„Partea forte a gustismului” [extras din vol. Strada Latina nr. 8]

„Partea forte a gustismului” 

CONSTANTIN MARINESCU 

extras din Zoltán Rostás, Strada Latina 8. Monografişti şi echipieri gustieni la Fundatia Culturala Regala „Principele Carol”, Curtea Veche, 2009

I. 

–  Aţi amintit că la început aţi făcut Teologia.

– Da.

– Aţi terminat-o?

– Am terminat… sigur! Am terminat şi Teologia. Tata a vrut să mă fac preot. Dar el, săracul, a murit şi… Dacă mai e nevoie să dăm… Nu, nu, nu. L-am cunoscut însă prima oară la seminarul central.

– Pe Gusti?

– Da, era ministrul învăţământului.

– Deci în ’31-32?

– Da. Domnule, cum să-ţi spun? Eu eram elev seminarist, şi… ai dat drumul cumva la magnetofon?

– Da, da.

– A… Eram elev seminarist, şi acolo, la centenarul… la centenarul seminarului a venit, bineînţeles, ministrul învăţământului. A făcut asupra noastră, asupra elevilor – eram în majoritate zdrobitoare copii de ţară – a făcut o impresie extraordinară. Cum? Cu eleganţa, nu atât vestimentară, cât cu eleganţa lui în comportare, în vorbire, avea vorbirea aia a lui fluentă şi foarte apropiat, aşa, zâmbea tot timpul… M-a cucerit! Nu ştiam că o să-l mai cunosc pe Gusti. Pentru ca după aceea, în anul doi de facultate, să fiu poftit de nişte colegi la şcoala de echipieri de la Stăneşti… Am făcut această şcoală, a venit şi Gusti, deci l-am cunoscut a doua oară. Ne-a ţinut şi el o prelegere. Dar acolo şcoala a fost condusă de Neamţu, Stahl şi Golopenţia. Am făcut această şcoală, pe urmă am fost numit şef de echipă la Beregsăul Mare, Timiş-Torontal. Între Jimbolia şi Timişoara era satul.

– Dar încă nu aveaţi studiile terminate atunci.

– Nu, eram student. Dar eram şeful echipei monografice. Echipele de vară.

– Nu echipele de acţiune erau?

– Alea sunt, echipele studenţeşti.

– Echipele regale.

– Echipele regale, cum erau numite, da. Şi acolo am condus echipa asta. Am unele realizări acolo, despre care vorbea în volumul Sate şi echipe[1] un gazetar al epocii, Horia Niţulescu.

– Unde a apărut?

– Nu, este un volum, o să ţi-l arăt eu, îl am. Şi vorbea despre nişte realizări. Am făcut o operaţiune de serovirulizare a porcilor. Ei aveau acolo preocuparea asta. Fiindcă aveam model: lângă Beregsău era un sat de şvabi, Săcălaz, care, domnule, trăiau acolo în nişte condiţii economice extraordinare, tocmai prin creşterea porcilor, păsărilor, şi noi am vrut să stimulăm şi noi acolo. Că aveam medic veterinar în echipă… Cum erau alcătuite echipele.

– Staţi puţin, să nu anticipăm. Deci, vorbeaţi de anii de facultate. Pe Gusti l-aţi audiat?

– Sigur că da. Eram student la teologie şi l-am audiat la şcoala din Stăneşti, cum v-am spus. După aceea am fost şeful echipei regale din Beregsău, am venit şi în vara următoare, mi-am dat Licenţa, după aceea  am intrat comandant la Serviciu Social.

– Spuneaţi că la Şcoala de la Stăneşti aţi fost invitat de prieteni. Această invitaţie se făcea prin Gusti, adică Gusti verifica…

– Nu, selecţia o făcea Neamţu. Se interesa prin echipierii mai vechi: „Măi, dacă aveţi băieţi buni, care vor să lucreze, să activeze pe vară”… Şi în felul aceasta am fost racolat şi eu.

– Pe dumneavoastră ce v-a motivat?

– Domnule, mi-a plăcut această chemare, ca oricărui tânăr dornic să se afirme. De la început am avut o înclinare pentru oratorie. Îmi plăcea să vorbesc maselor, mulţimii, la şezători… Acestea m-au atras foarte mult. M-am dus acolo şi am făcut un lucru bun, acolo la Beregsău.

– Cât a durat Şcoala de la Stăneşti? Cam două săptămâni?

– Trei săptămâni. Domnule, acolo veneau toţi şi ţineau prelegeri pe cele patru secţii: cultura muncii, cultura minţii şi  care mai erau…

– A sănătăţii şi a sufletului.

– Aşa, astea erau cele patru secţii. În funcţie de condiţiile istorice, condiţiile… Şi sociologia, bineînţeles. Asta ne-a predat-o Stahl, şi asta ne-a fascinat atunci. Seara făceam cu el discuţii, aplicaţii, un fel de seminarizare. Şi-mi aduc aminte de Boia…

– Aurel Boia.

– Da, acela care se ocupa de stenodactilografia şi era ucenicul lui Stahl, că Stahl a avut sistem de stenodactilografiere. Boia… hai să vedem, care vorbeşte mai curat româneşte. Şi în toată prelegerea de două ore din ziua aceea a lui Stahl un singur neologism am găsit, şi anume „cultural” de la expresia „căminul cultural” /râde/. Vă daţi seama ce accesibil, dar ce fluenţă, ce proprietate a exprimării. Totul era masiv, totul era substanţial. Ei, Neamţu vorbea de probleme organizatorice. El era niţel mai rigid, dar foarte organizat. Tineret, echipă, conducere, administraţie – ăsta era la început sectorul lui. După aceea probleme medicale, doctorul Tiberiu Ionescu, el ne-a ţinut prelegeri mari. Şi-l aducea din când în când pe Sabin Manuilă în probleme de statistică, de medicină demografică. Ei, pe urmă probleme din acestea mai puţin importante despre publicaţii etc., etc. cu Macarie, Nae Popescu, care erau de pe atunci ajutoarele lui Neamţu.

– De ce a fost Stahl supărat pe Iacob Mihăilă?

– Cunosc problema, staţi puţin. Era mai târziu, când am făcut şcoala de comandanţi. Vom reveni. La Şcoala de comandanţi de la Valea Vinului din Năsăud, Mihăilă a făcut un experiment cu noi. El făcuse şcoală în Germania şi făcuse medicină sportivă. Studii de medicină sportivă, nu doar de organizare de tabere, de echipe. Era un tip extraordinar Iacob Mihăilă, să ştiţi. Şi a făcut o experienţă cu noi: cine este în stare să suporte regimul pe  care-l vom impune aici – rămâne, cine nu – se duce acasă la culcuş. Care era regimul? La şase fără un sfert dimineaţa scularea în plină iarnă, ieşeam cu o cămaşă pe noi la înviorare – cum se numea –, după această înviorare ne dădeam vindiacul jos, mergeam la pârâu, ne frecam cu apă rece, inclusiv zăpadă pe piept, pe spate, pe ceafă.

– Ca la armată.

– Ca la armată, dar mai dur regimul ca la armată, să ştiţi. Şi toată ziua, după aceea, stăteam în ger. Care a fost experienţa? Într-una din după-amiezi în marş am pornit către Şanţ, satul Şanţ, unde a rulat filmul acela pe care Gusti l-a dus la expoziţie, Nunta din Şanţ[2]. Am fost acolo la o şezătoare. Ei bine, domnule, tot satul îşi scuipa plămânii tuşind, oameni obişnuiţi să trăiască în frigul acela, iar noi în vindiac, grupul de 60 de inşi, n-aveam nici pe dracu’. Ei bine, regimul ăsta i se părea lui Stahl infernal. Prea dur. Nu, domnule, n-a avut dreptate nicio clipă. L-am experimentat noi după aceea şi în echipele pe care le-am condus noi, în şcolile de echipieri pe care le-am condus, dar şi în viaţa noastră personală. Eu am 72 de ani acuma şi fac gimnastica lui Iacob Mihăilă în fiecare dimineaţă, minimum 40 de minute, şi mă simt ca atunci. Ştiu – am avut multe discuţii cu profesorul Stahl, şi personal, şi în grup –, i se părea infernal, de nesuportat. Nu! L-am experimentat pe pielea noastră! Sigur că da.

– Să mai rămânem un pic la această tabără Stăneşti. La Oradea am întâlnit un maghiar care a participat alături de alţi trei maghiari… Vă aduceţi aminte?

– Daţi-mi un nume, că îi ştiu cam pe toţi.

– A fost unul Bakk, unul Palfi, acest Varo, de care vă spuneam…

– Varo, de ăsta-mi aduc aminte.

– El a păstrat bloc-notesul – şi mi l-a şi împrumutat – în care şi-a notat prelegerile.

– Sigur, păi da şi eu le am. Ce se întâmplă… Eu după aceea, când am venit la Fundaţie, am fost cooptat în conducerea Fundaţiei, am fost la Direcţia căminelor culturale. Nu ştiu dacă v-a căzut în mână, am tipărit în 1947 o carte, Organizarea satului, care urma să fie teza mea de doctorat în sociologie, i-o şi înaintase lui Gusti profesorul Neamţu… Dar s-a întâmplat atunci că sociologia a fost scoasă, chiar în ’47 din învăţământ şi eu am rămas cu lucrarea /râde/. Dar am tipărit-o, e tipărită la Fundaţie, Organizarea satului, în care nu am nimic aproape original. Eu am luat, am prelucrat, am dezvoltat tot ce învăţasem şi tot ce acumulasem eu în aceste diverse şcoli, în care eu cred că pe Stahl l-am ascultat de zeci de ori. De zeci de ori!

– Spuneţi că nu aveţi nimic original, dar faptul că aţi şi experimentat cele învăţate…

– Sigur, le-am dezvoltat. Dar nu e originală lucrarea în sensul că eu popularizam acolo, dezvoltam, amplificam ceea ce învăţasem de la aceşti maeştri ai mei.

– Şi vă aduceţi aminte de băieţii aceştia maghiari?

– De Varo îmi aduc aminte precis, parcă-l văd. Era un tip slăbănog, aşa, brunet… Gândiţi-vă că au trecut aproape cincizeci de ani, dacă nu mai mult…

– Erau izolaţi?

– Nu, nu! Era o frăţie acolo! De fapt asta era atmosfera. Dumneavoastră să remarcaţi, şi mai târziu, că ăsta este marele merit al lui Neamţu. Şi a lui Mihăilă. Ei ce-au zis? Noi pe legionari nu-i contracarăm decât prin mijloacele lor. Adică prin procedeele lor. Tabără fac ei – tabără facem şi  noi, muncă fac ei – muncă facem şi noi, folosesc o anumită terminologie – folosim şi noi o anumită terminologie. Înţelegeţi dumneavoastră? Toată această atmosferă de solidaritate, de amaraderie – dar nu ziceau ostaşii noştri: camarade? Au luat legionarii termenul şi au prostituat-o, au batjocorit-o. Şi noi ziceam, camarade comandant. Erau unii care înţelegeau să-i combată pe legionari prin ocolirea diferitelor formulări. Nu, Neamţu şi Mihăilă au spus, nu domnule, îi contracarăm prin mijloacele lor, că nu sunt ale lor. Nu sunt ale lor! Sunt mijloace clasice ale tuturora, profanate de ei.

– Acum înţeleg. Că eu la un moment dat am avut impresia că şcoala Gusti prin echipele studenţeşti s-a cam deplasat spre dreapta.

– Nu, nu, nu! Direcţia asta… Dragul meu, te rog să mă crezi, îţi vorbesc din inimă, sunt nişte lucruri la care meditez de o viaţă întreagă. Şi am discutat cu Neamţu de atâtea ori, şi aici, la mine în casă, şi la dânsul. Şi l-am provocat chiar, erau unele nedumeriri ale mele. De ce să zicem şi noi „camarade” – spuneam – că o zic ticăloşii ăştia. Nu – el mi-a spus de atâtea ori – este termenul folosit de el – îi contracarăm prin mijloacele lor. Ei făceau o fântână şi scoteau că a făcut-o Căpitanul. A făcut pe dracu’ Căpitanul, au făcut-o ei prin muncă forţată, de fapt, şi prin ostentaţia asta care era numai politică. Eu am făcut staţie de serovirulizare, domnule. Şi am chemat acolo tot satul. Şi am făcut sfeştanie, am cununat concubini. Dar eu n-am chemat, domnule, să fac politică acolo.

Apropo, ca să nu uit, să vă presar o glumă. Reuşim noi la Beregsăul Mare, chiar în primul an de echipă studenţească, să-i convingem să facă closete, în conformitate cu prescripţiile sanitare. Adică la 50 de metri de apă potabilă, de locuinţe nu ştiu la cât, mă rog, toate condiţiile să fie respectate. Aveam medicul echipei care supraveghea. Şi vine rezidentul regal, cum era atunci, de la Timişoara, Martiş se numea, unul din justiţia superioară. Şi vine în inspecţie. Domnule, îl ducem bineînţeles la câteva locuinţe din jurul căminului cultural. Era un cămin cultural foarte frumos acolo, la Beregsăul Mare. Şi ajungem la Lazarovici. Moş Lazarovici, care era răsfăţatul nostru, bătrânul era prietenul nostru, legătura noastră cu satul. Şi îl întreabă: „Da’ când ai făcut mata closetul?”, „Apăi, când au spus domnii ştudenţi, acum trei săptămâni”, „Dar văd că e curat! Nu-l întrebuinţaţi?”, „A, nu! P-ăsta-l ţinem pentru ispăciune!” Dragă, a fost o chestie, nu ştiu dacă nu s-a şi scris în presa din Timişoara chestia asta atunci /râde/.

Noi n-am făcut chestia asta, ca să reviu la ideea lui Neamţu, noi n-am făcut-o ca să facem politică, ci ca să-i educăm pe ţărani. Sau la cabinetul medical. Ei împărţeau şi medicamente. Cum să nu împartă? Că le furau de colo, de colo! Noi împărţeam medicamente, dar educam pe ţărani. Poate faceţi ochii mari, dar nu vroiau să le primească! Că medicamentul gratuit n-are niciun fel de eficienţă, acela nu-i medicament. El a învăţat că trebuie să plătească medicamentul şi trebuia să-l convingem. Şi tot aşa, un bătrân de acolo, din Beregsău… aud pe doctorul Golea, ăsta era doctorul echipei, era mai în vârstă decât noi, el îşi făcea practica, terminase medicina, nu era student ca noi. Toţi ceilalţi membri ai echipei, toţi eram studenţi. El terminase medicina, deci înseamnă că era cu cel puţin 4-5 ani mai în vârstă decât noi. Şi arăta şi mai matur. Şi-l aud la cabinetul medical ţipând: ştii ce-i asta, măi, nenorocitule, ţi-ai distrus familia! Ce se-ntâmplă domnule, avea un bătrân – ce bătrân, un om de vreo 45-46 de ani, dar trecut, dezbrăcat până la brâu, pete roşii, sifilis. Băi, nenorocitule, ăsta este tabes mă, ţi-ai distrus copiii! Dar îl văd pe ăla, când aude de tabes, deodată se-nseninează şi se închină: mulţam lui Dumnezeu, că mă temeam că am râie, taică! /râde/ Era speriat că are râie! Şi când a auzit că n-are râie, că are tabes, era omul fericit. Astea erau condiţiile cu care luptam. Şi nu lucram ca să facem ostentaţie politică, domnule. Noi lucram ca să-i educăm pe ţărani.

– La selecţia pentru echipe, pentru şcoala de comandanţi se luau în considerare şi criterii politice?

– Niciodată!

– Ce se întâmpla dacă se prezenta la echipe un legionar? Îl refuzaţi?

– Îl primeam. Păi, da’ am avut eu un medic, în a doua tranşă, care avea clar simpatii legionare. Nu îl puneam în condiţii de a-şi etala convingerile. În clipa în care o făcea, se elimina singur. Vă citez exemplul lui Miron Constantinescu. Când a venit Miron Constantinescu la noi la tabără, întâi aci, la Hunedoara, pe urmă la Braşov, toată lume ştia că-i comunist. Teza lui de licenţă, Cauzele răscoalei lui Horea, o ţinuse cu îndrumarea lui Gusti, şi a celor din jurul lui Gusti. Toţi ştiau că e comunist. Dar el a avut bunul simţ să-şi vadă de treabă. A şi mâncat niţică bătaie la un moment dat de la doi legionari. Era unul, pe care îl ştiam că e legionar, şi acela, într-o mică încăierare acolo, i-a dat vreo două ghionturi. Dar noi am intervenit, şi am spus, domnule, nu facem politică. Principiul lui Gusti ăsta era. La noi singura politică acceptabilă este politica aceasta a satului, a culturii.

Păi în privinţa asta noi am şi exercitat o influenţă extraordinară. Şi aproape că-mi dau lacrimile când îmi aduc aminte că a mirosit la un moment dat că eu încerc să mă apropii de un cerc politic. Eram deja subdirectorul cabinetului de cămine culturale. M-a luat în maşină: „Mergem la şcoala din Călimăneşti”. Aveam o şcoală de cadre acolo, de conducători de cămine pe toată Oltenia. Şi-a ţinut dânsul prelegerea, mi-am ţinut şi eu o prelegere, că de data asta eram în conducere, o prelegere în legătură cu căminul, că eram la Direcţia căminelor culturale, după aceea zice: „Mergem la Bucureşti”. N-am priceput de ce, după două zile, eu vroiam să mai rămân acolo. Când ajungem aproape de Vâlcea îi face semn şoferului s-o luăm în sus, nu peste Dealu Negru, Piteşti, Bucureşti. N-am priceput, credeam că vrea să-mi facă o plăcere să văd şi Sibiul, mă rog, Făgăraşul, Braşovul, şi să venim pe dincoace la Bucureşti. Ajungem în Avrig, face semn, oprim, mergem la mormântul lui Gheorghe Lazăr, şi spune: „Citeşte!” Am îngenuncheat şi am citit.

– Nu ştiu, ce scrie acolo?

– „Precum Cristos pe Lazăr din morţi a înviat, aşa tu, Lazăr, poporul român ai deşteptat”… Prin cultură. Şi-mi spune: „Domnule, ţine minte de la mine: asta este singura politică pe care ai dreptul s-o faci în momentul de faţă! Cultura! Cultura poporului tău!” Asta era atmosfera, înţelegi dumneata? Am avut legionari printre noi. Dar am avut şi comunişti. Niciunul n-a făcut ostentaţie, n-a făcut demonstraţie. Nu-ţi permitea atmosfera. În privinţa asta, să ştii, era o atmosferă de o mare înălţime etică. Mare înălţime!

