[20].

Rezultatul a fost legea din 4 noiembrie 1938^[21]. În expunerea de motive pentru adoptarea acestei legi de raționalizare a învățământului superior Armand Călinescu, ministru ad-interim, releva neajunsurile provocate de „chemările la catedră”, soluția fiind instituirea concursului ca unic mecanism de recrutare a corpului didactic (profesori și conferențiari). Totodată, pentru a asigura o mai bună pregătire a studenților, legea limita numărul de cursuri și de examene pe care studentul era obligat să le susțină de-a lungul studiilor universitare. Ca și consecință legea a „raționalizat” numărul de catedre și de conferințe pentru fiecare facultate, iar numărul personalului auxiliar (preparatori, asistenți, șefi de lucrări) a fost stabilit în funcție de natura disciplinei (teoretică sau experimentală), dar și în funcție de numărul studenților. Măsurile preconizate pentru „deflația” învățământului superior urmau a fi implementate începând cu anul academic 1938/39. Proiectul Școlii Normale Superioare, însă, a fost abandonat.

Legea Serviciului Social

Chiar și în astfel de condiții, campania echipelor regale din anul 1938 nu a fost afectată major de aceste schimbări interne sau externe. Echipele regale au fost trimise în acest an în 63 de sate de pe tot cuprinsul țării, numărul total al membrilor fiind de 849, dintre care 669 erau membri bugetați, iar restul de 180 membri cooptați și voluntari. Dintre studenți, 227 proveneau din centrul universitar București, 96 din Iași, 66 – Cluj, 13 – Cernăuți, 4 – Caransebeș, 2 – Oradea și 1 – Arad. Acestora li se mai adăugau 62 de maestre de gospodărie de la diferite școli din țară.

Sursa: ANIC, Fond Fundația Culturală Regală. Centrala, dosar nr. 58/1938, f. 9-14.

Bilanțul celor 5 ani de campanie a Echipelor Regale Studențești (1934-1938) totaliza un număr de 228 de campanii de lucru în 114 sate ale României. Raportat la cele 15.201 sate, aria de acoperire era destul de mică, dar transformarea acestei activități într-o muncă obligatorie a întregului tineret universitar putea face proiectul gustian de cunoaștere și acțiune socială să devină realitate în doar câțiva ani. Un susținător fervent al politicii de pregătire „paramilitară a tineretului” (Henri Stahl) a fost Anton Golopenția care, încă din 1936, considera necesară obținerea obligativității participării studențimii la munca de cunoaștere a satului românesc în cadrul echipelor regale, ca mecanism de a estompa recrutările pe care legionarii le fac în rândul studențimii. Indirect, echipele regale deveneau principalul vector în construirea imaginii lui Carol atât de „rege al culturii și al tineretului” dar și de „rege al țăranilor”. De altfel, prin Serviciul Social scopul suprem era construirea satului model, o anticipare a proiectului ceaușist de sistematizare a satelor. Prilejul oferit a fost un incendiu care a mistuit mare parte din satul Dioști – Romanați, însărcinat cu această misiune de reconstrucție fiind Gheorghe Focșa^[22].

Astfel, încep discuțiile pe marginea „serviciului social”, rolul central fiind rezervat lui Dimitrie Gusti și Fundației Culturale Principele Carol. Totuși, regele Carol vedea inoportună învestirea unei instituții culturale, cum era Fundația, cu atribuțiile unei instituții de stat. În însemnarea din 6 iulie 1938 din jurnalul său, confesiunea regelui este explicită: „La 4³⁰ consiliu interministerial, în care se discută serviciul social obligatoriu. Legea, așa cum fusese pregătită de Gusti, nu mi-a plăcut, căci prea punea înainte Fundația Principele Carol și prea făcea din ea o instituție de Stat. După lungi discuții s-a ajuns la – cred – soluția cea mai bună, păstrând toate principiile de lucru ale vechii legi, păstrând Fundației rolul primordial în această foarte mare operă, dar nu subjugând-o propriu-zis Statului. S-a format Straja Țării pentru adulți”. Ultimele discuții cu Gusti pe marginea proiectului de lege a serviciului social obligatoriu au avut loc la 5 august 1938, când Carol subliniază în jurnalul său că acest proiect „este o nouă concepție a noastră pentru a generaliza experiența făcută de echipele mele în țară și care a dat așa de frumoase rezultate” ^[23].

În ședința din 13 octombrie a Consiliului de Miniștri dorința lui Gusti conjugată cu planul regelui Carol de control al tinerimii devin realitate. În expunerea de motive a acestei legi se precizează că Serviciul Social este necesar pentru „munca de ridicare a satelor și orașelor” prin patru tipuri de metode sau acțiuni. Prima consta în obligativitatea cetățenească și națională a tineretului de ambele sexe, absolvent al școlilor superioare și speciale „să îndeplinească, înainte să intre în viața profesională, o muncă la sate”, cel mult un an, intrând astfel în contact cu „cea mai însemnată realitate socială românească”. Organizarea unui Cămin Cultural în fiecare sat din care să facă parte toți membrii comunității era preconizată să asigure continuitatea acestei munci a Serviciului Social, la fel cum Institutul Social al României trebuia ca în baza monografiilor rurale să stabilească planul de lucru al Serviciului Social. Nu în cele din urmă, un rol special era acordat școlilor țărănești „pentru pregătirea gospodărească și cetățenească a săteanului și pentru pregătirea lui în legătură cu munca pe care va avea s-o desfășoare în Căminul Cultural”^[24].

