„Pe unii îi interesa de carne, pe unii de gloanţe, pe unii de libertate”
extras din Zoltán Rostás, Florentina Ţone, Tânăr student caut revoluţionar. Vol. 1. La început a fost frica, Ed. Curtea Veche, 2011
Numele intervievatului: Minel Dorin Răduţi
Anul naşterii: 1964
Ocupaţie în decembrie 1989: pensionar pe caz de boală din 1987 din pricina unui accident în urma căruia şi-a pierdut piciorul stâng. Lucra la Uzina de Construcţii Metalice Bocşa şi era în pregătire militară.
Ocupaţie la data realizării interviului: profesor de istorie la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” din Petroşani
Unde a trăit evenimentele din 1989: la Timişoara dar, mai ales, la Bocşa
Afiliat sau nu unei asociaţii de revoluţionari: neafiliat
Modalitate de contactare: intervievatul e fostul profesor de istorie din liceu, al studentei
Domiciliul actual: Petroşani, Hunedoara
Data intervievării: 15 noiembrie 2009
Locul realizării interviului: biroul profesorului de la liceul la care predă, în Petroşani
Mă numesc Răduţi Minel Dorin. M-am născut pe 27 aprilie 1964 la Reşiţa. Am trăit până m-am căsătorit la Bocşa. Şcoala generală tot la Bocşa am făcut-o. Ce îmi aduce aminte de şcoala generala? Cred că dulciurile pe care le mâncam la şcoală împreună cu colegii. Erau nişte biscuiţi foarte buni: Biscuiţii Voinicel. Abia aşteptam câteodată să merg la şcoală pentru că primeam de la părinţi doi lei şi cincizeci de bani. În rest, ţin minte că făceam multe năzbâtii, dar nu ieşite din comun.
Familia în care m-am născut a fost una absolut normală. Am trăit într-o familie cu trei generaţii: bunicii, părinţii şi noi, copiii. Am fost patru fraţi: două fete şi doi băieţi. Cu timpul, ne-am împrăştiat în diferite zone ale ţării. Eu am ajuns aici, în judeţul Hunedoara, fratele meu cel mic şi sora mea au rămas la Bocşa, iar cealaltă soră a mea locuieşte la Reşiţa. Am fost foarte uniţi şi chiar dacă viaţa ne-a „aruncat” în diferite locuri, păstrăm legătura, ne telefonăm şi vorbim foarte des. Cât despre părinţii mei, au fost nişte oameni foarte buni. Acum însă doar tatăl meu mai trăieşte. Mama a murit în 1996.
Ce pot să spun… Am trăit pe lângă bunicii mei până când a murit şi fratele bunicii mele care a fost deţinut politic, a făcut puşcărie 14 ani. Povestea lui e destul de interesantă, dar tristă. A fost arestat în 1948. Familia mea a trăit până la începutul anilor ’70 în chirie pentru că ni s-au confiscat toate bunurile imobile. Fratele bunicii, unchiul meu, a fost legionar şi a fost paraşutat în zona Banatului, în Munţii Semenic. De acolo a plecat pe zona Teregova-Domaşnea şi, în 1947-1948, s-a predat pentru că bunica lui, mama lui au fost luate la Securitate, bătute, şi el nu a mai putut suporta aceste lucruri, aşa că a primit iniţial zece ani de temniţă grea, ca mai apoi să primească încă patru ani pentru că a avut o remarcă la adresa hranei pe care o primeau în detenţie. A luat puşcăriile la rând: Caransebeş, Timişoara, Jilava, Periprava, Canalul. Când eram mai mic, ţin minte, ştiu că venea la 2-3 săptămâni miliţianul care îl supraveghea şi erau perioade, poate la câteva luni, când el pur şi simplu pleca de acasă. De fapt, după aceea mi-am dat seama că era mereu supravegheat de Securitate. Toată povestea s-a terminat când a murit, în 1977.
Revenind la şcoală. Am făcut la Bocşa cele 8 clase. Liceul vieţii, tot în Bocşa. Nu am dat la facultate imediat după ce am terminat liceul, în 1982, am avut alte planuri decât ceea ce sunt acum, profesor de istorie. Voiam să mă fac medic veterinar, îmi plăceau mult animalele, voiam să dau la Timişoara, dar nu am putut să dau atunci admitere, în ’82, pentru că nu am terminat un liceu agricol. Aşa trebuia pe-atunci. Aveam nevoie de un liceu agricol şi de un carnet de tractorist. Eu m-am pregătit în clasa a X-a la patologia veterinară şi la biologie, dar nu am putut să dau admitere. Dacă tot n-am putut, am zis să mă fac maistru, ca tata. Adică voiam să fac o şcoală de maiştrii în domeniul construcţiilor metalice, inginerie nu, pentru că nu aveam pasiunea pentru matematici, fizici. Prin absurd mă gândeam că, dacă aş intra, ce aş face după? Etcetera. Deci nu am dat admitere, aşa că am fost luat în armată, în 1984, da, în armata de care toţi fugeau şi de frica căreia mulţi se băgau la facultate. Eu am avut curajul să o fac, în schimb.
