Perspectiva clujeană interbelică asupra Şcolii sociologice
de la Bucureşti
Andrei Negru*
Transilvania
Abstract: The sociological school of Bucharest was the pinnacle of interwar Romanian sociology. While on the face of it, the Romanian sociology of the period under discussion was almost entirely identified with monographic sociology, inside its field there were several “schools, groups or trends” advocating irreconcilable theories and unwilling to collaborate. This explains in part the dim impact of D.Gusti’s monographic school on the other Romanian, chiefly academic, centers.
In the case of Cluj, the response of academic sociology to D. Gusti and his sociological school oscillated between almost complete disregard (Virgil I. Bărbat) and critical analysis of sociological monograph in its twofold aspect of theory and method (George Em. Marica), accompanied by E. Sperantia’s rather balanced perspective. The latter valued Gusti’s extensive program of understanding social reality, emphasizing the new elements it contained in relation to the previous trends in sociological research, but also “recorded” the criticism of the method, and concluded that Gusti’s work was “manifold useful socially and nationally”.
D. Gusti and his monographic school enjoyed a better reception among some intellectual circles of Cluj involved in sociological research. One of them, the « group around “Societatea de mâine” journal », distinguished itself by a sociographic approach and certain scientifically noteworthy results in the field of rural social research. Sociographic research was conceived as an approach adjacent to monographic sociology. In spite of the fact that I. Clopoţel, the mentor of the group, applauded the monographic paradigm, he suggested and practiced another research approach with a purposely-asserted applied objective. Thus, according to the « group of “Societatea de mâine” journal », far from being a “preamble” to sociology, sociography was in fact an autonomous discipline, at the crossroads of sociology and politics. Whereas this group wished to be independent of D. Gusti’s school, the group around the journal “Gând Românesc” (edited by “Astra”) explicitly adhered to the monographic trend. The group distinguished itself in the field of sociology by the monographic campaign of Măguri (Cluj county), carried on following an agreement between D. Gusti and Iuliu Haţieganu, the president of the Cluj department of “Astra” Society. Other less ample researches of the group around “Gând Românesc” were the campaigns of Borlovenii Vechi and Pătaş (Caraş county), where Gusti’s monographic “pattern” was not entirely pursued due to objective reasons, as well as the “field trips” in the Apuseni Mountains, with the view to investigate the social, economic and cultural situation of their inhabitants. Later on, the Social Service Bill integrated this group in the Cluj Branch of the Social Research Institute of Romania. In conclusion, we believe that whereas in what concerns his doctrine D. Gusti was perceived differently in various cultural-scientific centers of our country or even within the same center, the impact of his personality and his monographic school on social research in the interwar age was obviously positive.
Keywords: D. Gusti, monographic sociology, interwar sociology in Cluj, sociography, “Societatea de mâine” research group, the group around “Gând Românesc”
Conturată ca disciplină ştiinţifică în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, atunci când se elaborează primele concepţii teoretice mai consistente, inspirate de unele curente de gândire occidentale (evoluţionismul spencerian şi darwinist, romantismul german sau marxismul)1, sociologia românească a marcat o evoluţie spectaculoasă încă din primii ani ai secolului al XX-lea, şi mai cu seamă în perioada interbelică, ajungând la apogeu în cadrul Şcolii monografice gustiene, „prima şcoală sociologică, în înţelesul modern al termenului”2. De numele mentorului şi conducătorului acestei şcoli se leagă toate realizările majore ale sociologiei româneşti din prima jumătate a secolului al XX-lea: inaugurarea şi organizarea catedrelor de sociologie de la universităţile din Iaşi şi Bucureşti3; crearea unor importante instituţii sociologice, veritabile puncte de reper în istoria disciplinei4; organizarea unor cercetări sociologice de anvergură asupra satului românesc. Demersul lui D. Gusti şi al colaboratorilor săi pe terenul cercetării sociologice a constituit o reală contribuţie la dezvoltarea sociologiei, fiind recunoscut ca atare de către comunitatea sociologică internaţională5.
Aşa cum sublinia şi E. Speranţia, în plan extern, sociologia românească din perioada interbelică a fost identificată până la suprapunere cu sociologia monografică:
„În genere, când azi se vorbeşte în străinătate de sociologia românească, gândul merge către cea profesată şi trăită de şcoala lui D. Gusti”.
Această viziune este însă, în opinia sa, cel puţin exagerată, deoarece exclude „sforţările preţioase sau măcar onorabile care se depun în afară de această mişcare, în lumina altor concepţii”6. Epoca interbelică românească a fost marcată, astfel, de existenţa şi activitatea mai multor „şcoli, grupări sau curente” (Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, Grupul de la Cernăuţi, Extensiunea Universitară clujeană) evidenţiate, fiecare, prin anumite „expresii instituţionale”: publicaţii, institute, activităţi instituţionalizate etc.7, precum şi de cea a unor sociologi neafiliaţi unor astfel de grupări, dar cu un aport semnificativ la dezvoltarea disciplinei, dintre care unii au fost chiar creatori de sisteme sociologice (cazul lui E. Sperantia, de pildă).
O contribuţie esenţială la „diversificarea” sociologiei româneşti interbelice au avut-o şi catedrele universitare din domeniu, în fruntea cărora s-au aflat personalităţi ştiinţifice puternice, situate pe poziţii teoretice ireconciliabile şi fără disponibilităţi de cooperare, situaţie caracteristică, de altfel, întregului câmp al ştiinţelor sociale din ţara noastră şi nu numai. Acest fapt a fost evidenţiat de către Virgil I. Bărbat, într-un comentariu pe marginea lucrării lui R.J. Kerner, Social sciences in the Balkans and in Turkey. Plecând de la remarca acestuia cu privire la individualismul profesorilor din diferitele domenii ale ştiinţelor sociale, la neînţelegerea necesităţii cooperării lor, Bărbat arată că separatismul este evident şi în cazul învăţământului românesc, pe de o parte, în cadrul aceleiaşi universităţii, unde nu există cooperare între diferitele discipline sociale, iar, pe de altă parte, între cele patru universităţi româneşti, în care există patru moduri diferite de concepere şi abordare a sociologiei, el propunând depăşirea acestei situaţii prin instituirea unui consiliu naţional pentru cercetări sociale8. Această stare de fapt explică, în parte, şi ecoul palid pe care l-a avut Şcoala monografică gustiană în celelalte centre universitare româneşti din perioada interbelică (Iaşi, Cernăuţi şi Cluj), în opoziţie cu cel mult mai „sonor” din alte două mari centre culturale ale ţării, Timişoara şi Chişinău, prezente pe harta sociologiei româneşti prin activitatea deosebit de prodigioasă a celor două institute sociale regionale: Institutul Social Banat-Crişana şi Institutul Social din Basarabia.