Președinția Serviciului Social era deținută de Dimitrie Gusti, iar în Comitetul Permanent de conducere și administrare a acestei noi instituții au fost cooptați dr. Iuliu Moldovan, șeful școlii de biopolitică și eugenism de la Cluj, și filosoful Constantin Rădulescu-Motru, președinte al Academiei Române între 1938-1941^[25]. Prin însăși conducerea acestei instituții era evidentă doctrina serviciului social, prin care erau „chemați la muncă întreg tineretul intelectual și toți cărturarii țării”^[26].

Unicitatea proiectului Serviciului Social era explicată de Dimitrie Gusti prin faptul că tinerii intelectuali români „nu sunt chemați să presteze o muncă manuală, ci o muncă intelectuală. Scopul nostru nu este să creăm o armată civilă politică, ci numai acela al ridicării satelor prin colaborarea intelectualilor. Intelectualii noștri sunt în cea mai mare parte de origine țărănească, dar o anumită instrucție eronată le-a dat gustul exclusiv pentru viața citadină și birocratică. A venit vremea ca această stare de lucruri să sfârșească”^[27].

Din punct de vedere ierarhic, toate celelalte instituții de pregătire și educare a tineretului – Straja Țării, Pregătirea Premilitară, taberele de muncă ale Inspectoratului general al Muncii de Folos Obștesc – deveneau subordonate sau trebuiau să colaboreze cu Direcția Serviciului Social. Practic, Serviciul Social devenea ultima etapă în educarea și instruirea tineretului în spirit patriotic și de supunere față de Rege și Noul Regim. În fiecare localitate – rurală sau urbană – Serviciul Social urma a fi implementat prin Căminele Culturale, în care urmau a se înscrie toți reprezentanții autorităților locale.

În primăvara anului 1939 încep pregătirile pentru prima campanie a serviciului social. Colaborarea cu Ministerul Educației Naționale a fost decisivă în implementarea acestui nou program: au fost trimise adrese tuturor universităților și școlilor superioare din România, cerându-li-se trimiterea de date statistice cu privire la absolvenți. Plecând de la aceste date, Serviciul Social al Tineretului urma să repartizeze absolvenții spre Școlile SST. Au fost proiectate 33 de astfel de școli, defalcate pe sexe, tipurile de pregătire fiind: Școli de Inițiere SS și Școli de Comandanți / Comandante SS (conducători de Cămin Cultural), cu o capacitate de pregătire de 3.708 cursanți sau cursante. Cursurile aveau o durată de 4 săptămâni, programul instructiv derulându-se pe 2 axe: pregătirea teoretică („Serviciul Social – cerință a timpului”) și aplicații practice (atât în școală, cât și în sat)^[28]. Datele statistice cu privire la capitalul cultural, etnia, vârsta și inserția economică a cursanților școlilor SS relevă câteva particularități asupra cărora merită insistat, analiza bazându-se doar pe școlile pregătitoare de băieți.

Sursa: ANIC Fond Fundația Culturală Regală. Centrala, dosar nr. 99/1939, f. 165-194.

În momentul implementării, Serviciul Social nu era un program exclusivist etnic. Ceea ce se remarcă este ponderea destul de mare a evreilor (10,5%), dar această situație nu va dura mult timp. Printr-o dispoziție a Serviciului Social al Tineretului din 23 august 1939, comandanții de Școli SS au fost obligați să facă o verificare a cursanților din punct de vedere etnic și eliminarea celor care nu sunt români. Această măsură a provocat reacții diverse. Spre exemplu, comandantul Școlii de fete SS din Satu Mare atrăgea atenția că „toate aceste minoritare s-au încadrat bine în școala noastră și au lucrat conștiincios”, în cele din urmă luându-se decizia ca persoanele „care vor, [să] rămână pentru continuarea practicii pe teren, iar celelalte rămân la dispoziția Fundației”. În schimb, comandantul Școlii de Băieți SS din Chișinău constata că „în urma dispoziției de lăsare la vatră a echipierilor minoritari, efectivul școlii noastre micșorându-se simțitor, s-au putut alcătui numai 4 echipe de câte 17 inși. După primirea dispozițiunii prin care se permite preoților echipieri prestarea Serviciului Social în parohie, două echipe au rămas numai cu 15 persoane”^[29]. Motivul care a stat la baza acestei măsuri nu este clar: iminența războiului, teama de „sabotaj”.Cert este că au fost excluși toți minoritarii.

