Problematica satului la intelighentia maghiara a Ardealului interbelic

Info box: prezentam mai jos un subcapitol din cartea lui Martin Ladislau SALAMON,  "Un aliat aproape uitat. Relaţiile româno-maghiare în sociologia interbelică", aflata in curs de aparitie la Editura TracusArte.

Problematica satului la Tinerii ardeleni

După cum am subliniat anterior, mişcarea Tinerilor ardeleni s-a inspirat iniţial din activitatea legată de lumea satului, începută cu câţiva ani mai devreme de către grupările progresiste maghiare din Cehoslovacia şi Ungaria. Astfel, în străduinţa permanentă de a instituţionaliza activitatea de cercetare şi ridicare a satului transilvănean, Tinerii ardeleni au încercat să împrumute modele mai ales de la alte comunităţi maghiare aflate în minoritate şi astfel lipsite de sprijinul statului, cum era cazul maghiarimii din Cehoslovacia. În paginile revistei Erdélyi Fiatalok a fost prezentat cu mult entuziasm orice rezultat în acest sens, obţinut de către reprezentanţii Asociaţiei Sarló al tineretului maghiar din Cehoslovacia.  Încă din noiembrie 1930 citim în revistă despre intenţia tinerilor maghiari din Cehoslovacia de a înfiinţa un institut sociografic. [1]

În acelaşi număr din noiembrie 1930 al revistei Erdélyi Fiatalok se mai prezintă şi chestionarul de sănătate publică al grupului Sarló al tinerilor maghiari din Cehoslovacia, care conţine 100 întrebări legate de igiena personală, de sănătate publică la sat. „Acest chestionar are o importanţă majoră putând fi considerat un model pentru toţi tinerii sociografi maghiari. (…) Chestionarul are menirea să arate strânsa legătură dintre situaţia socială şi starea de sănătate a populaţiei” – apreciază autorul articolulul, Jancsó Béla. [2]

Primul număr al Erdélyi Fiatalok dedicat în întregime problematicii satului este însă acela din iunie 1930. Articolele au acelaşi mesaj comun: singura şansă a maghiarimii transilvănene de a se „reinventa” după situaţia creată prin tratatele de pace care au urmat primului război mondial este aceea de a regăsi legăturile cu satul. Această convingere este expusă şi în articolul intitulat Înapoi la sat (Vissza a faluba), semnat de János Demeter, în numărul din iunie 1930 al Erdélyi Fiatalok. „În Ardeal e la modă să se vorbească despre sat, atât în domeniul social, cât şi în cel cultural şi mai ales în cel economic. Noi însă nu ne luăm după modă, ci încercăm să ne întoarcem cu faţa către sat. La popoarele agrare dezvoltarea şi viitorul mai bun este legat de o viaţă mai bună a agricultorului, iar la noi acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât maghiarimea din Transilvania este aproape în exclusivitate formată din ţărănime, dacă excludem elementul industrial. Aşadar din punct de vedere economic numai acel agricultor care produce în mod eficient şi îşi comercializează produsele în mod raţional poate aduce o dezvoltare: bani pentru sine, muncă pentru industrie şi pentru intelectualitate. (…) Punctul de pornire al culturii noastre este de asemenea satul, dacă scopul nostru este ca maghiarimea să îşi ia seva de la rădăcini atunci când se doreşte culturalizarea maselor. Comunitatea noastră de rasă pe cale de destrămare are o singură şansă la solidaritate: să îl pună pe agricultorul maghiar ca bază a societăţii noastre, căci importanţa sa în ceea ce privelte produsul naţional asigură succesul celei mai de preţ forme comunitare de care dispunem. Putem afirma aşadar fără a exagera că toate drumurile duc la sat. Dar la sat acum nu ne primeşte buna dispoziţie, lipsa de griji, priveliştile romantice, idila. Satul este acum un vas care se scufundă, sărăcia, grija zilei de mâine, munca neplătită, strigătul de ajutor şi răscularea. De aceea, munca la sat trebuie să fie acum concentrată pe acordarea de asistenţă. Trebuie să câştigăm încrederea satului în intelectualitate, încredere care a fost pierdută de înaintaşii noştri. Trebuie să organizăm cu încrâncenare satul, să ducem învăţătură la sat, să muncim mult. Acesta este înţelesul mai adânc al sloganului „înapoi la sat!” ^[3]

János Demeter consideră că primul pas către sat trebuie să fie acela prin care se cunoaşte viaţa tristă a satului, dincolo de aparenţe, dincolo de modă. „Să observăm cauzele crizelor, neajunsurilor, problemelor satului cu ochiul sociologului. În ce se manifestă criza agrară, care sunt antidoturile aceste crize în cadrul mai restrîns al rasei noastre, având în vedere că motivele mondiale şi chiar cele naţionale ale crizei nu le putem noi anihila, cu mijloacele noastre limitate. Unde se industrializează, unde migrează surplusul de populaţie al satului? Are cunoştinţă agricultorul despre comuniunea de interese cu proletariatul, despre faptul că sunt obligaţi să se alieze? Cum poate fi organizată educaţia profesională a populaţiei săteşti în asemenea condiţii economice precare? Analiza acestor întrebări complexe înseamnă în condiţiile date primul pas în orientarea către sat. Şi dacă am făcut acest prim pas, vom avea întrunite condiţiile de a ridica satul care se scufundă prin acţiuni concrete, şi nu doar de a ne declara dragostea către sat.” [4]

Un alt aspect al vieţii satului, tratat în acelaşi număr tematic al revistei, este starea de sănătate a populaţiei satelor transilvănene. Medicul Kálmán Parádi consideră în introducerea pe care o face subiectului tratat de el în paginile Erdélyi Fiatalok că populaţia urbană nu poate avea o rezervă umană sănătoasă, puternică dacă satul oferă „generaţii atrofiate, slăbite de diverse boli”. Autorul articolului subliniază că rezerva umană a clasei mijlocii maghiare şi a celor cu profesii liberale provine numai şi numai de la sat. „O puternică implicare a satului în viaţa şi munca culturală maghiară poate salva chiar şi în ultima clipă clasa noastră mijlocie aflată într-un proces de destrămare, elita nostră care se restrânge tot mai mult. Dar oare clasele noastre urbanizate pot avea o rezervă umană sănătoasă, puternică, dacă satul poate oferi numai generaţii atrofiate, slăbite de diverse boli?” – se întreabă Parádi, care face şi unele consideraţii deosebit de interesante referitoare la război. „Războiul mondial a avut şi un mic avantaj: i-a făcut cunoscut ţăranului sistemul medical, a cărui utilitate o vede acum mai mult ca oricând. Masa de oameni care s-a întors de pe front a adus cu sine şi a infestat satul cu boli contagioase distrugătoare: tuberculoza şi sifilisul. A fost suficientă o singură persoană infectată pentru ca familii, sate, ba chiar regiuni întregi să se umple de aceste boli. Din această cauză după război s-au manifestat aceste maladii în zone unde înainte nu era nici urmă de ele. Şi va mai trece o generaţie până când aceste boli vor putea fi eradicate, cu munca dificilă şi consecventă a medicilor.” [5] Medicul cheamă la o muncă planificată, la o campanie de evaluare a stării de sănătate a populaţiei satelor maghiare şi la acţiune în vederea îmbunătăţirii acestei stări. „Ce avem de făcut? În primul rând trebuie să cunoaştem starea de fapt actuală, ca în baza acestor cunoştinţe să putem să ameliorăm situaţia. (…) Fiecare student care va face muncă la sate va putea să găsească atâta timp pe lângă distracţii încât să ne poată fi de ajutor în această muncă pe care o începem la toamnă. În acest scop publicăm un chestionar pe baza căruia să studiem starea de sănătate a satului, fiecare coleg de-al nostru putând astfel să realitazeze o fotografie a situaţiei medicale a satului său. Răspunsurile le veţi găsi la medicul, la preotul satului, la cunoştinţele voastre, dar cele mai de preţ date vor fi acelea pe care le veţi strânge voi înşivă şi le veţi trimite la toamnă redacţiei noastre. (…) Studenţi maghiari, nu uitaţi de viitorul vostru!” [6]