Păi, domnule, mata calculează, eşti foarte tânăr, domnule, legionarii reuşiseră să otrăvească totul, domnule! Eu am trăit în cămin studenţesc. Că eram orfan. Îl pierdusem pe tata când eram în anul doi. Am trăit în cămin, am trăit lângă ei. Domnule, la ora 2 noaptea propuneau să facă un marş la mormântul lui nu ştiu care, al lui Nicador, eroii lor, se sculau toţi şi, trop-trop-trop, plecau în marş, domnule! Şi rămâneam noi trei-patru-cinci acolo, în dormitor. Pe urmă, făceau post negru. Mergeau la popotă, mergeau la cantină şi se aşezau lângă tine. Îi venea ciorba, îi venea friptura, îi dădea cutare, nu se atingea de nimic. Şi mâncam noi de rupeam! /râde/ Păi ăsta, preotul Niculescu de la Boteanu, lua câte trei-patru porţii la prânz. Le lua pe rând: ciorba, friptura, pe urmă desert, pe urmă iar friptură, iar desert… /râde/ Că ăştia stăteau să-şi facă postul lor negru. Otrăviseră totul, domnule! Ajunseseră să discute profesorii de la Universitate, că acela-i legionar, că acela nu-i legionar. Că acela-i cutare, acela nu-i cutare. Să-şi controleze prieteniile, simpatiile în funcţie de a fi sau a nu fi legionar. Otrăviseră totul! Un exclusivism de acela, otrăvit. Ăsta-i adevărul. Vă daţi seama ce însemna pentru noi – eram un pui de ţăran dintr-un sat din Teleorman – să viu în atmosfera asta…. hai să-i zicem gustiană, dar de fapt o creaseră toţi aceşti…

– Pe urmă nu v-au izolat  colegii?

– Nu, nu, nicidecum. De ce? Pentru că, ce se-ntâmplă? Toată problema era arhicunoscută. Şi eu mai am ceva de spus, poate mai târziu, poate acum… Care era şi relaţia cu Fundaţia regală. Fundaţia regală, domnule, păi asta era numai o firmă. Noi nu făceam propagandă pentru monarhie acolo. Nici poveste! Mi-l aduc aminte pe Gusti, cum se schimba guvernul, îşi lua „Îndrumătorul satelor”, „Sociologie românească”, cutare, cărţile noastre de căpătâi, şi spunea: mă duc să fac iar şcolarizare cu ei. Şi mi-a relatat odată o audienţă a lui la Mihai, la regele Mihai. „Domnule dragă – cum vorbea el – dar ăsta nu înţelege nimic, domnule. După ce îi vorbesc un ceas, ăsta mă întreabă: domnule profesor, ce sunt alea Fondaţiile Regale?” Auzi, domnule, cu ce aveam de luptat?!

Era o firmă, firmă care ne dădea un prestigiu, firmă care ne asigura o anumită independenţă politică, fiindcă orice partid încerca să ne… Am să vă relatez şi asta. Firmă care ne asigura pe urmă statutul ăsta de personalitate juridică. Nu plăteam corespondenţă, nu plăteam taxe de astea. Scutirea asta de taxe era extraordinară. Era un mare bine. Pe urmă aveam şi anumite domenii. Palatul de vizavi de Banca Naţională era al nostru, al Fundaţiei, era o donaţie de-asta regală. Şi aveam multe asemenea donaţii prin ţară. La noi în Teleorman, pe lângă Roşiorii de Vede, era o mare fermă care fusese într-un timp o dependenţă regală şi care era a noastră şi o exploatam noi. Cu venituri, cu tot…

– Cine se ocupa de latura asta economică?

– Asta o cunoşteau bine de tot doi oameni din Fundaţie, din păcate amândoi au dispărut. Unul era Niculae Leuşteanu, care a venit orb de pe front, dar vedea mai departe şi mai bine decât noi toţi. Era colosal! Aduna documente – era la secţia economică. Şi şeful lui, Sebastian Vuicescu. A murit acum un an, săracul. Ăsta ştia tot! Le avea toate, îmborderate, tot… Ceva-ceva s-ar putea întâmpla să mai ştie Nae Popescu, din domeniile acestea ale Fundaţiei, mai puţin Macarie, că el la protocol era. Şi dacă nu cumva Topliceanu… Căutaţi prin Nae Popescu să daţi de Topliceanu. Şi mai era bătrânul Nemoianu, el a murit de mult. Nemoianu a fost bănăţean. El era la secţia asta economică. Eu astea le ştiu mai puţin, adică, mă duceam, vedeam, dar n-am avut în mână problema. Eram la căminele culturale.

– Mă interesează şi latura economică, pentru că, la urma urmei, Fundaţia a scos toate cărţile astea de sociologie. Nu s-ar fi putut publica niciun volum fără Fundaţie.

– Bineînţeles. Nu numai atâta, dar tipăream cărţi pentru popor cu un preţ derizoriu, astăzi de neconceput. Păi noi vindeam Cartea satului – am să-ţi arăt, am toată biblioteca – doi lei! Păi, ce plăteai cu doi lei? Nu plăteai nici transportul de la Fundaţie până la căminul cultural. Asta era toată chestiunea. Domnule, erau nişte fonduri pe care ei le rulau. Bine, sigur, erau unele fonduri care veneau prin buget. La începutul fiecărui an Neamţu dădea o adevărată bătălie pentru obţinerea fondurilor respective de la stat. Dar existau şi aceste proprietăţi pe care ei le exploatau, aveau o tipografie. Pe urmă când s-au unit cele două fundaţii, Fundaţia „Regele Mihai” cu Fundaţia Artă şi Literatură, sub conducerea lui Neamţu…

– Dar asta după război.

– O, mult încoace, prin ’46-’47. Şi atunci sigur că erau nişte venituri mari.

– Să mai revenim la perioada de după Stăneşti,  când aţi devenit…

– Şef de echipă regală două veri la rând, la Beregsăul Mare. După aceea am intrat în şcoala de comandanţi a Serviciului Social şi am ieşit de acolo comandant clasa I. Gradul cel mai înalt. Aveam un salariu ameţitor pentru astăzi. Ca profesor n-am atins, nici când am fost profesor emerit… 9000 de lei aveam pe lună.

– Şi un profesor proaspăt absolvent?

– 6-7000 avea. Domnule, ăsta era principiul lui Neamţu. El ne spunea mereu: „omul trebuie să trăiască demn”. Eu locuiam pe Turda într-o cămăruţă şi mi-a spus: „Îţi cauţi casă imediat! Dumneata eşti funcţionar la Fundaţie, dumneata eşti om care va avea demnităţi,  n-ai ce căuta aici!” A fost la mine, acolo, şi a venit şi Gusti la mine, acolo. Şi el m-a hotărât să-mi cumpăr casa asta de aici. Era nouă, construcţie nouă, cartier nou. Adică, exista principiul acesta, domnule, un salariu demn, ca omul să poată să fie om. Să nu depindă de nimeni. Adică independenţa economică asigura demnitatea omului. Clar. Eu eram student, trimiteam câte un articolaş la „Curierul Echipelor”… Am extracte…

– Nu aveţi colecţia?

– Am din alelalte, am ceva, am să caut eu. Am „Albina”, am „Căminul Cultural”, cea veche şi asta de am condus-o eu… Erai plătit imediat! Sigur că da! Domnule, era un regim de respectare de o înaltă ţinută a drepturilor omului şi a valorii contribuţiei. În privinţa asta am învăţat foarte multe lucruri.

– Prin ce s-au deosebit cele două ieşiri la Beregsăul Mare? Ce a adus cea de-a doua faţă de prima?

– Am continuat activitatea de educaţie a satului pe toate planurile. În acelaşi timp noi lucram şi la culegerea de date monografice. Ne trimiteau ei o statistică de la centru în legătură cu sănătatea, cu trecutul, cu toate ramurile acestea ale sistemului sociologic şi aceste date le culegeam şi prin studentul monografist – că aveam studenţi monografişti special –, şi prin ceilalţi membri ai echipei, şi le trimiteam, şi ele erau prelucrate la Institutul Central de Statistică. Toamna, după ce-şi termina treaba echipa.

– În timpul celor două campanii şi după aceea aţi menţinut contactul?

– Păi, ne chemau la şcoli iarna. Se mai făceau cursuri, şcoli.

– Dar la Universitate la seminarii nu vă mai duceaţi.

– Mă mai duceam, dar întâmplător. Mă duceam, dar Gusti era mereu plecat în străinătate şi îl auzeam mai mult pe Stahl. Or pe Stahl îl cunoşteam de dincoace. Îl cunoşteam de la şcolile noastre. Acolo n-avea ce să ne spună mai mult, decât în legătură cu teoria asta sociologică, probleme de introducere, de tehnică.

– Pe Herseni l-aţi audiat?

– L-am auzit pe Herseni, la o şcoală a noastră. Nu mi-a făcut o impresie deosebită. Nu era de talia lui Stahl. Herseni ieşea din tiparele sociologiei şi el mergea mai mult spre psihologie, spre un fel de sociologie politică. Şi viza mai mult problemele astea… Cred că el mergea spre un fel de sociologie a politicului. Asta a fost convingerea mea. L-am auzit de atâtea ori. Dar nu era la nivelul lui Stahl. Din punct de vedere organizatoric nu mai discut, că acolo era Neamţu care era…

– Practic când aţi terminat facultatea?

– În 1938 am terminat facultatea şi am intrat în învăţământ. Am intrat în învăţământ, profesor la liceul „Petru Rareş”, religie şi istorie.

– Nici n-aţi dorit să deveniţi preot?

– N-am mai avut ocazia, nici n-aveam unde. Pe mine mă interesa învăţământul. Şi între timp am început să fac sociologia la facultate, la Facultatea de Sociologie.

– Dar nu la zi.

– Nu la zi, la fără frecvenţă. Cu Stahl mi-am dat toate examenele, dar am făcut, cum era sistemul, după sistemul lor de atunci, am făcut aşa: sociologie principal, istoria filosofiei cu Bagdasar şi cu Mircea Florian, sociologia primitivilor cu Petrescu şi istoria pedagogiei.

– Cu Antonescu?

– Cu G.G. Antonescu. Şi licenţa a fost în sociologie.

– Puţin mi s-a vorbit despre acest Nae Petrescu.

– Era un erudit. Însă un om modest. Stătea tot timpul în umbra lui Gusti. Nu s-a manifestat în niciun fel. Are o lucrare despre Anglia.

– O, are mai multe lucrări publicate. Cu Vlădescu-Răcoasa aţi făcut ceva?

– Ei, Vlădescu-Răcoasa era săracul… subţirel de tot. Cum a fost Focşa ăsta, săracul, Dumnezeu să-l ierte, că a murit. Gheorghe Focşa, care a condus Muzeul Statului.

– N-a murit, am făcut eu interviu cu el recent. L-aţi confundat probabil cu altcineva.

– Cu altcineva, da, da. Ăştia îşi închipuiau că ei sunt… Bunăoară Focşa abia mai amintea la un moment dat că muzeul acela totuşi e făcut de Gusti! Domnule, nu-i admisibil acest lucru!

– El are mari merite în salvarea muzeului după 1948.

– Nu ştiu. Nu ştiu dacă are el personal foarte mari merite. Dar nu este admisibil să vorbească în aşa fel încât să nu se ştie că muzeul acela nu l-a făcut el. Eu mi-aduc aminte că el pentru Gusti era un cirac. Îmi aduc aminte că îşi pregătea şi el o teză de doctorat în sociologie la Gusti, şi ăsta îl tachina mereu: „Ce mai fac moşnenii ăştia? Au îmbătrânit de tot!” Că el ezita mereu, că nu avea ce să spună acolo. Iar Vlădescu-Răcoasa, săracul… Să mă ierte Dumnezeu, dar… slab de tot! Mi-e şi jenă să spun cum îi spuneau toţi ăştia…

– Văcoasa?

– Nu. Coioasa! /râde/ Vlădescu-Coioasa! Săracul… Închipuie-ţi mata ce poză făcea ăsta, săracul, lângă Stahl, lângă Golopenţia, lângă Neamţu. Ăştia erau somităţi, domnule! Erau valori. Chiar Herseni! Nu se compară. Erau universitari, sau oameni de factură universitară. Neamţu n-a predat niciodată la Universitate, dar era cu un cap peste el. Nici nu ştiu dacă a mai înaintat. Într-un timp era asistent. Asistent prin definiţie.

– A înaintat. A făcut carieră după ’45, a ajuns şi ministru.

– Ştiu, dar acela, Gusti să nu fi auzit de el. Aoleu…

– Cred că nu a fost un om rău, n-a făcut rău nimănui.

– Era un om anonim, aşa… un om care nu supăra pe nimeni, într-adevăr.

– Trăieşte.

– Trăieşte? N-am ştiut. Uite, mi-ai spus două noutăţi. Cu el şi cu Focşa. Nu ştiu cine-mi spusese că ar fi murit.

– În legătură cu Serviciul Social nu-mi este destul de clar sistemul instituţional. La Fundaţie, Neamţu, Stahl au făcut proiectul acela de lege, pe care Gusti l-a aprobat…

– S-a aprobat tot, şi pe urmă l-au gâtuit, din cauza fondurilor, că se apropia războiul.

– Când aţi fost comandant la Serviciul Social aţi lucrat şi în învăţământ?

– Nu, nu, nu intrasem în învăţământ când am fost comandant la Serviciul Social. Imediat ce-am terminat facultatea eu am fost comandant cât a durat Serviciul Social, câteva luni, după aceea, când am văzut că ne-a aruncat pe drumuri, ne-a dat afară…

– În septembrie 1939.

– Exact. Eu am avut un mare noroc că am dat un examen şi am intrat în Şcoala Normală Superioară. Era o instituţie făcută după modelul vechi al lui Odobescu, Şcoala Normală Superioară, care pregătea profesori. Foarte bine organizată!

– Nu era după bacalaureat?

– Nu după bacalaureat. După licenţă. Uite cum era. Cum îl organizase Odobescu în 1887-88. Câte locuri la catedra de română, sau de istorie sau de filozofie rămân după pensionarea în toamnă. Atâtea locuri punem la concurs la Şcoala Normală Superioară. Şi ne pregătea acolo. Aveam o pregătire pedagogică comună toate specialităţile şi, pe urmă, aveam pregătire fiecare specialitate, cu profesori… Bunăoară cei de franceză făceau cu un franţuz, adus de la Paris. Cei de germană cu un neamţ, cei de engleză cu un englez. Domnule, era o şcoală extraordinară. Şi acolo am făcut eu un an jumătate, am terminat-o cu media supremă, media 10, şi atunci, în ’40, m-a băgat în învăţământ. Am intrat în învăţământ, direct în Bucureşti – datorită mediei 10 de la Şcoala Normală Superioară – şi în ’40, când am intrat în învăţământ, toamna, şi pe iarna m-am prezentat la Neamţu şi m-am angajat la Fundaţie. Şi am făcut paralel, la Direcţia căminelor culturale, întâi inspector, după aceea subdirector şi pe urmă subdirector general şi pe urmă conducător al revistei „Căminul Cultural”.

– Aş vrea să mai revenim la Serviciul Social.

– Păi, cum a început Serviciul Social. A început întâi cu instruirea noastră, a comandanţilor de şcoli. Eram în total vreo 30, dintre care numai opt eram comandanţi categoria I. Noi urma să devenim comandanţi de şcoli. Cum am şi devenit. Am devenit comandantul şcolii de la Satu Mare. Aici am instruit pe şefii de echipe, care urmau să fie trimişi pe teren. Adică noi făceam acum ce au făcut ei cu noi. Ce au făcut cu noi la Stăneşti, la Pietriş, la alte tabere de acestea, la Braşov. Am făcut cu ei instructaje, adică teoria sociologică, organizarea statului, structura echipei, metoda monografică, tot, tot, tot. Pentru ca după aceea să luăm pe aceşti absolvenţi, să-i numim şefi de echipe, şi lor să le încredinţăm studenţii care terminau facultăţile şi care mergeau acum la sat. Aici s-a oprit. A venit tăvălugul războiului…

– Războiul sau altceva a fost cauza?

– Economia în vederea războiului. Fiindcă lui Gusti nu i s-au mai dat fonduri. A fost o mâncătorie în guvern, atunci, şi nu i s-au mai dat fonduri.

– N-au fost mai mult motive politice?

– Domnule, cred că şi politic, pentru că, pe de o parte, se băteau partidele politice pe noi, pe de altă parte, ofensiva legionară era din ce în ce mai viguroasă. Şi adevărul este că ei nu au spus-o niciodată direct, dar au simţit în noi contraponderea cea mai serioasă a politicii lor. Ei au simţit şi au început uneltirile. Însă principala cauză – vă spun eu, o ştiu de la Neamţu – lipsa de fonduri. Trebuiau nişte fonduri uriaşe. Acum vă daţi seama, fiecare echipă… urma să plece în prima formă vreo 380-400 de echipe, băgaţi de seamă, calculaţi dumneavoastră, fiecare echipă cu înzestrarea respectivă. Lasă echipamentul, dar trusa medicală…

– Drumurile…

– Nu, lasă drumurile, ăsta-i un fleac, noi aveam circulaţie gratuită pe trenuri! Nu era o problemă asta. Dar era problema înzestrării. Fiecare echipă pleca în satul respectiv, cum m-am dus şi eu în Beregsău… Aveam inventar medical, aveam veterinar, aveam monografist, aveam toate astea… La cantină era o studentă de la menaj şi aşa mai departe. Or astea, domnule, başca plata, că şefii de echipă erau plătiţi. Erau profesionişti, erau angajaţii noştri. Astea necesitau nişte fonduri extraordinare. Pe urmă, gândiţi-vă dumneavoastră, toate tipăriturile care trebuiau difuzate! Era o reţea uriaşă. Ameţeşti numai când te gândeşti cât de vast era concepută toată afacerea… Sigur că da!

– În perioada în care, în calitate de comandant clasa I de Serviciu Social, vă deplasaţi la Satu Mare sau în altă parte, în definitiv ce  făceaţi acolo?

– Mă trimitea în diferite locuri, bunăoară m-a trimis la un moment dat la Chişinău să organizez Centrala Serviciului Social al nostru de acolo. Să organizez… Adică, cum să vă spun, unitatea în subordine, pe regiunea Basarabia. Pe mine m-a trimis la Chişinău, pe altul l-a trimis în altă parte

– Cu Pan Halippa v-aţi întâlnit acolo?