Despre armată se pot spune multe. Am făcut şase luni de perioadă de instrucţie, şcoală de gradaţi. Am făcut la trupa de grăniceri, erau trupe operative, instrucţie foarte dură, instrucţie de infanterie. Recunosc că am învăţat multe lucruri acolo, dar recunosc că a fost şi foarte, foarte multă bătaie de joc. Am instruit, cum spunem noi, două leaturi, adică două generaţii. Când am terminat, am avut sentimentul că un vis urât s-a terminat. Că m-am trezit dintr-un coşmar foarte lung. Pot să spun că armata nu m-a făcut mai bărbat, cum se aude azi.
După armată, m-am angajat la o uzină, ICM Bocşa, Uzina de Construcţii Metalice Bocşa, şi în 1987 am avut un accident în urma căruia mi-am pierdut piciorul stâng şi am fost pensionat. Eram la pregătire militară. Noi, rezerviştii, trebuia să facem parte din trupele patriotice, am fost component al unui pluton de grenade AG7 şi, la o asemenea tragere într-un poligon, am fost prins de flacără, trântit cu putere de beton şi, astfel, am rămas fără piciorul stâng. Am fost patru prieteni, patru colegi de-ai mei, dar eu am fost rănit cel mai grav. După acest episod, în 1992 am dat admitere la Facultatea de Istorie din Bucureşti. Înainte de admitere, am reînnodat legătura cu fosta mea dirigintă, profesoară de istorie. Am căutat-o pe dumneaei şi doamna profesoară m-a pregătit timp de aproape un an. Am intrat în primii 20, dacă suntem la capitolul laude. Am terminat în 1997 facultatea, am luat licenţa. În acelaşi an am dat examenul de titularizare în învăţământ. Pe vremea mea erau câteva locuri cu taxă, cred că atunci începuse sistemul acesta cu buget-taxă, dar a fost interesant că pe cei care erau la taxă îi cam lăsa repetenţi. Nu reuşeau să treacă, nu aveau nivelul minim ca să treacă anul. Eram 25 în grupă, iar cu tot cu cei cu taxă eram cam 30, dar în anul 2 dispăreau. Unii rămâneau repetenţi, alţii nu mai puteau să plătească taxa, alţii au dat din nou admitere în alte părţi. Când am terminat, rămăsesem cam 60 şi am luat licenţa cam 45, aşa. Dintr-o mare de studenţi care păreau să ilustreze viitorul minunat al ţării am rămas foarte puţini.
Ca viaţă de student în Bucureşti… pentru mine a fost o perioadă de trecere, de tranzit de la admitere serioasă la dosare, concurs de dosare, la ochi frumoşi… Când am terminat eu, deja se stricase peste 70% din învăţământul preuniversitar, pot spune eu şi nu vreau să fiu rău, dar vedem cu toţii situaţia îngrijorătoare din şcoli, licee, facultăţi. Noi am fost 1200 de candidaţi pe 100 de locuri. Admiterea era admitere. Nu o glumă, ca acum. Trebuia să învăţăm patru manuale groase care nu erau din cele mai simple.
În schimb, viaţa de student mi-a marcat cel mai frumos viaţa. A fost o perioadă extrem de frumoasă a vieţii mele. Nu s-a comparat cu liceul. Liceul pentru mine a fost un chin şi o traumă. Cazarmă curată. Profesorii erau foarte puţin dispuşi a fi şi oameni pe lângă profesia pe care o aveau şi pe lângă că instituţia le-a dat puterea catalogului, cum îi spuneam noi. Făceau tot ce voiau. Erau duri. Tot ce le trecea prin cap aplicau la şcoală.
Studenţia a fost frumoasă. Am avut şanse să fac cursuri cu profesori deosebiţi. Poate şi pentru că am făcut ceea ce îmi place mi-a dat impresia că ceea ce învăţam nu era aşa de dificil. Mi-au rămas multe amintiri plăcute în minte. Chiar dacă examenele nu erau tocmai uşoare şi facultatea în general pe vremea aceea nu era atât de simplu şi accesibil de urmat, la sfârşit aveai satisfacţia că ţi se recunoştea şi munca.
Când eram la facultate, erau foarte multe greve şi manifestări. Toată lumea era revoluţionar, toată lumea încerca să schimbe. Eram foarte naivi şi uşor de dus de nas. Era un clişeu. Toţi sperau să fie eroi. Mi-aduc aminte, în toamna lui ’92 erau nişte proteste ale studenţilor, aşa că se sistaseră cursurile. Eu tocmai primisem bursa pe două sau trei luni, aşadar m-am hotărât să plec acasă. I-am sunat pe ai mei şi le-am spus că vin acasă, iar ei s-au bucurat foarte tare. Mi-au spus că vin la fix, că urmează să taie porcul. Nu eram înnebunit să merg acasă, nu eram aşa copil la 27 de ani să plâng după mama şi după tata. Vedeam altcumva lucrurile. Nu credeam că o să schimb eu lumea.