Grupa de vârstă 23-30 de ani are o pondere de aproape 2/3 în cadrul acestui eșantion, aproximativ aceeași pondere având-o și categoria celor fără ocupație. Absolvenții și absolventele de studii superioare încadrate în Serviciul Social erau în număr de 1.748, adică 54,45%. Cumulați și cu absolvenții de școli normale, ceea ce rezultă este un număr de 2.293 de tineri cu studii superioare și medii. Dacă reamintesc faptul că prestarea Serviciului Social condiționa eliberarea diplomei de licență (sau de absolvire), cifrele menționate mai sus pot fi, de fapt, promoția profesioniștilor intelectuali ai anului 1938/1939.

Date de identificare socială pot fi obținute și prin analizarea fișelor individuale ale cursanților Școlilor SS. Fișa era extrem de elaborată, pe lângă datele de identificare fiind adăugate rubricile Arborele genealogic, Comportarea în organizațiile Serviciului Social, Antropometrie, Performanțe sportive, Antecedente medicale și Starea sănătății. Suspendarea intempestivă a Serviciului Social a lăsat multe dintre aceste fișe descompletate, rămânând doar datele pe care cursanții erau obligați să le ofere în momentul înscrierii în Școlile SS. Ca și eșantion am ales cea de a doua serie a Școlii pregătitoare de băieți SS din Satu Mare, cu un număr total de 57 de cursanți (47 români, 6 evrei, 2 maghiari, 1 german; 1 respondent nu și-a precizat naționalitatea), cu o medie de vârstă de 26 de ani (pe grupe de vârstă: 19-25 ani: 30 de cursanți; 26-30 ani: 18 cursanți; 31+: 9 cursanți). Dintre aceștia 34 erau născuți în mediul rural, în timp ce 23 în urban, dar în 1939 domiciliul stabil în rural îl mai aveau 25 (iar 32 la oraș). În privința capitalului cultural, 46 aveau studii superioare, în timp ce 11 erau absolvenți de școli secundare (în special școli normale). În privința originii sociale, dintre cei 57 de respondenți 32 se considerau de origine rurală (fii de țărani), în timp ce 25 erau „orășeni” (fii de burghezi, funcționari sau de profesori universitari^[30]). Aceste diferențe se reflectă și în starea materială: 23 se considerau săraci, 9 având o stare materială medie, iar 16 o situație cel puțin bună (9 dintre respondenți nu au precizat acest aspect). Perioadele de sărăcire ale familiilor respondenților au fost cu precădere războiul și marea criză economică, dar pentru unii dintre aceștia sărăcirea s-a datorat și decesului unuia dintre părinți (în special tatăl) sau de efortul financiar al părinților pentru susținerea financiară a studiilor copiilor. În privința locului de muncă, 20 s-au declarat șomeri sau fără ocupație, 9 funcționari publici, iar 5 liber-profesioniști. Restul de 23 erau ingineri, învățători, preoți, cantori bisericești sau studenți. La rubrica preocupări intelectuale (cu răspuns multiplu) preferințele erau: economie – 23 de respondenți, muzică – 19, filosofie – 17, istorie – 16, pedagogie – 15, desen – 15, politică – 14, tehnică – 14, juridic – 12, poezie – 12, medico-biologic – 11, fizico-chimic – 10, matematică – 9, pictură – 9, militar – 8 și psihologie – 2 (dintre cei 57 de respondenți, 7 nu și-au precizat opțiunile, iar 2 considerau că nu au preocupări intelectuale). La capitolul limbi străine cunoscute, de departe franceza domina (40 de respondenți), urmată de germană (17 respondenți), maghiară (8 respondenți), în timp ce 13 respondenți nu cunoșteau nici o limbă străină^[31].

Sursa: Curierul Serviciului Social, an V, nr. 7 din 23 iulie 1939.

În scurta sa existență (având în vedere că implementarea Serviciului Social a început la 1 iunie 1939 și suspendat la 13 octombrie 1939) școlile au format 131 de comandanți SS, 107 comandante SS și 15 maestre, toți aceștia fiind salariați în cadrul acestui serviciu. De altfel, după suspendarea serviciului, mulți dintre ei vor fi transferați la diferite ministere sau direcții administrative^[32].

Campania Serviciului Social din 1939 a fost poate apogeul cercetării monografice a satului românesc, fiind trimise simultan echipe în 128 de sate din 51 de județe ale României. De această dată, cercetarea sociologică a Serviciului Social propunea și o anchetă inedită, implementată prin intermediul Căminelor Culturale. Ancheta urmărea să obțină date despre „fiii satului ridicați pe treptele sociale și domiciliați departe de sat”, cu referire la nume, profesie, adresă. În plus, se cerea verificarea faptului dacă persoana în cauză păstrează sau nu legătura cu satul natal. Inițiativa poate fi interpretată ca o încercare de evaluare a gradului de comunicare socială între mediul rural și cel urban, dar și creionarea unor traiectorii de migrare interregională în România Mare^[33].