– Cum să nu… Domnule, îl divinizau… Îl divinizau! Acolo mi-a plăcut o figură de episcop, Dionisie Erhan. El nu era la Chişinău, era în jos, la Bălţi, la nu ştiu care din ele… era o episcopie acolo… Domnule, ce figură… Figură bizantină, parcă luată dintr-un tablou din ăla, superbă, subţiată, şi o vorbă domoală de moldovean, de ăla… Mi-a făcut o impresie mare, da, da… Ei, pe unde n-am fost, ce n-am văzut?… Am stat şi-acolo vreo două luni, pe urmă ne-a chemat… Ne-a chemat pentru alte organizări, mergeam… Pe urmă conduceam şcoli ţărăneşti, la sate…

– Stahl mi-a spus ca de şcolile ţărăneşti la dumneavoastră să mă interesez.

– Da, sigur că da.

– Şi de „Fiii satului”.

– Da, da… Ei, „Fiii satului” e o altă problemă Aici este a mea şi a lui Victor Cojocaru. Cum? Era o idee pe care o ventilau de mai multă vreme la noi, în Fundaţie. Adică, domnule, satul dă mereu, dar toţi uită de unde au plecat. Şi atunci noi ne-am gândit să organizăm această asociaţie a „Fiilor satului”, pe judeţe

– Dar când a fost asta?

– Păi… să zicem, mai încoace, ’42 – ’43, după Serviciul Social. Cum făceam? Un comitet. Şi, pe urmă, pentru fiecare sat din judeţul respectiv trimiteam invitaţii, acolo, în sat, să-şi adune şi să ne anunţe şi pe noi, adică să ne trimită nouă evidenţa. Adică noi avem pe avocatul cutare din cutare, noi avem pe doctorul cutare şi noi îi chemam pe urmă şi organizam pe urmă ieşiri… Ieşiri în diferite sate, în diferite centre, stimulând pe urmă ca fiecare sat să-şi organizeze o asemenea mică asociaţie a fiilor lui. Da, era o chestie foarte serioasă.

Noi ajunsesem la Fiii Teleormanului, la un moment dat, la un buget de câteva milioane. Fiindcă erau, pe de o parte, fondurile care ne veneau din cotizaţii – fiind persoană juridică noi nu aveam niciun fel de restricţie în privinţa asta –, după aceea fondurile care veneau din donaţii. Îmi aduc aminte că a venit odată un doctor veterinar, care a zis: „Domnule, mie-mi place extraordinar ideea dumneavoastră, nu pot să particip pentru că sunt tot timpul pe teren, dar uite, vă donez 200.000 de lei”. Bine, banii nu mai erau ca înainte, începuse deprecierea leului, dar, oricum, erau 200 000 de lei şi…

– Asta a continuat şi după război?

– Da, sigur, a continuat până prin ’46 – ’47, sigur, da. Asta-i o chestie mare!

– Şcolile ţărăneşti au funcţionat tot  în perioada asta?

– Şcolile ţărăneşti au funcţionat tot timpul. Şi înainte de Serviciul Social, şi în timpul Serviciului Social, şi după Serviciul Social. Era o direcţie specială…

– La Fundaţie?

– La Fundaţie, pe care o conducea Stanciu Stoian, ajutorul lui cel mai important era Ion Berca, care, după aceea, a venit ministru adjunct la Ministerul Agriculturii… A murit acum doi ani, Ion Berca… Şi stai, că mai aveau ei pe unul, acolo, la… A, pe B. Jordan, el a fost scriitor, B. Jordan. Aşa, şi ce făceau? Aveau o structură foarte pusă la punct. Dar asta se organiza – cum? Prin căminul cultural judeţean. Fiecare judeţ avea o organizare a lui în subordinea noastră şi ei aveau o diagramă cu satele unde se organizau cursuri, la care noi trimiteam numai conferenţiari. La specialităţile unde aveau ei nevoie. Într-o regiune muntoasă, sigur, viticultură, pomicultură – Petre Stănculescu era foarte căutat –, într-o regiune de şes, nu-i aşa, zootehnie, agricultură… Foarte interesante erau. Erau şcoli generale cu caracter de cursuri, adică periodice, şi şcoli generale permanente, care primeau alte serii, alte serii, alte serii.

Am avut de astea vreo douăzeci, la un moment dat douăzeci, douăzeci şi cinci. Am eu un studiu, o să vi-l arăt, în „Căminul Cultural”, în legătură cu şcolile ţărăneşti… Sigur că da! Asta era o treabă foarte serioasă. Şi astea au funcţionat în permanenţă. Până când s-a desfiinţat Fundaţia. Adică s-a desfiinţat… A fost preluată de un ticălos, ăla, fratele lui Stanciu Stoian, Iorgu Stoian, care a dizolvat el tot. Bunăoară, se apucă să topească – ai văzut Enciclopedia lui Gusti în patru volume? Le-a topit toate, domule…

– O am, nu numai că am văzut-o…

– Dar aţi distrus ceva din ea? Vreo fotografie, ceva, vreun clişeu, ceva? Că ne-a pus să scoatem… Eu n-am scos nimic, domnule, n-am rupt nimic!

– Eu am găsit trei volume din cele patru la o doamnă care tocmai emigra. Erau aruncate într-o grămadă de reviste în pivniţă. Te interesează? Ia-le!

– Ah, ce noroc, domnule! Ce noroc aţi avut, extraordinar…

– Cartea e o raritate…

– Păi, mata ştii cu cât se vinde acuma? Două mii de lei volumul!

– Nu mai spuneţi!

– Două mii de lei volumul! Eu dacă aş vrea să le vând, zece mii de lei iau oricând pe ele…

– Astea le-a  topit Iorgu Stoian?

– Le-a topit pe toate, dumneata înţelegi, de frică.

– De fapt ce a făcut el cu Fundaţia?

– A dizolvat-o treptat. O oficină care mai conducea cămine culturale pe unde mai pâlpâiau.

– Dar dintre vechii…

– Ne-a dat afară pe toţi. Ne-a pus preavizul în mână şi ne-a dat afară. Eu m-am dus la catedra mea de la Giurgiu. Şi atunci, în ’48, am întrerupt orice fel de activitate. Am mai publicat între timp ici-colo chestii, dar… Ăsta este groparul Fundaţiei. Omul care a fost lipsit totalmente de personalitate. El când venea la mine la telefon, îmi cerea voie să dea un telefon, zicea, cum vorbea, cu cine vorbea: „Aici este fratele domnului Stanciu Stoian”. Asta era personalitatea lui – „fratele domnului Stanciu Stoian”. Fiindcă fratele lui era o valoare, un om care a făcut şi politică ţărănistă, pe urmă trecuse în dizidenţă cu Ion Alexandrescu şi aşa mai departe… şi ajunsese mare într-un timp, profesor universitar, mă rog. Dar ăsta, Iorgu Stoian, de niciun fel. Domnule, îi rămâneau două pagini – mata ştii cum paginezi revista, rămân două pagini goale – repede trânteam o recenzie. Nu puteam să semnez tot eu, că semnam C.M.M., C.A.M., şi-l semnam pe Iorgu Stoian. Domnule, ştii ce făcea? Venea la casierie şi încasa onorariul! /râde/ Fără ruşine, fără să zică după aia mulţumesc! Ăsta era Iorgu Stoian. Pentru ca, după aia, să ne cheme şi, într-o seară….

– Dar el lucra acolo?

– Lucra ca inspector, făcea câte un ciubuc aşa. „Du-te, domnule, fă ancheta cutare, fă ancheta cutare”. Primea nişte fonduri, dar nimeni nu ştia dacă se ducea sau nu se ducea, sau dacă se ducea, făcea ceva sau nu. Ăsta era, n-a lăsat niciun fel de urme… Ăsta a fost cioclul care a îngropat toată activitatea asta aşa de frumoasă. Păcat, păcat… Pentru că, ce se întâmplă? Un om de talia lui Neamţu, dacă l-ar fi lăsat în pace, ar fi izbutit, treptat, treptat, să convingă regimul, chiar în perioada aia, să se continue. Păi căminul cultural este prima instituţie. Vedeţi, un om de talia lui Neamţu… Stahl nu, Stahl nu era un tip de militant, de organizator, mai ales că el, săracul, a şi fost suspectat – când că e evreu, când că e neamţ…

– Şi  social-democrat…

– Aşa.

– A fost dat afară şi din partid…

– Tocmai, tocmai, deci n-avea cum, săracul. Dar Neamţu, domnule, putea să… uite aşa, să manevreze şi să salveze… totul să salveze. Dar s-a ivit ăsta, săracul, nulitatea asta patentă, care s-a bătut cu pumnii, s-a dus, a obţinut ce a obţinut şi ne-a concediat într-o după-masă. Ne-a chemat şi ne-a pus plicul în mână. Fără să fi dat preaviz. Zice, dumneata ai catedră, te duci la catedră. Dumneata cutare, pac… Şi eram detaşat de la catedră în Fundaţie şi mi-a anulat şi detaşarea. La 28 ianuarie, ţin minte ca acuma, mi-a anulat detaşarea în Fundaţie şi să mă duc la catedră. Eu m-am dus – catedra o aveam la Giurgiu, catedra mea – dacă acela, acolo, spune „Ce cauţi domnule aici?”, eu plecam şi rămâneam pe drumuri. Noroc că am întâlnit acolo nişte oameni, mă şi cunoşteau, că publicasem, chestii. Imediat: „Eşti al nostru, cutare şi cutare”. La Giurgiu, la Dunăre! Făceam naveta, mă duceam luni de dimineaţa acolo, îmi ţineam luni, marţi orele toată ziua şi marţi seara eram în Bucureşti.

– Cât timp aţi făcut această navetă?

– Doi ani. ’48 şi ’49. Şi am trăit patru persoane. Nu-ţi spun cât câştigam atunci, soţia cu amândoi copiii mici, vai de capul meu!

– Pe urmă la ce liceu v-aţi mutat?

– În ’50 m-am mutat la Liceul nr. 8, de acolo, de pe Banu Manta, fost Marele Voievod Mihai. Predestinaţie! /râde/  De la Fundaţia Mihai la Liceul Marele Voievod, acolo, la 8, pe Banu Manta. După aceea, în ’51, am venit la Liceul Mihai Viteazul, aici lângă mine, un liceu mare, tot, alt noroc – acolo am avut noroc, alt noroc –, şi acolo am rămas până la pensie, până-n 1975-76. Aici am avut mare noroc. Mi-am făcut un nume, o suprafaţă, frumos…

Ei, pe urmă am publicat de-astelalte, de ale noastre. Însă problemele Fundaţiei, din păcate… M-a chemat Neamţu atunci şi cu asta l-am îndurerat… El ajunsese la Comitetul de Cultură şi Artă la un moment dat şi îmi dă un telefon, vino, te rog, până la mine. M-am dus. Era el niţel bolnav, avusese o criză de rinichi, şi îmi zice: „Măi, ce m-am gândit, dragul meu, vino lângă mine la Comitetul de Artă”, „Domn’ profesor, domnule Neamţu, daţi-mi răgaz să mă gândesc niţel”…

– Nu i-aţi spus pe nume niciodată?

– Nu… El mă tutuia. Deşi era numai cu patru ani, cu cinci ani mai mare ca mine. Şi m-am dus – el deja declanşase formele, că a venit la liceu cineva de acolo, care a început să ceară referinţe, referinţele foarte bune, în sfârşit, urma să fiu încadrat acolo – pe urmă am zis: „Domnu’ Neamţu, dacă aş avea vreo zece ani mai puţin, zău dacă n-aş veni. Dar aşa, faceţi o socoteală: mi-am făcut un nume în învăţământ, am o catedră la doi paşi de casă, mă duceam pe jos, veneam pe jos, liceu de mare prestigiu, mi-am făcut un nume în specialitate… Ce să fac acolo, să reiau acum problemele astea, zău… Şi el a înţeles atunci. Foarte mâhnit, dar a înţeles şi a sistat pe urmă. Da…

– Asta chiar a fost o nenorocire, că nişte oameni care s-au specializat în chestiuni importante au fost puşi la o parte…

– Păi, bine, dragă, dumneavoastră calculaţi că în ’47 eu aş fi fost doctor în sociologie? În ’47! Şi eram un ţângău! Funcţionasem în învăţământ cinci-şase ani! Doctor în sociologie, dragă! Asta nu era puţin lucru! A venit scoaterea sociologiei din învăţământ, s-a terminat povestea. Asta este, aşa că… Sigur, a venit toată răsturnarea asta, răsturnarea de valori, că încă mai şi râdeam cu el, cu Neamţu… „Domnule Neamţu, zic, aţi văzut cele două volume de cărţi interzise?” Că era unul mai mare aşa – nu le-ai văzut?

– Nu.

– Cărţi interzise, uite atunci când s-a făcut epurarea… Şi al doilea volum, supliment. Zic: „Domnule, aţi văzut? Acolo figurăm dumneavoastră, eu, Iorga… Suntem acolo puşi cu multe lucrări” /râde/. Da, eu eram şi cu Fii satului, şi cu Organizarea satului, dar el era acolo cu foarte multe, cu Întoarcerea la izvoare… avea atâtea lucrări, nu? Învăţătorii şi Serviciul Social, avea multe lucrări… Şi, zic: „Figurăm acolo, dumneavoastră, eu, Iorga, suntem vecini!” /râde/. Iorga, săracul, era cu vreo trei pagini, patru pagini.

– Au demolat casa lui Iorga…

– Au dărâmat-o?! Doamne, doamne! Vai, câte blesteme, câţi oameni care se răsucesc în morminte! Păcat! Muzeu domnule, muzeu… Cum domnule, când în Rusia Iasnaia Poliana e loc de pelerinaj, domnule, când la Londra o presupusă casă în care ar fi locuit Shakespeare e transformată în muzeu, în altar şi… Se poate? Ce să mai discutăm… Păcat… nu se poate. Astea-s lucruri de veneraţie, domnule… Noi… Domnule, atâta suntem şi atâta vom fi, cât vom izbuti să ne păstrăm valorile noastre. Dacă ne bat vânturile, toate vânturile…

– Nu pot să spui că au venit turcii şi au distrus…

– Nu, ce poţi să spui, domnule, nu, dar nu-i adevărat! Nu-i adevărat, nu, nu, nu, nu. Chiar atunci, cu epurarea, cu epurarea bibliotecilor… Mi-aduc aminte că a venit unul, şi zice: „Cine-i şeful catedrei de română aici?”, „Eu, domnule, eu, profesorul Marinescu”, „Aţi epurat biblioteca?”, „Nu, domnule, n-am primit nicio dispoziţie.”, „Uite, dispoziţia e următoarea: scoateţi tot ce e…” Zic: „Daţi un exemplu, ce trebuie să scot?”, „Uite ăia, ce sunt ăia?”, „Stai, domnule, ăştia-s corifeii şcolii ardelene, domnule, uite, Samuil Micu Klein, uite Petru Maior, uite George Şincai, uite Ion Budai-Deleanu…”, „Ce-i cu popii ăştia acolo?” Auzi, domnule?! Am înţeles atunci… Singurul lucru pe care am izbutit să-l câştig a fost asta că am spus: „Domnule, zic, uite ce, ce vă propunem noi, dumneavoastră faceţi ce ştiţi, eu nu pun mâna pe o carte, că n-am ordin”… Şi bine am făcut, că pe urmă au venit nişte chestii, au fost traşi la răspundere mulţi… Zic: „Uite ce este, le închidem pe astea care spuneţi dumneavoastră că sunt interzise, le închidem într-un dulap, la care nu mai umblă nimeni şi păstrăm cheia”. Şi au căzut de acord, da. Am adunat tot, a rămas biblioteca goală. A mai rămas de Stalin Marxismul şi lingvistica, cutare, cutare… Bun, şi le-am pus sub cheie, la documentare, am zis eu. Şi au rămas acolo multă vreme, nu ştiu ce s-a mai întâmplat. Pe urmă liceul s-a mutat, a revenit în vechiul local… Biblioteca acuma are din nou…

– Au fost distruse destule biblioteci. Cea de la Sociologie…

– Domnule, acolo au dispărut valori, şi documente, şi manuscrise, şi… Sigur, sigur. Da… Ei, asta a fost epoca, ce mai, şi, vorba dumneavoastră, nu sunt vinovaţi atât de mult ruşii, să ştiţi…

– Nu, în general spun asta, că dacă despre anii ’48 -’50 se mai poate spune că sub influenţa…

– Sau sub presiunea… Presiunea, da, da, da.

– Dar acuma…

–  Da, sigur, sigur. Oameni care n-au înţeles, n-au înţeles…

Interviu realizat în 1987

II

 

– Cum aţi intrat în echipe? Fiindcă s-a vorbit despre acest lucru, dar nu ştiu momentul şi condiţiile.

– În 1936, când Fundaţia Regală „Principele Carol” organiza echipe studenţeşti, a făcut o şcoală la Stăneşti-Muscel, o şcoală de echipieri, în care au venit voluntari de la toate facultăţile.

– Nu şefi de echipă?

– Nu, nu. Acolo a fost o şcoală de echipieri, din care ei au selecţionat şefi de echipe. Şi, într-adevăr, cei mai mulţi dintre noi de acolo am condus echipe…

– Mai târziu.

– Chiar în campania din vara respectivă.

– Cred că în revista „Curierul echipelor” am văzut un mic articol al dumneavoastră, în care scriaţi că numai echipieri, nu comandanţi…

– Nu, nu. Eu am fost de la început şeful echipei regale studenţeşti din Beregsău – Beregsău Timiş Torontal. Între Jimbolia şi Timişoara, un sat de români şi şvabi. Între Beregsău şi Timişoara este un sat – Săcălaz, care era mai ales de şvabi, dar între timp s-a mai depopulat, pentru că au plecat.

– Totuşi, cum aţi fost selectat, de cine? Că în Bucureşti au fost foarte mulţi studenţi şi nu s-a dus toată lumea acolo.

– Aşa cum povestesc în cartea asta despre Gusti şi şcoala lui[3], eu îl cunoscusem pe Gusti, întâmplător, la Seminar. Cu doi ani mai devreme se sărbătorise centenarul Seminarului central, unde eu eram elev într-a VII-a. Şi Gusti era ministru al învăţământului şi, în calitate de ministru al învăţământului, a venit şi mi-a făcut o impresie copleşitoare cuvântarea pe care a ţinut-o… foarte însufleţită şi curat exprimată. Şi eu, puiul de ţăran din fundul Teleormanului am rămas… Pentru prima oară când vedeam şi eu în viaţa mea un ministru. Şi când am auzit, pur şi simplu întâmplător, pe un coleg că Fundaţia se interesează să racoleze studenţi, eu am…

– Asta mă interesează… deci aţi aflat de la…

– .. .de la un coleg.