Am locuit în cămin. În Regie. Am avut şansa să stau în cameră cu un băiat deosebit. Am fost coleg de cameră, de an, de grupă, cu el, asta în anul 3. Până în anul 3 se tot schimbau colegii. Condiţiile în cămin erau aşa cum ţi le făceai. Eu am prins perioada când puteai să faci tot ce-ţi trece prin minte. Timp de cinci ani nimeni nu m-a întrebat dacă am viză de flotant pe buletin. Dacă vroiam să aduc un elefant în cămin, puteam să-l aduc liniştit că nu mă întreba nimeni la poartă. Era povestea cu aruncatul gunoaielor pe geam, pe uşă, pe scări, pe coridor şi fiecare făcea ce-l tăia capul. Şi apoi toţi se plângeau că condiţiile sunt foarte proaste în cămine. Păi, cum să fie condiţiile? Dacă spărgeau geamul când se îmbătau? Când tu îţi faci nevoile în chiuvetă? Da. Spun nişte lucruri adevărate. Ştiu că nici azi nu s-a schimbat mare lucru, dar aşa cum am zis: cum îţi aşterni, aşa dormi. La noi era o regulă: nu te apropiai mai mult de şase metri de cămin ca să nu te trezeşti cu un borcan, cu o pungă de apă în cap, cu gunoi, cu tot ce vrei. Astea au fost condiţiile. Ideea era că dacă ştiai să te gospodăreşti, te descurcai bine, te simţeai bine, nu erau probleme, mai ales dacă eram doi în cameră, aveam chiuvetă în cameră şi te puteai folosi de ea. Ajunsesem la un moment dat să nu mai folosesc duşul din incinta căminului pentru că mulţi îl foloseau ca şi toaletă, WC… Eu nu sunt rasist, dar am avut şi nişte oameni pe acolo care cred că în viaţă lor nu văzuseră până atunci o locuinţă. În cinci ani cât am locuit în cămin, am fost mutat de colo-colo. Am fost în B, C, A… După ce făceai cererea de precazare, amabilii te aruncau unde voiau ei.
În timpul facultăţii aveam un cerc de cinci-şase colegi. Eram toţi colegi. Patru dintre noi erau colegi de grupă şi de an, şi ceilalţi doi doar de an. Aveam camerele unii lângă alţii. Nu am fost foarte, foarte stresat de facultate şi nici nu am muncit pe perioada ei. Bani îmi trimiteau părinţii mei, dar fiindcă prinsesem loc în acest cămin am reuşit să economisesc ceva bănuţi. Nu am lucrat în timpul acestor ani, pentru că am spus că dacă m-am băgat la o facultate de acest calibru, trebuie să o iau şi să o fac foarte serios, pentru că mă temeam teribil de examenul de titularizare de pe atunci. De ce? Pentru că pot să spun că era unul dintre examenele care se dădeau pe bune atunci. Am colegi care au terminat facultatea cu 9.50, iar la titularizare au luat 3, 3 şi ceva. Ceva a fost acolo. Eu am terminat 8.33, iar la titularizare am luat 8.02. Deci nu a fost mare diferenţă. Repet, am vrut să fac ceva foarte serios, pentru că voiam şi vreau să practic meseria.
Dacă ar fi să clasez ce-am făcut eu înainte de ’89 ar trebui să recunosc că am prins perioada de glorie a comunismului. Vreau să spun că, deşi făceam parte dintr-o familie care a avut de suferit din cauza comuniştilor, copilăria mea a fost una absolut idilică. Am avut şansa, cum am mai spus-o, să fiu răsfăţat de bunici. Eram nepotul bunicilor, da, acel nepot. Am locuit la casă. Eram printre puţinii copii de acolo, de pe strada Bistriţii, care avea bunicii departe. Prietenii mei sufereau foarte tare că nu merg la bunici în altă parte. Mama fiind din Bocşa s-a căsătorit cu tata care e din Potcoava, judeţul Olt. Aşa că era o aventură să mergi acolo. Era o altă lume, o altă viaţă. Casele erau altfel pentru mine. Era ceva deosebit. Acuma, copiii au bunicii la două scări distanţă. Bunicii la bloc. Dacă se întâmplă să aibă ca temă să descrie o vacanţă de la bunici, nu ştiu dacă ar putea să o facă cum aş face-o eu, fiindcă ei nu au trăit la ţară, nu ştiu cum e să te joci în ţărână, să fii murdar din cap până în picioare, să sări şi să fugi de nebun, cât vezi cu ochii… doar deal verde, să calci în lucernă interzisă, să dai de mâncare animalelor, să fugăreşti găinile. Fel de fel de prostioare ce ne treceau prin cap.