Nu au lipsit nici eforturile de popularizare a activității prestate în cadrul Serviciului Social. În acest sens, Fundația Culturală Regală edita seria Cartea Echipelor, care reunea însemnările echipierilor din timpul activității de teren, mai ales campaniile monografice din  1938 și 1939. Scrise cu mai mult sau mai puțin talent literar, aceste pagini evidențiază o lume rurală uitată, un popor reticent și timorat de prezența tinerilor echipieri, dar și studenți care se simțeau mai degrabă „obligați” să facă acest serviciu. O reticență născută din sărăcie, numeroase lipsuri și din percepția asupra statului ca un asupritor. Iată ce notează Laurențiu Fulga Ionescu în timpul misiunii sale în satul Bogați – Dâmbovița în iulie 1938: „Dânșii [țăranii] cred că o Echipă Regală este, prin excelență, nu un motor de forțe vii […] ci din contră o simplă adunătură de oameni, veniți pentru a împărți bani, obiecte și alte necesități. […] Un caz destul de elocvent: la o șezătoare. Șeful echipei le-a amintit, le-a vorbit frumos despre legământul, despre credința noastră, le-a explicat scopul sosirii noastre aici, și în tăcerea care stăpânea sătenii, un glas răgușit, iritat, a azvârlit apostrofa printre dinți:

Mai bine ne-ai aduce mălai și bani, decât să ne faci școală și abator”^[34].

Aceeași reticență și la moții din Apuseni, plastic surprinsă de Miron Radu Paraschivescu. „Moții sunt […] ostili oricărui vizitator, străini, închiși. Tăcuți. Muți ca de piatră. Printre buzele lor strânse rareori mijește floarea deschisă a zâmbetului; chipul lor macru, ars de vânturile și de soarele înalturilor, se luminează greu în fața primului venit.

Cu atât mai mult, cu cât acești prim-veniți, care erau echipierii Fundațiilor de acum trei ani, apăreau în uniformele kaki, de tăietură militărească – niște adevărate solii ale stăpânirii. Și pentru țăranii noștri, stăpânirea n-a izbutit să însemne în trecut decât dajdie, prestație, oprimare”^[35].

Această reticență a afectat mai ales latura științifică a echipelor studențești, anchetele sociale. Speriați că „biruri noi ne pândesc” răspunsurile legate de producția agricolă sau inventarul agricol au fost lipsite de relevanță sociologică. Pentru țăran, „tocul domnului de la oraș și foaia ceea de hârtie tipărită, reprezintă – pur și simplu – niște tunuri, niște mitraliere, mici, dar sigure. În gândul lui, vede cum au să i se ridice la toamnă bucatele, cum or să-i fie confiscate vitele, păsările, dacă nu și casa”^[36].

Cu greu par a se fi lăsat țăranii convinși că scopul era altul; poate că și acesta a fost un motiv pentru care campaniile din 1934-1939 s-au repetat în anumite sate. Dorința de a câștiga încrederea oamenilor, de a contribui la o schimbare vădită a satului, de a inocula țăranului o altă imagine a Statului: „Studenții echipieri servesc aparatul de Stat în numele căruia se și prezintă; ei arată poporului o altă față a stăpânirii – cu totul [de]osebită de jandarm, de primar, perceptor și pretor – o înfățișare plină de grijă și de frăție față de norod”^[37].

Țăranii nu își pot explica de ce „domnii de la oraș”, „oameni cu carte” trebuie să facă „munci grele”. Unii îi consideră „antihriști”, alții intuiesc iminența unui război sau a unei confruntări între „comuniști” și „naționaliști”; oricum ar fi, „au ei boierii ăia de sus socotelile [dum]nealor… O fi mirosind de vreun război… vrea să se dea bine cu noi…”^[38].

În cele din urmă, „moda echipierilor” începe să pătrundă în sate. „Da eu văd că parcă s-a mai deșteptat satul, că înainte ședeau țâncii pe toate drumurile cu deștile-n nas și nu-ți da unu bună ziua, dar acum de când cu moda asta, orice plod mai răsărit ridică mâna și-ți zice Sănătate… Așa i-a învățat domnii ăia regali…”^[39].

Proiectul Serviciului Social nu a durat mult, dar pentru unii a însemnat dovada clară a validității propriei ideologii. Iată-l pe Miron Radu Paraschivescu, comunist autentic încă din interbelic, care credea că principala moștenire a Serviciului Social a fost o nouă viziune asupra muncii, anume devălmășia. „Ideea însăși de a lucra în echipă era cu totul nouă și revoluționară în România. Ea aparține zilelor de mâine, zărilor noi care se deschid lumii, acelei lumi unde toți oamenii muncesc, învață și biruie pentru toți. Lumea unde legea nu o face partea, ci întregul”^[40]. Alții accentuau latura spirituală: „România încearcă astăzi o puternicie spirituală. Noi nu realizăm practic nimic. Noi formăm oameni. Nou nu facem cărămidă și șanțuri, ci învățăm sufletele să simtă românește. Noi creăm o Românie de elită, prin cultură, sănătate și însuflețire. Căci avem cu toții o presimțire. Ziua de mâine nu va însemna război – va însemna din contră biblioteci și cămine culturale. României nu-i este teamă de război, ci vrea apropierea de Dumnezeu”^[41]. „Dacă noi, generația de acum, vom ști să răspundem bine imperativelor vremii și ne vom îndeplini datoria în întregime, ne va aștepta binecuvântarea lui Dumnezeu și recunoștința eternă a Neamului”^[42].