Printre relativ puţinele articole documentate cu date statistice relevante referitoare la cercetarea satului din revistele noii generaţii de tineri intelectuali transilvăneni este acela al lui József Venczel, intitulat Mişcarea populaţiei a cinci comune secuieşti de pe malul Oltului, apărut în nr. 1/1937 al revistei Hitel. [7] Studiul se referă la primele cinci din cele şase comune – Sândominic, Tomeşti, Ineu, Cârţa, Dăneşti şi Mădăraş – aflate la poalele munţilor Hăşmaşul Mare, pe malul râului Olt. Perioada de 75 de ani dintre 1860 şi 1934 studiată de Venczel din punct de vedere demografic se caracterizează prin scăderea continuă a numărului de naşteri, cu o tendinţă îngrijorătoare de descreştere accelerată în anii de după primul război mondial. Venczel face o comparaţie cu comune româneşti, luând ca exemplu cazul satului Nucşoara din judeţul Muscel, unde, deşi tendinţa de scădere a natalităţii (de la 56,7 la 46,6 naşteri la mia de locuitori, în aceeaşi perioadă de aproximativ şapte-opt decenii) este evidentă, indicatorii demografici studiaţi se situează totuşi cu mult peste cei ai populaţiei satelor secuieşti. [8] Un alt exemplu asemănător, dat de Venczel de asemenea din zona cercetărilor făcute de echipele regale studenţeşti conduse de Dimitrie Gusti este cel al satului Cornova din Basarabia, unde indicatorul demografic studiat este de 43,7 naşteri la mia de locuitori. [9] Sociologul maghiar găseşte însă şi contraexemple: cel al comunei Şanţ din judeţul Năsăud, unde în aproape 100 de ani numărul de naşteri la 1000 de locuitori a scăzut cu peste 44 procente, ajungând la 32 naşteri la mia de locuitori. [10] Venczel – făcând şi o comparaţie cu principalii indicatori demografici din diferite state europene – constată de asemenea că în satele studiate de el din regiunea Ciuc scăderea ratei mortalităţii a început să fie evidentă abia în anii de după primul război mondial, fără a compensa astfel scăderea ratei natalităţii. Cel mai îngrijorător fenomen îl consideră a fi rata ridicată – de peste 50% (în anul 1914 ajungând chiar la 65%) – a mortalităţii infantile, care determină într-o măsură hotărâtoare evoluţia demografică a populaţiei satelor respective. În acelaşi timp Venczel avertizează că regiunea Ciuc şi Secuimea în general sunt încă într-o situaţie bună comparativ cu alte sate din Transilvania, unde obiceiul generalizat de a avea un singur copil în familie a produs efecte devastatoare din punct de vedere demografic.

Chestionarul sociografic [11] alcătuit de Tinerii ardeleni, în scopul de a fi utilizat de acei studenţi care doresc să participe la concursul iniţiat de revistă este publicat în numărul 6/1930 al revistei. Concursul a fost anunţat în acest număr al revistei, putând participa – conform regulamentului prezentat – orice student maghiar din România. Scopul concursului este de a realiza o „fotografie” a satului maghiar transilvănean, printr-o analiză sociografică bazată pe colectare de date şi prelucrarea acestora. [12]

Un pas important în organizarea muncii la sate a Tinerilor ardeleni a fost înfiinţarea Seminarului sătesc care urma să funcţioneze pe lângă redacţia revistei Erdélyi Fiatalok. Înfiinţarea Seminarului sătesc al Tinerilor ardeleni este anunţată printr-un comunicat apărut în numărul următor al revistei.

„Chestiunea satului se află azi în centrul atenţiei peste tot în lume. Tineretul din toate ţările se ocupă de această problemă, fraţii noştri români şi saşi transilvăneni la fel ca fraţii noştri maghiari din Ungaria şi Cehoslovacia. Din această muncă nu poate lipsi nici tineretul maghiar din Transilvania. Baza economică a maghiarimii din România este satul maghiar. Aşa cum este situaţia economică a satului, va fi şi situaţia economică a întregii maghiarimi din România. (…) Dar satul maghiar este şi baza culturală a maghiarimii din România. A păstrat manifestările cele mai vechi, cele mai adânci ale sufletului maghiar. (…) Redacţia Erdélyi Fiatalok a decis să înfiinţeze un organ nou în vederea sistematizării muncii la sat, iar acest organ este Seminarul sătesc al Tinerilor ardeleni.” [13]

În comunicat se anunţă că orice student maghiar din România poate deveni membru al Seminarului sătesc, ale cărui scopuri sunt: 1. de a oferi, în cadrul unei serii de cursuri care să se desfăşoare în perioada dintre luna noiembrie şi sărbătorile de Paşti acele cunoştinţe ştiinţifice de bază care sunt imperios necesare pentru o eficientă muncă de cercetare a satului, 2. pe parcursul primăverii şi al verii să organizeze sistematic studiul satului la faţa locului. Seminarul urma să prelucreze cu metode ştiinţifice rezultatele acestor studii, să creeze programul, să organizeze procesul permanent al ajutorării satului în aşa fel încât la problemele economice, culturale astfel cunoscute să poată fi găsite soluţii. Astfel Seminarul sătesc urma să devenă organul instituţional al: 1. Prelucrării cu metode ştiinţifice a muncii la sate, 2. Coordonării practice al studierii satului la faţa locului, 3. Ajutorării satului. În cadrul Seminarului sătesc s-au ţinut în luna februarie 1931 cursuri de etnografie generală şi de folclor. „Cu aceasta am dat startul propriei-zise munci la sate a tineretului nostru” – constată redacţia. [14] Este semnificativ pentru orientarea ulterioară a Tinerilor ardeleni către sociologia românească, cu precădere cea reprezentată de şcoala sociologică de la Bucureşti faptul că primul curs de etnografie generală şi de folclor din cadrul Seminarului sătesc ţinut în luna februarie 1931, prezentat de Béla Demeter, a avut subiectul Munca spirituală a tineretului român. “Următoarele cursuri vor avea ca subiect activitatea Societăţii Bartha Miklós din Budapesta, a Cercului Bethlen Gábor din Szeged, precum şi a grupării Sarló din Cehoslovacia” – se anunţă în revistă. [15] Din următorul număr al revistei aflăm că pe parcursul anului 1931 se vor ţine în cadrul Seminarului sătesc cursuri referitoare la starea de sănătate a satului (Jenő Demeter), la munca la sate a tineretului român şi sas (Béla Demeter), precum şi la metodologia muncii la sate a Tinerilor ardeleni (László Debreczeni). [16]

Despre începerea cursurilor în cadrul Seminarului sătesc putem citi încă din numărul din decembrie 1930 (nr. I/9-10.) al revistei Erdélyi Fiatalok. Astfel, în data de 3, 10, 17 şi 24 noiembrie 1930 redactorul şef al revistei Magyar Nép (Poporul maghiar), Domokos Gyallai a prezentat cursul numit Probleme generale ale dezvoltării satului. „Invitatul a prezentat situaţia geografică, demografică, confesională a maghiarimii din Transilvania, arătând importanţa studierii satului” – se relatează în Erdélyi Fiatalok. Au urmat la data de 1. decembrie prezentările lui János Botos, jurnalist, cu titlul Situaţia economică a satului maghiar transilvănean prin sociografia unui sat, iar la data de 8 decembrie scriitorul József Nyírő a prezentat relaţia dintre intelenctualitate şi populaţia satului “arătând obligaţia intelighenţiei faţă de satul care dă pâine intelighenţiei”. [17]

Bilanţul unui an de activitate a Seminarului sătesc al Tinerilor ardeleni este făcut în numărul din mai-iunie 1931. al revistei.

„Seminarul a funcţionat până în data de 2. februarie 1931 sub îndrumarea directă a redacţiei Erdélyi Fiatalok, după care a devenit formal o instituţie cu coordonare proprie, declarându-şi următoarele obiective: cercetarea ştiinţifică a problemei săteşti, oferirea de date, materiale ştiinţifice intelighenţiei maghiare din Transilvania în încercarea acesteia de a rezolva problemele economice, sociale şi culturale ale satului, responsabilizarea intelighenţiei maghiare în ceea ce priveşte problema satului. Formalizarea s-a făcut prin alegerea la data de 2. februarie 1931 a patru membri în comitetul de conducere al Seminarului Sătesc, care, împreună cu cei patru membrii numiţi de către redacţia revistei şi-au ales pe data de 7 februarie un preşedinte şi un secretar”. (În persoana lui Béla Demeter – preşedinte şi József Venczel – secretar, n. a.)