Cu Viorel, prietenul meu din copilărie, cu care am o legătură foarte strânsă şi acum, chiar dacă avem o vârstă destul de consistentă, nu m-am certat niciodată. Ca să mă pot juca cu el, trebuia să o rog pe Baba, aşa cum îi ziceam bunicii, să mă lase să merg până la casa lui, să ne jucăm împreună. Aşa erau relaţiile, aşa era „dictatura”. Dup-aia a venit etapa bicicletelor, a fotbalului, a ieşirilor pe deal; ieşeam la plimbare, stăteam la bancă de vorbă, ascultam deseori poveştile celor bătrâni. Au dispărut multe lucruri pe care cei de acum nu le mai gustă şi nu le vor gusta niciodată. Multe lucruri mărunte pe care un copil de 14-15 ani nu le mai apreciază. Asta ştiu sigur că s-a pierdut. Plăcerea pentru lucrurile mărunte care sunt atât de frumoase.
Mi-aduc aminte de duminica în familie. Era, de fapt, o sărbătoare, se făcea mâncare altfel. Parcă se gătea pentru Crăciun. De exemplu, pe strada mea ştiu că mirosea mereu a supă de găină. Era extraordinar. Eu unul nu mă omoram după supă, eu eram după carne şi prăjituri. Ţin minte ce bune erau prăjiturile bunicii mele. Le făcea în special duminica, dar era dispusă să facă şi în timpul săptămânii ceva-ul dulce care ne dădea mereu pe spate. Când ştiam că sunt prăjituri în casă, ştia toată lumea că nu era nicio şansă să mănânc ciorbă sau supă. Nici vorbă. Mâncam prăjituri chiar şi pe ascuns şi, după aceea, eram pedepsit pentru ce am făcut şi pentru că nu mai aveam poftă de mâncare. Relaţia mea cu Baba şi cu Moşul, cum le ziceam eu, a fost una foarte apropiată. Pe Baba nu prea o ascultam, eu o vedeam mai răutăcioasă. Mereu mă ameninţa că mă spune la Doina, adică la mama mea. În schimb, ce spunea Moşul era lege pentru mine, dar şi el îmi făcea toate poftele, îmi ascundea toate năzbâtiile pe care le mai făceam şi, orice s-ar fi întâmplat, ştiam că el nu se supără niciodată, deci mereu aveam un camarad aproape. În Moşul am văzut un prieten adevărat, nu neapărat un bunic. Aveam o relaţie specială.
Din păcate sau din fericire, nu ştiu cum să spun, eu eram preferatul. Mai aveam un verişor care venea la ţară, şi, bine, după aceea au apărut surorile mele şi fratele, dar între timp nu au mai trăit bătrânii. Verişorul ăsta al meu, Daniel, era altă fire. El locuia la Reşiţa şi cred că simţea sărmanul că Baba şi Moşul ţin foarte mult la mine şi, pur şi simplu, a fost o etapă din viaţă noastră când mă ura. Şi nu doar că mă ura, dar din cauza lui am avut chiar două accidente care se puteau termina foarte grav. De exemplu, noi avem o pivniţă acolo destul de mare, cât e toată casa, şi acolo aveam un cazan în care se punea borhotul, mă rog, comină, cum îi spunem noi în Banat. Cazanul era imens, cam cât trei-patru cazane normale la un loc. Imaginează-ţi, eu stăteam în picioare şi, cu mâna întinsă, nu puteam atinge vârful vasului. Noi, fiind micuţi, ne-am urcat pe nişte lăzi şi ne-am băgat în butoiul uriaş. Ei, şi când am dat să ieşim, el a ieşit mai uşor decât mine, dar când am dat să ies şi eu, m-am dezechilibrat pe buza butoiului şi am căzut cu faţa în nişte sticle împrăştiate şi sparte pe jos, pe care tot noi le spărsesem. Şi acum am semnul pe faţă aşa că nu am să uit niciodată întâmplarea.
A doua gogomănie pe care am făcut-o s-a întâmplat iarna. Era zăpadă şi ai mei, cei bătrâni, aveau nişte geamuri care le foloseau pe post de solar. De fapt, nu neapărat solar, aveau nişte lăzi în care puneau răsaduri, iar pe deasupra puneau geamurile astea. Şi, când nu le foloseau, dădeau la o parte pământul şi sticla o rezemau de gard. Verişorul ăsta al meu de care vă spun m-a împins şi am căzut exact în geamurile respective şi m-am tăiat urât de tot la mână, în palmă. Moşul a fost supărat foc atunci. Nici nu ne mai lăsa să umblăm împreună. Dar cu timpul am mai crescut, ne-a mai venit mintea la cap şi situaţia s-a mai remediat.
