„În tagma noastrã se trãieste ca într-o rezervatie de emigranti“
IOANA MUNTENESCU
extras din Zoltán Rostás, Theodora-Eliza Văcărescu, Cealaltă jumătate a istoriei – Femei povestind, Ed. Curtea Veche (2008)
Nume: Ariana Kunner Stoica
Data si locul nasterii: 19 octombrie 1929, Galati Studii: superioare
Profesie: regizoare
Vârsta: 73 de ani (la data interviului) Domiciliu: Bucuresti
Pe doamna Ariana Kunner Stoica am cunoscut-o în toamna anu lui trecut, la cinema Studio, unde tocmai vãzusem un film în cadrul Festivalului de Film Britanic. Prietenoasã si vorbãreatã, doamna Kunner Stoica m-a cucerit povestindu-mi despre o lume pe care doar o intuiam si o iubeam fãrã sã o fi cunoscut: lumea teatrului si a vietii de regizor. M-am bucurat sã descopãr în doamna Kunner Stoica un om cult, un fan al britanicilor — îmi amintesc cã la prima noastrã întâlnire le-a lãudat nonconformismul — si o mare iubitoare de câini. Pânã sã-i propun doamnei Kunner Stoica sã înregistrãm o „vorbã lungã“ de-ale noastre, prietenia mea cu dumneaei s-a legat doar prin lungi conversatii la telefon, când îmi vorbea cu drag despre viata de regizor, despre sotii pe care i-a avut si despre un Bucuresti pe care eu nu l-am apucat.
Anul acesta ne-am întâlnit întâmplãtor tot la Studio si am rãmas în stradã, vorbind, de la nouã la 11 noaptea. Doamna Kunner Stoica a refuzat sã-mi acorde interviul în apartamentul dumneaei din 1 Mai, protejându-mã în acest fel, într-o manierã discretã, sã nu vãd cum trãieste un om bãtrân fãrã luminã, aragaz si cãldurã, într-un bloc de oameni invidiosi si suspiciosi. Astfel, povestirea s-a desfãsurat între sapte si 11.30 seara, în camera mea, într-o casã de pe strada Visarion.
Preludiul înregistrãrii a fost atipic: am stat o orã cu doamna Kunner Stoica în bucãtãrie, ca sã fierbem orez pentru ea si câinii dumneaei. O datã ajunse în camerã, doamna Kunner Stoica a stat lângã sobã si mi s-a dezvãluit cu emotie si sinceritate.
— Chiar sunt putin tristã asa, cã oamenii tineri, vor, nu vor, trebuie sã îsi plece privirea la un bãtrân, care el, el de acum se socoteste fãrã rost, pentru cã asa e lumea fãcutã si cã fãrã sã vrei dai de un om care vrea sã-si ridice aripile si, ridicându-si aripile, trebuie sã mai se uite sã vadã cã, iatã cum se prãpãdesc ãstia vârstnici. Care îi avem si acasã, îi avem si-n familie si e rândul lor sã le vinã rândul, poate cã or sã fie alte vremi si n-o sã fie la fel, si o sã fie mai bine, si asa le doresc, cã-s toti tineri… Ce e grozav e cã totusi tinerii nostri sunt altfel decât… sunt oameni care sunt… îsi cautã motiv de nemultumire si dau vina pe cei tineri: cã nu sunt buni, cã nu sunt asa, cã nu sunt pe dincolo. Nu e adevãrat. Sunt copiii nostri, chiar dacã nu sunt ai nostri, sunt ai altora de aici de la noi din tara, sunt copii buni, cãrora le place casa, le place învãtãtura, sunt omenosi, sunt cu suflet, îsi doresc, îsi doresc sã trãiascã si sã nu fie batjocoriti, cum vãd ei cã se poate…
— Cum erati dumneavoastrã tânãrã? Cum a fost tineretea dumneavoastrã ?
— N-am avut niciodatã sentimentul cã fac o nedreptate celor… ai mei, la masã, bãtrânii mei, care erau patru, doi bãtrâni de-o parte, doi bãtrâni în alta…
— Vorbiti de bunici?
— Bunici, da, si care nu erau de aceeasi pãrere în toate…
— De unde erau bunicii?
— Bunicii erau de aici, din tarã, de sapte sute de ani, dar…
— Bucuresteni ?
— Nu, nu, erau din Sighet, veniti din Austria acum sapte secole, din partea tatii, iar din partea mamii erau si turcii… Mama se numea, si bunica se numea Zuleinca si Aldaru… care sunt, înseamnã ceva în turceste…
— Ce înseamnã?
— Zuleinca înseamnã, asa mi s-a spus, cã este cea frumoasã, cea aleasã… Aldaru cã e cea focoasã si puternicã… Dacã e adevãrat ce mi se spunea. Si nu, poate cã asa e, n-am cãutat, îmi pare rãu cã n-am învãtat, la dorinta bunicului meu din partea tatii, care tinea foarte mult la învãtãturã si la cel putin sapte limbi, dintre care neapãrat sanscrita ar fi vrut, am învãtat ebraica si începusem si sanscrita si japoneza cu Gala Galaction, lângã care stãteam, vizavi de care stãteam, nu pe aceeasi stradã, vizavi, pe fostul bulevard Filantropia, unde el are acum casa memorialã, care se pare cã nu mai e nici aia memorialã, nu stiu cine a revendicat-o acum, mã rog, nici asta nu se respectã, si de la care am învãtat imens de multe lucruri, printre care si sã respect bãtrânetea, cã e învãtatã, cã nu e învãtatã. Cã un bãtrân stie foarte multe lucruri, chiar nefiind scolit, pentru cã viata îl scoleste încercându-l si obli- gându-l, de câte ori cade, sã se închine si sã zicã „Dumnezeu mi-a dat, Dumnezeu mi-a luat, fie numele Domnului binecuvântat“, dar eu trebuie sã îndur si sã merg mai departe. Si asta, asta am învãtat de la bãtrâni. La noi în casã ei erau primii serviti, când se fãceau marile, nu petreceri, ci adunãri de familie, care însumau vreo douã sute si ceva de persoane, si care aveau loc în spatele casei, la Sighet, si pe urmã la Satu Mare, si pe urmã la Arad, si pe urmã lângã Sibiu, si pe urmã la Galati, si pe urmã la Bucuresti…
— Din Ardeal ati venit asa…
— Usurel, usurel, da, din cauza vremurilor, pentru cã de la Sighet am plecat cu o cãrutã cu boi…
— Când? În ce an?
— În ’40
— În ’40…
— Da… cu pericolul de a fi rãu de tot încercati, cum au si fost încercati cei care au rãmas acolo… Pe urmã au venit cele- lalte vremuri, care au luat si celelalte lucruri care ar fi putut sã mai fie: case, pãmânt, vie, munte… si asa mai departe. Si dintr-o familie de 260 de persoane, sau poate chiar mai mult, au mai rãmas vreo trei–patru, în bãtaia vânturilor întregii lumi. Nu mai suntem 260 si nu mai suntem nu pentru cã n-ar fi fãcut copii, ci pentru cã cei care au plecat în America sau în Canada n-au mai vrut sã stie de ei…
— Ce rude de-ale dumneavoastrã au plecat acolo?
— Din partea tatãlui au plecat foarte multi pentru cã au fost mai pe fazã, fiind intelectuali au mirosit imediat ce se petrece, si pentru cã s-au purtat foarte urât cu ei, au hotãrât sã steargã urma si sã nu spunã mãcar. Am avut o mãtusã plecatã întâi în Franta si mai apoi în Canada, care dupã Rãzboiul al Doilea Mondial a trimes prin radio semnale cã ea existã, cã este în America, cã se numeste, cã scrie pentru teatru, pentru grup, pentru Broadway, pentru… nu mai tin minte anume exact ce si tata nu mi-a dat voie sã îi rãspund. Desi era tânãrã si era o persoanã care m-ar fi interesat pe mine ca un copil, ca… studenticã sau viitoare regizoare… ziceam cã o sã fie formidabilã.