Considerăm însă că, în cazul Clujului, au existat iniţial premise favorabile pentru o altă receptare şi apreciere a operei şi activităţii lui D. Gusti. Acesta a făcut parte din „Comisiunea universitară”, organism care reunea profesori universitari din Vechiul Regat, având ca scop selectarea şi încadrarea cadrelor didactice ale noi înfiinţatei „Universităţi a Daciei Superioare din Cluj”9. Mai mult, D. Gusti şi V. Pârvan îşi anunţau disponibilitatea de a gira, temporar, prin detaşare câte un semestru pe an, catedrele de filozofie practică şi istorie antică de la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii clujene, activitatea din celălalt semestru urmând a fi desfăşurată de cadrele didactice ajutătoare de la cele două catedre, „după indicaţiile profesorilor Pârvan şi Gusti”10. Cu toate că demersurile făcute de comisarul general Sextil Puşcariu la Ministerul Instrucţiei Publice pentru detaşarea la Cluj a unor cadre didactice de la universităţile din Bucureşti şi Iaşi au fost încununate de succes, D. Gusti nu figurează în grupul celor detaşaţi sau transferaţi11.
Un alt eveniment „favorabil” lui D. Gusti în mediul clujean a fost constituirea secţiei din Cluj a Asociaţiei pentru studiul şi reforma socială, în 16 noiembrie 1919, din iniţiativa profesorilor universitari V Pârvan şi N. Ghiulea (fost membru al Seminarului de sociologie şi etică de la Facultatea de Litere şi Filosofie din Iaşi12), membri fondatori ai Asociaţiei. 
Referindu-se la scopul şi obiectivele Asociaţiei, V. Pârvan sublinia intenţia acesteia de a
„îmbrăţişa chestiunile economice, sociale şi culturale care priveau pe românii de pretutindeni şi ideea aceasta era întărită prin participarea multor învăţaţi ardeleni, bucovinei şi basarabeni”.
De asemenea, V. Dimitriu, decanul Facultăţii de Drept, ales ca preşedinte al Secţiei clujene, a făcut apel la intelectualitatea ardeleană
„să se înscrie în Asociaţie şi să se aştearnă la lucru pentru studierea problemelor economice, juridice, sociale şi culturale de acolo şi pentru ridicarea socială a poporului românesc”13.
Ataşamentul clujenilor la instituţia fondată de D.Gusti a fost reconfirmat cu prilejul adunării consacrate dezbaterii problemei transformării Asociaţiei pentru studiul şi reforma socială într-un institut social, la care au participat şi personalităţi ale vieţii cultural-ştiinţifice şi politice ardelene. În acest context, Aurel Lazăr, ales, împreună cu V. Pârvan, în Comitetul de patronaj al Institutului Social Român, a subliniat necesitatea înfiinţării unui asemenea institut şi pentru românii ardeleni şi din părţile dezrobite de sub dominaţia maghiară14.
Neîmplinirea acestor două „proiecte” – implicarea lui D. Gusti în învăţământul sociologic universitar clujean şi, respectiv, instituirea la Cluj a unei cercetări sociologice viabile inspirate din modelul gustian – n-a fost un fapt care să favorizeze conturarea unei percepţii favorabile acestuia şi mişcării sociologice fondate şi conduse de el în mediul universitar clujean, cel mai semnificativ câmp de manifestare a sociologiei clujene din perioada interbelică.
Virgil I. Bărbat, de pildă, titularul catedrei de sociologie, etică şi estetică de la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii clujene, începând cu anul 1921/1922, ignora activitatea Şcolii lui D. Gusti şi orientarea sa fermă spre studiul realităţii sociale, concretizată deja în campaniile monografice din deceniul trei (Goicea Mare, Ruşeţ, Nerej, Fundul Moldovei şi Drăguş15), afirmând că sociologia românească, ca de altfel întreaga sociologie balcanică, trăia încă într-o „atmosferă academică”, situaţie similară în toate statele în care sociologia este admisă formal, şi nu cu „dorinţa sinceră a claselor conducătoare de a o vedea intercalată în mecanismul vieţii publice”16.
O perspectivă mai conformă cu realitatea asupra lui D. Gusti şi a Şcolii sociologice de la 
Bucureşti, la distanţă de peste un deceniu de aprecierile lui V.I. Bărbat, ne-o oferă Eugeniu Sperantia, integrat în comunitatea universitară clujeană începând cu anul 1934/1935, în urma contopirii facultăţilor de drept din Oradea şi Cluj, ca profesor şi titular al catedrei de sociologia şi filosofia dreptului.
În opinia sa, D. Gusti este, alături de H. Fundăţeanu, G.D. Scraba, D. Drăghicescu şi Spiru Haret, unul dintre numele de care se leagă dezvoltarea sociologiei româneşti din primele două decenii ale secolului al XX-lea şi, de asemenea, unul din cei mai importanţi sociologi români ai perioadei interbelice, fapt probat, de altfel, de spaţiul pe care i-l acordă în cadrul prezentării sale făcută istoriei româneşti a disciplinei („Mişcarea sociologică românească”17).