Se enumeră în continuare toate prelegerile, cursurile care au avut loc pe parcursul anului în cadrul Seminarului sătesc, după care se aminteşte de editarea Caietelor săteşti – un veritabil îndrumător pentru studenţii care vor participa în vara următoare la munca la sate. „Credem că pe baza acestor prelegeri şi materiale editate va începe la vară studierea directă a satelor, care va putea fi efectuată cel mai bine de fiecare student în satul lui de baştină, adunându-se astfel material pentru munca de seminar de anul viitor” – se încheie într-un ton optimist bilanţul anual al Tinerilor ardeleni. [18] În al doilea an de activitate a Seminarului sătesc sunt făcute prezentări de către József Torday (despre economia mondială), Ferenc Balázs (despre problemele economice ale satului transilvănean) şi Ferenc Szász (referitor la aspectele economice ale problemei culturii săteşti). Se anunţă ca fiind în programul viitor al seminarului prezentarea lui Liviu Hulea despre satul românesc, problematica ţărănimii române, prezentarea lui Károly Kós referitoare la ideea transilvanismului, precum şi prelegerea profesorului Gusti Dimitrie despre munca la sate a tineretului român, care însă nu a mai avut loc. În aceeaşi notă a colaborării şi schimbului de experienţă cu sociologii români şi saşi a fost invitat să susţină o prelegere şi C. Schlosser, referitoare la legăturile cu satul a tineretului sas transilvănean. [19]

Un alt mod de popularizare a problematicii satului a fost aşadar publicarea Caietelor săteşti, prin care redacţia Erdélyi Fiatalok încerca să facă cunoscute publicului lucrări, studii mai ample din domeniul cercetării rurale, care nu puteau fi publicate în cadrul revistei. Prima lucrare publicată în cadrul acestei serii de Caiete a fost cea premiată la concursul organizat de redacţie, Munca la sate a lui Zsigmond Gy. Papp, referitoare la lipsa de comunicare dintre „intelighenţie şi popor”. [20] În numărul din noiembrie-decembrie 1930 al revistei se prezintă ecouri presa vremii ale apariţiei Caietelor săteşti editate de redacţia Erdélyi Fiatalok. Ca exemplu, oficiosul Partidului Maghiar, cotidianul Keleti Újság (nr. 126/1931) scrie în felul următor: „aceste caiete dovedesc faptul că tineretul a conştientizat un lucru extrem de important, şi anume că baza vieţii maghiare din Transilvania este satul”. [21]

În primii trei ani de existenţă redacţia a organizat diferite concursuri cu tematică sociografică, revista publicând periodic diverse anunţuri legate de aceste concursuri. În numărul din martie 1930, la rubrica Viaţă organizaţională se anunţă rezultatele unui concurs de sociografie organizat de Secţia de Studenţi şi Tineret a Uniunii Populare Romano-Catolice, premiile fiind decernate în cadrul unui eveniment (serată) organizat la data de 2 martie 1930. la Seminarul Báthory-Apor din Cluj. Nu se detaliază decât faptul că acest concurs s-a desfăşurat de-a lungul anului 1929, premiile constând în sume de bani: 2000 lei premiul I, două premii II a câte 1000 lei şi 4 premii III a câte 500 lei. “La eveniment a fost prezent deputatul baron Jósika János, care a anunţat că sprijină continuarea concursului cu o donaţie de 5000 lei” – mai aflăm din articol. [22]

Un chestionar sociografic alcătuit de redacţia Erdélyi Fiatalok a fost publicat în nr. 6/1930 al revistei, în scopul de a fi utilizat de acei studenţi care doresc să participe la concursul iniţiat de revistă. [23] Concursul a fost anunţat în acest număr al revistei, putând participa – conform regulamentului prezentat – orice student maghiar din România. Obiectul concursului era de a realiza o “fotografie” a satului maghiar transilvănean, printr-o analiză sociografică bazată pe colectare de date şi prelucrarea acestora. [24] Chestionarul conţinea întrebări pe diverse categorii. În cadrul categoriei „Întrebări sociografice” găsim datele referitoare la satul cercetat (denumirea satului, de unde provine această denumire, dacă satul este situat la munte sau la şes, cât pământ are satul, cât din acest pământ este arabil, cât este păşune, pădure, sterp, etc., precum şi alte caracteristici geografice (râu, părâuri, păduri în apropiere şi orice ar influenţa viaţa sătenilor), animale domestice din gospodăriile ţărăneşti, intervenţia umană în natura înconjurătoare (diguri, mlaştini drenate, etc.), istoria satului, originea populaţiei, denumiri geografice vechi, descrierea caracteristicilor fizice ale populaţiei (culoarea pielii, a ochilor, a părului, etc.) În cadrul secţiunii „Producţie – industrie” au fost trecute întrebări referitoare la principalele produse agricole, utilaje agricole, îngrăşăminte, pomi fructiferi, grădinărit, fondul silvic, creşterea animalelor, modul de comercializare a produselor, morărit, mici meşteşuguri (ţesut, împletit, brodat, sculptură în lemn, olărit), mica industrie (cojocărit, croitorit), asociaţii agricole etc. La secţiunea „Participare la viaţa comunitară” se puneau întrebări privind interesul populaţiei satului faţă de evenimentele lumii exterioare, sentimentul solidarităţii reciproce, formatorii de opinie ai satului, filantropie, chestiuni juridice, percepţia satului asupra muncitorimii de la oraş, încrederea faţă de intelectuali ş. a. m. d. În ceea ce priveşte descrierea condiţiilor locative, întrebările se refereau la casa de locuit, la clădirile utilitare, la grădina de flori, grădina de zarzavaturi, curte, livadă. Se solicitau desene la scară din care să reiasă situaţia de pe teren. Se cerea descrierea arhitecturii caselor satului, a modului de ornare, a interiorului şi împărţirii caselor, a mobilierului, a denumirii obiectelor de mobilier. La secţiunea „Îmbrăcăminte, bijuterii” se solicita descrierea îmbrăcăminţii de zi cu zi şi a celei de sărbătoare, denumirile acestor obiecte de îmbrăcăminte, diferenţe dintre vârste în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, bijuterii şi diferite obiecte de decor, modul de procurare a obiectelor de îmbrăcăminte (manufactură proprie, comerţ). Nu mai puţin importante apar obiceiurile şi cultura populară, secţiune la care se puneau întrebări privind viaţa sexuală înaintea căsătoriei, obiceiurile logodnei şi a căsătoriei, chestiuni legate de actul căsătoriei şi căsnicie (noaptea nunţii, împreunare, sarcină, contracepţie, naştere prematură, tăierea cordonului ombilical). Se cerea de asemenea descrierea situaţiei preotului şi a învăţătorului satului (ce cred sătenii despre aceştia, la ce se aşteaptă de la ei), relaţia intelighenţiei satului (dacă există) cu restul populaţiei, se solicita răspuns la întrebările „Care este criteriul de distincţie a claselor? (pe bază de avere, naştere, nivel de şcolarizare)”, „În ce măsură ştiu copiii să scrie, să citească, să cânte în limba lor maternă şi în alte limbi?”, „Ce citesc adulţii? (ziare, beletristică, romane de aventuri)” „În ce măsură se cunosc limbi străine în sat şi unde, cum le-au învăţat?” „Emigare-imigrare: în ce direcţie, în ce măsură?”, „Cum sunt primiţi cei care se întorc în sat – meşteşugarii, servitorii, şcoliţii?” „În ce măsură aceştia prezintă schimbări de comportament şi în ce sens?” „Există bibliotecă, cercuri, îndeletniciri comune organizate regulat?” „Ar fi nevoie în comuna sau regiunea respectivă de reprezentanţi ai elitei maghiare? (medic, avocat, farmacist etc.)