— Spuneti-mi despre pasiunea asta a dumneavoastrã pentru filme si… pentru teatru mai întâi, nu?
— Eu cred cã pãrintii mei, si cred cã-i adevãrat, fiind una din povestile mamii, pe care nu voiam pe vremea aia sã le ascult, si acuma îmi pare rãu cã n-am ascultat-o. Când erau foarte sãraci, mama lucra pe ascuns croitorie, desi era învãtãtoare si putea sã predea si o limbã strãinã la copiii începãtori, fãcea asta pentru tata, dar pe ascuns fãcea croitorie la toate vecinele de pe stradã, cu mai ieftin, dar foarte frumoasã îmbrãcãminte… Tãticu’ fãcea avocaturã si sã iasã si avocat si economist, adicã Academia Comercialã, cum se numeste acum?…
— ASE-ul?
— ASE-ul, asa. Si erau probabil sãraci si se duceau. Intrau, pe vremea aia era un leu trei filme la cinematograful… sã zicem american, care era pe Mosilor, unde era probabil în apropiere de nu stiu ce facultate, sau unde învãta tata. Si pentru cã nu mai aveau timp sã mai si gãteascã, sã mai si, adicã sã mãnânce, si pentru cã… Desi era ieftin atunci sã mergi la restaurant si sã mãnânci nimica toatã, pe nimica toatã… ããã… Mãmica fãcea niste sandviciuri, mâncau în timpul filmului si eu cred cã atunci când am fost conceputã, adicã în perioada mea intrauterinã, fiind studenti sãraci, mâncam ce mâncau ei si vedeam filmele probabil prin intermediul… hm…
— Într-o salã întunecatã cu lumina de pe ecran.
— Vedeam… Probabil cã eu, în perioada intrauterinã… pentru cã simt cã îmi spãl toate gândurile rele… nu cu teatru. Pentru cã teatru am fãcut, am lucrat, dar cinemaul efectiv îmi spãla necazurile, mã învioreazã, mã întinereste, mã… trãiesc viata, nu stiu, poate cã mã si învatã sã trãiesc viata celor care s-au chinuit sã facã filmul respectiv. Cum este, de exemplu, acuma CinemaIubit la Studio. Si numai din jena cã sunt bãtrânã, cã sunt o babã cu bubã, n-am ce sã fac si mi-e neplãcut sã fiu, poate deranjantã la bãtrânete, la vârsta mea si cu aspectul meu exterior, dar m-as fi dus si la acest DaKino, si la acest CinemaIubit, sã vãd ce fac, pentru cã Occident, Filantropica, acelasi cu Filantropica… care a fãcut…
— E Pericoloso Sporgersi…
— Da, am zis de Occident, Marfa si banii a lui Cristi Puiu…
— Ããã… pe ãsta nu l-am vãzut…
— Dar care trebuiesc vãzute pentru cã sunt, pe alocuri, vãzând acuma nu integral, Festivalul Filmului Britanic si Festivalul Filmului Francez, care sunt o relaxare pentru un om de meseria mea, si pentru viata pe care o ducem noi astãzi, care este plinã de necazuri, de probleme, e un mod de a-ti reface, de a re-, de a te re-… de a reînvia. Efectiv. De asta mã duc la cinema si pentru asta este — încã de la intrare. Am nevoie de atmosferã, de oameni, de oameni care au cap, de la cea care dã drumul la intrare, am nevoie de oameni care stiu de înseamnã cinematograful, ce înseamnã teatrul, ce înseamnã actoria, regia, sã fii masinist, sã fii orice… în lumea asta a fictiunii.
— V-a plãcut lumea asta a fictiunii ?
— Mai mult sau mai putin. Peste tot sunt, ca în medicinã, ca în… eu stiu, învãtãmânt, sunt gelozii, sunt invidii… sunt unul care stie sã se descurce mai repede, mai încet, dar nicio- datã n-am fost atentã la asta si n-am… n-am fost invidioasã pe ce a… E adevãrat, am fost si premiatã, si luatã în seamã la timpul cuvenit, am fãcut niste lucruri care au deranjat la timpul cuvenit.
— Ce a deranjat din ce ati fãcut dumneavoastrã?
— … A deranjat…
— De ce? A deranjat din punct de vedere politic sau artistic?
— Eu personal nici n-am stiut cã sunt pedepsitã, trimeasã fiind la Turda, sau la Botosani, sau la Petrosani, de-am fost… mie mi se… eram chematã la minister si mi se spunea : „Tovarãsa Ariana, de dumneata e nevoie la Botosani“ si respectivul secretar de partid de acolo îmi spunea: „Da, avem nevoie cã am auzit cã sunteti formidabilã si cã faceti niste lucruri grozave“, iar eu nu stiam cã sunt pedepsitã, cã am dat din gurã si am deranjat. Dar eu nu stiam…
— Spuneati lucrurilor pe nume…
— Si spun în continuare, chiar dacã îmi fac dusmani, pentru cã mi se pare cã e mai simplu sã treci drept drumul decât oblic. Nu?
— E ca în poezia aceea a lui Macedonski cu cel care alege drumul ocolit si cel care alege drumul drept.
— Da… dacã eram un om de afaceri, dacã eram, nu ce se credea azi cã esti, ce se cheamã om de afaceri, nu unul care hoteste, ci unul care îsi cunoaste bine si manageriatul, si economistul respectiv, care stie sã-i facã contabilitatea corectã, si pentru impozit, si pentru salariati, si pentru…
— Adicã un profesionist…
— Nu numai. Si un om foarte corect, corect, corect, adicã pragmatic si corect, asta, spre asta trebuie sã aspirãm toti. Mie mi se pare cã e mai simplu sã fii corect. Sigur cã cel care stã la cotiturã si te pândeste si vrea sã vadã de unde sã te apuce ca sã obtinã mai mult, cu tine dacã esti corect si deschis, e simplu, te are în mânã imediat, dar mie dacã mi-e mai simplu asa, ce sã fac? Sã mã complic, dacã eu nu pot sã fiu ascunsã ?
— Vã las pe dumneavoastrã sã spuneti cum vã numeau la…
— Da, da. Nu, când era la minister, sau la secretarul de partid, care de altfel era un om destept. La Galati, de pildã, era un tovarãs Apostolatos, care iubea teatrul si care se pricepea la ce fãceam noi, mai mult sau mai putin, dar care tinea seama de ce pãrere avem, deci eu nu l-am socotit niciodatã cã e tovarãs sau nu stiu ce…
— Era egalul dumneavoastrã, nu?
— Nu, eu mã simteam egalul lui, pe el îl socoteam mai sus decât mine, dacã e pus sã mã conducã înseamnã cã e destept. Asa am socotit. Cã nu e pus întâmplãtor si nici pe aranjamente. Asa, ca un copil cinstit ce am fost crescut si cum suntem toti, socot, la ora asta copiii nostri sunt crescuti româneste, asa sunt. Nu sunt… nu se învãta smecherie nicãieri, nicãieri nu se învãta, asta o are sau nu o are: un mod de a se descurca mai alambicat sau mai putin alambicat. Aaa, mi se spunea, trimete-o, domnule pe Aeriana si pe Aiurelia, la minister sã obtinã vizã pentru… Nu sunt turnul Eiffel, al lui Catrinel Oproiu, care nu era aprobatã de Cabinetul doi. Eu habar n-aveam de treaba asta…
— Ce e cu Cabinetul doi?