E. Sperantia apreciază pozitiv anvergura programului de cunoaştere a realităţii sociale şi de instituţionalizare a acestei activităţi întreprins de D. Gusti (Asociaţia pentru studiul şi reforma socială, Institutul social român din Bucureşti şi apoi Institutul de Cercetări Sociale al României, Institutul de Ştiinţe Sociale al României), subliniind faptul că, deşi cercetarea monografică preconizată de sociologul român nu este un demers original, ea „aduce însă precepte şi mijloace proprii, care o deosebesc de tot ce s-a început până acum”18 pe terenul cercetării sociale (monografiile realizate de către Frederic Le Play şi colaboratorii săi, cercetările americane de sociologie rurală etc.).
Deşi evidenţiază aprecierea de care s-a bucurat activitatea monografică gustiană în ţară şi peste hotare din partea unor reprezentanţi de frunte ai disciplinei (G. Richard, L. v. Wiese, C. Bouglé, Ph. Mosley, J. S. Roucek), ca şi din partea unor publicaţii de prestigiu ale perioadei („Sociological Review”, „American Sociological Review”, „Revue de l’Institut de Sociologie”), care „au relatat cu simpatie despre organizarea şi scopurile mişcării”19, E. Sperantia „inventariază” şi criticile care i-au fost aduse, şi pe care le consideră, cel puţin în parte, îndreptăţite.
Astfel, el aprobă remarca lui P. Andrei, conform căreia pretenţia lui D. Gusti ca sociologul să-şi adune singur datele şi să renunţe la informaţiile furnizate de către alte discipline din domeniul socio-umanului era exagerată, dar nu o consideră „alarmantă”, aceasta fiind contrazisă în parte sau chiar anulată de componenţa multidisciplinară a echipelor monografice. O altă obiecţie de largă circulaţie la adresa monografiei gustiene, pe care şi-o însuşeşte şi Speranţia, este aceea că aceasta este doar o simplă adunare de date etnografice20, o sociografie, iar nu ştiinţă sociologică propriu-zisă. El oferă însă credit acestui tip de cercetare, considerând posibilă agregarea în timp a materialului documentar într-o sinteză sociologică, dar îşi exprimă rezerva că, în cazul monografiei gustiene, respectiva sinteză nu va constitui decât o confirmare a doctrinei iniţiale, fără să ofere noi deschideri teoretice.
„Fapt este că, după atâţia ani de activitate a Institutului Social Român, ar fi timpul să vedem apărând o mare lucrare de ansamblu care să mai fie şi cu adevărat sociologică, nu numai sociografică. Totuşi, e foarte de înţeles ca aşteptarea să mai dureze. Şi avem datoria să aşteptăm, chiar dacă ar fi rezervat abia generaţiei viitoare avantajul de a vedea realizată sinteza decisivă. Avem însă sentimentul că teoria generală, fondul dogmatic de la care au pornit cercetările nu vor fi prea diferite de cele anticipate de D. Gusti”21.
Aceste obiecţii n-au umbrit însă aprecierea general-pozitivă pe care E. Sperantia a avut-o vizavi de opera „de multilaterală utilitate socială şi naţională” imaginată şi coordonată de Dimitrie Gusti, care constituia, ea însăşi, „un interesant fenomen social”22, necesar a fi cunoscut în resorturile sale intime.
Cea mai amplă şi mai substanţială apreciere clujeană la adresa lui D. Gusti şi a Şcolii sale ne-o furnizează asistentul lui Bărbat, George Em. Marica. Acesta, încă în perioada studiilor doctorale din Germania, într-o recenzie substanţială23 a volumului pe anul 1932 al „Arhivei pentru ştiinţa şi reforma socială”, face câteva aprecieri de ordin general asupra Şcolii monografice, contribuind astfel la popularizarea „teoriei şi practicii” monografiei sociologice în mediile culturale apusene. În opinia sa, „rădăcinile” concepţiei şi activităţii lui D. Gusti nu trebuiau căutate în sociologia occidentală, dominată până nu demult de „concepţia industrială asupra vieţii”, ci mai ales în gândirea est-europeană, pentru care „felul şi destinul ţăranului şi problemele de viaţă ale satului au fost mereu o chestiune importantă”, fapt caracteristic şi gândirii româneşti din perioada respectivă24.
Prin urmare, fără a nega importanţa unor imbolduri primite din exterior (Şcoala monografică a lui Le Play, anumite curente de gândire ruseşti ori Asociaţia pentru Politică Socială a lui Schmoller), George Em. Marica integrează efortul şi activitatea lui D. Gusti în contextul românesc al preocupărilor pentru viaţa rurală, subliniind „plusvaloarea” adăugată de el pe acest teren, şi anume: a) statuarea realităţii sociale rurale ca subiect predilect al sociologiei româneşti; b) trecerea de la o abordare teoretico-ideologică a vieţii rurale (caracterizată, de multe ori, prin sentimentalism şi partizanat) la una eminamente ştiinţifică; c) abordarea obiectivă a realităţii sociale rurale.
Toate aceste contribuţii erau datorate monografiei sociologice, care îşi propunea abordarea integrală a unităţilor sociale rurale.
„Cercetările bucureştene aspiră către o cuprindere completă a vieţii rurale, nu doar a comportamentului ţărănesc şi a structurilor sociale agrare, ci şi a profunzimilor spirituale şi mentale ale vieţii săteşti în trecut şi prezent, o enciclopedie a vieţii rurale. Viaţa în grup este explicată de prof. Gusti prin patru condiţii hotărâtoare: mediu extern, rasă şi momente biologice, viaţă mentală şi spirituală, care se desfăşoară în interiorul grupului, şi, în fine, puteri trecute, adică istoria. De aceea, în primele patru capitole se cercetează de fiecare dată relaţia dintre mediu şi grup. Alături de problema mediului, o a doua mare grupă de probleme o formează manifestările vieţii sociale: economice, spirituale, juridice şi politice, din nou descompuse în patru capitole. La acestea se mai adaugă încă trei capitole, care cuprind fenomenele sociologice într-un sens mai restrâns: unităţi, relaţii, procese”25.