– La Seminar?

– Nu, la Facultatea de Teologie.

– Deci la Facultatea de Teologie se vorbea despre…

– Se vorbea, da, se vorbea. Adică, ce se întâmplă? Ei aveau un foarte interesant sistem de propagandă: prin conferinţele de la Institutul Social, prin conferinţe şi convorbiri de-astea libere cu tineretul, aici, la Fundaţie, la sediul din Latină, şi foarte mulţi studenţi erau – e adevărat că noi, cei de la Teologie, eram într-un număr mai mare decât alte facultăţi. Şi mediciniştii erau foarte mulţi. Iar acolo, la Stăneşti, prima impresie a fost catastrofală, fiindcă se începea dimineaţa cu un regim foarte aspru de înviorare, sculatul foarte de dimineaţă, exerciţii fizice, or noi nu prea eram învăţaţi cu…

– Venise deja Mihăilă?

– Nu era, nu venise Mihăilă. Nu venise încă. Dar înviorare se făcea. Şi o făceau studenţii mai în vârstă de la Educaţia Fizică. Şi, pe urmă, activităţi sportive…

– Am impresia că ANEF-ul a fost foarte activ.

– Sigur că da. Păi, dragă, era tradiţia inaugurată de doctor Rainer – o mare personalitate care făcuse studii în medicina asta sportivă.

– Rainer ştia treaba asta? El era antropolog…

– Făcea, a făcut şi studii în legătură cu medicina sportivă, a cercetat la noi problema diminuării potenţialului fizic la tineret care venea la recrutări. Făcuseră nişte statistici, pe care le-a continuat el cu Mihăilă. Mihăilă a fost elevul lui Rainer şi exista o tradiţie, aşa, că ei aveau înaintea noastră cunoştinţe de activitatea Fundaţiei, ăştia de la Educaţia Fizică. Ce se întâmplă, dragul meu? Ei n-au avut foarte mulţi condeieri între ei care să şi teoretizeze, să şi menţioneze şi să înregistreze toată activitatea lor, decât Victor Cojocaru, care a murit acuma, recent. Victor Cojocaru făcuse însă şi Sociologia. El n-avea numai Educaţia Fizică şi-avea şi niţel condei. Da’ în rest ei ştiau să acţioneze: să conducă echipe, să conducă tabere, să organizeze excursii. Asta era treaba lor.

– Şi Mihăilă ştia chestiile astea?

– Da, păi Mihăilă avea doctorat în Germania, tocmai în problema organizării taberelor. Tot, fără discuţii. Ce s-a întâmplat? Deşi s-a lovit la început de multă rezistenţă, pentru că regimul impus de Mihăilă era deosebit, dragă, era spartan. Ne scula, la Valea Vinului bunăoară, în plină iarnă, în ianuarie – la 20 ianuarie am început lucrul la Valea Vinului, lângă Năsăud, lângă muntele Inău. Să-ţi spun regimul lui: ne scula la 5 jumătate, numai în cămaşă, cu un pantalon, jos, în curte, exerciţii de înviorare; jos cămaşa, frecatul cu zăpadă, după aceea ne spălam în Valea Vinului, în apă, şi ni se părea că e mai caldă…

Ei bine, bunăoară, dintre conducători, Stahl, profesorul Stahl, era împotriva acestui regim, însă Mihăilă ne-a ţinut o lecţie, dragă domnule Rostás… Ce s-a întâmplat? El cred că a dirijat totul, că ne-a spus: peste 10 zile am să vă dau o lecţie, că mureau mulţi, în special ăştia de pe la Litere, putorile-astea de pe la Litere, că erau mai delăsători, mai… Şi „vă dau eu o lecţie”. Ce se-ntâmplă, dragă? Anunţă pentru una din duminicile viitoare – că noi am stat acolo o lună – un marş pe zăpadă până la Şanţ, comuna Şanţ-Năsăud, unde făcuse Gusti filmul ăla care fusese dus la expoziţia de la Paris, Nuntă ţărănească, unde el era naşul, mă rog. Dom’le, am pornit îmbrăcaţi foarte uşor, cu un vindeac peste cămaşă, cascheta în cap… Zi geroasă era, sfârşitul lui ianuarie. Am mers până acolo, am intrat în sala de spectacole, după ce ne-au dat ei o gustare, am intrat în spectacol pe la 2,30–3.00, şi am început să le dăm o şezătoare cu recitări, cu cântece – noi ştiam foarte multe cântece. Şi, domnule, la un moment dat, Mihăilă ne face semn în sală: ăia cu cojoacele alea miţoase pe ei tuşeau să se spargă, iar noi numai cu vindeacul pe noi, rumeni la faţă, nici măcar o încercare de tuse, de ceva, nimic, nimic. Şi-a spus: „Vedeţi? Să nu vă adaptaţi, să nu luptaţi împotriva regimului, să nu luptaţi cu confortul, să vă adaptaţi vremii, să vă adaptaţi timpului!”. Şi asta a fost lecţia lui extraordinară.

– În prima etapă, când aţi fost numit echipier în ’36, cine făcea programul?

– Programul l-a făcut Octavian Neamţu. Neamţu era un organizator excepţional. Ideea lui de bază era că o idee, oricât ar fi de frumoasă, dacă nu este organizat în amănunte procesul de traducere a acestei idei în faptă, ideea aceea rămâne stearpă. Era ideea pe care ne-o spunea mereu, adică aşa se şi numea unul din volumele lui Gusti, De la cunoaştere la acţiune[4]. Cunoaşterea devine benefică numai când devine acţiune, şi acţiunea merge spre rezultat.

– Înseamnă că aţi fost ocupat tot timpul.

– Tot timpul, da.

– Şi când a fost prima pregătire?

– Pe primăvară.

– Şi după aceea?

– Am mers în echipă. Vara, campania de trei luni.

– În mod sigur aţi legat şi nişte prietenii.

– Între noi? Evident, s-au legat prietenii strânse. Păi, de-atunci m-am împrietenit eu cu Victor Cojocaru, cu Nae Leuştean, care a venit orb de pe front, săracul, şi lui îi datorăm bibliografia aceea extraordinară. Cum a muncit băiatul ăsta, cum s-a zbătut… Există aicea într-un număr /arată revista/ toată bibliografia publicaţiilor Fundaţiei, bine, în mai multe numere, dar aş vrea să-ţi arăt o chestie care e uluitoare, pur şi simplu. Ia uită-te dumneata aicea, uite câte articole, uite aici!

– Fantastic!

– Zeci de articole, studii, cele mai multe studii. Şi acuma vreau să extrag de aicea, să fac o listă, să o public în finalul ediţiei a doua din Gusti şi şcoala lui.

– În privinţa acestei forme de organizare, Neamţu avea un model sau el a inventat-o?

– Dragul meu, uite cum era. Discret, dar foarte, foarte stăruitor, se urmărea o replică la Mişcarea Legionară. Adică: ei aveau uniforme – noi aveam uniforme. Ei aveau salutul, steagurile – noi aveam salutul, steagurile. Ei aveau cântece patriotice – noi aveam cântece patriotice. Ei organizau tabere de muncă – noi urma să organizăm, şi-am şi organizat din vara aceea, nu-i aşa, tabere. Echipa în sat era o tabără, fiindcă adunam alţi tineri din sat în jurul nostru. Echipa nu muncea niciodată singură ci, în cadrul secţiei respective a Căminului Cultural, aduna tineri, aduna săteni care vroiau să activeze împreună cu noi. Deci era un fel de replică la Mişcarea Legionară. Chiar salutul: noi foloseam tot salutul de „Sănătate!”, de „Camarade!”. Noi ziceam „Camarade!”, adică, consideram că termenul acesta, care a fost un termen nobil, militar, fusese niţel mânjit de legionari cu utilizarea lui. Sigur că da! Şi ni s-a şi reproşat acest lucru, chiar în Parlament.

– A fost de fapt un salut roman.

– Roman, sigur că da. Noi aşa salutam la steag, dar ei făceau… sigur că da.

– Legionarii de unde l-au luat?

– De la nemţi. De la Hitler Jugend şi de la Dopo Lavoro, de la italieni. Dar în special de la Hitler Jugend l-au luat. Era exact organizarea pseudo-militară a tineretului hitlerist. De-acolo l-au luat, sigur că da.

– Evident, acestea sunt nişte aparenţe, dar unele scrieri ale lui Neamţu parcă au un spirit legionar…

– Dragul meu, e clar că era replică. Da’ ne-a şi spus-o mai în intimitate: nu trebuie să ne ferim de aceste asemănări, că n-au creat ei niciuna din aceste forme. Păi, şi înainte de Straja Ţării. Da’ ce vrei să spui de organizaţia INCA?

– Nu ştiu ce era.

– Păi cum, era toată organizaţia aceea internaţională, care era tot aşa, cu uniforme, cu… sigur. Organizaţia tineretului. Şi, ce se întâmplă, domnu’ Rostás. Îţi spusei adineauri: era un spirit organizator extraordinar. Extraordinar! Te duceai la el cu un plan, uite-aşa-l privea, cruciş, şi în două secunde ţi-l făcea praf. Praf! „Aici trebuie cutare, cutare, cutare”. Era un mare organizator. Păi, tot ce s-a organizat… ca s-ajungă la treizeci şi ceva de ani secretarul general al Serviciului Social! Păi, ăsta era post de ministru! Şi el era creierul. El a organizat direcţiile, el a organizat campaniile. Păi, a organizat atunci şcoli de conducători de echipe, când s-a votat Legea Serviciului Social în – să spun precis – în 28 de centre din ţară.

Eu am condus şcoala de la Satu Mare. Nu văzusem în viaţa mea Ardealul de Nord. Şi am condus şcoala de acolo. Era organizat – era vară – în clădirea liceului industrial de acolo. Sigur că da. Şi atâţia alţii. Da’ Iaşiul, da’ în Basarabia, peste tot şcoli de conducători de echipe… Auziţi, a sosit totul la timp, tot materialul. Uniformele pentru elevi – erau câte o sută şi ceva de uniforme, de la caschetă până la bocanc şi ciorap. După aceea, materialul de bibliotecă, de cancelarie, totul, cursurile care trebuiau ţinute, programul, absolut tot. Era un om organizator extraordinar.

– Legat de acest activism al lui Neamţu, care pentru unii părea aproape legionar… El de ce nu a fost în Legiune?

– Ce se întâmplă? Dacă ai dat de cartea lui Întoarcerea la izvoare[5], el explică acolo că toată această acţiune a tineretului din Transilvania… spre cinstea lui, el includea tineretul tuturor naţionalităţilor din Transilvania… El avea o mare stimă pentru maghiari, bunăoară avea colaboratori.

– Aţi şi scris…

– Da, mi-a publicat şi mie un articol la – cum se numea? – ziarul ăla al lor de la Târgu-Mureş, „Drumul Drept”, sau aşa ceva, pe ungureşte… Mă rog, mi-a publicat şi mie un articol şi un interviu acolo. Şi, ce se întâmplă? El a spus aşa: „Politica ne dezbină, ne uneşte numai acţiunea culturală”. În continuarea lui Eminescu. Fără niciun fel de implicaţie politică. Politica totdeauna dezbină. Pentru că apar partide, partiduleţe, personalităţi, ambiţii…

– Dar nu ştiu cum a înţeles că Mişcarea Legionară era partid, de vreme ce şi ei spuneau că reprezintă tânăra generaţie.

– Ei, da’ stai puţin, că deja devenise partidul Totul Pentru Ţară. Au şi participat la alegeri. Noi de ce n-am participat la alegeri? Nu. Sigur. Era clar. Păi, da’ Codreanu n-a fost în Parlament deputat?

– Am impresia că semăna foarte mult cu Gusti, că nici el nu mergea…

– Păi, da, el a fost ucenicul lui Gusti. De la început, el, ca student, el a fost bibliotecar la Seminarul de Etică şi Sociologie, la Gusti. A fost bibliotecar. Şi-a fost omul lui, omul lui de… păi, dom’le, dintre toţi elevii lui Gusti, doi i-au rămas credincioşi până la capăt: Mircea Vulcănescu şi Octavian Neamţu – şi amândoi două produse mari, de mare calitate. Mircea Vulcănescu la un moment dat – aflu acuma, din nişte lucrări, că, având atâtea slujbe şi chemat peste tot, el, ca asistent, era benevol, era pur şi simplu fiindcă-i plăcea lui să fie asistentul lui Gusti, fără să fie plătit.

– La început şi Herseni şi Stahl au fost onorifici, cum se spunea.

– Onorifici, da, exact.

– Bine, când erai ministru puteai fi şi asistent onorific.

– Sigur, sigur, mai ales că lui îi plăcea contactul cu tineretul. Sigur, sigur.

– Este clar acum de ce era pe linia lui Gusti. Dar cred că asta e situaţia şi cu Carol al II-lea?

– Domnule, ce se întâmplă? Pe Carol al II-lea Gusti îl curta pur şi simplu, fiindcă avea nevoie de sprijin, de patronajul lui. Închipuie-ţi că nu se putea lega nimeni de noi. Noi aveam gratuităţi: poştă, telefon, circulaţie, chestii, comunicări, presă, publicaţii şi – mai ales nu se puteau lega de noi partidele politice. Era patronajul ăsta regal, Fundaţia Regală. Asta-i. Şi Gusti avea mare nevoie de acest paravan. Pentru că era politicianismul ăla: dom’le, sus, Maniu cu Brătianu se înţelegeau prefect, erau nişte oameni politici superiori. Dar jos, în sat? Păi, am fost aicea, pe Bărăgan, în judeţul Buzău, la Glodeanu-Cârlig – mi-aduc aminte ca acuma – unde au desfiinţat Căminul Cultural. M-am dus şi i-am chemat şi i-am porcăit numărul unu: „Nu amestecaţi politica aici!” Se bătea popa ţărănist cu cârciumarul liberal şi se băteau în Căminul Cultural. „Ce aţi făcut, fraţilor, aici? Căminul acesta-i zâzania satului, sau ce-i?” Şi am desfiinţat căminul. Au venit ei după aceea, au propus pe altul director. Nu, nu, nu! Am fost foarte tranşant cu ei, că eram subdirector la Direcţia Căminelor Culturale. Nu, nu, nu. Chiar, uite, în şcolile astea ale noastre de cadre puteau să fie discuţii – a-ncercat o singură dată la o şcoală de la Făgăraş, târziu, către înfiinţarea Serviciului Social, a-ncercat odată Miron Constantinescu să facă pe comunistul şi l-au bătut măr nişte legionari. Şi-atunci am simţit noi că există politică printre noi. Că el a făcut pe comunistul, deşi el îi datora mult lui Gusti. Gusti l-a preţuit mult şi i-a tipărit teza lui de licenţă la Fundaţie – Cauzele răscoalei lui Horia. Teza lui de licenţă i-a tipărit-o Gusti la Fundaţie. Şi el, în loc să-i fie recunoscător, s-a apucat să… Era foarte orgolios, trufaş de fapt, era… Şi ăia erau legionari – mi-aduc eu aminte – c-a devenit preot după aceea – Ion Apostol. Şi unul… să rămână între noi… tatăl directorului ziarului „Libertatea”, Andronic, Mitică Andronic, domnule, i-a ars ăluia o bătaie… Era legionar notoriu… i-a ars ăluia o bătaie soră cu… vorba ceea. Şi s-a astâmpărat băiatul. Da’ s-a supărat foc Neamţu. A spus: „Dom’le, nu permitem aşa ceva”. Şi l-a chemat şi pe Miron, i-a chemat pe toţi, şi: „Nu se poate, dom’le, ce faceţi aici? Gusti nu tolerează aşa ceva! Discutaţi politic – e treaba dumneavoastră – în afară, da’ noi n-avem nevoie de zâzanie, noi n-avem nevoie de secţiuni între noi, noi mergem toţi pe politica culturii”. Sigur că da.

– Totuşi, din jurnalul lui Carol al II-lea reiese clar că regele n-ar fi dorit să desfiinţeze Serviciul Social, dar a fost…

– … presat de politicieni.

– Şi de camarilă.

– De camarilă. Da, aşa este. Dragul meu, în special ăştia de stânga şi legionarii cereau desfiinţarea noastră. Legionarii erau jenaţi de popularitatea noastră şi, mai mult, argumentul suprem a fost că erau exorbitante cheltuielile de război. Altfel, Carol mai întâi că nu a desfiinţat, a suspendat – asta era formula. Legionarii au venit pe urmă şi au desfiinţat Serviciul Social, ne-au făcut o anchetă umilitoare acolo, la Fundaţii, ne-au chemat pe toţi, ne-au…

– Când au venit la putere?

– Sigur, sigur că da.

– Cine a făcut ancheta?

– Era un militar care conducea, nu mi-aduc aminte, o figură ştearsă de la ei, de-acolo, de la legionari, şi ne-a sâcâit cu întrebări, adică de-astea umilitoare: da’ ce-am băgat în buzunar, da’ ce-am făcut cutare?… Ce-am făcut cu uniformele – chestii de-astea. Sigur că da. Şi noi eram timoraţi, eram… adică nişte oameni nevinovaţi pe care… noroc c-a început războiul… Acuma, ce se întâmplă: ăsta a fost argumentul suprem. Că am participat la o şedinţă, la Gusti, Neamţu şi încă vreo doi-trei de sus, de la centralele… erau de la Craiova şi de la Chişinău conducători, care au spus, Gusti le-a spus că „De ce a cedat Carol?”, pentru că, într-adevăr, nu mai puteam face faţă la cheltuielile de înarmare. Trebuia o înarmare rapidă a ţării.

– El nu spune treaba asta.

– N-avea voie s-o spună.

– Dar nici măcar în jurnal n-a scris.

– N-avea voie.

– El spune că este supus unei presiuni din camarilă.

– … din camarilă, da. Acuma, ce se-ntâmplă…

– Şi eu am o bănuială că, de fapt, ar fi fost altceva. Că Legiunea, eventual, a infiltrat foarte mult această mişcare…

– Şi asta e-adevărat.

– Şi din cauza asta a fost…

– Nu, nu era cauza principală, domnu’ Rostás. Eu am trăit din interior. Argumentul suprem a fost ăsta cu cheltuielile şi al doilea, care ne-a durut foarte mult, nici între conducătorii noştri nu a fost unitate deplină. Bunăoară profesorul Stahl – citeşte-i studiile lui din „Viitorul social” şi din studiile… Profesorul Stahl considera că Legea Serviciului Social e utopie şi că nu erau coapte toate condiţiile pentru a trece la această organizare pe toată ţara. Stahl spune. Păi, dacă Stahl…

– Dar atunci, în ’39 n-o spunea.