— Cabinetul doi era al doamnei Elena Ceausescu si Cabinetul unu era al domnului, repet, domnului, n-am stiut niciodatã sã spun „tovarãse“ — si mi se spunea „tovarãsã“, dar eu spuneam cã eu nu sunt bunã de tovarãsã, pentru cã eu nu sunt nici supusã, sunt individualistã, nu sunt colectivistã, nu gândesc colectivist, cã eu semnez afisul si nu pot sã pun Julieta una care are patruzeci de ani, care cât de talentatã si de fragilã ar pãrea, are totusi patruzeci ani, are niste sâni opulenti si niste burtici, nu puteam…
— Nu mergea pentru Julieta…
— Nu se putea, pentru cã este transpunerea unui sentiment care de obicei nu se împlineste niciodatã, acea primã dragoste de adolescentã, sau chiar preadolescentã, de la paispe ani, când fetita si bãiatul de-abia încep sã se înfioare de primele momente ale devenirii lor lumesti si apropierii, a spitei, si normal e sã-ti vezi acolo, dacã nu neapãrat o fragilã, dar asa cum aratã o adolescentã, un copil care abia acum începe sã întrebe „Da’ de ce eu sunt asa si el nu-i ca mine?“ El, sau mama, sau tatãl…
— Sã-si punã problema „Cum e celãlalt“…
— Nu numai, ci si cum trebuie sã fiu eu cu celãlalt, cum, dacã, e un copil normal. Dar Aeriana si Aiurelia, probabil cã ei credeau cã copiii sunt adusi cu barza, cã noi putem sã ne ducem la minister si sã spunem: „Tovarãsul“, sau domnul Brad, sau nu mai stiu cine era, trebuie sã punem Nu sunt Turnul Eiffel a lui Catrinel Oproiu, pentru cã noi, de exemplu, facem naveta si noi din Galati, naveta, naveta, Nu sunt Turnul Eiffel era o poveste cu acea… sunt generatii de oameni, si mai sunt si acuma, de oameni care fac naveta, care dorm în tren, care-si fac caietele de regie în tren, care fac copii în tren…
— Ati fãcut si dumneavoastrã naveta…
— Am fãcut si eu, cu Galati, cu Bacãu, cu Petrosani. Pentru cã, dacã vrei sã ai familie, sau mãcar sã-ti ai grijã de pãrinti, sã nu devinã niste biete jucãrii stricate în grija vântului, si vine rândul tãu sã fii la rândul tãu o jucãrie stricatã, în grija vântului…
— Cum vã descurcati atunci cu meseria si cu casa, cu familia, si cu teatrul?
— Nu m-am descurcat, nu m-am descurcat.
— De ce?
— Pentru cã un bãrbat trebuie sã aibã lângã el o nevastã si un bãrbat are nevoie de multe, nu numai de o nevastã, ci si nevasta lui sã fie si o mamã pe care n-a avut-o, o prietenã, o amantã, un om care sã se lupte pentru el, o curajoasã din asta care sare la bãtaie si la scandal pentru bãrbatul ei si eu nu eram acolo si era normal sã-si caute, sã fie luat de una care voia un bãrbat pentru ea, nu pentru toatã lumea. Si pentru cã, în afara meseriei, numai pãrintii au contat la un moment dat si mi s-a spus cã nu e bine sã învãt sã mor un pic uitându-mã cum mor ei. Eu totusi mã simt împãcatã cã atunci am lãsat tot si m-am apropiat de ei, încercând sã-i ajut. Marea durere este cã abia atunci mi-am dat seama cât de neputinciosi suntem, chiar dacã as fi fost medic, chiar dacã as fi fost un doctor mare, tot n-as fi putut sã-i ajut. Pentru cã ei au trãit dând totul, dând totul si nepãstrând pentru ei nimic.
— Asa cum faceti dumneavoastrã…
— Cum probabil am fãcut. Acum ce sã mai fac? În clipa în care mi-au murit pãrintii, când am rãmas singurã, m-am dus sã lucrez la Timisoara.
— Ati cãlãtorit ceva prin tarã…
— Peste tot. Si-n turnee mã rugam sã am un sofer bun al teatrului, care sã conducã bine autobuzul de turneu al teatrului, fiindcã fãceam deplasãri peste tot.
— Tot de teatrul de la Galati e vorba….
— Peste tot. De la Galati, de la Sibiu, de la Sibiu erau niste serpentine fantastice unde mergeam în turnee.
— La ce teatru din Sibiu ati fost?
— Teatrul… românesc, de limba românã, pentru cã au vrut la Timisoara sã mã angajeze la Teatrul de limba germanã, si asta voiam sã povestesc, pentru cã am întrebat pe cine era atunci ministru al culturii, am spus: „Dumneavoastrã vreti sã-i pedepsiti pe cei din Timisoara de la sectia germanã, cu mine pe post de regizor? Ei au acolo un actor sau un regizor care sunt de limba germanã, care pricep nuanta… Eu nu am vrut sã învãt limba germanã.
— Nu v-a plãcut?
— Ba, la noi se vorbea austriaca în casã, dar eu n-am vrut sã o învãt.
— Bunicii dumneavoastrã?
— Si bunicii, si tatãl, si mama o învãtase bine, dar eu n-am vrut, în afarã de Lorelei a lui…
— … a lui Goethe.
— Goethe… nu Goethe, a lui Schiller, nu stiu… Nu-mi amintesc. În orice caz, în afarã de Lorelei, prin niste versuri: „Ich weiss nicht was soll es bedeuten, dass ich so traurig bin“[1] si nu mai stiu ce mai spuneam, n-am vrut. M-am dus la examen si-am spus: pânã n-o sã-mi treacã supãrarea pe nemti, n-o sã învãt nici mãcar pentru în casã limba germanã; austriaca nesemãnând cu germana întru totul, având si alte limbi înglobate.
— Cum ar veni, din cauza rãzboiului, ati refuzat sã învãtati o limbã…
— Am refuzat sã învãt o limbã, adicã o fereastrã deschisã spre o culturã veche, pe care trebuia s-o am. Dar nu regret, cã asta am dorit, asta am simtit si asta am fãcut. Deci tot în acord cu mine. Care n-am vrut sã ies din mama, de joi pânã sâm- bãtã seara, de joi dimineata pânã sâmbãtã seara la sapte, n-am vrut! Am zis eu cã acolo e mai bine. Si cred cã era mai bine. Viata nu mi-a rezolvat…
— Mai vorbiti-mi de mama dumneavoastrã. Mi-a plãcut povestea cu soba.
— Aaa… Mama mea era în stare, dacã ea se urca în pod, eu stiam cã mama acolo coase mãrgele pe o rochie de searã, pentru cã ea era de pãrere cã nu se fac afaceri cu familia. Cã din familie n-ai voie sã faci, sã ai vreun beneficiu, sã astepti un beneficiu de pe urma unuia care nu mai poate. Te duci si-l ajuti si nu astepti nimic de la el, din familia ta, care e mare. Nici chiar un om din afarã, n-ai voie dacã îl vezi cã-i amãrât. Primele lucruri pe care le-am învãtat de la mama, au fost când aveam vreo sapte–opt ani. M-a vãzut prin glasvand, în oglindã, umblând în dulapul particular, încuiat, al tatii, din care am scos o havana din aceasta subtire gen mocca.
— Cum se gãseau pe atunci…
— Se gãsesc si acum, dar nu mai sunt la noi; erau dupã revolutie.
— Si nu le mai fumeazã oamenii care le fumau înainte…
— Le fumeazã, dar nu-s bani pentru cât costã acum.
— V-ar plãcea?
— Nu asta voiam sã vã spun… M-a prins mama uitându-mã în oglindã cum îmi stã mie cu havana aia subtire în gurã si mai ales cum se tine degetul, cum tinea tata la data aia, când el a trebuit de altfel si sã se lase de fumat, pentru cã n-avea voie. Ce boalã avea el, n-avea voie.
— Mi-ati spus cã avea diabet.