Revoluţia, marea revoluţie, m-a prins la Bocşa. Şi aici e o poveste destul de interesantă. Recunosc, ascultam Europa Liberă cu o plăcere teribilă. Nu am fost un disident, un oponent… nu îmi arog asemenea calităţi, ba, din contra, în 1986 am fost recrutat şi am făcut trei luni de şcoală la UTC Timişoara. Nu am fost nici activist habotnic, dacă pot să folosesc un termen religios, dar am plecat de la ideea că dacă sistemul este cum este şi tot trebuie să fie cineva pe un anumit post sau pe o anumită funcţie, hai să încerc să fiu, să ajut atât cât pot în sistemul respectiv. Asta a fost ideea mea. Am fost membru de partid şi recunosc că am fost mândru că am fost acceptat, dar, pe de altă parte, văzând la şedinţele respective că ni se dădeau nişte foi pe care trebuia să le citim când luam cuvântul, mi-a trecut. Şi am zis că nu îmi trebuie rezistenţă prin pasivitate, dar ceva asemănător.
Mi-a fost greu în perioada respectivă pentru că trebuia să ai un dublu limbaj, trebuia să fii atent ce spui şi mai ales cu cine vorbeşti. Se putea întâmpla ca unele persoane care îţi inspirau încredere să-ţi creeze probleme mari. De exemplu, la şcoala UTC de la Timişoara, mie plăcându-mi foarte mult istoria din liceu, am fost foarte bun la cursul de Istorie a României şi a Partidului Comunist Român, aşa se numea cursul. Şcoala aceasta se făcea ca la facultate: cursuri, seminarii, examene. Şi pentru faptul că o dată am spus că nu sunt de acord cu o anumită temă, cu un anumit subiect, am fost atenţionat că nu am voie să cred, pentru că cei care cred sunt religioşi şi astfel de oameni nu au ce să caute în şcoală. Aşa mi-a spus tovarăşul profesor.
Revenim la ’89. Repet, ascultând Europa Liberă eram la curent cu multe informaţii. Din cauza crizei alimentare… Cu toate că noi creşteam în fiecare an un porc, doi, fiind o familie mare – patru fraţi plus cei doi părinţi –, era nevoie de încă ceva carne, ca să putem face nişte provizii ca să rezistăm până la următorul Ignat, următoarea iarnă. Şi atunci aveam nişte cunoştinţe la Timişoara care ne anunţau când se bagă carne la un magazin din Reşiţa. Ţin minte că luam trenul personal la 6 dimineaţă şi mergeam să stăm la coadă. Ne făceam plinul şi apoi ne întorceam acasă. Sunt faimoase cozile la ouă, carne, lapte. Să nu mai spun de întreruperile de curent şi cum ascultam radiourile respective pe ascuns, când prindeam frecvenţa.
Ei bine, mi-aduc aminte că pe 10 decembrie ne-au sunat iar cunoştinţele să ne spună că peste patru-cinci zile vor primi carne iar. Eram entuziasmaţi. Ei aveau informaţii de la măcelării. Era un sistem subteran: eu îţi dau pâine, tu îmi dai o bucată de carne, eu îţi dau un caiet, eu îţi fac rost de nişte lame de ras. Era un sistem paralel care mergea mai bine ca economia oficială. O adevărată mafie a produselor. Ne-am pregătit deci să mergem la Timişoara atunci când ne-au spus oamenii. Între timp, a început povestea cu protestul împotriva regimului, a început să se tragă. Cu toate astea, oarecum inconştienţi de situaţia de afară, am plecat. Dar, când am plecat la ora 4 cu trenul din Bocşa, erau tot felul de patrule formate dintr-un miliţian şi trei membri ai grupărilor patriotice. Nu era voie ca grupul care călătorea să fie mai mare de trei. Noi eram cinci sau, dacă stau să mă gândesc, eram chiar mai mulţi, vreo şapte, pentru că auzise şi vecinul şi vecina, şi mătuşi, unchi, aşa că ne strânseserăm. Văzându-ne aşa de mulţi, bineînţeles că ne-au oprit, ne-au întrebat unde mergem, iar tata le-a spus că mergem să ne aprovizionăm la Timişoara cu carne, la care zic ei: „Băi, nu mergeţi acolo că-i bai!”, „Ei, nu-i nimica, ne descurcăm noi”, am spus, iar ei ne-au lăsat fără nicio problemă. Ne-am urcat în tren, am ajuns, ne-am dus la oamenii aceia ai noştri şi ne-au avertizat că ar fi mai bine să mergem acasă, că în Timişoara era jale. Se trage, se moare, e jale, jale! Unul dintre vecini a spus că dacă tot am ajuns până aici, să luăm totuşi ceva, să nu plecăm cu mâna goală.
Atunci am văzut o scenă extraordinară. Pe de-o parte venea o coloană dintr-aceasta de manifestanţi furioşi, iar undeva, la o măcelărie, prin zona gării, pe linia unui tramvai, era o coadă la carne. Fiecare era preocupat de altceva. Pe unii îi interesa de carne, pe unii de gloanţe, pe unii de libertate. Mi-a părut o scenă interesantă. Nu ne-am dus la coada respectivă. Nu ştiu dacă din ruşine, din frică. Cred că totuşi din autoconservare… şi ne-am dus direct la prietenii noştri din Timişoara şi, apoi, direct la tren.