– O cam spunea. O cam spunea, da’ aşa, ici-colo.

– El avea leafă şi făcea.

– Era director general, başca catedra de la facultate. Sigur că da. Şi vremurile, într-adevăr, foarte grele. Tot politicianismul ăla care luase forme aberante. Atmosfera devenise – repet – sufocantă şi era greu să ne desfăşurăm. Începuseră concentrările, trenuri ocupate… Mai chemam şi noi elevii, studenţii, absolvenţii de facultăţi care să facă cursurile astea. Era foarte greu. Dovadă că a şi început războiul foarte curând şi… ăsta a fost marele ghinion. Ar fi fost doi ani de activitate în Serviciul Social, ar fi fost, dragul meu, o încoronare magistrală a activităţii. Păcat.

Adică, ce s-a întâmplat: a început de atunci o dramă îndoită. Şi drama omului Gusti, şi drama operei lui, şi pe urmă drama lui Neamţu… care cât a pătimit, cât a tras săracul şi cât s-a zbătut, cât s-a zbătut… şi în cele din urmă a reuşit să refacă Fundaţia, mai mult să le unească Fundaţia pentru Cultură şi Artă cu Fundaţia Regele Mihai. Le-a unit. Sub conducerea lui. Ei, asta-i socoteala. Da’ să ştii că aveau un ecou extraordinar în sate, fiindcă nimeni nu cerea nimic. Nu ceream nimica. Legionarii veneau, le cereau votul. Noi nu le ceream nimica. Nu ne-ntreţineau ei. Primeam fondurile de la… Aveam sora noastră de gospodărie, cu care organizam din prima zi cantina. Ea ne pregătea masa, cu fondurile Fundaţiei. N-am primit niciodată nimic, n-am primit de la sate vreo subvenţie, ceva. Sigur că da.

Dar ce nu am putut noi decât foarte greu şi foarte târziu – să convingem mentalitatea arhaică a satului, dragul meu. Bunăoară, dacă apucam să împărţim medicamente gratuit, mă-nţelegi dumneata, medicamente de prima calitate, unele primite din străinătate, că Gusti avea relaţii mari – nu vroiau să primească ţăranii, că erau gratis. Auzi dumneata! Nu vroiau să primească. Şi ne-a dat în gând la un moment dat să începem să le vindem. Am cerut întâi consimţământul lui Neamţu şi foarte greu ne-a dat consimţământul. Să vindem, dar pe preţuri mici. Şi-abia atunci au început să le cumpere, şi am făcut fonduri pentru Căminul Cultural, nu pentru noi, pentru echipă.

Dar să-ţi relatez o scenă de la echipă apropo de educaţia asta care trebuia făcută ţăranului, că asta vroiam noi. Era la cabinetul meu medical doctorul uman – că aveam şi doctor veterinar. Doctorul uman era unul Golea, a murit pe front, săracul, Dumnezeu să-l odihnească. Şi, domnule, ăsta era un tip foarte inimos, dar nu ştia să se poarte cu ţăranii. La şezătoare îl trăgeam mereu de mânecă, pentru că folosea numai termeni de-ai lor: „Domnilor săteni! Îmi daţi voie să vă explic, aicea apare aşa, ca un mamelon”. Eu îl trăgeam de mânecă şi o potrivea cu alta mai a dracului. Şi îl aud într-o zi ţipând la dispensar. Domnule, ce e cu el acolo? Eu luasem de la ceilalţi planul de activitate… Când deschid uşor uşa dispensarului, un ţăran aşa, cam de vârsta dumitale, dezbrăcat pân’ la brâu, cu pete. Era sifilisul tabes, în ultimul grad. Şi: „Bă, nenorocitule, bă! Ţi-ai dărâmat, ţi-ai distrus familia şi cutare şi cutare… Habar n-ai ce… Tu ştii ce-i asta, bă?” Am avut impresia că a înjurat. „Nenorocitule, ţi-ai distrus familia şi urmaşii şi cutare… Tu ştii ce ai, mă?”, „Nu, să trăiţi”, „Ai tabes. Bă, nenorocitule”. Ţăranul odată se limpezeşte la faţă: „Mulţam lui Dumnezeu, taică, ziceam că am râie”. Domnule, am izbucnit în hohote pe uşă. Auzi! Era speriat că are râie! „Ai sifilis, bă, în ultimul grad!”, “Mulţam lui Dumnezeu, taică, ziceam că am râie”, cum vorbesc ei. Asta-i. Aici era dificultatea mare, dragă.

– Totuşi, am impresia că…

– Vezi dumneata, iartă-mă că-ţi iau vorba. Unde exista un teolog şi un om de la Litere bun de gură, adică oameni care să pătrundă, să convingă, să stea de vorbă, treaba mergea strună. Unde oamenii erau mai greoi şi nu izbuteau să se facă înţeleşi, să se explice, să le explice lor, privea ţăranul cu neîncredere, să ştii. Privea cu multă neîncredere. Asta-i… Ce-ai vrut să mă întrebi?

– Am impresia că nu au fost pregătite toate satele şi poate greşesc, dar a fost cam prea mare hopul pentru ţărani.

– Aici ai dreptate. Nu, nu, să nu te temi deloc, că nu exagerezi. Ai dreptate. Adică, domnule, exista o sarcină a preotului şi a învăţătorului, pe care ăştia nu şi-o duceau. Şi noi n-am găsit terenul pregătit.

Să-ţi dau un exemplu. Îţi dau un exemplu pe are l-am constatat personal, de m-a îndurerat, eu am plâns atunci. Domnule, a ars în întregime satul Dioşti din Romanaţi. Carol al II-lea în generozitatea lui – bine, la ideea lui Gusti –, a făcut un sat modern: aicea biserica, vizavi şcoala, dispensarul, aicea cutare, centrul satului, care era ceva extraordinar. Pe urmă… Locuinţele cu parchet pe jos, domnule! Ne-am dus la două luni după aia. Scoseseră parchetul, că aluneca puiul de oaie! Aluneca mielul pe parchet, domnule! Închipuie-ţi! Deşi, dragă, deşi alături, domnu’ Rostás, aveau coteţ, aveau grajd, cu lumină electrică, domnule, cu sistem de curăţare a murdăriei şi cu… Şi el ţinea mielul pe parchet şi a scos parchetul pentru că aluneca mielul şi-şi rupea piciorul. Nu se poate, domnule! Nu se poate! Vezi: a fost un gest forţat. Trebuia o educaţie acolo. Au început să se certe pe urmă. Că aici casa lu’ ăla a fost făcută pe un pământ al lui, că ălalaltul nu ştiu ce… Sigur că da, aşa este. Însă, să ştii…

Uite, bunăoară, şocul puternic pe care l-am simţit şi noi a fost în primul an de activitate. N-am făcut aproape nimic. Am reuşit să le facem, cu mari greutăţi, cu mari cheltuieli, că ei creşteau mult, acolo în Banat, porci, le-am făcut o staţie de serovirulizare a porcilor. Serovirulizare, adică împotriva pestei. Le făceau un fel de vaccin. Aduceau porcii acolo, îi ţineau, că era loc, aşa, cam pentru 60-80 de porci, 100 chiar, şi aveau hrană, aveau nutreţ. Îi injecta veterinarul, le făcea vaccinul ăsta şi după o săptămână îi trimitea acasă şi aducea alţii. Când am venit în vara următoare, îi dăduseră foc. Îi dăduseră foc!

– De ce?

– Pesemne din invidie, că n-am reuşit să aflu. Bănăţenii ăştia erau foarte orgolioşi şi foarte… N-am putut să… Cred că a fost o ceartă între ei, care să-şi aducă porcii mai devreme, sau…. Dracu’ să-i ia. Da’ regretau. Au venit la Căminul Cultural şi regretau şi l-au făcut, că arsese acoperişul, că era de stuf. L-au făcut imediat. Ei l-au făcut. L-au făcut imediat şi al doilea an noi am activat cu foarte multă largheţe, mai mult, mai înţeleşi… Veneau la cămin, stăteau de vorbă cu noi, acţionau şi ei. Vezi, începuseră să se topească niţel. Da, aşa este, să ştii. Prima oară a fost un şoc puternic. Dar, în al doilea an, când au aflat, au început satele să ceară echipe.

– Perioada aceea de câteva săptămâni, de o lună, a fost suficientă pentru ca echipierii să ştie să facă treabă ca lumea? Unii echipieri acum, la bătrâneţe, spun că uneori au fost daţi afară sau luaţi la bătaie.

– Da, da, da. Aşa este. Păi, se citează cazul celebru, pe care îl citează şi Gusti şi Stahl, în studiul ăla al lui, acolo în Vrancea, la Nerej. În frunte cu Profesorul au vrut să-i dea afară din sat. Da. „Ce-i cu ăştia? Au venit să ne pună impozite noi. Au venit să ne confişte vitele”. De ce? Fiindcă nu făcuseră o pregătire a satului. Ei au apărut imediat în gospodării, ăştia din echipele monografice, înaintea noastră. Da’ şi noi, făceam şi noi monografia satului. Au apărut în gospodăria oamenilor şi au început să întrebe: „Câţi porci ai? Câţi cutare? Câţi copii? Câţi cutare? Ce pământ ai?” Şi ţăranul: „Stai, dom’le, ce vrea ăsta? Vrea să ne pună impozite noi!” Şi pe urmă au vrut să-i dea afară, că sunt sectanţi. Aşa e! Aşa e!

– Dumneavoastră aţi avut situaţii similare?

– Nu, ce s-a întâmplat, nu… Eu am… întâmplător, nu consider asta o realizare sui generis şi… Ce se-ntâmplă? Domnule, era o organizaţie acolo, Oastea Domnului se numea, de-asta, pentru credincioşi, pentru tineri. Şi au venit la mine…

– La Beregsău?

– Beregsăul Mare. Au venit la mine câţiva dintre fruntaşii lor, că ei se adunau pe la gospodăria câte unuia. Şi nu veneau la biserică. Şi am spus: „Măi, oameni buni, nu vă izolaţi de biserică. Nu se poate”. Biserica ne conduce spiritual, este… Apoi zice: „Dom’ părinte ortodox se bate cu dom’ părinte catolic în altar”. Auzi, dom’le, se băteau, dom’le! Era unul, Popovici, ălalaltul nu mai ştiu cum se numea… Dom’le, eu am ieşit în faţa altarului să ţiu o predică şi ei se bufneau în altar, acolo. Măi, fraţilor, daţi-o încolo de treabă, dom’le. Ne facem de râs! Ce zic ăştia? Sunt prea răbdători, prea răbdători… Poporul zice să nu faci ce face popa, să faci ce zice popa. A! Da’ ce-mi spune unul? Că m-am împrietenit cu ei şi pe urmă, prin ei, am pătruns în gospodării, prin ăştia, că erau foarte respectuoşi. În organizaţie eu cred că erau peste 30. Şi prin ei am pătruns în diferite gospodării şi ne-au ajutat, au mers cu noi, mă rog, foarte… Erau de ambele biserici, şi de la catolici, şi de ortodocşi. Şi ce-mi spune mie unul din ei? „Apoi, zice, domnu’ şef, ştii care-i deosebirea între popa catolic, popa nost’ şi popa de la ortodocşi?”, „Nu”, „Popa ortodox are nevastă, dar n-are copii, popa catolic n-are nevastă, da’ are satul plin de copii” /râde/.

Aflam multe lucruri prin ei, să ştii. Şi erau foarte deschişi, aşa, şi foarte bucuroşi că-i băgăm în seamă. Ei se considerau niţel oropsiţi. Că Oastea Domnului, cum să-ţi spun eu dumitale – era semi-legală. În unele părţi era primită şi ajutată de preot, unde preotul era diplomat şi ştia să-i manipuleze – să zic eu –, sau măcar să-i folosească, şi unde popa îi persecuta şi-i… Şi ei se considerau niţel… niţel ostracizaţi. Când au văzut că-i băgăm în seamă – echipa regală! – au mers cu noi şi, vezi, am câştigat foarte mult.

– Ca să trag concluzia: acolo unde echipa găsea nişte piloni, nişte legături…

– Sigur că da! Păi, da, ăsta era primul punct al doctrinei: să nu acţionăm singuri. Să adunăm în jurul nostru tineret care vrea să lucreze împreună cu noi şi pe urmă să continue munca pe care o începusem noi. S-o continue după plecarea noastră.

– La Satu Mare, unde aţi fost comandant, aţi reuşit să insuflaţi acest lucru?

– Ei, acolo a fost mai greu.

– Tocmai, la asta m-am gândit…

–  A fost mai greu.

– Una e când oamenii vin benevol, alta când…

– Se vedea numaidecât obligativitatea. Se simţea, se mirosea. Adică, erau unii care mârâiau. Bunăoară, nu i-am convins niciodată să facem dimineaţa exerciţiile fizice. Aşa cum le făceam – să zicem – la Stăneşti, sau la Pietriş, sau la… Veneau greu, se mişcau greu, nu le plăcea, mârâiau. Ăsta-i adevărul. Iar când am ţinut la sfârşit un fel de examene, ca să promovăm, să vedem pe care îi facem şefi – că ăştia urma să fie şefi în satele … – rezultatele n-au fost foarte bune. Da, aşa este, aşa este.

– Mi-au povestit unii că îi nemulţumea că, după ce au terminat, de exemplu, Agricultura…

– … în loc să se ducă la postul unde era, noi îl mai ţineam încă vreo şase luni, cel puţin. Sigur că lui nu-i convenea. Adică noi am mers de la început pe coarda patriotică. „Măi fraţilor, avem o datorie. Noi suntem cei mai mulţi fii ai satului, satul a investit în noi, a investit mult. Trebuie să-i plătim măcar ce a investit el în noi”. Ei… nu prindea. Erau unii care înţelegeau, care, măcar din politeţe, conveneau că aşa este şi că avem datoria asta, dar alţii care ne spuneau pe şleau: „Dom’le, în definitiv eu vreau să-mi fac meseria!”

– Şi pe linie politică, stânga, dreapta…?

– Nu, nu permiteam.

– Bine, dar nu aţi observat?

– Mai mârâiau, cum să nu? Am chemat câţiva la cancelarie şi am spus… La Satu Mare am chemat câţiva, care erau clar legionari, şi le-am spus: „Vă rog mult să nu îmi complicaţi lucrurile aici. Pentru că or să apară pe urmă şi ţărănişti, or să apară şi liberali, or să apară şi cuzişti şi ne destrămăm”. Însă, ce se-ntâmplă: câştigul teoretic era totuşi evident. Adică, noi ce vream prin echipă să demonstrăm? Organizarea nouă a funcţiilor statului. Adică, una este ca un medic veterinar să lucreze într-un sat de unul singur, cu agentul lui, şi alta este să aducă în jurul lui câţiva săteni de-ăştia, să-i instruiască, să-i pregătească, eventual chiar să-i introducă în meserie. Asta am câştigat. Acolo unde am reuşit să-i facem să înţeleagă.

Domnule, ce sunt acum funcţionarii? Sunt nişte navetişti: medicul vine la ora 9 în sat, dacă vine cu maşina, sau cu trenul, are consultaţii la dispensar, pe urmă cu trenul următor a plecat înapoi. Da’ el trebuie să-şi aleagă pe coana moaşă, pe agent, alţi câţiva tineri, câteva fete… Pe fata noastră de la gospodărie – era una grasă, săraca, doamna Lili – „domnişoara” îi ziceam noi – domnule, a doua zi după ce… cum făcuse, ce făcuse, cum se dusese, a şi adunat vreo opt fete în jurul ei, de la tocatul cepei până la mâncarea cea mai pretenţioasă, le-a învăţat, de nu mai scăpa de ele. Nu mai scăpa de ele!

– Ştiu de cazuri în care aceste maestre de gospodărie au fost date afară.

– Nuuuu…. Nici nu-ţi închipui, au venit membri de familie să ne mulţumească. Da. Ba unul din ei ne-a invitat la o masă gătită de fi-sa, care avea 18 ani şi care fusese eleva cea mai conştiincioasă. Ne-a invitat. Ce-am băut la ăia acolo… Cum ziceau ei, dom’le? Gemixt! Amestecau lichiorul cu ţuica tare şi altceva… M-am făcut praf! Am stat de m-am odihnit niţel, că era prăpăd. Ei, asta-i situaţia. Nu, nu, ăsta a fost punctul cel mai rodnic, ăsta a fost. Teoria oamenii au înţeles-o, au început să înţeleagă, cei mai mulţi. Dom’le, ai ajuns medic. Fă-ţi, dom’le, imediat statul major! Colaborează cu celălalt! Ăsta era Căminul Cultural, să fie ce-am scris eu acolo: parlamentul satului, funcţia unificatoare. Sunt cele două articole ale mele care au fost considerate teză de doctorat, vorba ceea. Asta este. Căminul este parlamentul satului. Adică nu acţionezi de capul tău.

Păi, ce se-ntâmplă: un paradox, domnu’ Rostás, un paradox, să ştii. Cu cât funcţionarul respectiv este mai capabil, mai înzestrat şi mai inimos, cu atât e mai dăunător satului. Fiindcă el pune exclusiv accentul pe meseria lui. Dacă-i veterinar, numai chestia asta, dacă-i agronom, numai chestia asta. Nu se poate. Viaţa este compartimentată, trebuie să crească pe toate laturile deopotrivă, nu? Îl dezvolt mult cu vitele, dar el are râie, fiindcă nu are medic. Nu se poate. Sau îl dezvolt mult din punctul de vedere al ştiinţei de carte, dar el este un ateu, sau este un bigot, un superstiţios care este şi mai grav decât ateul. Asta e toată treaba. Acuma, într-un sat cu asta i-am convins. Într-un sat, sociologul şi teologul i-au descoperit medicului – că de multe ori aveam medici chiar, sau studenţi medicinişti în ultimul an – i-au descoperit leacul unui început de epidemie. Cum? Tot cercetând, sociologul află că era o babă acolo, un fel de doftoroaie de-asta a satului, numai cu superstiţii şi cu chestii, care îl îndemna pe ăla – şi-a provocat o boală de-asta, de stomac – îi şi aflase numele, nu hepatită, altceva… Cum? L-a trimis să râcâie din piciorul unui sfânt de la biserică şi să-i facă ceai şi să-i dea dimineaţa pe nemâncate. Păi, erau milioane de microbi acolo, că-n biserică intră mortul de oftică, mortul de scarlatină, mortul de… şi-auzi dumneata ce-l învăţa! Şi sociologul l-a întrebat pe teolog: „Măi, ce-i cu ăsta, hai să mergem!” Când au ajuns, erau dom’le, picioarele la sfinţi erau toate râcâite! Şi le-am spus: „Uite, bă, ce-nseamnă colaborare, ce-nseamnă echipă!” Altfel chestia asta n-ar fi… Păi, ce, se ducea medicul să vadă piciorul sfântului râcâit!? Asta este toată treaba. Vezi dumneata! Şi pe linia asta teoretică noi am câştigat foarte mult. De ce? Pentru că nu ne mărgineam numai la discuţiile noastre din cursurile de pregătire, veneam şi cu articole, cu însemnări, cu note, cu rapoarte de activitate de la alte echipe, de la alte cămine şi asta prindea, să ştii. Da.