Lucrările din care am redat aceste fragmente erau concepute ca instrumente de propagandă dar, chiar și așa, diferențele „ideologice” între echipieri sunt mai mult decât vizibile. E drept, și unii și ceilalți, afirmau imperativul disciplinei și al organizării. Interacțiunea dintre echipieri, însă, nu s-a transformat în melanj, ci pare-se că a accelerat disoluția Serviciului Social.

Sfârșitul Serviciului Social

Sunt mulți analiști ai fenomenului legionar care trasează o linie de distincție în evoluția acestei mișcări, încercând să arate că era post-codrenistă devine una a violenței explicite împotriva statului român. Astfel, prin asasinarea lui Codreanu „mișcarea legionară își pierdea capul, iar legionarii aveau să arate că și-au pierdut la rândul lor capul prin felul în care vor acționa. România intra într-o zodie a crimei, pe al cărei eșafod contribuția de până atunci a legionarilor numărase trei victime: Constantin Manciu, I.G. Duca și Mihail Stelescu”^[43].

Ceea ce interesează în acest caz este asasinarea lui Armand Călinescu la 21 septembrie 1939, al doilea premier al României care cădea sub gloanțele legionarilor. Legătura dintre acest asasinat și suspendarea Serviciului Social poate fi o simplă speculație, pentru că documentele de arhivă nu atestă acest indiciu în mod explicit. Motivul acceptat este acela al izbucnirii celui de al doilea război mondial la 1 septembrie 1939. Economisirea oricărei sume de bani pentru efortul de înzestrare a armatei devenea obligatorie.

Ipoteza conform căreia Serviciul Social devenise o pepinieră a agitației politice se confirmă printr-o scrisoare trimisă Ministerului de Interne de către Dimitrie Gusti, la 30 septembrie 1939. Aspectele detaliate sunt cele ale disciplinei, Gusti precizând că „în 31 de centre, cu peste 3.000 absolvenți și absolvente, doar 28 au fost pedepsiți, pentru abateri disciplinare de la Regulamentul vieții de tabără, fără niciun sigur caz de solidarizare cu nebuneasca psihoză politică, care au determinat sancțiunile autorităților de Stat”. Mai mult, Serviciul Social „nu va îngădui, în niciun chip, ca sub auspiciile ei și sub mantaua ei, să se furișeze spirite viclene și neoneste”. Dar tot în această scrisoare, Gusti solicita Ministerului să-i comunice „de urgență absolut toate datele pe care Siguranța Statului le posedă asupra personalului Fundației Culturale Regale […], urmând să-mi fie adresate personal și confidențial”^[44].

În ciuda acestor asigurări, decizia de suspendare a Serviciului Social părea să fi fost luată. Într-o scurtă scrisoare adresată regelui Carol al II-lea din 7 octombrie 1939, Dimitrie Gusti „roagă respectuos pe Majestatea Voastră să-mi aprobe suspendarea funcționării Serviciului Social decât pe ziua de 13 octombrie cel mai devreme, când se încheie un an de activitate de la înființare”. De asemeni, solicita o audiență la rege pentru a-i putea face propuneri „relativ la grelele probleme de momentană lichidare a Serviciului Social, în primul rând privitoare la personalul numeros, rămas în disponibilitate, și mai ales la acei 240 de comandanți și comandante crescuți în spiritul și în cultul persoanei Majestății Voastre”. Ceea ce i se trimite acum regelui este și lista a patru persoane din cadrul Serviciului Social care fuseseră arestate și apoi eliberate în cadrul campaniei de represalii împotriva legionarilor^[45].

Impactul acestei inițiative asupra tinerilor care au participat la acest serviciu a fost unul semnificativ. Nicolae Dunăre, echipier al Serviciului Social, în discuțiile avute cu Zoltán Rostás în deceniul înghețat (anii 80), afirma că Serviciul social a fost „o instituție excepțională, care a și creat intelectuali orientați și spre centru, și spre stânga, și spre dreapta. Și opinia publică îi așeza cum trebuie cu vremea, și realitățile sociale. Dar se creau oameni care cunoșteau fenomenul țărănesc în primul rând”^[46]. Însemnarea din 6 iunie 1940 din jurnalul lui Miron Radu Paraschivescu, om de stânga, vorbește de la sine despre caracterul mobilizator al acestei inițiative: „Cu toată singurătatea mea, sau poate de aceea, simt o puternică nevoie de a mă dărui. Comunismul, asta a însemnat pentru mine. Serviciul social, la fel. […] Mi-a trebuit un steag sub care să lupt. Îl am, sau, mai curând, îmi place să sper că îl am”^[47].