Prin 21 decembrie a început să apară revoluţia şi la Bocşa. Interesant a fost paradoxul: liderii acestei mişcări erau foştii tovarăşi cu funcţii mărunte în PCR, UTC sau sindicat, care s-au transformat peste noapte în lideri ai revoluţionarilor. Şi-au pus banderola tricoloră, au început să vorbească ireverenţios la adresa tovarăşului şi a tovarăşei Ceauşescu. Dacă îi puneai în urmă cu câteva zile, erau în stare să recite pe dinafară sloganuri şi tot felul de chestiuni prefabricate. Chiar s-au apucat să demonteze toate pancartele, toate panourile cu îndemnuri la muncă, la solidaritate, la iubire de patrie, Dumnezeu ştie ce replici din cuvântările tovarăşului. Înainte le păzeau ca pe sfintele moaşte, să nu cumva să le îndoim, să nu cumva să le rupem sau, din greşeală, să lovim în ele. Chiar aşa, legat de asta, la un moment dat eram sufocaţi: oriunde întorceai capul vedeai câte o lozincă de-asta. Singurul loc în care nu găseai replici era la toalete. Mă mir cum de nu au pus. Poate se gândeau şi ei că nu e chiar recomandat. Oricum, era simplu: când voiai să scapi de mesajele de pe stradă, mergeai la baie.
A început, deci, şi la Bocşa o chestiune dintr-asta. Am participat şi eu la marşul acela de la Bocşa Romană la Bocşa Montană, unde era primăria. Cei adunaţi ne îndemnau să devastăm, să aruncăm cu pietre, să huiduim, să facem tot ce ne trece prin cap. Cum am spus, am participat, dar nu am făcut nimic rău. Am vrut doar sa fiu în mulţimea revoltată. Deşi şi eu, la rândul meu, simţeam sentimentul acela de…, nu am vrut mă manifest. Cred că toată lumea ar fi vrut participe, dar multora le-a fost frică. Eu voiam să fiu în turmă, să fiu în grupul fioros, poate doar din curiozitate. Dacă stau mă gândesc, nu era prea bine să te încrezi aşa uşor în nişte oameni revoltaţi.
Atunci au fost şi indivizi care făceau parte din lumea interlopă, dar asta nu a însemnat că această mişcare nu a fost una adevărată şi pornită din tot sufletul. Dar, ca la toate revoluţiile, apar tot timpul asemenea elemente. Imediat după aceea, a început nebunia teroriştilor, au instalat cuibul de mitralieră pe clădiri, pe uzină. Clădirile Poştei erau păzite de nişte membri ai gărzilor patriotice. Era amuzant să-i vezi că erau înarmaţi cu puşti din 1900. Aveau şi ei cinci-şase cartuşe într-un săculeţ, dar şi ăla era sigilat. Chiar mă gândeam că dacă într-adevăr vin acei terorişti sau, mă rog, trupele speciale, oamenii ăştia vor muri nevinovaţi. Ce-o să le spună ei teroriştilor? „Staţi puţin, să-mi desigilez cartuşul şi apoi ne împuşcăm?” Era haotic. Dar ideea era că ei erau mândri că apărau obiectivul.
Vreau să spun că imediat au început Alimentarele să fie aprovizionate. Singurele cozi pe care le-am mai văzut au fost la ziare. Nu că nu s-ar mai fi găsit ziare. Dar dorinţa de a fi primul care citeşte, primul care primeşte informaţia încă de dimineaţă, de a şti ce s-a mai întâmplat, era năucitoare. Eu, de exemplu, cumpăram şapte-opt titluri de ziare. Titluri diferite. A reapărut, de exemplu, un ziar „Vasiova”, un ziar editat în perioada interbelică de Petru Oancea, „tata Oancea”, cum i se spunea, un poet local, un om de elită, de cultură, un om care în perioada interbelică avea tipografia lui, avea editura lui, edita ziare, edita cărţi… Se ocupa de partea aceasta culturală a vieţii din zonă. „România Liberă”, „Timpul”, „Scânteia”… nu mai ştiu. Oricum, cumpăram şapte-opt ziare cu titluri diferite şi ajungeam acasă foarte curios de ce au mai scris jurnaliştii acelor timpuri. Ajungeam acasă cu braţul plin şi citeam pe nerăsuflate articolele. Încă din ’90 simpatizez pe liberali. Nu am mai fost membru de partid şi n-o să fiu niciodată. Mi-a ajuns partidul acela la care am fost înscris, mulţumesc, nu mai îmi trebuie.
Ceea ce vreau să spun e că România de azi nu are niciun punct comun cu România de ieri, cea dinainte de ’89. Ce a pierdut România mult în aceşti 20 de ani este că nu s-au făcut reformele aşa cum trebuie. De fapt, România a fost condusă după ’89 de rândurile doi şi trei ale fostului partid comunist. Tovarăşii care au fost prea vizibili s-au lăsat la fund, ca, după aceea, după câţiva ani, să fie recuperaţi, reşapaţi, îmbrăcaţi în costume Armani şi acuma sunt mari, foarte mari şi importanţi oameni. Asta s-a întâmplat în România. Sau poate sunt eu nerăbdător, poate m-am săturat de reforme fără reforme, de clasa asta politică care este toată putredă, la fel, de atunci. Sincer, am votat în ’92 cu PNL, iar culmea este că în ’90 am votat cu Iliescu. N-am crezut în viaţa mea că o să îl votez pe Iliescu ca salvator. Şi acum, parcă se repetă istoria, dacă stăm bine să ne uităm la ce ne vinde mass-media.