Ulterior, deşi a apreciat că demersul monografic gustian avea, cel puţin deocamdată, un caracter preponderent sociografic, iar valorificarea rezultatelor cercetării rămânea încă la nivelul unor studii secvenţiale, lipsind lucrările de sinteză26, el l-a considerat deosebit de util din perspectiva acumulării de material documentar privitor la o realitate socială aflată în plin proces evolutiv:
„Şi nu numai că cercetarea sociografică trebuie făcută – şi bine făcută – dar ea trebuie cât mai repede făcută, pentru că viaţa noastră rurală trece prin profunde şi rapide schimbări. Se duce o lume, un stil de viaţă care a persistat sute de ani – reprezentând nu numai o civilizaţie rurală veche, dar o civilizaţie ţărănească autentică – şi pe care nu-l vom mai întâlni, după cum el nu se mai găseşte în viaţa la ţară din Apus. E, deci, de dorit ca acest stil, atât cât a mai rămas, să fie prins cât mai complet, cât mai fidel şi cât mai iute. De aceea, socotesc chiar că activitatea monografică trebuie mărită, extinsă pe o scară mai largă, pentru a putea salva, cel puţin pentru ştiinţă, ceea ce mai supravieţuieşte din viaţa patriarhală a satelor noastre”27.
George Em. Marica nu împărtăşeşte însă teoria gustiană a cadrelor şi manifestărilor vieţii sociale, a celei rurale în speţă. Factorii reţinuţi de el ca relevanţi pentru existenţa comunităţii rurale sunt diferiţi de cei propuşi de D. Gusti şi, în orice caz, nu au, toţi, aceeaşi „încărcătură” definitorie. Astfel, pentru Marica, factorii importanţi sunt: aspectul geografic-morfologic, aspectul biologic, aspectul tehnic-uman, dar mai ales „caracteristicile psihice ale ţăranului, valorile şi idealurile care-l inspiră şi animă, ca şi natura relaţiilor sociale pe care le are cu consătenii săi, felul cum se asociază şi se grupează”28. Aceşti factori, mai cu seamă cei psihologici şi sociali, sunt detaliaţi într-un set de caracteristici, care, plasate pe o axă, definesc la cele două extremităţi pe ţăranul patriarhal (ca tip ideal de rural), respectiv pe locuitorul oraşului modern.
Nici în plan metodologic George Em. Marica nu este de acord cu D. Gusti. El a considerat că din punct de vedere sociologic cercetarea exhaustivă preconizată de către Gusti era nerealistă şi, în acelaşi timp, inutilă, din moment ce exista deja suficient material documentar, atât internaţional cât şi românesc, pentru construirea unui „instrument de lucru”29 (tipul satului ideal), care să ghideze cercetările din mediul rural şi să ofere o perspectivă dinamică asupra evoluţiei unităţilor sociale pe traiectoria sat patriarhal – sat tranzitoriu – sat evoluat – sat de tip fermă („…numai el ne dă posibilitatea să vedem în ce măsură putem vorbi în unele locuri de sat şi ţărani, în ce măsură n-avem deja o formaţie citadină sau una puternic urbanizată”30). De altfel, în campania de teren a Seminarului de sociologie al Universităţii din Cluj-Sibiu, din comuna Râu-Bărbat din judeţul Hunedoara, condusă de el în vara anului 1943, deşi intitulată „monografică”, Marica s-a delimitat tranşant de paradigma gustiană, propunând şi profesând o formulă metodologică proprie. Cercetarea preconizată şi condusă de el viza doar abordarea „problemelor strict sociologice” ale comunităţii respective, adică „analiza satului privit ca unitate, a proceselor sociale ce au loc înăuntrul său, ca şi a raporturilor sale cu alte colectivităţi”31.
O altă delimitare semnificativă în raport cu modelul gustian o reprezintă opţiunea sa fermă pentru cercetarea satelor-tip, realizabilă pe baza unor planuri de investigaţie specifice fiecăruia dintre acestea, complexitatea realităţii sociale rurale determinându-l pe Marica să afirme că „nu există sistem bun în sine de aplicat pe teren, acesta depinde de loc şi timp”32. Această opţiune era mai realistă şi mai productivă decât cea gustiană, care presupunea, cum bine se ştie, abordarea ruralului românesc prin intermediul unui plan de investigaţie unic, fiind cantonată până în momentul respectiv cu precădere în studierea satelor „mai vechi şi mai autohtone”33. De altfel, alături de acest reproş făcut lui D. Gusti şi colaboratorilor săi, un altul, făcut mai târziu, priveşte atenţia insuficientă acordată de către aceştia celuilalt mediu esenţial de viaţă socială, oraşul:
„Nu se manifestă o preocupare vădită în sociologia monografică românească pentru formele noastre de viaţă urbană, care, deşi mai modeste din punct de vedere cantitativ, jucau totuşi un rol important, conducător în viaţa naţională şi de stat”34.
Mai mult, el considera că sociologia românească trebuie să cuprindă şi să abordeze toate formele de viaţă comunitară existente la un moment dat35. Încercând să realizeze un asemenea demers complet, Marica a parcurs un traseu de cercetare, de-a lungul căruia sunt abordate, teoretic şi/sau empiric, „patria mică” (satul, oraşul, mahalaua), „patria intermediară” (provincia) şi „patria mare” (ţara)36.
Cu toate aceste critici şi rezerve ale sociologiei universitare, D. Gusti şi Şcoala monografică s-au bucurat, totuşi, de aprecierea unor cercuri intelectuale clujene, implicate, şi ele în cercetarea socială. Este vorba de gruparea din jurul revistei „Societatea de mâine” şi, de asemenea, de gruparea de la „Gând românesc”. „Grupul din jurul revistei Societatea de mâine” s-a remarcat în peisajul sociologiei noastre interbelice, mai ales în 
perioada clujeană a apariţiei sale, printr-un demers de factură sociografică de inspiraţie steinmetziană şi prin rezultate de certă valoare ştiinţifică pe terenul cercetării şi cunoaşterii realităţii sociale rurale37. „Societatea de mâine” (apărută între anii 1924–1945, la Cluj – până în februarie 1934, şi apoi la Bucureşti) a fost o publicaţie deschisă problematicii ştiinţelor sociale în general şi a sociologiei în special, contribuţiile sale pe acest teren îndreptăţind plasarea sa pe „axa sistemului publicaţiilor sociologice din perioada interbelică”38. Revista a încercat să ofere cititorilor tabloul preocupărilor teoretice din domeniul sociologiei internaţionale şi româneşti, o atenţie deosebită acordând, în acest context, concepţiei lui D. Gusti, precum şi principalelor lucrări privind teoria şi practica monografiei sociologice.
