„Pușcãrie, spovedanie, scenã de teatru și bordel“
VICTORIA VIOARA
din Zoltán Rostás, Sorin Stoica, Jurnal de cămin, Ed. Curtea Veche, 2008
Iași, Octombrie, 2003
Omul sfințește locul, dacã și locul sfințește sau spurcã omul, dupã caz. O camerã de cãmin e, pe rând, pușcãrie, loc de spovedanie, scenã de teatru și bordel. Este, în cele din urmã, o cumulare de suflete și tensiuni. Vii în cãmin cu ce-ai luat tu din școalã și cu ce ți-a dat casa pãrinteascã — și ea o școalã. Si cum cele douã nu se contrazic reciproc, ajungi în cãmin un om mai mult sau mai puțin complex, dar cu o structurã omogenã. Noua viațã aduce alte curente care te zdruncinã, te revoltã, te cresc.
La primul contact cu cãminul ești un pic dezamãgit de noul „acoperiș“, dar un început îl accepți ușor, ca pe un fatum. Accepți baia așa cum este ea, cu timpul ai chiuveta preferatã și te doare inima când ești nevoit s-o schimbi cu alta mai curatã; camerele toate par la fel, dar, cu siguranțã, a ta va deveni cea mai frumoasa. Noptiera va fi personalizatã cu un suvenir, întotdeauna cu „valoare sentimentalã“, iar în patul de la cãmin vei dormi mai bine ca în cel de-acasã.
Aflându-te, cum am zis, la început, îi accepți cu inima deschisã sau poate cu privirea atentã și urechile ciulite pe colocatari, cãci de ei va depinde un an de zile starea ta de spirit și minunea asta de viațã. În cãminul de la liceu am trãit cea mai frumoasã expe- riențã colectivã de pânã acum. Eram șase fete și mergeam la aceleași filme, citeam pe rând aceleași cãrți, împãrțeam toate același borcan cu zacuscã. Duminicile nu mâncam la cantinã și zãceam în pat de foame. Dacã una descoperea cã, stând ghemuitã pe partea stângã, senzația de foame e mai puțin acutã, ne întorceam toate pe stânga. Fațã de bãieți aveam aceeași atitudine: îi șfichiuiam cu vorba și-i puneam pe fugã cu o singurã cãutãturã. (…)
În primul an de facultate eram pregãtitã sã leg o prietenie la fel de strânsã cu noile colege de camerã, doar cã acestea, fiind mai mari decât mine, trãiau o viațã dezbrãcatã de joc și sentiment. Mi-a luat mult timp sã-mi învãț mâncarea a intra pe gât, stând singurã la masã, în timp ce fetele în jurul meu spalã sau citesc. Am început sã împart lumea în rãi prin natura lor și înrãiți, pe aceștia din urma iertându-i oarecum, cãci riscam sã mã afiliez lor. Unele fete, când se enervau, foloseau anumite expresii, la auzul cãrora mi se fãcea pielea de gãina, iar mai spre sfârșit de an, când mã enervam eu, îmi venea sã zic aceeași expresie, dar de zece ori mai apãsat. Trebuie sã fii tare puternic, încât sã nu te spurce cãminul studențesc! Dar te spurcã, oricum.
În anul doi am nimerit în camerã cu douã studente în anul trei și douã în anul patru. Toate învãțau bine, toate erau fete deștepte, dar cele din anul patru erau de-o obrãznicie rarã: lor li se permitea sã lase vasele nespãlate, paturile nestrânse, sã trânteascã ușa în miez de noapte. Totuși am rãmas detașate, n-am țipat, nu ne-am reproșat nimic, abia dacã ne salutam prin facultate.