— Nu stia. Credea cã are niste complicatii cu plãmânii, vreo rãcealã, nu stiu ce, dar erau complicatii ale diabetului care ieseau prin altã parte decât trebuia. Si m-a prins mama uitându-mã în oglindã si vrând sã mã vãd cum arãt eu cu tigara în gurã.
— Aveati ceva de actritã de atunci.
— Probabil toti copiii au dorinta sã joace, sau sã regizeze, sã facã pãpusãrie sau sã se travesteascã; face parte din natura umanã. Dupã mine, teatrul, jocul, dansul sunt lucruri fiziologice, cred eu, care tin si de ritualuri, împãmântenite în carnea noastrã cumva, cu care probabil ne si nãstem, cã e al pãmântului. Nu degeaba se spune cã aceastã natie a românilor, asa de primitoare, caldã si dulce, care se cred smecheri, dar nu sunt, nu sunt. Care, dupã mine, sunt cea mai caldã si dulce natie de pe pãmânt. Mai ceva chiar si decât italienii, care sunt foarte calzi, decât mexicanii care sunt niste oameni fierbinti.
— De ce suntem noi asa mai plini de lavã?
— Pentru cã femeile noastre stiu sã fie catargul, pânzele unei corãbii, iar bãrbatul este cârma lãsatã cu bunã stiintã sã fie cârmaci de femeile lor, de care eu sunt convinsã cã au fost primele amazoane, alea adevãrate si care se spune cã au populat partea asta a tãrii, pentru cã de la Vatra Dornei pânã sus spre Timisoara, toata partea de jos a României, sau a vechii Dacii, a fost plinã cu amazoane, adicã cu femei care stiau sã-si îngrijeascã singure si pãmântul, si copacul, si copilul, si bãtrânul.
— Mai existã ceva azi din spiritul acesta al amazoanelor?
— Fãrã ele n-ar exista nimic, ele au reusit sã împãmânteneascã strãinii care au trecut în fuga calului, sã scalpeze eventual pe careva si sã ia ce are de luat si ea l-a învãtat cu dragoste, pat, cu mâncare, cu cãldurã, desteptãciune abilã sã devinã lucrãtor al pãmântului, grijuliu cu vita, grijuliu cu albina si sã culeagã mierea pãmântului, care se numeste femeia acestui pãmânt.
— Vreti sã vã auziti? Facem o pauzã ?
— Dacã blestemi pe cineva, îmi cade mie blestemul în cap…
— Am dat drumul? E bine?
— Da, sper.
— Deci astea le-ati învãtat de la mama dumneavoastrã?
— Da, printr-un soc afectiv, pe undeva… adicã ea a fãcut… „Ariana, o sã-ti creascã mustãti dacã aprinzi tigara“, „Ariana, dacã lovesti pe cineva, o sa-ti cadã mâna dreaptã“… Sau, mã rog, ce m-a învãtat sãraca printr-un soc… Eu, acum de exemplu, dacã vãd o mamã sau un tatã care nu vor sã-si ia copilul obosit, care plânge cã vrea în spinare, nu stie cã bãietelul sau fetita pe care-l ia în spinare, vede de la înãltimea lu’ tãticu si a lu’ mãmica si se crede si el înalt, deci pe undeva îsi doreste sã ajungã mare. Deci îl ajutã sã-si doreascã sã fie mare, da, iar atunci îi opresc si le zic „Nu mai faceti asta! Luati-l în spate.“,
„Pãi nu, cã se rãsfatã“, „Nu se rãsfatã…“
— Vã lua tatãl dumneavoastrã în spate?
— Da, numai cãlare, numai cãlare, si chiar am învãtat sã cãlãresc datoritã lu’ tata. Mie mi-era fricã de cai, dar eu am învãtat sã cãlãresc. Tata avea albume cu toate actritele si vedetele filmului mut, nu mai stiu, le-am avut foarte multã vreme, pânã m-am mutat aici, în cosmelia asta care e exact un fel de mãcinãtor si de vieti si de amintiri.
— V-ati mutat? Unde stãteati înainte?
— Din casa noastrã. Pe Paharnicului, într-un cartier unde era multã verdeatã, unde erau familii care nu-si permiteau sã se bage peste tine. Paharnicului cu Cerului era un cartier vechi cu case mici, o casã fãcutã în stil ardelenesc, cu olane rosii, fãcutã chiar de bunici, pe stil ardelenesc, asa. Trebuia sã fie terminat podul, ca sã devinã mansardã pentru copii. Or, asa a fost sã fie, a venit rãzboiul, au venit deposedãrile de proprietãti si am rãmas fãrã casã, fãrã proprietãti si acum nici mãcar sã mor nu stiu unde. Nu stiu unde e bine, desi acasã e bine. Or, acasã nu mai existã, într-un bloc de 132 de garsoniere nu e acasã.
— Totusi acasã a fost aici, în România. Când ati fost în strãinãtate, ati hotãrât sã vã întoarceti?
— Da, da pentru cã acolo am vãzut cã oamenii erau ceva la mine acasã, aici, adicã la noi, în România. Au plecat din diverse motive politice, sau economice, sau, pur si simplu, de curiozitate. Am gãsit fiica unui mare pictor, ea însãsi pictoritã mare, pe o bancã, într-o statie de autobuz — dintr-un oras central — care pleca de la centru spre provincie, acele autobuze, dormea noaptea acolo, pentru cã n-avea unde dormi, desi era emigrantã de micã, care s-a întors aici, acasã, si care nu si-a regãsit matca, si care acum cerseste la biserica Luteranã, acolo unde se cântã la orgã si eu m-am dus sã ascult un concert si am dat cu nasu’ de ea si i-am spus „Hai cu mine la un prieten care este psiholog, cã asta nu-i normal ce se întâmplã cu tine!“ Si ea mi-a spus cã „Nu merg, ãsta e modul meu de a reactiona la lipsa totalã de interes a tuturor pentru vârstã, în profesia si ce am eu de lãsat tãrii noastre.“
— Când a avut loc?
— Asta-i acum, de curând.
— Dar în ce an ati fost în strãinãtate?
— În ’84, eu aveam 54 de ani, nu se vedeau împlinirile, toatã lumea era convinsã cã o sã rãmân si când m-am întors, nu se stãtea de vorbã cu mine
— Unde ati fost?
— Am fost în douã locuri în care ar fi trebuit sã rãmân, dar abia acuma spun, abia acuma spun cã ar fi trebuit. Nu stiam cã vor evolua, sau involua astfel lucrurile. Vorbesc de vârsta noastrã. Si am lãsat-o pe prietena asta care face, dupã mine la ora asta, zic eu cã e un act, o asumare de rãspundere, aceea cã cerseste, pentru cã e un curaj. Eu mã gândesc cã dacã mama mea m-ar vedea fãcând asa ceva, ar muri a doua oarã, sau dacã ea vede, se rãsuceste acolo unde e, pentru cã nu-i dau pace, acolo unde e, dacã as face asa ceva. Asa cã nu fac, chiar cu riscul de-a muri cu zile. Pentru cã pensionarii la ora asta sunt pe undeva invitati, dacã nu sã-si facã harachiri, dar… sã termine mai repede. Si ãsta-i un adevãr simtit de marea majoritate a pensionarilor de astãzi. Si 18 milioane de români care câstigã sub douã milioane pe lunã. Muncind, muncind, punându-si capul sau ideile la contributie. Mie mi se pare cã nu-i normal. Cât de greu ar fi sã treci de la comunismul ãla feroce, care cel putin lumea credea cã are toate sansele sã fie egalã cu toatã lumea, dacã nu are altã posibilitate, mãcar muncind, iar acum n-are nicio sansã. 18 milioane de oameni cu salarii care nu le ajung. Si e trist cã nu se gândesc cei care au burta plinã la asa ceva. Si nu fac politicã. Si nu incriminez pe nimeni, dar nu e normal sã faci un genocid mai genocid decât era înainte.