Ion Clopoţel, fondatorul şi conducătorul revistei, un reputat ziarist şi publicist al perioadei interbelice, a fost, în egală măsură, şi un cercetător pasionat şi avizat al realităţii sociale, a celei rurale în speţă, fiind, şi chiar un inovator pe teren metodologic, sintetizând „într-un demers original, modelul sociografic al lui S.R. Steinmetz, schema de lucru a lui Fréderic Le Play, ca şi elementele teoretico-metodologice ale Şcolii de sociologie de la Bucureşti, de sub conducerea profesorului Dimitrie Gusti”39, dar şi principiile „Societăţii de Ştiinţe Sociale” maghiare condusă de Iászi Oszcár”40. Considerând ancheta de teren ca fundament al oricărei construcţii teoretice sau al oricărui program de acţiune socială, de reformă41, I. Clopoţel a încercat să coaguleze forţele potenţiale de cercetare locale, încercând, probabil, să suplinească absenţa unei cercetări sociale de tip academic în această zonă a ţării. Efortul său de instituţionalizare a cercetării sociale ardelene (sistematizarea anchetei) a fost stimulat, fără îndoială, şi de activitatea Seminarului de sociologie de la Bucureşti condus de D. Gusti, desemnarea acestuia ca preşedinte al primului comitet executiv al „Institutului de Studii Societatea de Mâine” demonstrând ataşamentul grupării clujene faţă de proiectul monografic gustian. Organizat după modelul oferit de Institutul Social Român din Bucureşti şi fixându-şi obiective asemănătoare cu acesta, institutul clujean a fost gândit ca o organizaţie cultural-ştiinţifică de anvergură, ca număr de membri, extensie teritorială şi producţie ştiinţifică, ambiţia mărturisită a fondatorului său fiind crearea un institut sociografic de amploarea Institutului Social Român din Bucureşti:
„Un birou, o arhivă sociografică, un cerc de investigatori care să lucreze în continuitate şi apoi înlesnirile descinderilor la faţa locului, cu un cuvânt un institut sociografic e necesar pentru a prinde pulsaţiile societăţii actuale pe regiuni”42.
Modelul institutului condus de D. Gusti a stat şi la baza „Mişcării social-economice”, noua formulă organizatorică a cercetării sociografice din jurul revistei „Societatea de mâine”, adoptată în urma eşecului Institutului, în care s-a renunţat la sistematizarea anchetei, cercetare socială urmând a fi făcută prin abordarea individuală a unui subiect de către toţi „intelectualii şi publiciştii cu interes permanent faţă de problemele social-economice”, printre care s-au numărat şi câţiva universitari. Cercetarea sociografică a fost concepută şi imaginată de către I. Clopoţel şi principalii săi colaboratori din grupul de la „Societatea de mâine” ca un demers complementar sociologiei monografice gustiene. I. Clopoţel considera că sociografia nu este o disciplină autonomă, ci doar o „ştiinţă” complementară sociologiei sau mai exact, o primă şi necesară etapă a cunoaşterii sociologice, etapa de investigare pe teren a realităţii sociale. „Culegerea de date şi comentariile însoţitoare era o muncă denumită de noi doar sociografie, zugrăvire de stări, frescă socială cât mai autentică. Ar fi fost prea pretenţios şi hazardat să ne împăunăm cu titlul de sociologi, bine ştiind că sociografia împlineşte doar funcţia primară, de observaţie, înregistrare şi descriere, deci caracterul său este empiric, de anticameră a ştiinţei sociologice”, sublinia mai târziu I. Clopoţel43. El a motivat cantonarea în această primă fază a cunoaşterii sociologice prin două considerente: a) practicarea cu succes a sociologiei presupunea, după părerea sa, o pregătire teoretică şi o competenţă pe care el şi colaboratorii săi nu şi le arogau, în pofida lecturilor consistente şi aprofundate în domeniu ale unora dintre ei; b) culegerea de date, ancheta de teren, reprezenta, în opinia sa, o operaţie tot atât de importantă ca şi activitatea sociologică propriu-zisă, aceea de abstractizare şi generalizare a materialului faptic şi de elaborare a legilor sociologice, presupunând, şi ea, competenţă profesională. Dar, după cum se ştie, D. Gusti a respins oferta sociografiei, ca de altfel şi ideea fundamentării sociologiei monografice pe informaţii şi date furnizate de alte ştiinţe sociale, considerând că dobândirea de către sociologie a statutului de ştiinţă implică cu necesitate contactul nemijlocit cu realitatea al sociologului.
„Pentru a obţine mai multă certitudine şi demnitate, sociologul trebuie să părăsească metodă indirectă de interpretare a faptelor culese de alţii şi să devină o ştiinţă vie de observaţie nemijlocită”44.
Pentru a fi acceptată de către D. Gusti ca „preambul” al sociologiei monografice, activitatea de cercetarea sociografică a grupării de la „Societatea de mâine” ar fi trebuit să se subordoneze acestuia din punct de vedere teoretic şi metodologic şi să adopte problematica de cercetare a Institutului Social Român. Dar, în pofida aprecierii elogioase date paradigmei monografice45, considerată fundamentală pentru sociologia românească, I. Clopoţel a propus şi a practicat un alt demers de abordare a realităţii sociale. El nu a aderat, deci, la activitatea de monografiere a unităţilor sociale, care, în pofida caracterului ei sistematic, oferea doar o imagine statică a realităţii rurale, încercând să surprindă „procesul de transformare ce a început să mişte satele”, să anticipeze direcţia de dezvoltare a ruralului46. Demersul său sociografic era orientat programatic spre problemele contemporaneităţii, el optând pentru o cercetare cu o finalitate aplicativă explicit afirmată:
„…nu vrem să fim nişte înregistratori oarecare ai constatărilor reci, calculate şi indiferente. Inimile noastre pulsează de ardoarea de a contribui cât se poate de mult la îndreptările aşteptate”47.