La secţiunea „Probleme de ideologie şi morală” se puneau întrebări referitoare la religie, credinţă, Dumnezeu, moarte, obiceiuri legate de aceste noţiuni (naţionale, religioase, sociale), ideologii care se suprapun religiei, obiceiuri legate de botez, năşie, păcate, pedepse, procese în instanţă, obiceiuri referitoare la deces, înmormântare, jocuri, dansuri, abstinenţă sexuală, motivele acesteia la fete şi băieţi, relaţia dintre soţi, adulter şi percepţia generală asupra adulterului, viaţa sexuală a văduvelor şi a bărbaţilor văduvi, situaţia acestora în comunitate, perversiuni sexuale. În ceea ce priveşte arta populară, se cerea a se descrie elementele de structură şi decor din arhitectură, meşteşuguri, mobilier etc., precum şi poveştile, legendele, baladele, zicătoarele, cântecele de leagăn, de copii, de nuntă, de dans sau de priveghi caracteristice satului sau zonei respective. Se punea accent pe credinţe populare şi superstiţii, obiceiuri legate de sărbători (Crăciun, Paşti etc.), datini având origini păgâne, obiceiuri legate de evenimente agricole (arat, recoltat, vie, clacă şi altele). În cadrul secţiunii statistică culturală urma a se analiza conservatorismul satului, şcolarizare (clădirea şcolii, învăţătorul, proporţia celor care îşi continuă studiile la gimnaziu, proporţia în care cei care şi-au continuat studiile se mai întorc în sat).

Iar, la final, în secţiunea „Chestiuni de sănătate” se căuta răspuns la întrebări cum ar fi: există sau nu medic în sat, la ce distanţă este cel mai apropiat spital, mortalitate infantilă, avort, contracepţie, proporţia familiilor cu un singur copil, boli de copii, alcoolism, tuberculoză, sifilis, boli venerice, cele mai răspândite maladii, boli contagioase, superstiţii legate de boli, alimentaţia populaţiei, modul de preparare şi conservare a alimentelor, alimentaţia sugarilor, probleme locative şi de îmbrăcăminte din punct de vedere medical (toalete, fântâni, canalizare etc.), obiceiuri de igienă personală (spălare etc.), probleme de igienă legate de muncă, progres în ce priveşte situaţia medicală, în ce măsură se cere şi se respectă sfatul medicului, raportarea faţă de medic şi vraci, proporţia cheltuielilor pentru sănătate raportat la cele pentru distracţie (petreceri, mers la cârciumă etc.) [25]

Ediţia a doua a concusprersului cu tematică sociografică organizat de redacţie pentru vara anului 1931 este anunţată în numărul din mai-iunie 1931 (nr. II/5-6.) al revistei Erdélyi Fiatalok. [26] Subiectele concursului sunt: 1. Problemele economice ale satului. Oportunităţi. (Se prelucrează datele provenite din studierea unui anumit sat. Şomajul la sat, îndatorirea ţăranilor, pauperizarea cauzată de sporul demografic, efectele crizei economice mondiale şi ale politicilor funciare. Cadrul de bază al lucrării este dat de studierea resurselor agricole, industriale, naturale, ale artei populare.) 2. Migraţia populaţiei săteşti spre oraş. (Se cercetează motivele materiale şi cele psihologice ale migraţiei, modul în care criza economică a cauzat întoarcerea la sat a unor ţărani mutaţi la oraş. Relaţia dintre sat şi fiii săi mutaţi la oraş. Problema slujnicelor. Situaţia maghiarilor proveniţi din satele maghiare din Transilvania migraţi către oraşele din Vechiul Regat.) 3. Aspectele economice ale artei populare şi ale micii industrii. (Problema se studiază din două aspecte: efectul modificărilor structurale ale economiei asupra artei populare şi a micii industrii în sensul restrângerii acestora. Modalităţi de a se crea piaţă de desfacere pentru produsele artei populare şi ale micii industrii.) 4. Relaţia dintre diferitele naţionalităţi din zonele cu populaţie mixtă şi interacţiunile dintre ele. (Se cercetează interacţiunile pozitive şi cele negative din domeniul economic, social şi cultural, rolul intelighenţiei şi al muncii culturale în relaţia dintre naţionalităţi din zonele cu populaţie mixtă.) 5. Mentalitatea şi psihologia satului. (Se studiază următoarele aspecte: concepţii privitoare la probleme naţionale şi sociale, despre religie şi munca culturală, concepţia satului despre trecutul şi prezentul naţional. Opinia satului despre criza economică şi efectul acesteia asupra conceptelor etice, religioase, naţionale ale satului. Conservatorism şi progresism. Superstiţii şi concepte primitive. Efectele lecturilor asupra mentalităţii sătenilor.) [27]

Un articol interesant face reflecţii asupra crizei economice mondiale din acei ani, criză care şi-a pus puternic amprenta asupra dezvoltării economice a întregii regiuni. Autorul articolului, acelaşi Béla Demeter analizează impactul devastator al crizei mondiale asupra satului maghiar transilvănean, punând întrebarea: are criza economică o componentă minoritară? Răspunsul său este categoric: da, pentru că – spre deosebire de situaţia naţiunii majoritare, în cazul căreia statul susţine instituţiile de cultură – comunitatea maghiară trebuie să îşi susţină aceste instituţii din forţe proprii. Sărăcia generală conduce însă în cazul minorităţilor ca oamenii să nu poată să îşi mai tragă de la gură pentru a plăti contribuţia la biserică, să plătească şcoala, să îşi facă abonament la un ziar, să îi cumpere copilului o carte de Crăciun etc. „Pe scurt, în ceea ce priveşte progresul cultural, nu putem evolua” – constată Demeter. [28] Acesta atrage atenţia asupra unui alt aspect al crizei economice care priveşte minorităţile: dobânda.

„Intituţiile financiare româneşti acordă credite cu dobânzi de 20-22%, însă cea mai mare parte a băncilor din provincie cu capital maghiar lucrează cu dobânzi de 28-32%. Nu e mai puţin adevărat că aceste bănci sunt vitregite de Banca Naţională a României, dar există şi alte căi de a se compensa acest fapt, pentru ca dobânzile practicate de instituţiile financiare româneşti şi cele ungureşti să fie nivelate. În faţa conducerii băncilor cu capital maghiar trebuie să stea ca scop nu interesul de afaceri, ci misiunea naţională. Capitalul şi dobânzile plătite de maghiari trebuie să aducă profit şi dezvoltare pentru maghiari” – subliniază Demeter. [29]

Un alt redactor al Erdélyi Fiatalok atrage atenţia asupra problemelor sociale pe care le provoacă criza economică mondială şi asupra importanţei cunoaşterii sociologice în atari condiţii.

“Cea mai mare lacună a tinerilor noştri care ajung în băncile universităţilor este lipsa cunoştinţelor de sociologie. De această ştiinţă au fost ţinuţi departe ani de-a rândul. După obţinerea diplomei de bacalaureat, tineretul – care recită pe de rost din Eminescu, Petőfi, Heine, Horatius, Homer sau Hugo – nu are nici cea mai vagă idee despre cele mai evidente fenomene sociale, încercând să le explice în modul cel mai trivial, precum în articolele de presă cotidiană de cea mai proastă calitate. Azi, când lumea noastră se încovoaie de dureri îngrozitoare, când şomajul creşte cu milioane de capete de la o lună la alta, nu există problemă mai arzătoare decât motivele crizei economice şi modalităţile de însănătoşire economică. Tineretul lumii este interesat în primul rând de aceste probleme, finndcă este conştient de faptul că rezolvarea acestora este vitală pentru existenţa sa. Chestiunea grâului, raţionalizarea, dumpingul, lupta dintre capitalism şi comunism, economia planificată, criza creditelor şi a comerţului, şomajul – probleme de a căror rezolvare depinde nu doar soarta Europei, dar şi a noastră. A nu cunoaşte aceste probleme înseamnă a aştepta furtunile care vin fără arme. Este necesar aşadar ca orice tânăr maghiar care se pregăteşte să fie medic, inginer, dascăl, preot sau avocat să cunoască aceste probleme, pe lângă pregătirea sa de specialitate”

– subliniază Elemér Jancsó în articolul său apărut în numărul din octombrie 1931 al revistei. [30]

Un alt mod de acţiune al Tinerilor ardeleni mai ales în primii trei ani de existenţă au fost vizitele în diverse localităţi, în cadrul cărora s-au ţinut prelegeri despre situaţia satului transilvănean şi mijloacele ridicării acestuia, popularizând totodată revista. Prima astfel de deplasare s-a desfăşurat la data de 5. octombrie 1930, când redactorii Ferenc Balázs şi Béla Demeter au vizitat comuna Şintereag şi satul Şieu-Sfântu din judeţul Someş (actualmente Bistriţa-Năsăud).