Ambiția lui Gusti era să creeze și un Minister al Serviciului Social, adică independența financiară totală. Serviciul social „se ocupa de culturalizarea satelor”, „era un serviciu cultural, social, sanitar care urmărea problemele acestea în lumea satelor. […] Și organul lor de execuție era Căminul cultural, și bineînțeles direcția generală a Fundațiilor Culturale Regale Principele Carol”. Cei încadrați în acest serviciu era „numai oameni terminați, inclusiv învățători, cu școală normală, seminariști, preoți, înainte de a căpăta un serviciu. Nu căpătau serviciu, dacă nu urmau această școală, această cercetare pe teren în cadrul acestei școli”^[48]. Gheorghe Retegan, un alt membru al școlii gustiene angrenat în acest proiect, considera că Serviciul social ar fi trebuit să funcționeze ca un mecanism de repartizare a absolvenților de studii superioare în zonele rurale, „fiindcă se spunea că mulți din tinerii noștri absolvenți de facultăți n-au niciun fel de legătură cu satul. Sigur că era așa. Dar eu țin minte că la facultate (Litere – nota mea) cei mai mulți eram cam rurali, nu urbani. Probabil că la medicină sau la arhitectură și, mai știu eu, la științe, chimie și astea, erau mai mulți urbani decât rurali. Pentru asta trebuie luată legea aia”^[49].

În schimb, desființare Serviciului Social este pusă pe seama lui Constantin Argetoianu, un spirit conservator care întrezărise și latura militantă a acestei activități: „Argetoianu a fost crud cu noi. Îi era teamă de orientările spre stânga sau spre dreapta ale absolvenților de studii, de facultăți… Și i se părea lui că dacă ăștia încep să cunoască satul, și dacă umblă prin sat… Era deștept Argetoianu! Și-a dat seama că ăștia vor deveni un element mobilizator, transformator”^[50]. Însemnarea din jurnalul regelui Carol denotă faptul că el însuși ar fi fost obligat să renunțe la această inițiativă: „Vineri 13 octombrie 1939: E o zi tristă pentru mine. Se pune în aplicare suspendarea Serviciului Social. Ceaa ce visasem, ceea ce fusese un ideal pe care-l întrezăream din vremuri de bejănie a fost îndepărtat din cauza unor nemulțumiri pe care eu continui a le considera ca fictive și care, desigur, au fost pricinuite de o prea mare dorință a lui Gusti să facă bine. L-am frânat cât am putut, dar tot mi-a scăpat printre degete”^[51]. Desființarea la 8 septembrie 1940 a Străjii Țării, pe care regele o considera „baza viitorului”, însemna sfârșitul proiectului de inginerie socială gândit de Carol al II-lea. Nici succesul proiectului legionar nu va dura mai mult de 5 luni. Două experiențe vremelnice care deschideau calea unei jumătăți de veac de îngheț totalitar. „Cine are tineretul, are viitorul” ^[52], clama Iosif Gabrea, conferențiar la Universitatea din București, într-un panegiric adresat Străjii Țării. Analizate corect, devine evident că proiectele de inginerie socială – Straja Țării, Legea muncii de interes obștesc, Serviciul Social – vor deveni surse perene de inspirație pentru național-comunismul lui Ceaușescu.

Jurnalul lui Petre Comarnescu rezumă atât evoluția acestor proiecte de inginerie socială, dar și puterea de seducție pe care a avut-o dictatura regală a lui Carol. Deși frugal în descrierea evoluțiilor politice după 1934 și chiar cu o perioadă de „tăcere” între 1938-1940, jurnalul surprinde radicalizarea mediului social prin însemnări „colaterale”. Astfel, aflat în septembrie 1935 la băi la Breaza, Comarnescu nu poate să nu observe noi manii care pun stăpânire pe spațiul public: „mania cercetașilor, străjerilor etc, Sănătate”^[53]. Contaminarea vieții publice provoacă falii și în cercul său de prieteni, acum deveniți „foști”: „Îmi văd mult mai rar foștii prieteni – Mircea Nicolau, Emil Botta, Horia, Arșavir, Adania – pentru că ei sălășluiesc într-o atmosferă de ratare și dezagregare spirituală în care eu nu cred și nici nu am nevoie de ea. Krankheit der Jugend… Nici cu Vulcănescu și ceilalți mai apropiați nu mă mai văd decât foarte rar”^[54]. Elucidări ale stării tinerei generații mai aduce abia în primăvara anului 1941, după sfârșirea celor două dictaturi – carlistă și național-legionară – care au pus capăt viselor radicale ale multora. „Cioran, Noica și poate Eliade (acum în străinătate) nu văd nici acum realitatea. Cioran credea că Legiunea va sta o eternitate la putere și s-a grăbit să fie cu ea”^[55].