Ca şi A. Golopenţia, care susţinea ideea promovării cercetării regionale, cu scopul informării şi documentării ştiinţifice a factorilor de decizie, în vederea optimizării activităţii social-economice, I. Clopoţel era ferm convins că reformarea social-politică, economică şi culturală a societăţii nu putea fi viabilă decât în măsura în care programul de reforme era extras din „pământul realităţilor”. La această muncă de „extracţie”, la care participau D. Gusti, prin întocmirea enciclopediei vieţii naţionale, şi M. Manoilescu, promotorul „inventarierii” României Mari, se alătura, „permanent şi programatic”, activitatea de sociografiere a grupului de la „Societatea de mâine”48. În acest sens, Petru Suciu, unul din colaboratorii lui I. Clopoţel, considera necesară înfiinţarea unor cercuri de studii în fiecare din centrele importante ale ţării, „pentru o largă şi documentată studiere a problemelor sociale-economice, cum şi pentru o temeinică cunoaştere a regiunii proprii prin anchete sociografice (…)”49. Astfel, în viziunea „grupului de la „Societatea de mâine” sociografia, departe de a fi doar un „preambul” al sociologiei, era considerată de fapt o disciplină autonomă50, situată la graniţa dintre sociologie şi politică, ca o „sociologie practică” sau ca „arta de a adapta ideile la realităţile sociale”51. Dacă grupul de cercetare de la „Societatea de mâine” s-a dorit a fi o mişcare independentă în raport cu D. Gusti, gruparea de la revista „Gând Românesc” (Cluj, 1933-1940) a constituit cadrul în care s-a produs implicarea universitarilor clujeni în „cea mai semnificativă mişcare sociologică românească, aceea a şcolii monografice”52. Meritul acestei implicări revine „Astrei”, organizaţie culturală de tradiţie pe terenul cercetării sociale, cu contribuţii importante, în perioada interbelică, pe terenul instituţionalizării cercetării ştiinţifice în general şi a celei sociale în special53.
Gruparea de la „Gând Românesc” s-a remarcat în peisajul sociologiei româneşti 
interbelice prin cercetarea de la Măguri, realizată în urma unei înţelegeri între D. Gusti, directorul Institutului Social Român şi Iuliu Haţieganu, preşedintele Despărţământului Cluj al „Astrei” (editorul revistei)54. Acţiunea era importantă, în opinia lui Tr. Herseni, atât pentru Şcoala monografică, pentru care hotărârea „Astrei” de a se ralia mişcării monografice era considerată un „câştig însemnat”, cât şi „cea mai de frunte instituţie culturală din Ardeal”, pentru care „îmbrăţişarea unui sistem de cercetare (…) însemnează o consacrare definitivă şi o aşezare a lui pe căi sigure de dezvoltare”55. Echipa monografică de la Măguri a încercat şi a reuşit sa „acopere” toate cadrele şi manifestările respectivei unităţi sociale, problematica sociologică propriu-zisă (unităţi, relaţii şi procese sociale) fiind abordată de către reprezentantul Institutului Social Român în această campanie, Tr. Herseni. Acesta a apreciat în mod deosebit rezultatele obţinute de monografiştii clujeni, exprimându-şi speranţa că ele vor fi aduse la cunoştinţa opiniei publice printr-o lucrare de sinteză: „Monografia satului Măguri, întreprinsă în numele unei societăţi culturale de mare autoritate de către oameni de ştiinţă dezinteresaţi va apare ca cea dintâi anchetă nepărtinitoare privitoare la moţi şi la realitatea lor socială. Astfel ştiinţa se pune încă odată în folosul ţării”56. Din păcate, această monografie n-a văzut lumina tiparului, împărtăşind, aşa cum subliniază Tr. Vedinaş, „drama cercetărilor sociologice româneşti, drama neîmplinirii lor în sinteze scrise şi editate”57 (pe care a sesizat-o, aşa cum am menţionat deja, şi George Em. Marica, cu referire expresă la cercetările monografice), cercetarea de la Măguri finalizându-se doar prin comunicări în cadrul secţiilor literar-ştiinţifice ale „Astrei”, precum şi prin articole şi studii publicate în revistele „Buletin Eugenic şi Biopolitic”, „Transilvania”, „Clujul medical” etc.
O altă speranţă a lui Tr. Herseni, aceea ca cercetarea de la Măguri să nu rămână un episod izolat în viaţa „Astrei”, ci să devină un punct de plecare într-o acţiune prin care „Astra îşi va putea găsi (…) o nouă misiune, în conformitate cu cerinţele vremii”58, s-a împlinit într-o oarecare măsură. Astfel, campania de la Măguri din 1934 a fost continuată, în vara anului 1936 de campania de la Borlovenii Vechi şi Pătaş (jud. Caraş), având, şi ea, ca scop alcătuirea monografiei celor două sate. Această nouă cercetare n-a respectat întocmai „tiparul” monografic gustian, probabil şi din imposibilitatea acoperirii tuturor cadrelor şi manifestărilor cu specialişti. Pe de altă parte, s-a considerat că problemele sanitare, economice-culturale şi religioase formează punctele cheie ale vieţii sociale din cele două localităţi, aşa că echipa monografică a fost structurată ca atare”59. Membrii Astrei au efectuat cercetări şi în anii 1937 şi 1938, dar nu în cadrul unor campanii monografice, ci sub forma unor excursii de studii în M. Apuseni, cu scopul de a cerceta situaţia socială, economică şi culturală a moţilor şi de a stabili o topografie a problemelor zonei, ale căror rezultate au fost valorificate prin câteva studii publicate în revistele „Sociologie Românească” şi „Buletin Eugenic şi Biopolitic”.