— Haideti sã ne amintim despre ceva mai frumos decât ce este acum. Vorbiti-mi despre liceu. Ce liceu ati fãcut? L-ati fãcut aici, în Bucuresti, nu?
— A fost o perioadã când tatãl meu a vrut sã fugã din tarã, singurii bani existenti erau pusi deoparte de mama sub niste cearceafuri în dormitor, în dulapul cel frumos din lemn de nuc, cu niste ornamente aurii, cum era mobila respectivã, Belle Époque. Si erau niste bani pentru Scoala Centralã de Fete, care era pe lângã Grãdina Icoanei, una din scolile care aveau si internat si era lume foarte bunã care învãta acolo, adicã familia Mehedinti, avocati, era Malaxa, Auschnitt, vorbesc de perioadele dinainte, un pic, un pic înainte de rãzboi. Am saptezeci si trei de ani… nouãzeci, as fi vrut sã ajung, dar nu cred…
— Multi înainte!
— Multumesc, si dumneavoastrã vremuri mai bune, si mai dulci, si oamenii mai… mai oameni… Si atuncea am… nu stiu ce voiam sã spun….
— În liceu…
— Da, tãticu’ meu a vrut deci sã fugã, cu… si mama: „Singurii bani de care dispun sunt pentru taxa Arianei. Dacã tu vrei sã strici scoala fetei si dacã vrei sã te întorci de acolo sub formã de oale si ulcele, atunci du-te, dar fãrã banii respectivi, noi nu o sã mergem cu tine.“
— Si tatãl dumneavoastrã ce a fãcut?
— Tata a renuntat. El era sã fugã pe fereastrã, a renuntat, si bine a fãcut, pentru cã prietenii lui care au fugit într-adevãr s-au prãpãdit si au venit numai numele lor. Asa cum a spus mama: oale si ulcele. Ea nu citea ziare, nu era la curent cu politica, dar avea o intuitie care e numai femeiascã si care a pus piciorul în prag si i-a zis pe sleau. E adevãrat cã n-am siguranta pe care a avut-o ea, ea stia precis ce o sã iasã, si tãticu’ a supravietuit unei perioade în care eu a trebuit sã învãt nu la Scoala Centrala de fete, ci într-un liceu cu foarte buni profesori, fugiti din învãtãmântul superior, fugãriti din învãtãmântul superior, adicã din facultate, la o scoalã, un liceu la care am învãtat ce as fi putut învãta pe urmã la o facultate. Si-am avut deci noroc în nenorocul respectiv, în perioada grea pe care am apucat-o si care a fost pentru mine… Însã trebuia sã merg sase kilometri ori pe jos, ori cu schiurile, pentru cã au fost tot niste… zece ani de ierni grele, tot în perioada asta, pânã în ’50 si chiar si pe urmã treceam pe lângã un cartier rãu famat…
— Cum se numea?
— Se numea Crucea de piatrã si era pe undeva pe lângã Dudesti, n-as putea sã reconstitui acum, chiar dacã as sti unde este liceul respectiv, pe lângã Scoala Silvestru, dacã mergeam pe jos, pe lângã biserica Silvestru, dar trebuia sã ajung, nu stiu cum, pe ocolite, pentru cã niciodatã n-am stiut sã merg drept, ci pe ocolite /râde/, poate din cauzã cã erau zãpezi si… Îmi aduc aminte toatã perioada aia a liceului cu niste profesori formidabili, care nu prea mai aveau rãbdare cu elevii, si de învãtãmânt…
— Erau bãtrâni adicã?
— Nu, erau tineri, dar oameni învãtati cu facultatea, cu studenti, nu cu elevi. Si, de exemplu, la latinã aveam o profesoarã care era atât de plictisitã de prostia noastrã, si de lipsa noastrã de interes, dacã erau vreo trei–patru pe care ne interesa latina. Nici mãcar pentru note. Ne interesa latina pentru cã era latinã, adicã baza limbii române, asa socotitã la data respectivã.
— Nu o considerati o limbã moartã…
— Si nu slava, si nici slavona, adicã la data aia se învãta de acum, nu, nu limba rusã. Cântând, se învãta germana, la care nu am vrut sã învãt, si v-am spus cã am recitat primele versuri din Lorelei… din Schiller, Heine? Heine sau Schiller, nu stiu. Din pãcate nu mai tin minte si un om de culturã… Eu nu mã socot un om de culturã, fãcând meseria pe care am fãcut-o, ca regizor de teatru.
— Si tot nu credeti cã…
— Nu, adicã un om de culturã este un academician Rosetti, un om, eu stiu, cum era la noi, profesorul la pedagogie si psihologie, era un academician Bãlãnescu, care era schiop de un picior din primul rãzboi, sau asa ceva, nu stiu exact din ce cauzã, dar îsi învãta auditoriul cu umor sã-l accepte, pentru cã era o persoanã si plãcutã, si desteaptã, si deosebitã. Si arãta… era blond, cu ochi albastri. Îsi purta cursurile cu piciorul de lemn; fãcea parte din modul lui de a-si sublinia ce era important si ce trebuia noi sã subliniem. Sã-i acceptãm infirmitatea ca devenind… adicã ne-a învãtat sã facem dintr-un defect o calitate.
— Asa îsi regiza el ora…
— Si ne obliga în felul ãsta sã acceptãm ceva care uneori nu e de suportat si totusi nu numai sã acceptãm, dar sã avem si nevoie de infirmitatea lui, de accentuarea aceea cu lemnul. Si acum rãsunã în ureche, cum spunea el, la pedagogie si psihologie, ce este important pentru copii cu handicap, pentru copii cu probleme nervoase, copii care n-au un cãmin normal. Sunt lucruri pe care le-am învãtat; n-am stiut cã mã vor ajuta atât de mult în meseria mea de mai târziu. Am fãcut-o fãrã stirea pãrintilor la început si care… pentru care socot de-abia acum cã nu eram pregãtitã.
— De ce? Ce v-ar fi trebuit?
— Trebuia sã fiu un cap de manager, cum se spune acum, sã stiu sã-mi vând bine marfa, marfa mea fiind propria mea fantezie si sã zicem talent, cã eu zic cã l-am avut, si nu zic eu, spun premiile care le-am luat…
— Ce premii ati luat?
— Mai multe premii, si de aia nici n-am vrut sã povestesc, pentru cã nu e de lãudat, post-mortem o sã se spunã. Am fãcut un spectacol, primul, cu echipa, cu grupul de tineri absolventi în care era Silviu Stãnculescu… erau absolventii Mandrea, Silviu Stãnculescu, Kiti Stroescu, Nae Floca-Acileni… La Bacãu am fost repartizati, si eu eram regizoarea care trebuia sã-i însoteascã si am fãcut o cãsutã de la marginea orasului, de o sensibilitate deosebitã, un fel de pastisã voitã a împrejurãrilor, dar fãcutã modern, cu rãzboi, cu probleme de sex, cum erau, cu dragoste, nu asa încetosatã, cum erau…
— Nimic voalat…
— Da. Si mai directã ca în timpul rãzboiului si cu o poveste despre cineva care se întoarce, o fatã tânãrã, frumoasã si desteaptã — din cele trei surori — care se întoarce de pe front oarbã. Si ca sã pricep cum este când esti oarbã, n-am lãsat doar fantezia sã-mi lucreze, ci m-am legat la ochi, vreo douã luni de zile, pânã m-am pregãtit de piesã. Am fãcut în fiecare zi câte douã–trei ore de mers pe întuneric /râde/, cu ochii legati, în casã, încercând sã mã descurc, nestiind cã mai târziu îmi va folosi fantastic — si meseria, si propria mea viatã, pentru cã mãmica mea a orbit si atunci am lãsat tot si m-am dus lângã bãtrânii mei, sã-i ajut. Erau ca douã jucãrii stricate, care sprijineau douã tejghele, una de carne si una de lapte, pe vremea mixurilor ceausiste. I-am gãsit într-un fel de Anul Nou pregãtitor, în zilele pregãtitoare Anului Nou, i-am gãsit sprijinind tejghelele alea, subtirei, slãbiti, mici, parcã mai mici, parcã nu erau ei ãia care m-au ajutat sã fiu. Si am zis cã eu am sã pot sã-i ajut, nu sã moarã, ci sã trãiascã. I-am ajutat sã trãiascã, cineva mi-a zis cã nu e bine, cã nu e bine sã stau lângã ei si cã e mai bine sã mã duc sã-mi fac meseria, sã nu vãd finalul lor si am spus cã nu pot sã mã… cã n-o sã fie cum vreau eu, cã o sã-si împlineascã destinul lor si cã chiar dacã as fi vrut, tot n-am sã pot sã-i opresc, doar sã prelungesc finalul. Un om care mie mi s-a pãrut atunci rãuvoitor, dar l-am înteles, cã într-adevãr am iesit frântã din acea încercare. Frântã. Pentru cã de atunci parcã lucrurile nu mai seamãnã cu ce speram eu de la viatã. Poate cã era bine, poate cã nu era bine, dar eu stiu cã mi-am fãcut datoria de fiicã si nu mã simt vinovatã pentru cã n-am stiut mai multe sã-i ajut.