– Am vorbit de stânga-dreapta. Dar aţi observat la Satu Mare dacă băieţii de ţăran au fost mai motivaţi sau orăşenii?

– Orăşenii erau mai comozi. Mai comozi, mai libertini. Fiii de ţăran erau mai inimoşi, ăştia înţelegeau de obicei foarte repede. Foarte repede, sigur. Uite, eu şi aicea, acuma, la Târgovişte, mă înţeleg foarte bine, dom’le, cu studenţii. De ce? Sunt fii de preoţi, fii de învăţători de pe la sate. Modeşti, la locul lor şi foarte cuminţi. Nu tu ţigară, nu tu de-astea… cu muzică uşoară… şi foarte studioşi. Îi dai bibliografia, o ia în serios. Trage cu dinţii. E-adevărat – nivelul modest. Nivelul de la care au pornit. Că-l întrebi pe unul, cu cine a făcut româna, şi zice: „Cu coana moaşă”, nu ştiu cu cine a făcut, într-un sat de pe acolo. Îl poţi compara cu ăsta care face română la Mihai Viteazul cu nu ştiu cine şi  cu… Sigur. Aşa că ei, de obicei, erau şi mai silitori şi mai uşor de condus.

– E o observaţie foarte importantă. Am avut această bănuială, e absolut normal la urma urmei.

– Dragul meu. În general să ţii minte că asta este lipsa principală a cunoştinţelor noastre despre Gusti. Generale vorbesc, nu ale noastre personale. Mai întâi, sigur că a trecut acest întuneric comunist peste numele lui şi el e un necunoscut. Eu când vorbesc acuma, nu cu dumneata, cu ăilalţii… când am vorbit la facultate, am ţinut un curs de doi ani de zile „Gustianismul şi marxismul”. Domnule, simţeam că sunt un strigoi. A venit chiar un profesor de sociologie de acolo, care mi-a cerut voie să asiste şi el, că el n-auzise de Gusti. Nu se poate!

– Chiar şi acum, la Sociologie, de-abia dacă s-a aflat…

– Da, asta-i una. A fost această lespede a tăcerii pusă pe numele lui şi pe sistemul lui. E o mare dramă. Nici nu ştiu, uite, câţi mai suntem ăştia, care am fost lângă el. Câţiva mai suntem. Ei, a doua chestie, d-aia vreau să scot repede ediţia a doua din carte, că e mult mai completă. Al doilea lucru: dom’le, chiar ăştia care l-au studiat – uite, eu am în vedere lucrările apărute cu ocazia centenarului, că s-a publicat mult, lasă introducerea la Opere Complete, la cele şase volume, lasă alte studii făcute de Bădina cu Neamţu, şi astea cu multe concesii făcute din punct de vedere social, dar, domnule, citeşte volumul ăla de Dimitrie Gusti, Studii şi articole, închinat lui la centenar, şi revista „Viitorul social”, numărul, tot aşa, închinat lui Gusti. Toţi, toţi insistă numai pe latura teoretică. Toţi, aproape toţi se screm să arate că, din punct de vedere marxist, doctrina e depăşită. Nu se poate! Dar niciunul nu analizează partea forte a gustismului, dragă domnule. Adică acţiunea, domnule, acţiunea!

– Ieri am avut la Institutul de Sociologie o discuţie cu Costea şi cu oamenii lui…

– Costea era unul dintre cei care totuşi mai înţelegea ceva. El a rostit unele lucruri bunicele despre Gusti, despre echipe. Dar imediat bătea în retragere, cum se strâmbau ăia la el. Da’ încolo, nu…

– Le-am spus că pe mine ca cercetător după atâtea analize teoretice mă interesează nu ce a vrut să facă, ci ce a făcut.

– Sigur. Latura practică, domnule. Asta am considerat că e sarcina mea, şi de aceea am publicat eu un ciclu de articole şi în cotidiane, şi în „România liberă”, dar n-a avut niciun ecou. Vorbesc ca un strigoi. Parcă sunt un strigoi.

– Am spus că lui Gusti i s-a făcut foarte mult rău prin faptul că a fost reabilitat.

– Sigur, a fost o reabilitare îndoielnică şi parţială.

– Iar acum sunt la modă cei are au fost lăsaţi deoparte. Dar eu cred că va veni şi vremea lui Gusti.

– Fără discuţie, dom’le. Adevărul a fost rostit. Ce spunea el: „Cercetaţi adevărul vechi”, vorba lui Goethe: „Adevărul a fost descoperit demult, cercetaţi adevărul vechi”. Sigur că da. Aşa este. E bine, sau nu e bine?

(….)

– El, când l-a întrebat secretarul: „Cum se numeşte copilul pe care-l înscrieţi, părinte Marinescu?”, „Mihalache!” – era numele lui, el era Mihalache Marinescu. Şi secretarul a zis: „Mihalache A. Constantin”. Am terminat seminarul, diploma, bacalaureatul cu „Mihalache A. Constantin”. Mă duc, mă înscriu la Facultatea de Teologie: Mihalache A. Constantin. Când unul, Răzuş, secretar la Teologie, mă cheamă în anul IV: „Dom’le, zice, dumneata ştii că nu exişti?”, „Cum, dom’le, nu exist? Uite-mă!”, „Nu, nu, dom’le, în acte! Dumneata, după acte, eşti Marinescu. De aici reiese că dumneata eşti băiatul lui Anastase Marinescu. De unde a apărut acest Mihalache?”, „Păi, ce fac?”, „Treaba dumitale, începi cursurile de la început. O iei de la început. Te-nscriem cu extrasul de naştere, dar te duci să-ţi facă teologii, seminarul să-şi facă, nu să fac eu”. Şi am întâlnit pe Topliceanu al nostru. Ăsta, să-l odihnească Dumnezeu: „Vino-ncoace, mă! Lasă-mă să mă gândesc”. Şi mă cheamă: „Bă!” Mă cheamă peste două zile – eram foarte tânăr, eram la Fundaţie, şi-mi urmam licenţa. „Bă, te mai cunoaşte cineva de la Seminar?”, „Cum să nu mă cunoască, dom’le? Eu am fost şi eu acolo un elev fruntaş”. „Du-te să-ţi treacă cu roşu pe diplomă: «Din cercetarea atentă a actelor reiese – aşa apare scris pe diplomă şi acuma, cu roşu – că numele complet al candidatului este Marinescu Mihalache A. Constantin»”.  Şi de-aia semnam eu CMM, Con.Mih.Mar., C. Mihalache, fiindcă eram Mihalache şi eram obişnuit cu el şi mă cunoşteau toţi… Da, ce să facem dragă?

III

– Am vorbit despre foarte multe lucruri, dar aş vrea să facem o panoramare a structurii Serviciului Social. Cum a fost clădit şi pus în funcţiune? Fiindcă, înainte de a ieşi pe teren, au fost nişte organizări: funcţii, clădire etc.

– Structura Serviciului Social nu era altceva decât extinderea structurii Fundaţiei Regale Regele Mihai I. Din punctul de vedere al structurii – să zicem organizatorice – şi nu mai vorbim din punctul de vedere al doctrinei – din punctul de vedere al structurii administrative, Fundaţia era organizată pe regiuni, adică pe judeţe şi pe regiuni. Aveam centrala centralelor – Bucureştiul, după aceea exista o centrală Chişinău, o centrală Iaşi, o centrală Cluj, o centrală unde colabora cu ASTRA, o centrală Craiova, unde lucrau nişte oameni… Făgeţel, Dimitrie, şi acolo erau nişte elevi ai lui Iorga, care aduceau spiritul ăsta iorghist anterior în Fundaţie.

– Ei n-au avut revistă.

– Au avut „Ramuri”. Revista „Ramuri”. Era legată de Fundaţie. Revista a continuat şi mai în urmă, acuma, în forme mai noi. La un moment dat o conducea Piru, dar o conducea prost. Ei bine, şi fiecare regională avea judeţele respective, să zicem, din provincia respectivă, pe care le conducea direct. Noi n-aveam conducere directă din Fundaţie decât în problemele de întemeiere de cămine culturale, de controlul general al activităţii.

– Dar doctrina era aceeaşi?

– Era aceeaşi. Adică era doctrina care se limpezise întâi pornindu-se de la cele câteva idei directoare din concepţia lui Gusti, care fuseseră experimentate în echipele monografice. Dar filiera pe care se formează această doctrină şi se limpezeşte este asta: echipa monografică, întâi de cercetare; echipa monografică de cercetare a simţit nevoia intervenţiei în realitate, pentru că – închipuiţi-vă şi dumneavoastră: să zicem un medic din echipa monografică de la Nereju constată o boală cumplită acolo, în Nereju, când fac cercetările şi dosarele. Ăsta nu poate să stea cu mâinile în sân, simte nevoia să intervină, să aducă un medicament, să aducă un specialist care să cerceteze şi aşa mai departe. Deci s-a simţit nevoia intervenţiei în realitate. Foarte de timpuriu. Asta chiar din perioada aceea ’25-’26-’27. De aci s-a ajuns la ideea aceasta a echipei studenţeşti, care era echipă studenţească – dacă aţi remarcat, cum e denumită mereu „echipă de cercetare şi de acţiune”.

Adică noi mergeam în sate, ne încadram imediat în Căminul Cultural local; dacă nu era, îl întemeiam imediat şi, după aceea, începeam cercetarea satului. Deci monografia satului, dacă nu exista, porneam noi la acţiune şi pe baza cercetării se acţiona. Adică se realizau secţiile respective ale Căminului Cultural: Sănătate, Muncă, Cultură, Minte, Suflet etc. Şi în felul ăsta fiecare echipier îşi croia un nucleu al lui, un fel de – dacă vrei – un fel de comando al lui, aducând în jurul lui tineri săteni care se interesau.

– Mai mult tineretul?

– Mai mult tineretul, sigur. De ce? Pentru că noi lucram atât cu Straja Ţării, care se ocupa de tineretul şcolar, dar şi cu premilitarii, care se ocupau cu educarea tineretului de dinaintea serviciului militar. Şi-n felul ăsta aveam totuşi nişte unităţi administrative cu care puteam să cooperăm. Şi-n felul acesta doctrina s-a limpezit. S-a ajuns la ideea aceea fundamentală la care eu revin mereu, ca în sat Căminul Cultural să fie parlamentul satului, să fie funcţia unificatoare, adică să adune toate organizaţiile administrative: şi veterinarul, şi inginerul agronom, şi medicul, şi economistul, şi sociologul – care cei mai mulţi erau navetişti. Să-i adune în nucleul respectiv, în Căminul Cultural, şi să acţioneze prin Căminul Cultural pentru o ridicare pe toate laturile a satului. Deci doctrina în felul acesta s-a limpezit.

Or noi, în continuare, când am vrut să aplicăm Serviciul Social, asta am făcut. Dacă am avut, să zicem, la un moment dat, 40 de echipe studenţeşti de cercetare şi acţiune, acolo urma să avem 400-500 de săteni.

– Treaba asta cerea un efort organizatoric foarte mare.

– Şi, dragul meu, şi fonduri! Fonduri! De ce? Păi, gândiţi-vă dumneavoastră: noi trimiteam la sate – Serviciul Social, când am început – să zicem 400 de echipe. Fiecare echipă trebuia să aibă fondul ei, să plătim întreţinerea lor, uniformele, hrana, biblioteca, casele, toate problemele de acţiune, medicamente şi aşa mai departe. Astea erau nişte fonduri uriaşe. Asta a şi contribuit la suspendarea Serviciului Social.

– Spuneţi-mi foarte descriptiv cum a fost conceput, cum a fost aranjat la Cobălcescu  centrul acela de Serviciu Social?

– Da. Ce s-a întâmplat? Sediul  Fundaţiei era în Latină nr. 8.  Era o clădire în care n-aveau, dacă număr bine, decât vreo patru birouri mari: Directorul General, Direcţia Căminului Cultural – eu cu Darzău, adică Darzău şi cu mine, pardon, Direcţia Şcolilor Ţărăneşti – Stanciu Stoian cu Berca, şi Direcţia Social-economică a lui Vuicescu. Deci erau vreo patru birouri mari şi alte câteva anexe, care nu puteau să cuprindă o asemenea acţiune. N-aveau cum. Şi atunci s-a închiriat localul din Cobălcescu, care consta în două clădiri mari, în care au avut loc toate direcţiile generale, că acuma fiecare direcţie din Fundaţie a devenit direcţie generală: Direcţia Tineretului, Direcţia Sociologică, Direcţia Economică, Direcţia Culturală, Direcţia acţiunii de teren, a căminelor, a şcolilor ţărăneşti. Şi, închipuie-ţi, era un complex extraordinar.

– Puteţi să vă aduceţi aminte cam cum au fost repartizate pe etaje aceste direcţii?

– Nu, n-am cum. La parter era, mi-aduc aminte, directorul general, adică preşedintele Serviciului Social, Gusti, care venea foarte rar, dar era el, secretarul general, Octavian Neamţu, alături de el era direcţia aceasta a doctrinei, Direcţia de studii şi cercetări, pe care o conducea profesorul Stahl, pe urmă Direcţia Tineretului, care era condusă de Iacob Mihăilă, şi la etaj erau Şcolile ţărăneşti şi mai multe. Direcţia Şcolilor ţărăneşti condusă de Stanciu Stoian, un ucenic de fapt în continuare de-al lui Spiru Haret, pe linia asta, că el era fost învăţător .

– Haretist.

– Haretist, da. Păi asta a fost, domnu’ Rostás, ăsta a fost, dragă, meritul lui Gusti. El n-a refuzat pe haretişti, care aveau o concepţie prăfuită, învechită, domnule. El nu mai credea de mult în – cum zicea el – în culturalizare. Îi dai omului bunul cultural cum i-ai da o franzelă. O consumă şi atâta tot. Nu. Concepţia lui era ca omul să devină o personalitate creatoare de cultură. Adică să consimtă să se integreze şi să acţioneze în linia respectivă. Dar, totuşi, i-a primit pe toţi haretiştii şi culmea că aceştia s-au încadrat şi au fost printre cei mai inimoşi luptători ai doctrinei lui Gusti. Pentru că aveau într-adevăr această ambiţie, aceste elemente antecedente. Adică ştiau totuşi să acţioneze la sate, ce-nseamnă ţăran, ce-nseamnă cultură, ştii? Şi abia prima generaţie gustiană condusă de Stahl–Neamţu, şi-am venit noi pe urmă, a doua generaţie gustiană, care aplicam strict programul lui Gusti.

– Serviciul Social în toamna lui ’38.

– S-a încercat aplicarea lui, punerea în aplicare, şi a fost suspendat imediat.

– Deci practic câteva luni au fost de organizare…

– Da, de organizare. În clipa aia eu am fost trimis la Chişinău ca să organizez acolo centrul Serviciului Social pentru întreaga Basarabie.

– După ce reţetă?

– Domnule, noi întotdeauna căutam elementele noastre, adică foştii conducători de cămine, de şcoli, de şcoli ţărăneşti, care ştiau despre ce e vorba. Şi acolo, în Basarabia, am găsit foarte serioase elemente şi mă bizuiam şi pe câţiva foşti colegi de-ai mei care făceau teologia acolo. La Chişinău era o puternică facultate de teologie şi ei veniseră de la Bucureşti, pesemne, că la Bucureşti nu puteau să-şi facă…

– Pan Halippa era preşedinte.

– Da, preşedintele Basarabiei şi onorific al regiunii.

– Deci, el nu făcea…

– Nu, nu, dar erau acolo alţi oameni care făceau. Câţiva profesori…

– Cine?

– Nu mai mi-aduc aminte numele lor. Era un profesor… dacă mă uit pe o amintire de-a mea pot să-mi aduc aminte. Era un profesor de istorie foarte inimos, pe care eu îl încurajam mereu: „Lasă, domnule, vin americanii”, „Nu mai vin, domnule, vin ruşii”, el. Erau descurajaţi. Vedeau – mai cu intuiţia lor, care nu-i înşela – vedeau cum s-apropia puterea asta extraordinară a ruşilor. Simţeau…

– Deja în anii ’30 ei îşi dădeau seama?

– Da, da. Da, domnule, da. Categoric.

– Nu erau nişte naivi!

– Nu, nu. Păi, Gusti a făcut nişte descoperiri senzaţionale. Eram într-o seară la dânsul cu materialele pentru revistă şi era şi Octavian Neamţu.

– Care revistă?

– „Căminul Cultural”. Păi trecuse sub redacţia mea; şi Gusti spunea: „Domnilor! Am fost nişte naivi”. Descoperiseră în Basarabia – cred că ştii – cursul scurt de istorie a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Domnule, acolo se vedea toată politica lor, cum îşi făceau aliaţi de circumstanţă, cum înaintau, cum se infiltrau şi cum cucereau redută cu redută spirituală. Şi uite, domnule, ei spuneau, şi noi nu ştiam, şi noi nu-i credeam…

– Dar discuţia asta a fost după război.

– Nu după război, după prima ocupare a Basarabiei. Când a început războiul, noi am eliberat-o şi-am început acţiunea asta de reorganizare, deşi era dezastru ce-am găsit acolo, însă…

– Mulţi oameni au murit…

– Da. Alţii au fost deportaţi. A fost însă o echipă – noi ştiam ce-i în Basarabia, ştiam fiindcă fusese o echipă monografică, chiar în Basarabia, condusă de Profesor. Asta a fost prin ’35-’36.

– Nu vă referiţi la Cornova?

– La Cornova, da.

– A fost în 1931.

– A, ’31?

– Da. Prima dată în orice caz.

– Aşa este, ’31, da. Pentru că noi găsisem acolo o politică de deznaţionalizare care ne-a îngrozit. Şi ştiţi prin ce? Nu numai prin şcoală, cum era de aşteptat. Prin biserică, dragă! Biserica era toată în mâna ruşilor. Am găsit sate în care slujba se făcea în ruseşte.

– În anii ’30?

– Da, da, da. De ce? Pentru că mitropolitul de la Chişinău era subordonat direct patriarhului de la Moscova.

– Nu de la Kiev?