N-am mai fost la vot, şi nici nu voi mai merge, din 2003 când a fost acel referendum pe Constituţia României pentru a fi modificată spre a fi armonizată cu anumite chestiuni în conformitate cu Uniunea Europeană. Atunci m-a deranjat felul în care a fost pusă problema. Parcă de acea amărâtă constituţie depindea acceptarea sau refuzul intrării în Uniunea Europeană… Era o mare minciună. O foarte mare minciună.
Am urmărit marea confruntare de la televizor între cei trei prinţi şi, în ciuda rezultatelor, pentru mine cel care a punctat cel mai bine şi cel care a câştigat este Antonescu. El a spus cele mai multe adevăruri. De-aia nu a ieşit. Că noi nu recunoaştem. Noi credem tot ce zboară. Noi trăim într-un film care are mereu un final fericit, dar când vine finalul acela fericit?! Îl tot aşteptăm, ne credem eroi, ne hrănim din clişee. Asta este o greşeală mare.
Să votez cu Băsescu? Să votez cu Geoană? Nu am ce alege. Mai bine nu votez. Aşa am făcut eu şi sunt sigur că nu doar eu. Adevărul este că îmi doresc o viaţă lipsită de politic. Aş vrea ca politica să nu mă influenţeze cu nimic, nici meseria pe care mi-am ales-o să nu fie ameninţată că dacă se schimbă guvernul, ne schimbă directorul, inspectorii… chiar şi femeia de serviciu. M-am săturat de astfel de lucruri. Vreau ceva mai simplu.
Aş dori ca învăţământul, armata, sistemul sanitar să nu mai aibă treabă cu politicul. Sunt dezamăgit de lentoarea reformelor, mai ales în domeniul educaţiei şi nu numai. Toată lumea a văzut şi vede că avem pe hârtie autostrăzi, avem pe hârtie cea mai grozavă legislaţie din lume, suntem mai credincioşi ca Papa câteodată, dar tot nu se schimbă nimic.
Nu există grad de comparaţie între ce a fost şi ce este. Nici vorbă. Nu pot să compari cenuşiul de atunci cu albastrul de acum. Până şi aerul, atunci când Ceauşescu a plecat, s-a golit de tot ce era nociv. Ăsta a fost sentimentul meu. Este uşor acum să spunem că era mai bine în 1989, „pe vremea mea”, pentru că s-au creat nişte mituri de la faptul că da, oamenii erau luaţi de pe stradă şi duşi la muncă, dacă aveai nevoie de apartament te duceai la sindicat şi băteai cu pumnul în masă şi ţi se dădea, dacă aveai nevoie de o butelie te duceai la sindicat şi ţi se dădea. Dar eu vin şi întreb: oare partidul trebuie să se preocupe de ce am eu şi ce nu am? De butelia mea? De câte boabe de fasole bag eu în ciorbă? De câţi copii vreau să am? Dacă vreau să mă duc undeva într-o vacanţă? Cât şi ce să cultiv în grădina mea de la casă? Nu! Refuz asta. Nu trebuie sa se repete nimic din ceea ce a fost. Eu nu doresc o Românie formată din asistaţi. M-am săturat să fim asistaţi! Eu doresc o Românie cu cetăţeni, formată din cetăţeni. Nu doresc un partid care să fie tătucul meu şi să-mi spună ce să fac. Nu am nevoie de aşa ceva. Eu am nevoie de o societate absolut normală în care pregătirea ta intelectuală, meseria pe care o practici, familia pe care o ai, totul să fie respectat. Să ai demnitate. Nu am nevoie nici de Geoană, nici de Băsescu, nici de Antonescu să vină şi să fie tătucul meu. Nu am nevoie. Să-şi vadă de treburile lor. Ei să creeze cadrul legislativ care să ducă la modernizarea României, restul… lasă-i pe români, că românii ştiu să se descurce. Ei plâng, dar ei nu ar avea obiectul muncii dacă România ASTA ar funcţiona normal. Nu doresc, repet, o Românie asistată. Asta au făcut foştii membri de partid din rândul doi şi trei. Au transformat România dintr-o ţara vai de capul ei într-o ţară asistată.