Anul acesta am primit cazare în Tudor. Mi-am ales camera 404 fiindcã nu mai era nimeni cazat în ea, și am alergat sã scriu mare OCUPAT pe un dulap care sã aibã, în sfârșit, raf- turi și pe un pat care sã nu mai fie la geam. 404 e la ultimul etaj, pe colț. Încã înainte de a ajunge în camerã, am aflat cã fetele ce-au stat în ea anul trecut au fãcut pneumonie. Încã- perea era într-adevãr jalnicã, dar mi-am zis cã în patru o vom aduce la condiții. S’apoi mai puțin conteazã cât îs de jerpeliți pereții, dacã în preajma ta ai niște fete de treabã. și eu mã rugam ca viitoarele mele colege sã fie așa. Au venit douã de anul întâi și una de anul doi, care și-a mai adus o prietenã ce nu primise cazare. Fetele erau foarte vorbãrețe, se vedea cã iubesc viața și cã n-au nicio grabã în ceea ce privește învãțatul. Când mã duc la școalã le las dormind, când mã întorc — ascultã manele cu ușa deschisã, ca sã creeze atmosferã și la vecini. Nu pot nici sã învãț, nici sã mã odihnesc. E un mediu total nou pentru mine, și nu știu cum sã-l abordez. Din sete de armonie, nu mã revolt. În camera mea, pe patul meu mã simt cã un pui de bogdaproste plouat. (…)
București, Luni, 28 noiembrie, 2005
De opt ani, de când învãț în România, îmi tot car toamnã de toamnã bagajele dintr-un cãmin în altul. Acum, cã am venit la București, un oraș în care nu cunosc pe nimeni cu apartament, mi-am pus problema unde îmi voi lãsa „zestrea“ la sfârșit de an universitar, dupã decazare. Aceastã problemã nu am soluționat-o încã, dar încerc sã mi-o ușurez prin eforturi financiare. Anume din acest raționament mi-am luat un laptop, în loc de un calculator mai mãricel și mai vechi, așa cum se obișnuiește prin cãmine. Dar acest lucru numai mi-a sporit bãtaia de cap, pentru cã vestea s-a rãspândit cu viteza luminii și, de unde pânã acum nu mã vedea și nu vedeam pe nimeni, numai de asearã și pânã azi câțiva bãieți se aratã interesați de persoana mea. Mesajele de admirație, îmi vin prin colegele de camerã, care înțeleg foarte bine situația, dar ar asista cu plãcere la o bãtaie de joc. (Stiți cã existã bãieți al cãror scop în viața de student este sã își gãseascã o fatã prostuțã și cu ceva bani de la pãrinți, care sã le prãjeascã repede cartofii și sã le mai ia câte un pachet de țigãri din când în când? Nu știați? Nici mie nu-mi venea sã cred cã specia umanã e capabilã de o asemenea mișelie, dar astea sunt numai nimicuri.)
Una dintre colegele mele de camerã a lucrat casierițã la Carrefour și a fost destituitã pentru cã a furat douã milioane de lei din casã. Prietenii ei sunt hoți de telefoane mobile și laptopuri din Italia, pe care le vând ușor aici. Acum ei vor sã mã cunoascã. Mã simt de-a dreptul flatatã! E tare trist sã stai „pe nașpa“ într-un cãmin, sã ai colegi de camerã total diferiți, și sã nu te înduri sã-ți schimbi locul de dragul celor 300 de Euro investiți la început, când ești disperat cã nu ai un acoperiș.
Volens nolens, am evoluat pe tãrâmul comunicãrii inter- personale: mediul îmi cere sã renunț la diplomație. Acum sã nu se creadã cã sunt o ființã ieșit din comun de rafinatã și picatã de pe lunã în mijlocul unei cirezi de vaci. Nu vreau sã zic asta, dar evit sã spun în fațã chiar tot ce gândesc. De exemplu, întrebatã fiind de ce îmi încui dulapul atunci când plec la ore, în condițiile în care toate fetele procedeazã la fel, am rãspuns franc: „Dar nu vã cunosc! De ce aș avea încredere în voi?“ Aceastã grosolãnie a fost stimulatã mai mult de intenția vãditã de a mã intimida prin întrebare. Am mai observat cã dacã cineva îți dã de înțeles cã l-ai supãrat, iar tu îți ceri scuze, respectivul se victimizeazã și mai mult. Ai scâr- țâit ușa cu noaptea în cap! Niciun fel de scuze, replicile tãioase îmi aduc mai multã armonie și respect decât politețea. Oare e posibil ca pânã la vacanța de varã sã mã sãlbãticesc?
A tunat și ne-a adunat: E. e studentã în anul al III-lea la Politehnicã, Facultatea de Inginerie Economicã. Muncește în douã locuri și e permanent obositã, de aceea i se pare cã e cea mai chinuitã ființã, cea mai nedreptãțitã și își permite sã fie mereu stresatã; faptul cã nu e mulțumitã de viațã o face durã și foarte egoistã, dar eterna ei obosealã îi mai îmblânzește chipul. Si-a adus un televizor mai micuț și, cum stã la un pat supraetajat, l-a instalat chiar la picioarele ei, în așa fel încât sã se poatã uita numai ea.