Totuși, Comarnescu a fost și el înșelat de caracterul insidios al regimului carlist, părând gata să se pună în slujba noului regim. Cel puțin asta artă un schimb epistolar purtat cu Constantin Noica în 1938, schimb ce relevă adâncimea derivei provocate de schimbările politice. „Suferi, dar suferi în gol, Dinule. Abandonezi cultul înțelepciunii. Iar politicește mergi contra interesului Țării, care, o cred sincer, pare a intra într-o eră de solidaritate și creație pe care intelectualii și înțelepții nu o pot decât saluta cu îmbucurare”. Replica lui Noica descinde tot din registrul spiritului colectivist: „Căci nu numai că înțeleg a rămâne intelectual, dar nădăjduiesc a lucra cu mai multă îndârjire decât oricând, tocmai pentru că intelectualitatea mea slujește și alt ideal decât cel personal, ca până acum”^[56]. Ambii vor face compromisul cu puterea în timpul regimului comunist.

NOTE: 

[1] Sorin Lavric, Noica și mișcarea legionară, p. 137.

[2] Vezi Legea pentru completarea unor dispoziții din legea pentru învățământul universitar, în Monitorul Oficial nr. 69 din 24 martie 1937. Cunoscută și sub numele de legea Angelescu – Goangă, cele două personalități fiind considerate principalii promotori ai acestor măsuri de reprimare a asociațiilor studențești. De altfel, pentru atitudinea sa intransigentă și inflexibilă față de „studențimea naționalistă” rectorul clujean Florin Ștefănescu – Goangă va cădea victima unui atentat în data de 28 noiembrie 1938. Vezi Maria Someșan, Universitate și politică în deceniile 4-6 ale secolului XX, București, Editura Universității din București, p. 164-172.

[3] ANIC, Fond Ministerul Educației Naționale. Direcția Învățământului Superior, dosar nr. 721/1937.

[4] Monitorul Oficial nr. 30 din 7 aprilie 1937, Partea a III^a: Dezbateri parlamentare. Senatul.

[5] Carol al II-lea, Însemnări zilnice 1937-1951, ed. Viorica Moisiuc, Nicolae Rauș, București, Editura Scripta, Vol. I, 1995, p. 70.

[6] ANIC, Fond Fundația Culturală Regală. Centrala, dosar nr. 64/1937, f. 16-18 (proiectul a fost publicat și în Curierul echipelor studențești, an III, nr. 4 din 5 iulie 1937, p. 5).

[7] Ibidem, f. 20.

[8] Ibidem, f. 21.

[9] Ibidem, dosar nr. 66/1937, f. 30-31.

[10] În Curierul echipelor studențești, an II, nr. 1 din 5 iulie 1936, p. 1.

[11] Cărturarii României de mâine, în Curierul echipelor studențești, an II, nr. 9 din 30 august 1936, p. 1.

[12] Sabin Manuilă, Generalizarea operei constructive la sate prin metoda educativă, în Curierul echipelor studențești, an II, nr. 11 din 13 septembrie 1936, p. 1.

[13] Vezi Anton Golopenția, Bilanț cu privire la Arbeitsdienst, în Curierul echipelor studențești, an II (seria a doua), nr. 2 din 15 ianuarie 1937, p. 3.  Organizarea muncii obștești în alte state, în loc. cit., an III, nr. 4 din 5 iulie 1937, p. 2. De fapt, acest număr face un lobby puternic ideii de muncă obștească obligatorii în România, ideea fiind abordată și de Dimitrie Gusti și Henri Stahl.

[14] Dimitrie Gusti, Despre știința națiunii românești și serviciul social obligator al studențimii, în Sociologie românească, an II, nr. 1 din ianuarie 1937, p. 3.

[15] Guvernul Renașterii Naționale. Noua Eră Constituțională (album omagial), București, Tiparul românesc, [1939], p. 9.

[16] Tot în acest an, lupta împotriva legionarilor devine tot mai dură. Arestarea lui Codreanu și condamnarea sa la 10 ani de muncă silnică a fost primul pas în lichidarea sa efectivă. Turneul european al regelui Carol al II-lea din toamna anului 1938, urmat de o scurtă întrevedere la Berghoff cu Adolf Hitler, pare să-l convingă că germanii nu puneau mare preț pe mișcarea legionară. Impotența occidentalilor în fața expansionismului nazist era deja realitate în urma Acordului de la Munchen (29-30 septembrie 1938) care pecetluise soarta Cehoslovaciei. Carol era convins că prin eliminarea liderilor legionari putea să „înghețe” șansele unui război civil intern, un scenariu indezirabil în noua conjunctură internațională.

[17] Theodor Vlădescu, Frontul Renașterii Naționale (origina și doctrina), București, 1939, p. 14, 16, 30.

[18] Guvernul Renașterii Naționale. Noua Eră Constituțională, p. 14.

[19] Ibidem, p. 21

[20] Armand Călinescu, Noul Regim (cuvântări 1938-1939), București, Imprimeria Națională, 1939, p. 63.

[21] Monitorul Oficial nr. 257 din 4 noiembrie 1938. Această lege stipula că „învățământul superior se predă în Universități, Politehnici și Academii de Înalte Studii și Comerciale”. În categoria politehnicilor erau incluse cele de la București și Timișoara, iar academiile sau facultățile de științe agricole erau cele de la Cluj, București și Chișinău și Academia de Arhitectură din București. Art. 15 definea școlile speciale ca „școli de învățământ intermediar între învățământul superior și cel secundar”, profesorii din aceste instituții fiind asimilați conferențiarilor, iar maeștrii – asistenților universitari. Școli speciale deveneau academiile teologice, de arte frumoase (București și Iași), de muzică și artă dramatică (București, Cluj, Iași), de muzică religioasă (București), Școala de arhivistică (București) și Institutul de Educație fizică (București).