„Sala şcolii confesionale a fost plină, mai ales cu săteni. Preotul reformat din Şieu-Odorhei, Attila Kese a prezentat revista Erdélyi Fiatalok, ca fiind putătoare a unei noi ideologii a tineretului maghiar, lipsite de sentimentalisme. Béla Demeter a atras atenţia asupra importanţei educaţiei extraşcolare şi a nevoii înfiinţării bibliotecilor populare, relevând faptul că în România cunoştinţele de agricultură avansată a satului sunt la un nivel mult mai scăzut decât în alte ţări. Ferenc Balázs a avut o expunere legată de problema cooperaţiilor, arătând exemple de asociaţii agricole din alte ţări, vorbind şi despre problema crizei economice. Vizitele în aceste sate au fost precedate de o întâlnire cu cititorii organizată la Dej”

– aflăm din relatarea publicată în paginile revistei. [31]

Prima deplasare organizată la sat a unor membri ai mişcării Tinerilor ardeleni s-a făcut însă abia în vara anului 1931, în comuna Borşa din judeţul Cluj, în urma ofertei baronului Ferencz Bánffy făcute redacţiei Erdélyi Fiatalok. Astfel, cinci tineri au petrecut perioade cuprinse între 1 săptămână şi 3 săptămâni la conacul din Borşa al baronului, pentru a cerceta satul Borşa şi zona aferentă. Aceştia au fost profesorul de desen Zoltán Pálffy, care a realizat o colecţie bogată de fotografii şi desene despre valorile de artă populară ale zonei, Géza Szabó, student la conservatorul de muzică, care a cules un număr de 27 de cântece populare originale, András Miklós, student la drept care a cercetat problemele economice ale zonei, Imre Mikó, de asemenea student la drept, care a alcătuit un studiu referitor la situaţia etnică, culturală, socială, economică a 9 comune din zona Borşa, precum şi Béla Demeter, care a cercetat efectele curentelor spirituale asupra mentalităţii satului. [32] În studiul mult apreciat al lui Imre Mikó intitulat Az erdélyi falu és a nemzetiségi kérdés (Satul transilvănean şi chestiunea naţională), apărut în seria Caietelor săteşti editate de revista Erdélyi Fiatalok, sunt publicate rezultatele cercetării făcute în zona Borşa. [33]

În numărul 6. din noiembrie 1932, în cadrul rubricii Munca la sate se evaluează activitatea tinerilor maghiari care au vizitat satele transilvănene în vara acelui an. Autorul articolului (György Váró) constată că interesul studenţilor şi în general al tinerilor maghiari pentru sat este în continuare îngrijorător de scăzut, apreciind că, totuşi, munca la sate a Tinerilor ardeleni a avansat cu un mic pas şi în acel an. „Constatăm cu bucurie că mulţi tineri au contribuit cu munca lor făcută într-un mod foarte conştiincios la acumularea de date preţioase despre viaţa satului.” [34]

Gruparea Tinerilor ardeleni, cu baza la Cluj, îşi înfiinţase subredacţii, grupuri de lucru la Odorheiu Secuiesc, Bucureşti şi Timişoara. În anul 1931 se înfiinţează subredacţia din Bucureşti, ai cărei colaboratori sunt: Béla Bokor, Zoltán Andrássy, Irénke Blénessy, Dezső Kiss. Înfiinţarea subredacţiei din Bucureşti va da un impuls extinderii legăturilor revistei noastre în toată ţara” – citim în Erdélyi Fiatalok. ^[35] Subredacţia din Timişoara, înfiinţată imediat după cea din Bucureşti, şi-a propus să stabilească legături între tinerii intelectuali şi muncitorimea din Timişoara, efectuând o muncă sociografică în rândul acestora cu ajutorul unor chestionare şi pregătind terenul pentru munca la sate în comunele maghiare din zona Banatului. Primele contacte au fost stabilite cu tineretul maghiar din cartierul muncitoresc Blaşcovici, aspecte din această muncă fiind prezentate în cadrul unei întâlniri care a avut loc la data de 10 septembrie 1931. „Este de subliniat faptul că prin această iniţiativă s-a realizat prima întâlnire a Tinerilor ardeleni cu tineretul muncitorimii maghiare, urmând ca aceste contacte să fie extinse şi asupra cartierului muncitoresc timişorean Fratelia.”  ^[36]

Un alt articol relatează cu dezamăgire despre munca grupului de lucru de la Odorhei a Tinerilor ardeleni. „Mulţi am fost la început, dar am rămas puţini la partea de muncă concretă la sate” – constată cu amărăciune autorul articolului.

„Nu vrem să sune a reproş, însă trebuie să ne dea de gândit acest lucru în perspectiva viitorului. Mulţi dintre tinerii studenţi nu realizează încă faptul că problema satului este pentru tineretul maghiar o chestiune vitală: dacă satul trăieşte, trăieşte şi maghiarimea din Transilvania. Dacă satul va pieri, şi viitorul nostru, al tineretului, va pieri.” [37]

În numărul II. din vara anului 1934 este publicat un „îndreptar al muncii la sate”, dedicat începătorilor în acest domeniu care se pregătesc să se deplaseze la sate în cadrul programului Tinerilor ardeleni. Autorul articolului, László Debreczeni, consideră că mulţi dintre tinerii studenţi care încep această muncă sunt complet nepregătiţi, iar datorită acestui fapt activitatea lor poate fi zadarnică sau prea puţin eficientă. „Se apucă de muncă aşa cum cred ei, iar mare parte a energiei lor se pierde în acumularea unor experienţe deseori neplăcute, şi ca urmare mulţi dintre ei ajung să abandoneze munca la sate” [38] – motivează nevoia de pregătire prealabilă autorul articolului. Debreczeni identifică ca fiind una din problemele cele mai grave lipsa de încredere pe care o întâmpină tinerii studenţi din partea locuitorilor satelor unde se deplasează, tinerii neştiind cum să câştige încrederea ţăranilor. Pe lângă unele sugestii în acest sens, Debreczeni consideră că tinerii nu sunt pregătiţi nici din punct de vedere al psihologiei populaţiei săteşti, pentru a putea pătrunde în zonele de unde studenţii ar urma să „extragă” datele importante pentru cercetarea ulterioară. „Un bun echipier este acela care, pe lângă munca obiectivă, poate pătrunde şi în straturile subiective ale muncii la sate, adăugându-şi personalitatea şi gândirea proprie.”

Attila T. Szabó [39] trece în revistă în nr. 1/1938 al Hitel mişcările de cunoaştere a satului maghiar din Transilvania, făcând o istorie cronologică a cercetărilor sociale din acest domeniu, începând cu primele descrieri, din anii 1700, ale vieţii iobagilor, ajungând la perioada de după primul război mondial. Despre căutările din această din urmă perioadă Szabó afirmă că în cele două decenii de statut minoritar al maghiarimii din Transilvania întoarcerea cu faţa la sat a fost naturală, însă „cu accente retorice, copilăreşti, rămânându-se mereu doar la suprafaţă, provocând ironie din partea celor care au văzut soarta crudă a satului sub acest fals romantism”. [40] Lingvistul consideră că atunci când, în anii 1930, această mişcare devenise o modă şi un curent atât în vestul, cât şi în estul Europei, în sânul comunităţii maghiare din Transilvania nu exista nici măcar un singur specialist în ce priveşte cercetarea ştiinţifică a satului. „Diferitele asociaţii de tineret care se ocupă de acest subiect începând cu anul 1928 nu au ca specialişti în domeniu pe altcineva decât scriitori şi ziarişti. Acesta este un fenomen general, de înţeles, însă foarte dăunător: fantezia scriitoricească nu face altceva decât să picteze în culori şi mai vii acele văluri sclipitoare care acoperă adevărurile ascunse ale lumii satului. Astfel, această activitate – de altfel, plină de bune intenţii – ajunge să întârzie şi mai mult formarea unei concepţii realiste asupra satului” – crede Szabó T. Attila. Acesta aminteşte de apariţia promiţătoarei reviste Erdélyi Fiatalok:

„Atunci părea că vin vremuri mai bune în acest domeniu. Însă titlurile prezentărilor de la Seminarul sătesc al Tinerilor ardeleni şi numele lectorilor nu ne conving deloc despre faptul că aceştia au conectat într-adevăr chestiunile discutate de prezentarea intrinsecă a sarcinilor, criteriilor şi metodelor moderne ale cercetării satului”

– se declară dezamăgit de munca Tinerilor ardeleni Attila T. Szabó.