Gruparea de cercetare de sub egida „Astrei” a fost, în 1938, încadrată, prin efectul Legii Serviciului Social, în Regionala Cluj a Institutului de Cercetări Sociale al României, condusă de Iuliu Moldovan. Deşi acest nou cadru instituţional ar fi trebuit să favorizeze desfăşurarea unor cercetări mai apropiate de modelul monografic, „ieşirile” în teren din vara anului 1938, în plasele Baia de Arieş şi Iara din Munţii Apuseni, deşi au antrenat un număr mare de „monografişti”, n-au mai atins complexitatea celor anterioare, fiind centrate, din motive obiective, doar pe studierea cadrului biologic (probleme de antropologie medicală şi biopolitică) al respectivelor unităţi sociale. În concluzie, considerăm că, dacă din punct de vedere doctrinar, D. Gusti a fost receptat diferit în diferitele centre cultural-ştiinţifice ale ţării sau chiar în cadrul aceluiaşi centru, în ce priveşte impactul lui şi al Şcolii monografice asupra cercetării noastre sociale din perioada interbelică, acesta nu poate fi pus la îndoială. Acest impact s-a resimţit încă mult timp după curmarea activităţii lui Gusti, primele cercetări sociologice de după reintegrarea sociologiei în viaţa cultural-ştiinţifică, mai ales cele din mediul universitar, purtând amprenta modelului monografic. Este acesta şi cazul cercetării de la Gârbou (Sălaj), organizată de către Laboratorul de sociologie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj în anii ‘68-’70.
Note:
1. E. Sperantia, Introducere în sociologie (Introduction to Sociology), vol. I. Istoria concepţiilor sociologice (The History of Sociological Conceptions), ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944, p. 527.
2. Maria Larionescu, Istoria sociologiei româneşti (The History of Romanian Sociology), Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007, p. 112.
3. Tr. Herseni, Istoria sociologiei româneşti. Sociologia academică (The History of Romanian Sociology. Academic Sociology), (Ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Ioana Herseni), Bucureşti, Editura Renaissance, 2007, p. 146.
4. D. Dungaciu, Portrete şi controverse (Portraits and Controversies), Bucureşti, Editura Tritonic, 2008, p. 37.
5. Vezi: Maria Larionescu, Contribuţii ale sociologiei româneşti la dezvoltarea sociologiei ştiinţei (Contributions of Romanian Sociology to the Development of the Sociology of Science); Ilie Bădescu, Ecouri americane ale Şcolii sociologice de la Bucureşti (Echoes of Bucharest Sociological School), în Viitorul social, anul LXXVI, 6/1983, p. 536–540, respectiv p. 541–546.
6. E. Sperantia, op. cit., p. 538.
7. D. Dungaciu, op. cit., p. 35.
8. Virgil I. Bărbat, Ştiinţele sociale în ţările balcanice şi în Turcia (Social Sciences in the Balkans and in Turkey), în Revista de sociologie, anul I, 1/1931, p. 35–37.
9. St. Neagoe, Viaţa universitară clujeană interbelică (Cluj Academic Interwar Life), vol. I, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980, p. 49–50.
10. Ibidem, p. 67.
11. Ibidem, p. 104.
12. M. Mâciu, Interpretări. Din istoria sociologiei româneşti (Idei, evenimente, personalităţi), (Interpretations. From the History of Romanian Sociology – ideas, events, personalities), Iaşi, Editura Junimea, 1980, p. 86–86.
13. *** Asociaţia pentru studiul şi reforma socială în Ardeal (The Association for the Study and Social Reform in Transylvania), în Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul I, 4/1920, p. 870.
14. *** Institutul Social Român (The Romanian Social Institute), în Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul I, 4/1920, p. 865.
15. Zoltán Rostás, Sala luminoasă. Primii monografişti ai Şcolii gustiene (The Bright Room.The First Monographists of Gusti’s School), Bucureşti, Editura Paideia, 2003, p. 9–11.
16. Virgil I. Bărbat, Sociologia şi condiţiile apariţiei ei (Sociology and the Conditions of Its Appearance), în Revista de sociologie, anul I, 1/1930, p. 6.
17. E. Sperantia, op. cit., p. 527–545.
18. Ibidem, p. 531.
19. Ibidem, p. 536.
20. „Pentru determinarea specificului românesc, Institutul Social Român, sub conducerea d-lui prof. D. Gusti a întreprins de câtva timp o serie de anchete, prin observaţii etnografice”. (E. Sperantia, Problemele sociologiei contemporane (Problems of Contemporary Sociology), Bucureşti, Societatea Română de Filosofie, 1933, p. 61)
21. Idem, Introducere în sociologie…, p. 537.
22. Ibidem, p. 538.
23. George Em. Marica, Dorfsozilogische Untersuchungen in Rumänien, „Kölner Vierteljahrshefte für Soziologie”, XII, 2/1934, p. 127–138.
24. Ibidem, p. 127.
25. Ibidem, p. 129–130.
26. Idem, Satul ca structură psihică şi socială. Curs de sociologie rurală (Village as Psychological and Social Structure. Course in Rural Sociology), (Editor: A. Negru), Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2004, p. 11.
27. Ibidem, p. 21–22.
28. Ibidem, p. 33.
29. De menţionat faptul că şi H.H. Stahl a conştientizat, e drept, mult mai târziu, nevoia unui asemenea instrument de lucru pentru investigarea satului. Vezi H.H. Stahl, Schema unui „model” de analiză a comunităţii săteşti (The Structure of a Village Community Analysis’Patern’), în Viitorul social, anul V, 2/1976, p. 278–288)
30. George Em. Marica, Satul …, p. 28.
31. Idem, Studii sociologice (Sociological Studies), (Editori: Gh.Cordoş şi Tr. Rotariu), Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, 1997, p. 297.
32. Ibidem, p. 306–307.
33. Ibidem.
34. Idem, Migraţia populaţiei din mediul rural. Istoricul problemei la noi şi premisele sale (The Migration of the Population from Rural Environment. The History of This Issue in Romania and Its Premise), în Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”, Series Sociologia, XVI, 1971, p. 104.
35. Idem, Studii sociologice…, p. 312.
36. Vezi şi A. Negru, George Em. Marica. Sociologia comunităţilor sociale (George Em. Marica. The Sociology of Social Communities), în Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”, Sociologia, 2005, p. 15-23.