M-a întrebat acum ceva timp un tânăr de ce nu vreau să merg la vot. I-am răspuns că m-am săturat de această clasă politică, asta nu-i clasă politică. Mă duc la vot în momentul în care individul intră în politică în costum Armani şi iese tot în costum Armani. Dar atâta timp cât individual intră în izmene rupte şi iese în costum Armani, iertaţi-mă, n-am unde să mă duc, nu am de ce să votez. Câte matrapazlâcuri s-au făcut… Ei spun aşa: „V-am dat bani să vă renovaţi şcolile”. La suma care s-a investit la liceul în care lucrez trebuia să fie hotel de lux, dar, în schimb ce s-a făcut? S-au pus nişte amărâte de termopane strâmbe? S-a aruncat un linoleum de ţi se lipeşte talpa de la pantof de el? S-au pus nişte uşi care nu se închid? Totul este foarte superficial azi, în comparaţie cu trecut. Dar s-au investit miliarde. Dar, la urma urmei, eu nu trebuie să mă agit. Dacă sunt băieţi deştepţi, să fure în continuare.
Legat de libertatea presei, sunt total de acord cu această schimbare. Poţi să arunci cu noroi în cine vrei, ceea ce e bine sau rău, dar cred că ar trebui, nu o cenzură, ci ne-ar trebui ziarişti de meserie. Sunt câţiva buni, câţiva ziarişti consacraţi, dar restul sunt ziarişti făcuţi, iertaţi-mi expresia, la apelul bocancilor. Ea arată binişor, el are tupeu şi-şi pune camera de luat vederi pe umăr, ia microfonul şi întreabă tâmpenii, orice îi trece prin cap, nu are importanţă. Ei fac mass-media. Dar pe nimeni nu deranjează. Media scoate în evidenţă tot ce e subcultural, suburban. Sunt foarte interesante divele care şi-au pus trei silicoane, sunt foarte importanţi macho care şi-au făcut măriri în diferite părţi ale corpului. Astea ne definesc pe noi astăzi, ei sunt modelele pentru adolescenţii din ziua de azi, care se inspiră numai din reviste strălucitoare sau din filme sângeroase. Nu mai există o cultură bine definită. Sunt două lumi diferite. În politică, dacă îi arunci o găleată de lături în cap unui politician, eşti un om fericit, dacă îl scuipi în direct eşti extraordinar, dacă îl înjuri de mamă eşti fenomenal şi aşa mai departe. Dar pe mine mă amuză, deşi nu e de râs. Repet, presa la noi e atât de liberă acum încât spune şi face numai nebunii. Acum, dacă mergem în partea cealaltă, nu e atât de liberă pentru că e condiţionată economic, asta ştie toată lumea. Vrei reclame, publicitate? Scrie despre ăla! Vrei vânzare? Dă cu noroi în ăla! Vrei voturi? Spune o minciună grăsană deşi e posibil să nu se fi întâmplat niciodată aşa ceva. Nu contează ce spui: Că e zoofil?! Genial. Nu are importanţă. E super ştire. Senzaţional în direct. Demonstrăm orice. Falsificăm orice. E o problemă deontologică. Nu are cum să se rezolve nicio problemă când poporul cere şi citeşte aşa ceva. Când se scot jurnalişti pe bandă rulantă cu patalama şi fără patalama. Te trezeşti cu tot felul de indivizi şi individe care, eu ştiu, singurul lor merit e că au trecut prin patul şefilor. Nu mai există valori.
Cumpăr presă, recunosc, pentru cărţile şi dvd-urile cu care vin la pachet, nu pentru altceva. De multe ori mi se întâmplă nici să nu le deschid. Citesc în schimb pe internet. Asta e invenţia cea mai bună, dacă e să mă gândesc. Că ai de unde alege, că nu te obligă nimeni să citeşti ceea ce nu vrei. Îţi alegi, îţi filtrezi informaţia, deşi tu, în adâncul tău, ştii că tot scandalul şi toţi aceia care îşi spală rufele în public vor continua să facă rating. Dar mie nu îmi pasă. Încerc să închid ochii când văd că presa scoate atâtea non-valori în faţă. Că ne murdăreşte mai tare cu noroi, dar, în fine, contează ce vrei tu. Ce ştii tu să alegi. Ce viaţă îţi faci când, acuma, ai atâtea oportunităţi. Viaţa pe care o am eu… da! Sunt mulţumit de ea şi de ce am făcut şi am realizat. Nu mă aşteptam să îmi placă aşa de mult meseria pe care am ales-o. Nu am crezut că o să fiu profesor. Dar acum, mă bucur, îmi place ceea ce fac. Mă mândresc să fiu la un liceu atât de bun şi, dacă lucrez cum lucrez, dacă fac ceva în plus, dacă fac orice lucru bun, o fac nu pentru sistem, ci pentru elevii cu care lucrez. Sistemul nu mă ajută, şi nici nu mă interesează, ba din contra. Dar mulţumesc lui Dumnezeu… trăiesc bine cum ne îndeamnă şi Băsescu! Şi sper să îmi fie bine în continuare, atât mie, cât şi familiei, că, în fond şi la urma urmei, consider că lucrurile astea sunt cele mai importante într-o viaţă.
Autor inteviu: RUXANDRA MICLEA
Lasă un răspuns