Acesta subliniază faptul că acele concursuri pe care le-au anunţat Tinerii Ardeleni în primii ani de funcţionare aveau tematici mult prea generaliste, iar interesul studenţilor, tinerilor maghiari faţă de aceste concursuri a fost scăzut, ceea ce se datorează nu atât sumelor mici puse „la bătaie” sub formă de premii, cât mai ales faptului că tineretul a considerat că subiectele concursurilor sunt mult prea generale şi abstracte. Szabó aduce ca exemplu de subiect de concurs organizat de Tinerii ardeleni realizarea unei monografii complete (!) a unui sat transilvănean de către un singur student pe parcursul unei veri, ceea ce este, crede autorul articolului, totalmente imposibil. „Aceste absurdităţi pun la îndoială că cei care au organizat concursurile au fost conştienţi de ceea ce cer de la tineretul maghiar nepregătit pentru asemenea muncă de cercetare” – conchide Attila T. Szabó. Acesta aminteşte că, după un an de la oprirea activităţii Seminarului sătesc, Tinerii ardeleni au repornit, în anul 1931, această instituţie, bazându-se pe experienţele anterioare proprii şi pe cele ale sociologilor români. Ca rezultat concret Szabó aminteşte de cercetarea făcută în satul Borşa din judeţul Cluj – rezultatele căreia au fost publicate în studiul lui Imre Mikó, Satul transilvănean şi chestiunea naţională, apărut în cadrul Caietelor săteşti publicate de Tinerii ardeleni –, precum şi de alte două studii publicate în cadrul aceleiaşi serii de publicaţii, Caietele săteşti ale Tinerilor ardeleni, Poporul şi intelighenţia a lui Zsigmond Gyallay-Papp şi Satul şi curentele ideologice a lui Béla Demeter, acestea din urmă rămânând mai mult la nivelul generalităţilor, precum şi de chestionarul Cum să studiez viaţa satului?, al cărui merit autorul articolului din Hitel îl găseşte mai ales în caracterul să inedit. „Din toate aceste lucruri putem concluziona că ideea cercetării satului maghiar din Transilvania a fost propagată în mod conştient prima oară de Tinerii ardeleni. Motivele pentru care rezultatele acestora au fost totuşi relativ modeste sunt, în primul rând, lipsa de pregătire ştiinţifică şi lipsa fondurilor” – consideră Attila T. Szabó, care aminteşte de faptul că, tot din lipsă de fonduri, Tinerii ardeleni au fost nevoiţi să anuleze o cercetare programată în vara anului 1937.

În cadrul acestui periplu al mişcărilor maghiare de cercetăre a satului, făcut de Attila T. Szabó, găsim şi o referire la iniţiativa lui Károly Pálffy de a face cunoscută mai ales preoţilor din satele maghiare transilvănene munca studenţilor români coordonaţi de Dimitrie Gusti, în scopul de a le inocula ideea necesităţii acestei munci. Pálffy a publicat în acest sens articole în revista protestantă Református Szemle şi cea laică Kiáltó Szó prin care insista nu numai asupra aspectelor teoretice ale metodei de cercetare a satului a lui Gusti, ci şi asupra necesităţii de a se organiza într-o comunitate de muncă de cunoaştere şi ridicare a satului a preoţilor reformaţi din Transilvania. [41]

Attila T. Szabó consideră că apariţia revistei Hitel în 1935 şi mai ales reorganizarea acesteia în 1936 au însemnat oportunităţi noi în ceea ce priveşte cercetarea socială a minorităţii maghiare din Transilvania, subliniind activitatea în acest domeniu a doi dintre redactorii Hitel, József Venczel şi Sándor Vita.

„Azi, prin stimulul reprezentat de activitatea Hitel, tot mai mulţi tineri încep să fie preocupaţi de problemele societăţii noastre. (…) Din păcate însă, mare parte dintre autorii care publică în paginile revistei articole cu subiect de cercetare socială, o fac doar sporadic. Hitel ar putea să îndeplinească un rol important în acest domeniu numai dacă ar putea să atragă, printr-o muncă de organizare consecventă, în rândul colaboratorilor săi cât mai multe persoane capabile de o analiză atentă a problematicii sociale”

– consideră Szabó.

Acesta mai aminteşte şi de cercetarea făcută la Băbiu, zona Călata de către studenţi maghiari în vara anului 1936, repetată în toamna anului 1938, despre care nu au apărut însă decât două articole în Hitel, [42] şi ale cărei rezultate nu au fost prelucrate.

Această lipsă de perseverenţă şi de preocupare constantă de situaţia satului transilvănean le-o reproşează Attila T. Szabó şi altor grupări intelectuale maghiare cum ar fi aceea a tinerilor cu vederi de stânga de la redacţia revistei Korunk. Cu toate că primele opere publicistice cu caracter sociografic au văzut lumina tiparului în Korunk, după cum remarcă Szabó, „din păcate şi revista aceasta s-a limitat la a expune teorii generale, în loc să se preocupe de analiza socială făcută îndeaproape”. Lingvistul menţionează doar două studii cu subiect sociografic publicate în Korunk în 15 ani de apariţie. Primul este cel al lui Károly Turnowsky referitoare la viaţa muncitorimii din oraşul Târgu Mureş [43] – calificat de Szabó drept „cam singurul studiu de după război care analizează problematica socială a muncitorimii”. Al doilea este studiul lui György Dezséri referitoare la clasa de mijloc maghiară transilvăneană din perioada interbelică [44], despre care Szabó afirmă că „este înţesat de puncte de vedere străine de cercetarea socială şi plin de generalităţi de care un cercetător sociolog ar trebui să se ferească”. Attila T. Szabó îşi exprimă crezul că sarcina de bază a unui sociolog este de a găsi rezultate cât mai exacte prin studierea îndeaproape a unor „unităţi sociale” (termen utilizat de Şcoala Sociologică de la Bucureşti a lui Dimitrie Gusti) – pături sau clase sociale cât mai restrânse, lucru prea puţin întâlnit în cercetarea socială maghiară transilvăneană interbelică.

În ce priveşte munca de cercetare a satului începută de Tinerii ardeleni la începutul anilor 30 pe urmele scriitorului poporanist din Ungaria Dezső Szabó, fiind inspiraţi de acesta, Attila T. Szabó crede că aceasta are aceleaşi metehne: lipsa de consecvenţă.

„După cum viziunea literară asupra vieţii satului din operele lui Dezső Szabó e plină de exaltare romantică, aşa şi în întoarcerea cu faţa spre sat a intelighenţiei noastre surprindem o lipsă de seriozitate romantic-copilăroasă. (…) În cele două decenii de statut minoritar ale maghiarimii din Transilvania interesul intelighenţiei urbane faţă de sat a avut întotdeauna un caracter copilăros, retoric, înclinat spre generalizări, ceea ce a dus în nu puţine rânduri la critici aspre din partea celor care vedeau situaţia grea a satului în realitatea sa lipsită de coloraturi romantice, dar şi la ironii şi dispreţ din partea celor care manifestau oricum o atitudine ostilă faţă de această intelighenţie urbană”.

Attila T. Szabó ca aduce ca exemplu numărul special al revistei Erdélyi Helikon din 1935, dedicat satului, în care Aladár Komlós îi ironizează pe scriitorii maghiari proveniţi din clasa mijlocie urbană care „imită maimuţăreşte noul stil poporanist”, [45] precum şi articolul lui Gábor Gaál apărut în Korunk, anul X. cu titlul Cronică culturală. Prietenii poporului… [46] Articolul semnat de redactorul şef al Korunk formulează aceeaşi critică aspră, cu puternice accente ironice la adresa noii generaţii de intelectuali maghiari care propovăduiesc „întoarcerea cu faţa către sat”. Gábor Gaál îi ironizează pe „prietenii poporului”, care „au pornit la drum ca cei trei crai de la răsărit să-l vadă pe mântuitor: satul şi poporul”. Gaál consideră însă că această apropiere de sat este falsă, distanţa dintre popor şi intelighenţie rămânând în continuare uriaşă.