C., și ea anul al III-lea, e o corciturã de țigan cu polonez (bunicii dinspre tata), evreu și turc (bunicii dinspre mama). Singurã a recunoscut asta. Ea nu are frustrãri, nemulțumiri, complexe și e mai puțin dificilã. Are un umor cum rar întâlnești, dar e tare superficialã în tot ce face: ea gâdila cu mãtura prin camerã, își calcã bluzele numai în fațã, își aruncã lucru- rile pe unde apucã. Încearcã de douã luni sã se angajeze ca secretarã, dar nu reușește. Sunt sigurã cã acest eșec e cauzat numai de neglijența ei, altminteri e o fatã capabilã.
M. e om pierdut. De 6 (șase!) ani în București, ea este abia în anul al III-lea. Pãrinții cred însã cã în varã va absolvi facultatea. Anul acesta a fost la școalã numai ca sã își plãteascã taxa de reînmatriculare și sã își vizeze carnetul. E într-un cerc vicios: pierzând locul de la buget, acum trebuie sã munceascã pentru a-și plãti taxa, dar muncind pentru taxã, nu mai merge deloc la școalã. Ce-i drept, în ultima lunã, a schimbat trei cafenele, iar la ultima dintre ele a lucrat numai o zi — cea de probã. Sau se pune în gurã cu chelnerițele mai vechi, sau nu duce bacșișul la grãmadã pentru a-l împãrți seara, ci îl bagã în buzunar, iar dupã muncã mai participã și la împãr- țirea celui adunat de alții. Ce-i drept, ea nu crede cã ãsta e un motiv de a fi destituitã, fiind sigurã cã nimeni nu-i observã șmecheria. Totuși, eu cred cã ceilalți observã. Intenționeazã sã meargã la Gigi Becali sau la directoarea de la Oriflame România pentru a le cere sã o sponsorizeze. Pe scurt, M. e cel mai controversat om cu care am coabitat vreodatã. Când merge sã doarmã la prietenul ei, ia și firul de la casetofon. Când terminã banii, ascunde cele douã scrumiere ciordite de la „serviciu“, și e foarte amuzatã cã fetele încep a scruma prin paharele cu apã. Cum se gãsește cineva care sã-i dea o țigarã, scoate și ea, prietenoasã, scrumierele. Acum, de când și-a luat E. televizor, a devenit prietena ei. Mã întreb uneori dacã numele ei n-ar trebui sã fie Cameleoana!
Eu sunt Victoria Vioara, studentã din Republica Moldova. Cel mai mult îmi iubesc numele de familie și familia, în general. Deși nu aș vrea sã îmi jignesc viitorul soț, în caz cã mã voi mãrita, nu admit nici în ruptul capului sã mi se spunã în alt fel decât Vioara (a se citi nearticulat!). Am un spirit critic tãios, dar nu prea critic cu voce tare. Poate de aceea s-a și acutizat în halul acesta. Nu fac probleme de conviețuire, pentru cã nu aduc bãieți în camerã, decât foarte rar și pentru puțin timp — cât sã bea omul un ceai. Fac curãțenie atunci când sunt de serviciu, tac mult. (Ce mai, o bomboanã de fatã!) Problemele se ivesc abia când sunt luatã de bleagã și cãlcatã grav pe coadã. În asemenea cazuri sunt capabilã de o agresivitate nebãnuitã. A se înțelege prin agresivitate enunțarea tuturor relelor care mi-au fost pricinuite și pe care le-am suportat, crezându-se cã nici nu mã afectau. Asta sunt eu, și mi-am acordat spațiu destul.
Marți, 29 noiembrie
O seara frumoasã. M. a plecat la prietenul ei. L. face un duș, dupã care, obositã, cum e, va adormi. C. e plecatã acasã, pentru a fi alãturi de mama ei în timpul operației pe care o va suporta. Eu stau cocoțatã în patul meu supraetajat și redactez. E una dintre puținele teme care îmi face plãcere. Pãcat cã nu merge internetul. Un prieten din Serbia (l-am cunoscut în aprilie la o conferințã studențeascã din Olanda) mi-a trimis o fotografie, pe care nu am reușit sã o vãd dimineața, pentru cã întârziam la școalã pânã se descãrca, iar acum a picat rețeaua. Faptul cã am fost la o conferințã în Olanda, cã am un laptop face din mine o studentã chic în Regie. Faptul cã sunt deja absolventã a Facultãții de Economie și Administrarea Afacerilor din Iași, cã am 23 de ani, dar mai stau în cãmin (loc cumpãrat!), și încã pe spatele pãrinților, face din mine un loser.
