Expoziţia dela New-York. Pavilionul şi Casa României II
de OLGA GRECEANU
UNIVERSUL Anul al 56-lea Nr. 194 Marţi 18 Iulie 1939, p. 5
Industria oţelului, căderile de apă, canalele, etc., în Pavilionul României
Sus, la etaj, e opera lui Teodorescu Sion, desăvârşită în concepţie şi ca execuţie. E ultima lucrare, dar şi cea mai caracteristică din toată cariera lui. E o bucată inspirată, personală, măreţ construită, armonios colorată, exprimând unul din cele mai ingrate subiecte, în cea mai pură formă intelectuală. Am avut impresia că a găsit o formulă şi că plecând dela pictura lui, noi o putem socoti ca o etapă în arta noastră monumentală. Din tot sufletul doresc să fie adusă în ţară şi să fie pusă în loc de cinste.
Alături de Pavilionul Oficial, e Casa României, titlu foarte bine găsit, fiindcă intri ca într’o casă, unde te aşteaptă o prietenie, o vorbă bună, o amintire din trecut, o poveste de război, o masă bună şi o muzică duioasă.
Totul e românesc: marmora alb-roză pe care calci, scaunul pe care te aşezi obosit, fotoliul încăpător căptuşit cu piele de oaie şi brodat cu flori culese din arta noastră populară, covorul imens ţesut dintr’o bucată, draperiile de la geamuri în grea mătase de borangic, pe deantregul brodate cu stemele judeţelor noastre, vasele de pământ pline de flori, căminurile de zid, lemnăria de brad, nuc şi stejar tăiată din pădurile noastre şi sculptate de ucenici români, coloanele de marmoră cu motive frumos împletite de sus până jos, precum şi cele câteva obiecte de ornament de pe măsuţe şi etajere, adunate şi alese cu cea mai lăudabilă pricepere. Totul e artă aci şi e o dulce şi savantă împărechere de artă populară şi artă cultivată, aşa de strâns unite şi pornite din acelaş simţământ: al ortodoxiei.
Am văzut aci un român din Cleveland, stabilit în Statele Unite de 38 de ani, cum mângâia cu religiozitate, vasul de lut românesc, atât de bine cunoscut copilăriei lui.
În primul salon de sus e imensul mozaic în aur, de Nora Steriade, reprezentând familia unui Voevod, cu un şir lung de copii. Pe peretele din dreapta, portretul Majestăţii sale Regelui Carol al II-lea, pe care îl făcusem anul trecut pentru Paris, şi pe care, cu deosebită emoţie l-am revăzut şi aci.
În al doilea Salon, numit salonul de onoare, şi unde se oferă banchetele oficiale, se desfăşoară, pe un singur perete pânza, gen tapiţerie: „Intrarea lui Mihai-Viteazul în Alba-Iulia“, pe care am executat-o în colaborare cu Ştiubey. În restaurantul de jos, vioi, bogat colorat, cu mult entrain, compoziţia lui Demian animă toţi pereţii. Când intră Dinicu în scenă cu vioara lui şi dacă tocmai atunci priveşte panoul decorativ nu te poţi opri de a nu simţi putenric tovărăşia dinamică între muzică şi compoziţia de jocuri româneşti a lui Demian.
Casa noastră românească şi Pavilionul Oficial au superioritatea de a fi „personale“ şi de a arăta limpede publicului, că n’am imitat pe nimeni. Suntem noi, şi slavă Domnului, toată mândria romană şi tenacitatea dacă, ne susţin. Profesorul Gusti poate să se mândrească.
Tot ce văd în expoziţie, după ce am văzut Casa Românească şi Pavilionul Oficial, îmi place infinit mai puţin şi mă indispune genul „bâlci“ pe care Europa l-a adoptat, pentrucă aci, în Noul Continent, în vorba obişnuită Europa, ne cuprindem şi noi. Vizităm până seara târziu. În general îmi place faţadele pavilioanelor, pentrucă mai toate au reliefuri interesante, cu compoziţii polychrome, cum de exemplu al Pavilionului Manville, după schiţele lui Pierre Bourdelle.
Distracţii, teatre, atracţii populare nu lipsesc în expoziţie şi poate că ele contribue simţitor la fantastica cifră de un milion intrări, în zile de lucru.
De aceeasi autoare:
Lasă un răspuns