„Umblătura asta din jurul satului e în mare vogă azi. (…) Scriitori şi intelectuali, individual sau în grupuri, scriu despre sat, fac anchete, în mod oficial sau semioficial. Sloganele ca «rădăcinile noastre strămoşeşti», «poporul nostru străvechi», «fraţii noştri din sate» sunt la fel de comune ca şi cuvintele de legătură. (…) Prin aceste slogane se încearcă ascunderea adevărurilor dure prin mitizarea satului şi a ţăranului. (…) Lucrul acesta se întâmplă de fiecare dată când nu se recunoaşte faptul că conflictele sociale au ajuns la un nivel la care nu mai pot fi rezolvate. Atunci, când tensiunea a ajunge la un nivel insuportabil, apar aceşti mesageri ai păturii conducătoare, deghizaţi în prieteni ai satului, cântându-i în strună poporului de la sate”

– scrie redactorul şef al revistei Korunk. [47]

Studiul criticat de Attila T. Szabó al lui György Dezséri [48] referitor la clasa de mijloc maghiară transilvăneană din perioada interbelică face o analiză din punct de vedere al ideologiei marxiste a clasei mijlocii maghiare din Transilvania. [49] Autorul descrie cu acurateţe conjunctura în care această clasă mijlocie de după primul război mondial s-a format, oferind o imagine completă asupra metamorfozei societăţii maghiare transilvănene, devenită din naţiune conducătoare o comunitate minoritară a statulul român.

„Din cine era formată clasa de mijloc a Transilvaniei înainte de 1918? Din proprietarii de pământuri, din liberii profesionişti şi din acea armată de funcţionari, în număr de peste 100 000, care avea în sarcină conducerea administrativă şi culturală a acestui teritoriu anexat României. Numărul mare al corpului funcţionarilor publici le-a dat acestora încredere şi conştiinţa puterii lor (…), având convingerea că-şi vor păstra pentru întotdeauna poziţia politică şi economică conducătoare”

– descrie György Dezséri situaţia de dinaintea războiului, adăugând şi că această clasă de mijloc s-a scindat ideologic la începutul secolului 20 prin apariţia unei pături liberale – mai ales datorată emancipării evreimii din Imperiul Austro-Ungar –, care s-a poziţionat împotriva clasei de mijloc conservatoare.

Anul 1918 a luat prin surprindere societatea maghiară din Transilvania, nepregătită de schimbările profunde prin care urma să treacă.

„Clasa mijlocie a fost de-a dreptul anesteziată de aceste schimbări pe care nu le putea concepe şi înţelege. (…) Funcţionărimea maghiară, care până atunci reprezenta statalitatea ungară în Transilvania, primind îndrumare de la Budapesta, în continuare aştepta indicaţii din Ungaria. Cum nu le primea, în primii ani s-a retras într-o pasivitate totală, iar atunci când, după semnarea tratatului de pace [de la Trianon, în 1920], a dorit să revină, era deja prea târziu: poziţiile pierdute nu mai puteau fi recâştigate. Convingerea sa, potrivit căreia administraţia publică românească nu se va putea lipsi de serviciile sale, s-a dovedit a fi greşită şi păguboasă atât pentru funcţionărime însăşi, cât şi pentru întreaga societate maghiară din Transilvania. Prin această atitudine nu numai că a pierdut o mare marte din poziţiile sale, dar a şi accelerat crearea unei clase mijlocii româneşti în Transilvania care a reuşit să blocheze apoi într-o mare măsură formarea unei noi clase mijlocii maghiare în locul celei dispărute. Pierzându-şi locul de muncă, funcţionarul public maghiar – care alcătuia, până în acel moment, marea masă a clasei mijlocii maghiare transilvănene – a devenit inutil în România, neavând altă alternativă decât emigrarea în Ungaria. A început astfel un adevărat exod din oraşele Transilvaniei, care a cuprins şi pături maghiare a căror existenţă nu ar fi fost neapărat compromisă în Transilvania românească”.

Dezséri apreciază că aproximativ 220 mii de maghiari, în mare parte aparţinând clasei mijlocii, au părăsit Transilvania începând cu anul 1919. Acesta aminteşte şi de acea parte – e adevărat, mai mică – a funcţionărimii maghiare translvănene care a decis să rămână pe loc, reuşind până la urmă să se integreze în noul stat. Dezséri îi acuză însă pe aceştia de oportunism:

„După ce că înaintea primului război mondial îşi susţineau sus şi tare maghiaritatea, aceştia au devenit foarte tăcuţi, ba chiar zeloşi în a-şi declina identitatea naţională. Această pătură renunţă să-şi mai înscrie copii în şcolile maghiare confesionale, alegându-le pe cele de stat, mulţi dintre ei prezentând semne evidente ale asimilării, părăsind astfel şi clasa mijlocie maghiară. Împreună cu ei, au intrat în criză şi instituţiile de învăţământ maghiare transilvănene, ai căror elevi proveneau în mare parte din această categorie socială”

– continuă autorul descrierea sorţii clasei mijlocii maghiare. [50]

O altă categorie de maghiari care compuneau clasa de mijloc studiată de György Dezséri este aceea a proprietarilor mari şi mijlocii de pământuri, care a fost practic „nimicită” de reforma agrară. Autorul apreciază că după această lovitură foştii latifundiari s-au refugiat către oraşe, intrând mai ales în politică şi în viaţa bancară.

„Conform vechilor sale tradiţii, această categorie s-a străduit şi a reuşit să se menţină la suprafaţă, erijându-se în rolul de lider al întregii maghiarimi. Într-un timp relativ scurt, pătura magnaţilor care îşi pierduseră baza financiară a pus mâna din nou pe frâiele vieţii politice, clasa mijlocie maghiară constatând cu bucurie că la conducerea organismelor sale clerice, politice şi sociale se află persoane cu nume istorice, găsind în acest lucru un semn al reîntoarcerii la vremurile istorice. Aristocraţia însă nu era preocupată nici acum de interesele generale ale maghiarimii, cu toate că vorbea în permanenţă în numele acesteia. Adevăratul motor al acţiunilor sale era dorinţa de a-şi salva şi recupera averile, în acest scop fiind dispus la orice sacrificii”

– crede autorul articolului din Korunk.

Această aversiune faţă de „aristocraţie” devine dominantă în studiul lui Dezséri în momentul în care acesta descrie rolul băncilor şi al capitalului în viaţa comunităţii maghiare de după primul război mondial.

„Până în 1918 existau două forţe economice care susţineau clasa mijlocie maghiară: latifundiile şi capitalul bancar. Dacă marile proprietăţi de pământuri au încetat, după reforma agrară, să mai susţină financiar clasa mijlocie, rolul băncilor a devenit însă şi mai important, ele adaptându-se la noua situaţie”

– consideră autorul.

Acesta descrie lupta dintre „capitalul bancar budapestan şi cel bucureştean” de după 1918, luptă în care băncile româneşti au încercat să se impună în faţa celor ungare, cu vechi ştate în Transilvania, încheiată cu un „armistiţiu bazat pe internaţionalismul capitalului bancar şi pe interesele de clasă comune ale burgheziei maghiare şi române”. Dezséri consideră în acelaşi timp că profiturile instituţiilor bancare transilvănene au fost împărţite de „burghezii Bucureştiului sau ai Budapestei”, afirmând în acelaşi timp că „transilvanismul” – ca orientare politico-culturală progresistă a societăţii maghiare interbelice – nu este de fapt altceva decât o încercare a clasei mijlocii maghiare de a păstra aceste profituri bancare, „de a-şi păstra ciolanul”. În tot acest timp, crede autorul, ţăranul maghiar plăteşte dobânzi de 30-40 de procente acestor bănci maghiare, în timp ce la alte bănci dobânda este de 15-20%, această politică de cămătărie ducând la sărăcirea unei largi pături a populaţiei maghiare şi pierderea unei părţi importante a averilor bisericilor maghiare transilvănene.