— Ce însemna în meseria dumneavoastrã sã fiti un regizor realizat?
— Nu, nu, n-am tinut, când am luat aceste premii, am fãcut câteva spectacole din saizeci, din saizeci de spectacole pe care eu le tin minte ca fiind foarte bune. Nu stiu câti se pot lãuda cu saizeci de spectacole, dar eu eram obligatã sã fac cel putin trei pe o stagiune. Si cel putin… Din cele trei, niciunul nu era sub normal, poate erau peste, peste bine. Dar cele mai bune socot eu cã au fost la Petrosani, nestiind cã sunt pedepsitã, am pus un Bertold Brecht, Domnul Puntilla si sluga sa Matti, care au fost formidabili. Pentru cã minerii veneau — întâi se duceau sã bea si veneau si la teatru, dar veneau la teatru.
— Erau cuminti?
— Foarte. Foarte cuminti si foarte dornici de culturã. Dar sigur, sã-si aibã bãutura lor — eu nestiind cã meseria lor, ca si a aviatorilor, ca si — eu stiu — a pilotilor de Formula 1, a actorilor, ca si a regizorilor, ca si a celor care îsi încearcã zborul cu aripi în parasutism sau ce se poartã acuma, nu stiu cum se numesc, au un atât de mare cuantum de pericol. Încât consumul nervos este peste cel normal, care este cel mai mare atunci când faci copii din dragoste, când, deci, consumi nervos cea mai mare cantitate de energie nervoasã care o poate consuma un om. Si care e la nivelul unui aviator, a unui pilot de Formula 1, a unui actor, a unui regizor, care inventeazã personajele pe care le citeste, sau a oricui care… În general femeile suntem cele care pierd cel mai mult calciu si minerale atunci când încearcã pãmânturi necunoscute, lucruri necunoscute — si din curiozitate, din interes stiintific, din dorinta de a se afirma.
— Ati fost deschizãtor de drumuri…
— Oarecum asta mi-a fost meseria, dar toatã lumea poate fi deschizãtor de drumuri în orice meserie. Si în aia în care repari o clantã de usã sau un automat de aprindere a luminii, dar atunci când te preocupã si uiti si sã respiri cã faci treaba respectivã, înseamnã cã consumul tãu e mai mare decât normal […] E când zbori, când conduci o masinã de încercare, când esti în minã si scoti cãrbuni si poti oricând sã nu te mai întorci.
— Si minerii aceia?
— Da, sunt deosebit de sensibili, de fragili…
— Si veneau la teatru?
— Veneau la teatru si ne luau dupã premierã si ne duceau la cea mai bunã crâsmã si ne duceau pe brate, în urale, necondusi de cineva, nearanjati.
— Sã înteleg cã minerii aceia erau altfel decât minerii din ’90 care au venit în Bucuresti?
— Eu cred cã nu sunt altfel. Cred cã sunt oameni încercati si derutati de schimbãrile uriase. Pentru cã iatã, merg pe stradã acum si spun, dar de ce în centru e atât de frumos luminat pentru sãrbãtori si la noi, pe 1 Mai, nu e la fel de frumos luminat? Cã doar si noi avem dreptul sã ne bucurãm de acolo, din cosmelia în care locuim… deci se vede pânã la Piata Victoriei. De la Piata Victoriei nu-i frumos. În Piata Victoriei e destul de cuminte fãcut. Dar ce e în centru e baie de jucãrii, de artificii. Ati fost în centru, nu?
— Da, da…
— E frumos, adicã e o bucurie si pentru bãtrânetul ãsta amãrât si lipsit de toate, e totusi o bucurie pentru cine stie sã se bucure, cine nu — invidiazã doar. Eu mã bucur, dar în acelasi timp spun: dar de ce la noi, pe 1 Mai, nu e la fel? Eu sunt vinovatã cã m-am obisnuit sã mã gândesc cã toatã lumea are drepturi egale din partea celui mai mare care e peste mine, adicã de ce numai în centru si nu si în periferie?
— Cum ar fi normal într-o tarã democraticã?
— Oriunde. Ni se pare normal ca toatã lumea sã se bucure, nu numai în perimetrul ãla din centru. De ce numai din centru? De la Universitate pânã la Romanã ?
— Existã în Bucuresti diferenta asta de mentalitate centru-periferie? Tratãm altfel centrul?
— Nu, tocmai. Pânã acum nu era, adicã pânã acum… acum 13 ani nu era asta. Eu puteam, de exemplu, umbla noaptea cu cãtelul sau intram dintr-un cinema într-altul cu patru lei jumate, fireste, în functie de salã sau de film. Si intram dintr-un cinema într-altul, pentru cã trebuia sã fiu la zi si cu teatrul, si cu cinemaul, si cu cititul, si cu ce s-a scris despre…
— Si cu critica de teatru…
— Si cu critica de teatru si de cinema. Eu, de exemplu, am o datorie moralã sã zic: multumesc din inimã, doamnei Ioana Popescu, domnului Neacsu, care e directorul teatrului, cinematografului Studio, domnului critic cinematografic Mircea Dumitrescu si celor douã femei de la casã si de la intrare, de la Studio, d-na Sanda si d-na Lenuta, pentru cã mã primesc cu plãcere si cu amabilitate si mã fac sã mã simt un om întreg si nu o cãzãturã de pensionarã fãrã bani, care vine la cinema pe post de cersetoare. Pentru cã, desi am fãcut piese ca Stana, care a luat premiu, Stana dupã Agârbiceanu, o prelucrare a lui Petrutiu si Pârvu si care a revolutionat la data respectivã la Cabinetul 2… dorind sã fie primitã, sã fie cunoscutã. Întreba d-na Ceausescu, întreba: „Dar ce e asta?“, „Ariana, Ariana Stoica dupã sot“, „E rudã cu un chimist Stoica ?“ Si ea a vrut sã mã cunoascã pentru cã i-a pus pe gânduri, cã acolo erau lucruri de traditie, dansuri ardelenesti, de astea care se trag cu mii de ani înainte…
— Tineti la traditia asta?
— Tin. Numai la traditie care a devenit, din laicã a devenit si de credintã, religioasã… Sunt lucruri care sunt legate de lucratul pãmântului, de recoltã. Asa cum nu e voie sã tai vita de vie, cã se spune cã curge sângele Maicii Domnului — asa e, pentru cã vita de vie are frunza care te face bine, are sucul ãla, care îl culegem în sticlute când se taie vita si o punem sã creascã asa cum trebuie, pentru cã are fructul care are ceva, nu ãla de bãuturã, ãla de mâncat, care are ceva care te face bine atunci când tu esti la pãmânt, când tu esti cãzut. Si care nu e poluat.