– Nu, nu, nu. Direct la Moscova. Ca şi astăzi. Păi, astăzi nu-i subordonat lui Alexei? Sigur că da. Şi-am găsit o politică de deznaţionalizare colosală. Colosală! Noi ştiam ce-i acolo.

– În timpul Serviciului Social, după ce aţi făcut acest – să zic aşa – comitet regional…

– … s-a trecut imediat la prima mare acţiune. Care a fost? Două aspecte: aspectul material, adică punerea la punct, confecţionarea materialului: uniforme, biblioteci etc., reviste, tot ce trebuie, şi pregătirea cadrelor pentru a conduce studenţii la ţară. Şi atunci s-a fixat un număr – să zicem de 25 de şcoli de conducători de echipe regale. Eu, ţi-am spus, am fost la Satu Mare, am condus şcoala de la Satu Mare. Ei, aceste şcoli erau activitatea principală.

– Pe urmă, în Basarabia, aţi avut ocazia să vedeţi cum au lucrat echipele în vara lui ’39?

– N-am mai putut. Au intervenit imediat. S-au rostogolit evenimentele şi n-am mai putut să călcăm pe-acolo, pentru că a venit valul de refugiaţi care…

– Deci n-aţi văzut nimic?

– Nu am putut să vedem. Am fost numai de-am organizat şi… Nu, nu.

– Păi în ’39 încă nu se întâmplase nimica.

– Nu, dragă, dar atmosfera era irespirabilă.

– Deci nu se putea lucra?

– Era irespirabilă atmosfera, adică era toată această tensiune politică. Se ştia. De altfel, războiul mondial începuse, la 1 septembrie.

– În anul în care aţi fost şef de şcoală la Satu Mare au funcţionat asemenea şcoli şi în alte părţi.

– Peste tot, în toate marile centre din ţară. Şefi de echipe studenţeşti.

– Subalternii i-aţi ales dumneavoastră?

– Nu. Mie mi s-au dat – bine, sigur, oameni pe care-i cunoşteam – nu i-am ales eu. Era o repartizare şi în funcţie de regiunile din care sunt ei culeşi, şi bineînţeles că acolo echipierii, materialul nostru, elevii, ucenicii erau din regiune, care urmau să populeze, să fie trimişi în sate.

– Probabil ei au fost mai mult absolvenţi de la Cluj.

– De la Cluj, de la Oradea.

– Vă aduceţi aminte de cineva dintre subalternii şefi de echipă, dintre cei mai mici? Dumneavoastră aţi fost şeful.

– Şeful şcolii.

– Acolo aţi avut probabil şi nişte oameni în subordine…

– Da. Popescu Florea era unul. Era unul, Săceanu, sociolog, era un medic veterinar – nu mai mi-aduc aminte – şi la medicina umană, un doctor Golea, care era un om de mare ispravă. Era niţel mai în vârstă decât noi, dar el a venit întâi voluntar. Era un om foarte pasionat pentru problemele astea. Este ăla de care ţi-am povestit, fiindcă eu îl avusesem întâi şi-ntâi la Beregsăul Mare. Ăla cu ţăranul cu râia. Ăla Golea era. Şi-a murit pe front săracul.

– Şi sociologul?

– Nu l-am mai întâlnit. Terminase Sociologia sau era în curs de terminare.

– Şi el a fost şef de echipă?

– Nu, nu. Era cadru conducător, adică în corpul de conducere al şcolii. Sigur că da. Conducătorii urmau ăia pe care-i pregăteam noi, şi cărora întâi le-am tradus în amănunte Legea Serviciului Social, să-şi cunoască drepturile, îndatoririle, să ştie ce trebuie să facă la sate, cum să acţioneze prin căminul cultural etc., etc.  Asta făceam noi acolo.

– Aceste cadre din conducere aveau sarcini şi de predare sau numai de coordonare a activităţii?

– Predare. Fiecare. Ne împărţeam programa. Unul făcea educaţie fizică, altul ieşirile pe teren, altul aplicaţiile. Aveam aplicaţii la bibliotecă, la direcţiile culturale.

– Unde aţi făcut ieşiri de teren?

– La Satu Mare.

– În ce localitate?

– Nu mai mi-aduc aminte… Mi-aduc aminte că o excursie am făcut noi în Negreşti, în Ţara Oaşului, unde oamenii ăia de-acolo le-au făcut conducătorilor mei, că ăilalţi îi cunoşteau, că erau de-acolo, o impresie deosebită. Nişte oameni dintr-o bucată aşa, ştii… Da… Negreşti. Şi târgul de acolo, bâlciul de-acolo… Şi era – mi-aduc aminte ca acu’, e singura dată când am fost, că era o mănăstire chiar pe Bicsad, spre graniţa cu Ungaria. O mănăstire, sau cred că o aşezare monahicească, în orice caz, da’ mică. Şi le-am vizitat, aşa, ca un fel de destindere… Că şcoala a durat o lună.

– Timp de o lună numai teorie s-a făcut?

– Teorie. Şi la seminarii ei discutau, ridicau probleme, cereau lămuriri. Şi, bineînţeles, li se dădeau materiale de studii, bibliografii. Da. Numai teorie s-a făcut.

– Mi-e cam neclar dacă această teorie fără practică nu era cam…

– Păi, dragul meu, practică numai dacă puteam să mergem la un cămin cultural şi să… – asta am făcut-o – şi să acţionăm direct în sat cu ceva. Nu se putea face pe teren, s-ar fi pierdut timp, şi noi aveam timpul limitat – o lună de zile – pentru că ei urmau să plece în toamna următoare, să plece echipele pe teren. Sigur… şi-abia după aceea, ăştia ai noştri, care eram corpul de conducere al şcolii, urma să-i inspectăm la faţa locului, să mergem în satele respective, sat cu sat, şi să-i urmărim în munca lor.

– Nu aţi ieşit cu şcoala?

– Păi, nu, dar nici nu s-a făcut repartizarea pe teren. S-a făcut repartizarea şi, când să plece echipele, stop! S-a stopat. Sigur…

– Dumneavoastră credeţi că aceste echipe, dacă ar fi ajuns, puteau să facă treabă repede, imediat?

– Dragul meu, ştii cum este treaba asta aici? Totul depindea de sufletul echipei. Dacă era un om inimos, capabil, care ştia despre ce-i vorba, echipa mergea foarte bine. Dacă ei nu erau limpezi, sigur că depindea tot de forţele locale. Or, pe forţele locale – acolo în Transilvania mai puţin, dar aici în vechiul Regat – nu contam foarte mult. Pentru că era dezbinarea aia politică între ei, se mâncau ca dracii. Unii trăgeau într-o parte, alţii trăgeau în altă parte…

– Atunci când dumneavoastră aţi intrat în echipele regale, aţi intrat benevol.

– Sigur.

– Bun. Dar acuma au venit aceşti oameni obligaţi. Aici este toată problema.

– Aici este toată… acuma, vedeţi dumneavoastră ce se întâmplă, faptul că el trebuia să primească o diplomă de absolvire era un memento, adică, dom’le, el nu se putea comporta… Că noi am avut, bunăoară la Valea Vinului, oameni care au spus: „Dom’le, eu nu suport regimul ăsta milităresc aicea şi plec!” Puţin îi păsa lui. E, ăsta nu putea să mai facă treaba asta, fiindcă el avea de îndeplinit şi el, dacă nu lua certificatul de absolvire a Serviciului Social, el nu putea ridica diploma de la facultate. Era această obligativitate care îl ţinea de scurt. Şi aicea e de urmărit. Că n-avea încotro, trebuia să acţioneze. Ca la militărie. La militărie, îţi place sau nu îţi place, ieşi la linie şi iei poziţia de drepţi. Sigur că da. Nu, aicea nu mai comportă niciun fel de rezerve.

– Din cauza aceasta ar fi mers treaba.

– Ar fi mers, cât de cât ar fi mers. Adică, el n-avea încotro, pentru că toţi ochii erau pe el. El trebuia să-şi facă datoria. Pentru că altfel exista posibilitatea de a repeta Serviciul Social. Sigur. Nu i se dădea diploma, certificatul de absolvire.

– Totuşi, doamna Pompilia Mihăilă spunea că au ieşit grupuri pentru nişte aplicaţii practice de o zi.

– Asta da. Asta da. Dar asta tot teorie era. Pentru că completau un formular, aşa cum îl completai la Seminar, nu? Eu înţeleg prin activitate practică pe teren să mă duc să mă încadrez în căminul cultural, să pornesc cu responsabilul respectiv pe teren, să intru în gospodărie, să stau de vorbă cu ţăranul, să-i dau un sfat sau să-i injectez porcul sau vaca, dacă sunt veterinar, nu? Sau să-i îngrijesc copilul, dacă sunt medic uman. Aici e toată problema. Asta-nţeleg eu prin asta… Sigur că aplicaţii de-astea… Asta tot seminar era, tot aplicarea teoriei.

– Când oamenii sunt în sala de seminar, bineînţeles că sunt atenţi sau interesaţi. Dar ştiau să vorbească cu ţăranii?

– Nu, aicea… cum să spun? Noi aveam, din experienţa noastră anterioară din echipe, faptul că lucrul cel mai greu este să ştii să stai de vorbă cu ţăranul. Pentru că ţăranul nu este ce bănuiam noi din bibliotecă, din cutare… un om pe care să-l duci imediat. Ţăranul este… e foarte şiret. Al doilea: el a trecut prin multe, i s-au făcut foarte multe promisiuni şi este neîncrezător. Păi, da’ nu v-am spus că noi, când am vrut să împărţim nişte medicamente – foarte preţioase – primite din Germania, din Franţa, n-au vrut să le primească, că sunt gratuite. „Ce, alea n-au nicio valoare!” N-aveau nicio încredere. A trebuit să obţin aprobarea lui Octavian Neamţu, să fixeze un preţ oarecare – modic – ca să creez un venit al echipei şi numai aşa le-au primit. Plătindu-le. Nu, n-aveau încredere. Se uitau la noi cam de sus: „Ei, domnişorule!” Adică, chestii din astea am văzut noi multe…. Trebuia să ştii cum să îi iei. Spuneam cum am procedat eu cu Oastea Domnului. M-am dus, m-am încadrat între ei, am început să cânt cu ei, i-am adus şi pe ei la strană, la biserică.

– E foarte interesant.

– Păi, sigur că da. În sat la mine, în Beregsău. Şi-atuncea le-am câştigat încrederea. Aveau încredere, veneau ei spre mine. Nu mă duceam eu spre ei. Altfel nu…

– Asta se întâmpla cu dumneavoastră, care de la bun început aţi fost un benevol sufletist.

– Păi, sigur că da. Păi, aici era totul…

– Dar ceilalţi, care ziceau „Las’ să treacă timpul, că…”

– Eu ce spusei, domnu’ Rostás? Problema, dragul meu, este asta: unde se găsea un şef de echipă energic, care să mobilizeze, dom’le, să-i însufleţească: „Măi, oameni buni, n-am venit aicea de pomană, ce dracu?! Facem mobilă aicea, râd ăştia de noi? Hai să facem ceva!” Acolo se făcea treabă. Unde nu… lucrurile stagnau. Apropo de mentalitatea ţăranului. La noi, în Beregsăul Mare, unde am acţionat eu, acolo, între Jimbolia şi Timişoara, dom’le, era unul – moş Ilia. Lângă primărie… Dragul meu, a venit rezidentul regal şi ne-a convocat pe şefii din regiunea Banatului să pornim campania closetelor medicinale. Adică closetul să fie făcut în condiţii de igienă, la 50 de metri de locuinţă, de apa potabilă… Toate condiţiile care trebuiau. Să fie văruit sistematic, să fie cutare… Şi noi am pornit campania closetelor. Am pornit cu ei, cu toţi, şi cu sătenii, cu Petru Poian, cu el, cu moş Ilia. Aşa… Şi la o lună după ce am terminat campania, principalele gospodării, în special pe linia principală a satului, toate gospodăriile aveau closete cum am vrut noi, unii mai dinainte, alţii le-au făcut acuma. Şi vine rezidentul în inspecţie… Dragă, să nu crezi că e poveste! Şi unde intrăm noi? Lângă primărie, la moş Ilia. Closet făcut, văruit frumos, curat. Şi rezidentul întreabă (era unul Martiş, din Justiţia Superioară, din Consiliul legislativ superior, de la Timişoara): „Când l-ai făcut, moşule?”, „Apoi, când au spus domnii studenţi, acum o lună”, „Bine, dar văd că e curat, tot… Nu-l întrebuinţaţi?”, „Nuuuu!.. Ăsta-l ţinem pentru inspecţiune!” Dragă! Asta era mentalitatea! Cu asta era de luptat, dragul meu! „Aaaa, zice, nu, ăsta-l ţinem pentru inspecţiune!” Ce mai vrei, dragă? Asta este. Ce crezi? Că gata, ne duceam, ne primeau cu braţele deschise?

– Ar fi foarte interesant să facem o altă cercetare: ce campanie a făcut statul român din ’20 până în ’40, să zicem, pentru a ridica ţara spre Europa, fiindcă – mi-aduc aminte că la un moment dat – Stahl nu găsea măşti, fiindcă poliţia, jandarmeria le-a interzis.

– Sigur, sigur. Dacă-i vorba – eu ştiu la ce te referi dumneata – dacă-i vorba să urmărim acuma, printr-un fel de sondaj, pulsul ăsta, cât de mult a evoluat – să zicem – mentalitatea ţăranului. Dom’le, dacă a evoluat, să ştii că a evoluat mai puţin datorită intervenţiilor active şi sistematice ale autorităţilor, cât prin mass-media, domnule. El are acum televizor, are radio, are ziare, are tot şi, domnule, el e sensibil la chestiile astea. Eu circul mereu cu trenul şi-i aud în tren. Păi, ei discută problemele de la televizor cum le discutăm noi.

– Foarte interesant, se pot învăţa multe călătorind cu trenul.

– Sigur că da. Eu trag cu urechea. Trag cu urechea şi-i aud. Şi nu intervin deloc ca să schimb cumva direcţia, să ştie el că-l urmăresc şi că are interesul să spună nu ştiu ce. Nici nu-ţi închipui! E cu totul altceva. Se schimbă mentalitatea vizibil, datorită mass-mediei, să ştii. Nu în şcoli, că ăştia, cei mai mulţi, tot vilegiaturişti au rămas. Sigur că da… Da. Asta-i toată problema.

– În afară de tabăra de la Satu Mare şi şcoala de Chişinău, unde aţi mai fost, ce aţi mai făcut?

– Am revenit în Centrală, pentru că conduceam revista „Căminul Cultural”.

– Deja? În ’39?

– Sigur, eram colaborator principal, deşi nu o conduceam eu direct. Dar eram colaborator principal şi, într-un fel, mă cam specializasem şi la „Albina”, şi la „Căminul cultural”. La „Albina” mă specializasem în rubrica religioasă, pentru că o conducea, la un moment dat, scriitorul Lascarov Moldoveanu, dar el nu aparţinea Fundaţiei, era colaborator extern, şi aci pleca în străinătate, aci lipsea, aci… Şi atuncea eu eram cel care împlineam rubrica religioasă de la „Albina”, iar la „Căminul cultural” cam devenisem un fel de ucenic al lui Stahl, în legătură cu doctrina „Căminului Cultural”, cum am şi publicat cartea mea, Organizarea satului. Şi de-aia am revenit în Centrală.

– Când am fost redactor mi-a plăcut mai mult pe teren, decât în redacţie. Pe dumneavoastră v-a interesat mai mult munca de redacţie?

– Nu pot să spun că a preponderat una din ele. Redacţia mă consolida în preocupările mele, iar terenul mă învăţa. Terenul mă instruia, terenul îmi oferea materiale. Bunăoară, am venit de la o şedinţă şi am scris în revista „Căminul cultural”, „Et in Arcadia ego – Am fost şi eu în Bălăşeşti”. Văzusem acolo, în căminul cultural Bălăşeşti nişte lucruri extraordinare.

– În ce judeţ?

– În Fălciu, Moldova. Articol pe care preotul de acolo, pe care eu l-am propus între cadrele de conducere ale căminului judeţean, preotul de acolo – Badiu se numea – mi l-a cerut după vreo 20 de ani să-l pună în albumul căminului cultural. Deci, veneai de pe teren plin, bogat. Sau, am scris odată „Cei 144”. Adică, constatasem printr-o statistică de la şcoala de la Craiova – fusese un fel de plenară la Craiova, constatasem că avem 144 conducători de cămine culturale – ţărani. Cum a scris Pâine, pământ şi ţărani – cunoşti volumul?

– Cine l-a scris?

– Era ăla care a scris… fir-ar el al naibii! – a scris Fante de Obor, Cântece ţigăneşti…

– Paraschivescu.

– Miron Paraschivescu! Miron Radu Paraschivescu a scris asta. Domnul preşedinte de-acolo, din Moldova, era Vasile Mocanu, ţăran-ţăran. Şi eu scriu articolul ăsta şi zic: „În vremea din urmă, foarte mulţi încearcă prin gazete, sau la tribună, să ne convingă că ţăranul e progresist, că ţăranul nu mai trebuie să rămână turma biciuită şi cutare… Păi, zic, asta o ştiam de mult. Toţi aceşti descoperitori de după 23 August, toţi aceşti descoperitori mai întârziaţi ai adevărului să vină lângă noi, domnule, că adevărul a fost descoperit de mult. Vorba lui Goethe: «Cercetaţi adevărul vechi!» şi să vină lângă noi să ne ajute, că noi astea le ştiam”. Şi lui Neamţu i-a plăcut foarte mult, da’ a spus: „Vezi că are o notă cam polemică, care te poate costa”. Că oamenii începuseră să mârâie pe la „Scânteia”, pe la… împotriva noastră. Sigur! Aşa că, asta ţi-am răspuns. Terenul mă îmbogăţea…

– Unde aţi făcut teren?

– Peste tot în ţară. Am fost la Craiova, am fost încă o dată în Banat la o şcoală, am fost pe urmă la şcoala de lângă Râmnicu Vâlcea, la Govora, l-am însoţit pe Neamţu, am fost la şcoala de la Tulcea. Aveam nişte oameni de toată isprava, acolo la Tulcea.

– Şi la Constanţa a fost o regională.

– Regionala Constanţa.

– Cu cine aţi fost acolo?

– Nu-mi aduc aminte, dar era regionala Constanţa. Sigur, sigur.

– În ce măsură, la aceste regionale, aplicând doctrina de la centru, putea să fie şi ceva specific local?