O a treia categorie socială studiată de Dezséri – făcând şi ea parte din clasa mijlocie maghiară – este accea a intelighenţiei liberale, formată într-o măsură importantă din evreimea maghiară emancipată a oraşelor transilvănene şi din maghiarii având profesii liberale. Aceştia au continuat să ducă, pe plan ideologic, o luptă aprigă împotriva aripii conservatoare a clasei de mijloc maghiare, la un moment dat părând că cea din urmă pierde teren prin „repatrierea” în masă a funcţionărimii maghiare.

„S-au format două partide [maghiare în Transilvania]: Partidul Popular, cu vederi radicale [liberale] şi Partidul Naţional, cu ideologie conservatoare. (…) După un an şi jumătate de luptă politică aprigă, liberalii au capitulat, iar Partidul Popular a fost practic absorbit fără condiţii de Partidul Naţional. (…) Ideologia transilvană pare să aibă succes pe toate fronturile”

– descrie Dezséri situaţia clasei mijlocii maghiare din acele timpuri.

Autorul continuă apoi cu anii de relativă prosperitate economică a acestei categorii sociale (1924-1928), prosperitate curmată de criza economică mondială începută în 1929. Dezséri dă un puternic substrat ideologic acestei decăderi economice, afirmând că tensiunile sociale au fost datorate mai ales conflictelor de clasă, clasa mijlocie văzând în muncitorime şi în ţărănimea săracă un duşman de clasă.

„Clasa mijlocie este tot mai măcinată de criza economică, care îi distruge treptat capacitatea de rezistenţă. Membrii acestei categorii sociale nu-şi mai pot trimite copiii la studii în străinătate, de aceea după 1928 apar acţiuni sociale sub deviza „să ne salvăm viitorul!” Tinerii care îşi dau bacalaureatul au ca slogan rămânerea pe pământul Transilvaniei. Începând cu anul 1926, numărul studenţilor maghiari de la universităţile clujene creşte substanţial”

– continuă autorul, după care descrie situaţia politică a maghiarilor transilvăneni, criticând dur Partidul Maghiar, rămas singura formaţiune politică care reprezenta comunitatea maghiară.

Dezséri crede însă că era doar o iluzie din partea conducătorilor acestei formaţiuni politice să creadă că reprezintă deopotrivă interesele aristocraţiei, ale clasei mijlocii, ale muncitorimii şi ale ţărănimii. „Chiar şi membrii micii burghezii au votat cu Partidul Maghiar datorită simplului fapt că nu exista altă formaţiune politică maghiară” – accentuează autorul articolului, care nu crede în sinceritatea afirmaţiilor conducătorilor Partidului Maghiar conform cărora această formaţiune doreşte cu adevărat să coaguleze toate categoriile sociale ale maghiarimii transilvănene.

„Permanenta referire la nevoia unităţii dintre maghiarii aparţinând diferitelor clase sociale nu serveşte la altceva decât la ascunderea adevărului, şi anume exploatarea claselor sărace de către cele bogate”

– conchide Dezséri.

În ceea ce priveşte literatura maghiară a acelei perioade, autorul articolului crede că mulţi dintre scriitori s-au refugiat într-o lume romanţată a romanului istoric, creând astfel imaginea unei Transilvanii medievale pline de cavaleri şi domnitori îmbrăcaţi în straie specifice epocii, aceste povestiri nefăcând altceva decât să falsifice istoria şi să ascundă realitatea. Dezséri îi critică din poziţia ideologului de stânga şi pe acei intelectuali progresişti care caută calea „reînnoirii”, a „reevaluării trecutului”, a „noului spirit ardelean” – adică pe foştii săi „fraţi de arme” din mişcarea Tinerilor ardeleni. [51]

Din seria de articole referitoare la stadiul cercetării sociale maghiare din Transilvania acelei perioade face parte şi acela semnat de Venczel József în revista Hitel, nr. 1/1938.[52] Venczel consideră că această muncă de cercetare, începută cu aproximativ zece ani după încheierea primului război mondial, a ajuns în impas din cauza unui fenomen ciudat: atenţia s-a deplasat treptat de la scopul în sine, de la obiectul studiului, societatea, către modul în care această cercetare trebuie făcută, adică către instrumentul studiului. „Nu cunoaştem nici măcar un singur articol de opinie care să fi discutat pe fond constatările făcute de Gyula Illyés, Zoltán Szabó, Géza Féja, Imre Kovács, Ferenc Erdei şi ale altora, cunoaştem însă o sumedenie de articole care pun în discuţie corectitudinea sau incorectitudinea metodelor folosite de aceşti autori ai binecunoscutelor opere Puszták népe (Oamenii din Pustă), A tardi helyzet (Situaţia din Tard), Viharsarok (Polul frigului), Néma forradalom (Revoluţia mută), respectiv Futóhomok (Nisipuri mişcătoare) şi altele asemenea. Colecţia de date şi realităţile obiective din aceste descrieri sunt puse pe planul al doilea, ajungând în prim-plan abordările subiective, personale. Bineînţeles că nici aceste abordări personale nu sunt lipsite de relevanţă, căci realitatea subiectivă în care activează cercetătorul are un efect evident asupra rezultatelor muncii sale, însă aceste elemente subiective trebuie să rămână totuşi factori de importanţă secundară. Esenţa rămânând acea imagine socială care ni se relevă din aceste opere pe baza datelor şi observaţiilor cercetătorului” – concluzionează Venczel. Acesta constată că cercetarea socială din mediul maghiar are o specificitate aparte, şi anume aceea că atunci când într-un mediu maghiar se vorbeşte de cercetare socială, prin aceasta se înţelege nu atât o metodă de lucru ştiinţifică, academică şi rezultatele obţinute din această cercetare riguros ştiinţifică, ci mai degrabă o mişcare a noii generaţii care vrea să se remarce, de zece ani încoace, cu orice preţ.

„Iar această mişcare este numai într-o anumită măsură una academică, ştiinţifică, fiind mai mult una politică. (…) Mişcarea maghiară de cercetare socială este aşadar o mişcare politică cu puternice accente de etică socială. (…) Autocunoaşterea nu este importantă pentru ea însăşi, ci pentru tot ceea ce rezultă din această autocunoaştere” – constată Venczel, considerând că din aceste motive cercetarea socială maghiară a intrat într-o criză profundă, punându-se în mod serios întrebarea: oare poate fi continuată această muncă de cercetare? „Trebuie să ne oprim aici sau există eventual o ieşire din această situaţie?” – îşi pune întrebarea Venczel, dând imediat şi răspunsul:

„Suntem convinşi că impasul în care a ajuns mişcarea maghiară de cercetare socială este doar temporar, iar ieşirea din acest impas se poate face printr-o schimbare radicală de direcţie: cercetarea socială să nu mai fie pusă în mod direct în slujba scopurilor politice, ci să se îndrepte către o adâncire ştiinţifică. „În acest fel cercetarea socială nu mai poate fi împiedicată din a-şi îndeplini rolul de reconstruire a vieţii naţionale maghiare”

– afirmă Venczel.

Sociologul maghiar dă ca exemplu mişcarea tineretului român de studiere a satului, iniţiată de profesorul Dimitrie Gusti, care „se străduieşte, de un deceniu încoace, să colecteze date pentru o cunoaştere cât mai obiectivă a realităţii sociale.”  Prin comparaţie, în acelaşi deceniu „am putut observa eşecul numeroaselor încercări maghiare de coagulare a eforturilor de cercetare socială, datorat faptului că nu şi-au pus bazele pe terenul solid al ştiinţei, ci pe nisipurile mişcătoare ale politicii” – crede Venczel, convins de faptul că „obiectivitatea ştiinţifică a studierii poporului maghiar va avea infinit mai multe şanse de reuşită decât cercetarea socială făcută cu interes politic”, ştiinţa având credibilitate şi impact real asupra maselor. Venczel îşi exprimă convingerea că societatea maghiară din Transilvania aflată la răscruce nu mai are mult de aşteptat până când vor apărea acei cercetători sociali respectaţi care să studieze problemele reale ale acestei societăţi în mod ştiinţific şi credibil.