— Vã plac strugurii?
— Grozav! Si mai ales ãia negri, si mai ales ãia mari, si mai ales ãia negri, albi, si mai ales ãia buni /râd/. Si nu-mi trebuie din altã parte nimic.
— Ce alte fructe vã mai plac?
— Erau merele.
— V-am pregãtit mere…
— Mama crestea în curte… unde punea mâna… Ea spunea cã a adus o creangã de pe soseaua Kiseleff si cã sprijinã rufele din curte. Si creanga aia adusã de pe soseaua Kiseleff prindea rãdãcinã într-un colt al curtii si, în primãvara ailaltã, adicã într-un an de zile, era… arãta ca o mireasã acel pomisor si se dovedea a fi un castan comestibil. Da. Si ea l-a adus… Noi am stat în casa aia patruzeci si nu stiu câti de ani si cât am locuit noi acolo, pomisorul devenise un castan, o superbitate de castan, în care sãreau toti vecinii ca sã culeagã castane ca sã consume. Da, si mama nu zicea nimic.
— Vã plãceau castanele?
— Nucile îmi plac… Asta spun, cã acolo unde punea mâna mama crestea ceva foarte bun si care înlocuieste carnea, pentru cã, la noi în casã, dacã se aducea o gâscã, o ratã, un purcel, un miel de tãiat… /schimb caseta/ Ati fãcut ce-ati fãcut si nu mi-ati dat sã ascult ce am înregistrat, sunteti un rac, o rãchitã adevãratã si o japonezã sutã în sutã!
— Veti asculta…
— Sutã în sutã sunteti…
— Vã dau sã ascultati.
— Da’ nu când vreau eu, sã vãd ce se întâmplã…
— Poate unde sunt eu prea speriatã cu timpul…
— Nu, de ce sã fiti? Pe viitor vã pregãtiti sã fiti manager? Si secretar, si secretar de ce, adicã ceva pe economie?
— Nu, nu… Noi învãtãm relatii publice si publicitate…
— Atunci înseamnã cã trebuie sã stiti… Adicã un director de productie, care stie precis cu cine stã de vorbã, pe ce sã apese ca sã se intereseze ãla de ce îi propuneti dumneavoastrã, si sã îl cooptati printre fanii dumneavoastrã, printre cei care spun: numai la ea mã duc, pentru cã ea o sã mã descurce. Este? Adicã un secretar al unei întreprinderi în care dumneavoastrã faceti publicitatea si racolare de noi…
— Reclamele de la televizor…
— Tocmai, racolare de noi clienti, de bani multi, care zic: eu numai la asta mã duc.
— Sã vorbim acum despre dumneavoastrã…
— Nu, ca sã înteleg de ce, de ce… Sigur cã unui astfel de om care munceste în domeniu îi trebuie si actorie, dar sã fie sincer si cinstit, nu sã joace un rol, sã spunã „Pãi nu, eu am zis, am zis rolul…“ Pentru cã actorul asta face… Atunci când intrã în pielea personajului înseamnã cã el i-a cãutat toate datele, ca atunci când m-am legat la ochi, peste ani mama mea va beneficia de faptul cã eu am înteles ce înseamnã sã te nasti cu ochi si sã rãmâi fãrã ei si ce dramã este si sã-i fac mai usoarã existenta, spunându-i: „Mamã, când vin eu din navetã, sâmbãtã, de la Sibiu, trenul ajunge în Ploiesti Sud — întâi în Nord, în Vest si pe urmã în Sud acolo unde trebuia sã cobor —, ajunge la ora cutare, eu vreau sã te gãsesc, dacã e vreme bunã, oarbã fiind si cu baston în mânã, în jurul…“
— La garã?
— Pãi era de trecut bulevard, era foarte greu, mai ales cã nu vedea, nu. ªtiam cum sã cer si cât sã cer, dar ca ea sã se simtã încã întreagã, sã n-aibã complexe de om nevãzãtor, sã te gãsesc în jurul blocului, sprijinind blocul cu o mânã — ea sprijinea blocul cu o mânã.
— Asta voiati sã-i induceti, cã ea încã mai are puterea…
— Avea puterea sã mã învete niste lucruri, care abia atunci le-am învãtat, a dat de mâncare unor porumbei si am învãtat cum îsi îngrijesc porumbeii puietul si cum îi învatã, am vãzut cu ochii mei. Deci fãcând din drama ei… ea la rândul ei m-a învãtat cum sã suport si cum sã rezist dramei la care asistam fãrã sã pot face nimic. Nefiind nici mãcar toiagul ei. Am obligat-o deci sã se plimbe dupã-amiaza între patru si cinci, pânã veneam eu cu cumpãrãturile, cã veneam încãrcatã, în fiecare deget cu cinci kg, în fiecare deget al fiecãrei mâini, deci 25 într-o mânã, 25 kg în cealaltã si un rucsac de tot atâtea kilograme în spinare.
— Cum arãtati?
— În pantaloni, tunsã scurt, bãietoasã, aerianã în continuare…
— Mi-ati zis cã ati fost blondã.
— Fãcutã blondã pai… Dacã fostul meu primul sot scria poezii pentru o blondã si cu ochi albastri? N-a avut parte de o blondã nici în prima, nici în a doua, nici a treia, dar eu am vrut neapãrat sã fiu pe gustul lui.
— Cum îl chema?
— Valeriu Moisescu. Nu mã laud, pentru cã eu socot cã nu au fost întâlniri potrivite pentru mine. Trebuia, ca o femeie desteaptã, cã e important ce fac, meseria, cã e important sã am familie si copii si atunci sã fi cãutat cu bunã-stiintã, cu cap si cu limpezime, nu neapãrat asa la întâmplare, sã caut bãrbatul, perechea potrivitã pentru asa ceva. Ca sã rãmânã ceva de pe urma… a ceea ce… Cineva care dupã mine sã vrea sã editeze o poveste despre Ariana, despre familia ei, adicã sã nu moarã, sã nu disparã în neant, ce s-au strãduit sapte–opt generatii care nu au plecat în altã parte si au stat si au îndurat aici ce au avut de îndurat.
— Simtiti generatiile astea în dumneavoastrã, nu?
— Le simt mai multe cu cât trece timpul si îmbãtrânesc, îi vãd pe pãrintii mei mai tineri, desi tineri au fost — când m-au fãcut pe mine erau tineri.
— Cam câti ani aveau?
— Pânã în 27. Pânã în 27, da. Adicã am avut pãrinti care mã întrebau, desi mama era foarte cochetã si cu pãlãrii si cu voalete si cu asa, cu blanã si tinea sã fie o cucoanã cum se cerea prin ’36, asa, sã nu se întrebe nimeni cine e asta.
— V-ati nãscut în ’30?
— M-am nãscut în ’29, 19 octombrie, scãpatã… Pãrintii au venit sã vadã nu stiu ce piatrã de mormânt în Galati.
— V-ati nãscut la Galati?
— Acolo m-au scãpat, în pantã, dar hazul e cã am început de joi si mama nu si-a dat seama… Da, nu si-a dat seama cã nu mã hotãrãsc, cã sunt Balantã sutã în sutã. Era o toamnã caldã, în rochie de organdi, natural, adicã organdi, nu stiu, cum se fãcea, mi-a explicat ea, dar eu degeaba, cã nu mã pricepeam, organdi natural imprimatã, cu culorile care-i stãteau ei bine, o brunetã frumoasã, decolteu frumos, ochi frumosi, cochetã, dar si foarte, asa, adicã, nu despuiatã…
— Cuminte…
— Da, decentã, foarte, foarte, sã nu sarã în ochi, sã nu bruscheze, nici, nici…
— Nu dorinta asta de a…
— De a acosta bãrbatii sau sã gelozeascã femeile, nu era. Când simtea cã cineva o invidiazã, îsi dãdea lucrul de pe ea. Îsi dãdea, asa era ea, mama, dar eu nu sunt asa, eu nu.