[22] Zoltán Rostás, Atelierul gustian, p. 48-49.

[23] Carol al II-lea, Însemnări zilnice 1937-1951, vol. I, p. 194-195, 218.

[24] ANIC, Fond Președinția Consiliului de Miniștri. Jurnale, dosar nr. 476/1938, f. 31-32.

[25] ANIC, Fond MEN, dosar nr. 837/1938, f. 80, 85.

[26] Vezi Fundația Culturală Principele Carol – Serviciul Social, Îndrumător al muncii culturale la sate, 1939, nr. 9, p. 5-22.

[27] Dimitrie Gusti, Principiile și scopurile Serviciului Social (Biblioteca Serviciului Social), București, Fundația Culturală Regală Principele Carol, 1939, p. 19.

[28] ANIC, Fond Fundația Culturală Regală. Centrala, dosar nr. 99/1939, f. 326-329, 381.

[29] Ibidem, f. 219, 282.

[30] La această Școală pregătitoare era înscris și fiul prof. univ. Vintilă Mihăilescu din București. De semnalat că Vintilă Christian, la rubrica activități sociale, menționează participarea sa la construirea mausoleului Moța-Marin.

[31] Ibidem, dosar nr. 164/1939 – „Fișe individuale ale echipierilor care au prestat Serviciul Social. Școala de echipieri Satu Mare” (completate la 30 august 1939).

[32] Vezi Ibidem, dosar nr. 15/1940 – „Situația nominală a salariaților fostului SS, care au fost repartizați în 1940”.

[33] Ibidem, dosar nr. 21-22/1939 – „Liste cu fiii satului ridicați pe treptele sociale”.

[34] Laurențiu-Fulga Ionescu, Campania a IIa 1 iulie – 1 octombrie 1938 Bogați – Dâmbovița, București, Fundația Culturală Regală Principele Carol, 1939, p. 93-94.

[35] Miron Radu Paraschivescu, Oameni și așezări din Țara Moților și a Basarabilor, București, Fundația Culturală Regală Principele Carol, 1938, p. 27-28.

[36] Ibidem, p. 33.

[37] Ibidem, p. 52.

[38] Constantin Gheorghe, Moș Trian (însemnările unui echipier), București, Fundația Culturală Regală Principele Carol, 1938, p. 24-25.

[39] Ibidem, p. 38.

[40] Miron Radu Paraschivescu, Pâine, pământ și țărani, Craiova, Fundația Culturală Regală Regele Mihai I, 1943, p. 120.

[41] Laurențiu-Fulga Ionescu, Campania a IIa, p. 232.

[42] Ion Apostol, Mărturisirile unui echipier, București, Fundația Culturală Regală Principele Carol, 1939, p. 29.

[43] S. Lavric, Noica și mișcarea legionară, p. 156-157.

[44] ANIC, Fond Fundația Culturală Regală. Centrala, dosar nr. 219/1939, f. 9-10.

[45] Ibidem, f. 15-19.

[46] Zoltán Rostás, Parcurs întrerupt (discipoli din anii 30 ai școlii gustiene), București, Editura Paideia, 2006, p. 28.

[47] Miron Radu Paraschivescu, Jurnalul unui cobai, ed. Maria Cordoneanu, Cluj, Editura Dacia, 1994, p. 62.

[48] Zoltán Rostás, Parcurs întrerupt, p. 94-95.

[49] Ibidem, p. 337.

[50] Ibidem, p. 71.

[51] Carol al II-lea, Însemnări zilnice 1937-1951, ed. Viorica Moisiuc, Nicolae Rauș, București, Editura Scripta, vol. II, 2003, p. 245-246.

[52] Iosif Gabrea, Școala și Străjeria în pregătirea tineretului, București, Editura Bucovina Torouțiu, [1938], p. 8.

[53] Petre Comarnescu, Pagini de jurnal, ed. Traian Filip, Mircea Filip, Adrian Munțiu, București, Editura Noul Orfeu, 2003, vol. I, p. 150.

[54] Ibidem, p. 155 (11 noiembrie 1935).

[55] Ibidem, p. 210.

[56] Ibidem, p. 212, 214.

Din acelasi volum:

• ”Universitatea interbelica a sociologilor gustieni” (studiu introductiv)
• The Gustian Sociologists in the Interwar University (abstract)

De acelasi autor:

• Invatamantul superior in Romania interbelica: de la „supraaglomerarea universitatilor” la „somaj intelectual”
• O identitate disputata in Romania interbelica: intelectualul. Intre tribulatii generationale si diferente specifice (I)
• O identitate disputata in Romania interbelica: intelectualul. Intre tribulatii generationale si diferente specifice (II)