37. H. H. Stahl, Teoria şi practica investigaţiilor sociale (The Theory and Practice of Social Investigations), vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974, p. 25–26.
38. *** Istoria sociologiei româneşti, (Şt. Costea, coord.), Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 1998, p. 343.
39. I. Filipescu, S. Chelcea, Ion C. Clopoţel – sociolog şi publicist patriot (Ion C. Clopoţel –A Patriot Sociologist and Publicist), în Viitorul ocial, anul XXIX, 6/1986, p. 557.
40. Ion Clopoţel la 90 de ani (Ion Clopoţel at the Age of 90), – Interviu realizat de S. Chelcea şi I. Filipescu, în Viitorul social, anul LXXVI, 2/983, p. 160.
41. *** Ion Clopoţel şi „Societatea de mâine”. Antologie şi studiu introductiv de A. Negru, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2009, p. 52-53.
42. Ibidem, p. 77.
43. I. Clopoţel, Amintiri şi portrete (Memories and Portraits), Timişoara, Editura Facla, 1973, p. 12.
44. D. Gusti, Tr. Herseni, H.H. Stahl, Monografia – teorie şi metodă (Monography – Theory and Method), Bucureşti, Editura Paideia, 1999, p. 13.
45. I. Clopoţel, Sociologia monografică – ştiinţă a realităţii sociale (Monographic Sociology – the Science of Social Reality) în Societatea de mâine, anul XI, 5/1934, p. 73.
46. *** I. Clopoţel şi „Societatea de mâine”, p. 107.
47. I. Clopoţel, Satele răzleţe ale României. Habitatul răsfirat din munţii transilvani şi bănăţeni. Studii de sociologie rurală (The scattered Romanian Villages. The Scattered Habitat in Tansylvanian and the Banat Mountains. Studies of Rural Sociology), Alba Iulia, Editura „Alba”, 1939, p. 15.
48. *** I. Clopoţel şi „Societatea de mâine”, p 77.
49. P. Suciu, Răspuns la ancheta asupra organizării culturale regionale (Answer to the Survey on Regional Cultural Organizing), în Societatea de mâine, anul XII, 11–12/1943, p. 167.
50. Ideea autonomiei sociografiei în raport cu sociologia este, probabil, una de inspiraţie tönniesiană, al cărui sistem de sociologie cuprindea trei compartimente: sociologia teoretică, sociologia empirică (sociografia) şi sociologia aplicată. (Vezi: D. Gusti, Tr. Herseni, H.H. Stahl, op. cit., p. 20)
51. *** I. Clopoţel şi „Societatea de mâine”, p. 64.
52. Tr. Vedinaş, Cercetarea monografică de la Măguri (The Monographic Research in Măguri), în Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”, Sociologia-Politologia, anul XXXVIII, 1/1993, p. 57.
53. Vezi şi A. Negru, E. Pop., Florenţa Stavarache, Salánki Z., Silviu. G. Totelecan, Sociologia clujeană interbelică. Repere teoretice şi empirice (Cluj Interwar Sociology. Empirical and Theoretical Highlights), Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2002, p. 187-191.
54. Tr. Vedinaş, op. cit.
55. Tr. Herseni, Cercetarea monografică a satului Măguri (Monographic Survey of the Village Măguri), în Gând Românesc, anul II, 6/1934, p. 455.
56. Ibidem, p. 457.
57. Tr. Vedinaş, op. cit.
58. Tr. Herseni, Cercetarea…, p. 457.
59. Ilie Ruşmir, Echipa de cercetări monografice şi de realizări practice din comunele Borlovenii Vechi şi Pătaş (The Monographic Research and Practical Achievement Team in the Communes of Borlovenii Vechi and Pătaş), în Transilvania, anul LXVIII, 7/1936, p. 597.
Bibliography:
I. Clopoţel, Satele răzleţe ale României. Habitatul răsfirat din munţii transilvani şi bănăţeni. Studii de sociologie rurală (The scattered Romanian Villages.The Scattered Habitat in Tansylvanian and the Banat Mountains. Studies of Rural Sociology), Alba Iulia, Editura „Alba”, 1939.
D. Dungaciu, Portrete şi controverse (Portraits and Controversies), Bucureşti, Editura Tritonic, 2008.
D. Gusti, Tr. Herseni, H.H. Stahl, Monografia – teorie şi metodă (Monography – Theory and Method), Bucureşti, Editura Paideia, 1999.
Tr. Herseni, Istoria sociologiei româneşti. Sociologia academică (The History of Romanian Sociology. Academic Sociology), (Ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Ioana Herseni), Bucureşti, Editura Renaissance, 2007.
Maria Larionescu, Istoria sociologiei româneşti (The History of Romanian Sociology), Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007.
George Em. Marica, Studii sociologice (Sociological Studies), (Editori: Gh. Cordoş şi Tr. Rotariu), Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, 1997.
George Em. Marica, Satul ca structură psihică şi socială. Curs de sociologie rurală (Village as Psychological and Social Structure. Course in Rural Sociology), (Editor: A. Negru), Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2004.
M. Mâciu, Interpretări. Din istoria sociologiei româneşti (Idei, evenimente, personalităţi), (Interpretations. From the History of Romanian Sociology – ideas, events, personalities), Iaşi, Editura Junimea, 1980.
A. Negru, E. Pop., Florenţa Stavarache, Salánki Z., Silviu. G. Totelecan, Sociologia clujeană interbelică. Repere teoretice şi empirice (Cluj Interwar Sociology. Empirical and Theoretical Highlights), Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2002.
Zoltán Rostás, Sala luminoasă. Primii monografişti ai Şcolii gustiene (The Bright Room.The First Monographists of Gusti’s School), Bucureşti, Editura Paideia, 2003.
E. Sperantia, Introducere în sociologie (Introduction to Sociology), vol. I. Istoria concepţiilor sociologice (The History of Sociological Conceptions), ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944.
*Academia Română, Institutul de Istorie „George Bariţiu” Cluj-Napoca Romanian Academy, “George Bariţiu” Institute of History of Cluj-Napoca
Lasă un răspuns