— Cum adicã?
— Adicã dacã simt cã mã invidiazã, chiar nu-mi place si nu mai sunt prietenã cu… Eu nu sunt invidioasã si nu pot sã invidiez pe cineva care are ce mi-am dorit eu. Nici mãcar fostul meu sot /râde/.
— Despre întâlnirile acestea cu oamenii, care au fost norocoase, cu profesorii, care mai putin norocoase?
— O, cu profesorii am avut asa: o profesoarã de latinã, care fusese profesoarã de limba latinã la o facultate, nu mai avea dreptul sã… erau perioade grele în vremea aia… Ca sã ajung la aceasta scoalã trebuia sã trec printr-un cartier rãu famat, în dreptul unor case destul de amãrâte, cam pe Vãcãresti, Dudesti, era drumul… eu tocmai de la Arcul de Triumf venind, când cu schi, când cu tramvaiul, 19 era pe vremea aia, pe Filantropia… Veneam si dãdeam de niste case care aveau niste felinare…
— Rosii…
— Da /râde/. În orice caz, cam cum e Bucurestiul azi, cicã noaptea, portocaliu, care de fapt nu ajutã deloc sã vezi, pentru cã portocaliul nu e o luminã, nu e o luminã care sã te facã sã vezi gropile, care sunt, din pãcate. Acolo veneam, stiu cã era iarnã si trebuia sã ajung neapãrat, mai ales la ora de latinã si la ora de matematicã, unde aceste douã profesoare universitare aveau un mod de a ne evalua dispretuitor si jignitor, pe undeva. Cea de la matematicã se uita la noi cu niste ochi, cu o privire rece si galbenã ca mierea, dar rece si înghetatã, si ne evalua si spunea: „Niciodatã n-o sã înveti algebrã sau matematicã, niciodatã“, mie si altora ca mine.
— Voiam sã…
— Si cealaltã de latinã, se uita la noi si zicea: „Gâstelor, gâstelor, nici nu stiti o limbã! Pe lângã ce mare limbã treceti si ce mare încercare, care e mai mare decât algebra si matema- tica, si sanscrita, si orice altã limbã!“
— Laudã…
— Îsi lãuda, lãuda latina pentru cã era limba din care s-a nãscut si care prevaleazã, dovadã apropierea de italianã, de spaniolã, cât de bine se simt italienii si spaniolii la noi.
— E foarte interesant cum vã place originea, aceastã latinã, si în acelasi timp vã simtiti bine în lumea anglo-saxonã… a filmelor.
— De ce iubesc? Pentru cã am…
— Si v-a plãcut când ati fost în strãinãtate. Unde anume ati fost?
— Mi-a plãcut? Nu, nu am sã vã spun cã mi-a plãcut. În primul rând nu mi-a plãcut, am fost izbitã în, asa, poate peste ochi, peste trup, parcã mi s-a tras un pumn si…
— Ce orase v-au izbit asa?
— Stati, în primul rând distantele, care nu le poti conduce tu.
— Asta unde se întâmpla?
— Acolo unde am fost.
— Nu-mi spuneti…
— Nu, nu…
— În Europa sau în America?
— Nu, în America. În Europa n-am fãcut asa de urât. Acolo efectiv am crezut cã mã îmbolnãvesc… Stiti ce am pãtit ca sã ajung în strãinãtate? Am fost chematã la generalul, sau colonelul, sau nu stiu ce anume era, la pasapoarte, State, generalul State, si care mi-a… Nu, nu vreau sã vorbesc despre nimeni de dinainte… N-am ce sã le plâng. Eu, sã stiti, nu sunt, n-am fost membrã de partid, si nu sunt nici acum, nu fac politicã. Si cred cã fiecare are dreptatea lui, chiar cei care sunt în vârstã… Nu sunt omul care sã batã la usã si sã spunã „Dom’le, sunt muritoare de foame si vã rog sã mã ajutati“. Unii probabil cã nici n-au intuit cã trãiesc, la ora asta, actori mari ai tãrii, care au adus si aduc în continuare… ramuri, ramuri…
— Actori din generatia dumneavoastrã?
— Da. Din generatia mea au murit foarte multi, acum, de curând, a murit, de exemplu Tufaru. Dan Tufaru, care era cu mult mai tânãr decât mine, 58 dacã avea si eu am 73 si mã mir cum am reusit si cum reusesc sã supravietuiesc, unei perioade în care actorii, chiar pe vremea aia, când nu dãdea nimeni credit tagmei noastre si sã se gândeascã cã actorii sunt betivi, curve si nu mai stiu ce, ceea ce nu-i adevãrat, nu-i adevãrat, în tagma noastrã se trãieste ca într-o, cum sã vã zic, ca într-o rezervatie de emigranti, sã zicem. Dacã au ceva de fãcut, nu trãiesc în afara scenei, nu existã. Adicã au copii, au neveste, au socri, dar în afara meseriei si a arderii lor pentru meserie, ei nu existã, nu existã, ei nu se bucurã.
— Arta e de fapt viata lor…
— Da, viata lor, ei nu existã în afara acestei arte care e ca o femeie frumoasã si rea, care nu te rabdã, e crudã, nu te lasã…
— Cum zicea si Van Gogh, arta îti cere totul, totul…
— Da, si nu trãieste… pentru unul care vrea sã facã… Eu, de exemplu, m-am dat deoparte la un moment dat.
— De ce?
— Când am vãzut cã nu depind numai de mine si de actori, ci depind de niste conjuncturi întâmplãtoare, când vãd cã vor sã-si acopere niste bube de-ale lor cu mine, si atuncea scârbitã, nu mi-a trebuit, si de asta, pentru cã nu mã plac pe mine cea de acum, baba cu buba, mi-e o mare neplãcere la spectacole, dar la cinema stiu cã intru pe întuneric si nu deranjez pe nimeni, decât, eventual, pe casierã si pe cea de la intrare, sau pe directorul respectiv, din locul unde mã duc. Dar la teatru nu mã duc, desi trebuie vãzut neapãrat, cel care joacã în Barrymore, la Teatru National, un mare actor al nostru… De ce n-ati fost, apropo?
— Mea culpa. În schimb am vãzut douã piese cu Horatiu.
— Silviu Stãnculescu, de exemplu, mi-a fost coleg, mã întreba când eu mã duceam sã-mi vând cãrtile care mi-au rãmas mie… sunt dispãrute pentru mine. Mã rog, ce se întâmplã în casele în care locuim… Silviu mã întreba: „Ariana, sunt obosit, ce sã fac, sã mã las, sã mã trag deoparte? Si zic: „Nu, nu, mai bine sã mori pe scenã decât pe alãturi!“
— Vreti sã vã auziti?
— Da, da
Note
[1] „Mã întreb ce-ar putea sã însemne/ Mâhnirea din sufletul meu.“ (Lorelei, Heinrich Heine, Versuri, Bucuresti: Editura Tineretului, 1966) (n. coord.).
Vezi si:
- „Am ajuns sa dau retete si pentru puscarie“
- “Comunismul a avut multe neajunsuri, dar nu trebuie privit doar cu ochi rai, tinere!”
- „Omu’ pe toate le trece, nici nu stii cat poa’ sa duca!“ [extras din volumul de istorie orala Cealalta jumatate a istoriei. Femei povestind]
- Despre pile, femei si istorie
- MICA ISTORIE [prefata la volumul de istorie orala Cealalta jumatate a istoriei. Femei povestind]
*
Lasă un răspuns