– Domnu’ Rostás, răspunsul este exact acelaşi. Unde exista un om de suflet, un om pregătit – cum ţi-am spus adineauri –, de la Craiova, Mitriţă Tomescu se numea şi Constantin Şaban-Făgeţel – ăştia erau nişte iorghişti, dom’le, de-ăia de prima talie, ăştia făceau nişte lucruri extraordinare acolo. Nu numai revista „Ramuri”, dar şcolile lor ţărăneşti! Au întemeiat acolo o universitate populară, la care m-am dus şi am ţinut şi eu prelegeri. Ei bine, vezi dumneata: unde era un om şi priceput, şi de suflet, se făcea treabă bună. Unde era un rahat de politician de-ăsta care-şi urmărea interesele lui, cum ne-am trezit la un moment dat la Teleorman cu prefectul care s-a aşezat el, la un moment dat, preşedintele comitetului judeţean, pentru că avea nişte fonduri de luat de-acolo. Se termina povestea!

Deci şi aicea problema este aceeaşi: totul depindea de om, să ştii. Asta era lupta lui Gusti, pentru a racola de peste tot oameni de mare prestigiu. Nu vezi dumneata: el, la Institutul Social Român, s-a înconjurat de toate marile valori, domnule, de la Madgearu, până la doctor Rainer. Toate valorile le-a strâns în jurul lui. Tot pe această idee – cum zicea el – a interdisciplinarităţii. Colaborarea între disciplinele principale.

– Dar până la urmă el nu i-a putut exclude pe cei care nu făceau treabă.

– El era foarte înţelegător, foarte culant, foarte delicat, adică se mărginea numai la observaţii. Chiar când, uite, bunăoară, la o şcoală de-a noastră la Făgăraş, Miron Constantinescu – care fusese răsfăţat de Gusti, tipărise, ţi-am spus în trecut, îi tipărise teza lui de licenţă – a început să facă pe nebunul. La şcoala noastră de cadre de la Făgăraş – uitasem să-ţi spun că am fost şi la Făgăraş. Ei bine, dragul meu, doi studenţi  l-au bătut măr. Doi de-ai noştri, legionari. L-au bătut măr. Gusti a fost mai supărat pe ăştia doi. „Lăsaţi-l în pace! Nebunul, e treaba lui. El ştie că n-are voie să facă propagandă aicea. Dacă a făcut-o, o să-i facem observaţie, dar voi nu trebuia să-l bateţi. Nu trebuia să se audă-n afară că la noi există asemenea încordări şi asemenea incidente”.

– Foarte interesant. Adică exista o toleranţă, dar totodată şi grija ca aceasta să nu transpiră în afară.

– Sigur că da. Şi Gusti n-a fost la Făgăraş, dar Gusti a auzit. De la Neamţu, de la Stahl, de la… Şi a fost foarte supărat. Şi supărat mai mult pe ăştia doi. Eu îi cunosc: unul era preot pe la Dragoslavele, acuma-n urmă – se pare că nu mai trăieşte, şi era Andronic, tatăl directorului „Libertăţii”.

– El mai trăieşte?

– Nu, a murit săracul. A venit mare mutilat de pe front. Da’ cred că se răsuceşte în mormânt când vede comportarea lui fiu-său. Că-i o lichea. Umblă după ciubucuri, după… sigur. I-am trimis vorbă.

– Dumneavoastră aţi scris mult în „Albina”, „Căminul cultural”, foarte mult în „Curier” şi altele. La aceste centre sau tabere aţi văzut că oamenii citeau aceste reviste?

– Da, da. Domnule, cea mai mare bucurie a mea, să zicem din anul 1947 – n-am să uit niciodată – m-am trezit cu un proces verbal al unui cămin cultural de sector – de raion, cum era atunci – din Mehedinţi, în care îmi mulţumeau că au citit în şedinţă articolul meu din „Organizarea satului”, articolul meu, „Funcţia unificatoare”, şi îmi promiteau că vor încerca să aplice în activitatea căminului cultural îndrumările mele teoretice de acolo. A fost o mare bucurie.

– Dar în ’39, când aţi fost efectiv în Serviciul Social, revistele cântăreau sau…

– Foarte puţin. Dom’le, ce se-ntâmplă? Noi „Căminul cultural” îl scoteam să zicem în 4000 de exemplare, 5000 de exemplare maximum, tirajul. Păi, 4000 erau căminele. El se ducea, era aşezat în raftul bibliotecii de-acolo şi cine ştie dacă îl citea cineva. Problema este tot de educaţie locală, domnu’ Rostás. Adică omul de acolo, care să spună: „Bă, uite ce scriu ăştia aicea! Ia uite ce cutare…!”

– Şi în aceste tabere, ca de exemplu la Satu Mare, unde aţi fost comandant şi unde mergeau probabil cel puţin o sută de exemplare din „Curierul serviciului social”,  erau acestea citite? Că mie mi se pare că nu…

– Nu. Nu. Frunzărite. Dom’le, ce se-ntâmplă: interesul ăsta nu e spontan. El trebuie stimulat, trebuie declanşat. Aici e toată problema.

– Găsesc că aceste articole erau mult peste nivelul oamenilor.

– Erau de valori inegale. Una era să zicem articolul lui Neamţu sau Stahl, care erau articole îndrumătoare şi pentru noi, fundamentale, şi alta erau articolele lui Stanciu Stoian, care era un fost învăţător care făcuse Pedagogie, care vorbea şi scria constipat, uscat… Nu era nicio atracţie în ele. Vezi, e problemă şi de cine scrie. Trebuia să şi atragi.

– Dar faţă de „Curierul echipelor regale”…

– Ăla era citit, „Curierul”. Ăla era citit. Pentru că ni se adresa numai nouă. Şi jumătate era scris de ei, de echipieri. Eu când am semnat acolo articolele alea cu semnătura Mihalache eram şeful echipei, dar eram echipier.

– Tocmai asta am observat la „Curierul Serviciului Social”, că avea foarte mulţi autori care nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu…

– Sigur, ăştia erau plătiţi. Pentru propagandă. Pentru propagandă. Da. Bine, una era când, să zicem – mi-aduc şi eu aminte –, în „Curierul Serviciului Social” găseai un articol scris de Cezar Petrescu, scriitorul Cezar Petrescu, care a pornit de la ideea: „Domnul profesor Dimitrie Gusti a luat sociologia din cabinet şi a dus-o pe teren” – aia e memorabilă chestia, e o formulă, şi alta este să scrie nu ştiu ce gazetăraş de pe la „Universul” care, ca să-şi ia şi el o diurnă… Mi-aduc aminte: Macovescu, cine mai era? Ăstalalt, chiar fostul preşedinte al scriitorilor…

– Zaharia Stancu?

– Nu, după el.

–  Păi, atunci Macovescu.

– Macovescu, da. Ăştia veneau pe la Neamţu, deschideau uşa: „E ceva pe-aicea?” Adică ce era „ceva”? Adică nişte colaborări pentru nişte deplasări care să nu fie făcute. Asta era! Şi pentru asta scria şi el un articol acolo şi… Eu i-am văzut de multe ori. Şi Macovescu, dar mai ales… da. Aveau comportamente cu totul, cu totul…

– În primele numere îl văd pe Miron Radu Paraschivescu…

– Paraschivescu a fost de la început cu noi.

– Iar pe urmă a dispărut. În iulie, august, septembrie nu a mai fost. De ce?

– A fost plecat în străinătate. Cu expoziţia satului, cu… da. Dar el a fost de la început cu noi. A urmărit echipele lui Victor Ion Popa din Moldova, de-acolo, din satul lui. Le-a urmărit chiar pe teren.

– Şi despre treaba asta a scris el ceva atunci?

– Păi, a scris volumul Pâine, pământ şi ţărani. Şi la noi, bunăoară, a venit unul, Horia Minciulescu, care-mi fusese coleg la Teologie. El era acuma gazetar la „Porunca Vremii”. Da, şi a făcut un reportaj într-un volum, mi se pare că-l am eu… să văd dacă-l am aicea… Da, uite-l – După echipe. Şi, dacă te interesează, uite echipa mea de la Beregsău Timiş. Uite-mă şi pe mine aicea – ăsta sunt eu. Şi încheie el aicea, după ce ne laudă, după ce arată isprăvile noastre… A! Arată aicea cum am cununat vreo 30 de perechi, da… Uite! 50 de cununii, pardon! De-ăştia care nu erau cununaţi, care trăiau… Uite, 50 de cununii! Şi ne laudă aicea ce-am făcut, nu ştiu ce, cutare: „Dar am lăsat pentru la urmă pe şeful echipei, creierul şi inima ei, Constantin Mihalache, vajnicul teleormănean /râde/, teologul cu patos vibrant şi mână energică, vestit în toate împrejurimile. Lui i se datoresc cele mai multe…”. Ce se întâmplă? Asta nu spune aici. A mers cu mine în satul Săcălaz. Noi am luat legătură cu un sat de lângă Beregsăul Mare, care era jumătate nemţi, jumătate sârbi. Era chiar pe graniţă. Culmea că graniţa cu Iugoslavia tăia satul în două. Dincolo era o oră, a Europei Centrale, şi dincoace era altă oră. Ei se duceau între ei, nu… Ce graniţă, ce chestii?! Aşa. Şi am jucat un meci de fotbal cu ei. Eu – portar al echipei şi ăsta, Horia Minciulescu – gazetarul. Şi eu i-am spus: „Bă, fii atent, nu te-nhăita cu…” Că pe urmă a urmat un bal, după meci. Ne-au bătut ei, cu 3-1.

– Cine, ei?

– Ei, Săcălazul, echipa lor. Aveau echipă  bună. Noi eram amatori. Şi „Bă, zic, nu te-ncurca, că sârbii-s daţi dracu’ la băutură”. Dom’le, când mă duc eu pe la zece jumate, Horică al meu, acolo, cu ei de gât, cu berea. L-am lăsat în pace. I-am făcut semn. „Nuuu, zice, nicio grijă! Eu ţin la băutură.” Dom’le, mi-am adus aminte pe la unu fără ceva şi, când mă duc, era întins pe masă, un sârb bea dintr-o sticlă şi cu alta-i turna lui pe gât. Dom’le, l-au făcut crup! L-am pus într-o pătură şi l-am dus la noi. L-au îmbătat într-un hal îngrozitor.

– Şi acest volum al lui a fost scris în timpul…

– …vizitei la echipe. Şi aicea a fost la mai multe echipe.

– Şi echipa de la „Curierul Serviciului Social”?

– Neamţu. El era creierul. Sigur că da. Iar acest Horia Minciulescu făcea parte dintr-un grupaj întreg de… A! o întâmplare pe seama lui. Vine-n birou la mine şi spune: „Mă, Mihalache – cum îmi spunea el mie, că era mai în vârstă decât mine niţel –, mă, aş vrea – nu poţi să-mi uşurezi? – aş vrea să fac un zbor, mă, cu avioanele astea nemţeşti, cu Stukatz. Şi noi aveam un ardelean care plecase în Germania şi acuma apăruse într-o unitate de-asta militară, dar a venit pe la noi, că ne cunoştea. Şi vorbesc eu cu el, îl chem la telefon: „Bă, da’ ştii ce? Dă-l niţel peste cap, aşa, ameţeşte-l”. Şi l-a luat în primire la Băneasa şi a început ăla nişte lupinguri de-alea, ştii, nu ştiu ce, cutare… Acela: „Dom’le, opreşte, că mor! Ho! Ajunge, că mor!” Când a coborât, neică, eram pe pistă toţi, acolo, a coborât din avion, era turul plin! „Du-te dracu’, la o vespasiană, undeva, du-te!” Da’ i-a făcut-o neamţu-al dracu’! Multe chestii de-astea…

– Şi în timpul Serviciului Social, în timpul lui ’39 aţi fost în relaţii bune cu…

– Da. Păi veneau pe la noi. Nu ştiu dacă n-au fost şi pe la Satu Mare cumva. Că ei circulau de la şcoală la şcoală.

– Cu cine aţi fost în relaţii bune din această echipă de la Serviciul Social?

– Nu erau nume foarte cunoscute. Îţi spusei adineaori câţiva, dar în rest nu…

– Horia Vintilă?

– Nu, nu, n-a fost.

– Pan Vizirescu?

– Pan Vizirescu a fost. A fost pe la noi, pe la…

– De fapt cine conducea revista?

– Revista era… nu ştiu dacă nu mă înşel, era Coşbuc, erau un nume ilustru, era nepotul poetului. Coşbuc şi doctor Popu, care fusese înainte conducătorul „Căminului Cultural”, înainte de a prelua eu conducerea.

– Spuneţi-mi, în amintirea dumneavoastră revista „Sfarmă Piatră”…

– A lui Gregorian şi Nichifor Crainic.

– De ce orientare era?

– Naţionalistă.

– Nu legionară?

– Domnule, ce se-ntâmplă? Ei erau mai mult de orientare spre Cuza. Şi intervenise ruptura între Cuza şi Codreanu. Şi Crainic chiar era suspectat, nu era văzut bine de legionari. Că mi-aduc aminte că-l aveam profesor la Teologie. Şi cam mârâiau legionarii împotriva lui. Dar la revista „Sfarmă Piatră” cel care conducea era Gregorian, care era un om serios. Era un om – cum să-ţi spun eu dumitale – destul de ponderat, nu era un naţionalist de-ăla şovin… Da. Da’ nu era legionar. El a scos şi ziarul „Calendarul” în acelaşi timp. Ziarul „Calendarul” şi revista săptămânală „Sfarmă Piatră”. Am avut colecţie completă. Şi, de frică, când s-au făcut controale, am dus-o la un frate de-al tatii din satul meu natal şi ăla, de frică, a pus-o pe foc. Am avut o colecţie completă, dom’le!

– Şi atunci care erau  publicaţiile clar legionare?

– „Porunca Vremii”… Şi – cum să-ţi spun eu dumitale? – într-un timp, foarte puţin, niţel şi „Timpul”. Da, „Porunca Vremii”. „Porunca Vremii” era legionară… Dar ăştia, ai noştri n-aveau niciun fel de legătură directă cu… Uite, Neamţu. Neamţu a scris Întoarcerea la izvor, da’ nu, el a pledat pentru naţionalismul ăsta gustian, generos, nu pentru naţionalismul lor.

– Mi-e greu să înţeleg până unde este naţionalism şi unde începe legionarismul.

– Domnule, uite ce este. Eu ţi-am spus în prima noastră întâlnire că din foarte multe puncte de vedere activitatea echipelor era o replică la activitatea legionarilor.

– Asta-i cert.

– E clar. Ei, n-aveam niciun fel de contingenţă cu ei. Mai mult decât atât: îi toleram printre noi, îi ştiam care sunt, dar îi rugam să îşi vadă de treburile lor. Şi să nu provoace, cum a provocat Miron Constantinescu, îţi spusei, la Făgăraş, chestia aia. În rest, să ştii, că erau între noi foarte domoliţi, aşa, foarte la locul lor şi-şi vedeau de treabă.

– Probabil chiar ăsta a fost scopul: de a-i tempera.

– Sigur că da. Păi, ţi-am spus: Gusti n-avea niciun fel de contingenţă cu ei, dar nu-i refuza. A spus: „Dom’le, treaba lor, concepţia lor, convingerea lor, poate că şi ei ne sunt necesari”. Dar să-şi vadă de treabă… Aicea, când au venit la noi, şi-au lăsat uniforma la uşă.

– În tot ce am citit până acum doar gruparea lui Bernea este amintită ca fiind legionară.

– Da, Crinul Alb.

– În rest Serviciul Social…

– Nu, nicio legătură. Nicio legătură. Bine, Stahl a avut de două ori de suferit. A avut de suferit întâi când au venit legionarii, pentru că era considerat că e jidan – şi nu e jidan, el e alsacian –, şi a avut de suferit când au venit ruşii, pentru că era considerat neamţ – şi era neamţ. Săracul! Mi-aduc aminte că, într-un timp – mie de-aia-mi pare rău că în amintirile astea ale lui el foarte firav aminteşte de Neamţu şi e un parşiv, să-l ierte Dumnezeu! De ce? Eu ştiu că îi trimitea salariul acasă. Îi era teamă să-l cheme până la Fundaţie ca nu cumva să-l vâneze ăştia. I-a trimis odată lemne de foc, domnule! Eu ştiu! Jur pe conştiinţa mea. I-a trimis lemne de foc Neamţu, acasă. A văzut că… Atâta spune de Neamţu: „Neamţu era un băiat bun, cu el nu te puteai certa…” Nu se poate! Nu prin asta a strălucit Octavian Neamţu!

– Totuşi, vorbeşte de Neamţu.

– Păi, da. Spune că: „Am activat cu Neamţu, am făcut, am dres…” Da. Dar nu, niciodată nu-i dispus să-i recunoască toate meritele lui de mare organizator. Sigur că da! Şi ştii care era cauza invidiei lui? Că era niţică invidie! Faptul că noi, tot tineretul, roiam în jurul lui Neamţu. Şi pe el îl cam neglijam. Era mai rece cu noi.

– Probabil era foarte ocupat.

– Nu, nu, el avea preocupările lui. Şi nu stătea de vorbă cu noi. Venea, îşi ţinea prelegerile, pleca… Neamţu stătea între noi. Juca mingea cu noi şi aşa mai departe.

– Şi alţii care mai veneau să ţină prelegeri?

– Anton Golopenţia. Golopenţia ne-a făcut o impresie covârşitoare. Covârşitoare! Ăsta a murit în închisoare. Domnule, era un cap extraordinar! Ăsta făcuse şcoală în Germania,  tocmai în perioada asta, în care făcuse şi Mihăilă, cu taberele, cu chestii… Da’ el se specializase în statistică. Da, da… Golopenţia.

– Dar până la urmă n-a lăsat însemnări.

– Era foarte timid. Era de o timiditate extraordinară. Păi, fata lui este mare savant în America. Sanda Golopenţia. A fost eleva mea la Lazăr. A dat examen cu mine. Golopenţia a fost închis ca fost demnitar. A fost cu Sabin Manuilă. A fost la Statistică.

– Grupul acesta de la Fundaţie a rămas în relaţii de amiciţie cu cei care s-au dus la Statistică sau în altă parte?

– Păi, erau tot de-ai noştri. Tot de-ai noştri erau. Păi, la Statistică lucra şi Petre Stănculescu, care era din Fundaţie, de la Direcţia Căminelor, şi aşa mai departe. Nu ne-am separat. Dimpotrivă, noi ne duceam cu materialele de la noi, de la Fundaţie, la Statistică, unde le prelucram cu maşinile lor, cu… Sigur, sigur că da… Ei, mă storseşi destul!

Interviurile II şi III au fost realizate în 1998.

---