E. nu s-a culcat totuși. Aud cum Mircea Radu convinge pe cineva: „El te iubește la nebunie!“ Ce frumos! În seara asta sunt destul de împãcatã. Mi-ar plãcea sã povestesc cu entuziasm despre nebunia și aventurile unei vieți de cãmin, dar demult nu am mai trãit așa ceva. Anul trecut, la Iași, am stat numai cu basarabence. Lucram la licențã și eram mai toatã ziua în facultate, așa cã viața mea de cãmin se rezuma la scurtele nopți de somn cronometrat și permis, atât cât sã nu mã doarã capul peste zi. Cu toate acestea, aveam mult mai multe bucurii: aproape în fiecare sãptãmânã mergeam la cinema, la filme bune; ieșeam în weekend la pizza. Fratele meu, o dulceațã de bãiat, mã vizita cam de douã ori pe sãptãmânã. Ne luam peste picior câte o orã întreagã, dupã care îl alungam sã se pregãteascã pentru bacalaureat. Una dintre fete credea la început cã noi ne certãm, pe urmã s-a prins cã „cearta“ asta ne face multã plãcere amândurora.
La București, studenții din Regie sunt mult mai golani decât cei din Copou și mai puțin educați. Aici lumea se mãsoarã obraznic și nestingherit din cap pânã în picioare, se ceartã în autobuz, e agresivã. Poate astea sunt doar impresii false, reprezentative numai pentru eșantionul din Regie, dar privind în urmã, Iașiul îmi pare acum orașul de cinci stele.
E. a ieșit la o țigarã. Ciudat lucru, la Iași, când îi vedeam pe cei din anturajul meu fumând, cu greu mã stãpâneam sã nu îmi aprind și eu o țigarã. Dar vãd cã aceastã „chemare“ m-a pãrãsit. Probabil dacã ar afla tata cã mã mai îndeletnicesc uneori cu așa ceva, ar face infarct.
A început Secretul Mariei. E. e foarte prinsã de subiect. Tocmai i-a strigat uneia dintre eroine: „Idioato!“ Probabil e o farseurã ce împiedicã fericirea Mariei. Ce sã faci, dacã TV prinde numai Antena 1!
Eu nu am cãlãtorit prea mult prin alte țãri și nu cunosc bine alte culturi. Am totuși o curiozitate: oare noi, românii, suntem cu adevãrat deviant de mincinoși, ipocriți și hoți, sau toatã lumea e la fel? (Îmi permit sã mã încadrez la națiunea românã, pentru cã mi-am depus actele pentru dobândirea cetãțeniei și pentru cã iubesc limba românã.) Existã niște indicatori culturali, descoperiți de Gerhart Hofstede. Printre aceștia se numãra și indicele individualismului/colectivismului. Din analize rezultã cã românii sunt cu mult mai colectiviști decât occidentalii. Totuși, eu cred cã e vorba de un nivel ridicat al spiritului de turmã și, în niciun caz, nu e vorba de colectivism în sensul de cooperare, altminteri ar trebui sã mã îndoiesc de înțelepciunea popularã, care spune: „Sã moarã capra vecinului!“
Îmi pun aceste întrebãri, pentru cã noi, în camerã, nu am reușit sã cooperãm suficient încât sã cumpãrãm o mãturã nouã. Nimeni nu a știut cã E. vrea sã își ia televizor. Nimeni nu a vrut sã contribuie la taxa de 650 de mii pentru conectarea la internet. Nimeni nu spune cã situația din camera asta, a fiecãreia dintre noi, e anormalã. Dacã ai o propunere sãnãtoasã, dacã îl respecți pe celãlalt, ești fraier! Cred cã aceastã atitudine se naște dintr-o nemulțumire profundã. Mulțumesc lui Dumnezeu cã am avut o copilãrie fericitã, altfel nu aș fi avut resurse suficiente sã fac fațã vieții de cãmin și sã îmi pãstrez, în același timp, un dram de omenie.
Aveam la Iași un profesor, Dumitru Zaiț, specialist în management intercultural. Am impresia cã nici el nu era prea mândru de faptul cã e român. Țin minte cã avea un chestio- nar cu întrebãri de genul: Miroase românul a transpirație? Dezbracã românul omul din priviri? E șmecher românul? La aceste întrebãri au rãspuns atât francezi, cât și români. Rezultatele studiului dovedeau cã francezii au o mai bunã pãrere despre români decât avem noi înșine despre noi…
Incredibil! E ora 23.00 și s-a restabilit conexiunea la internet. Nici nu mai speram. Nu mã mai simt singurã! Primul meu impuls a fost sã-i strig lui E. cã a început sã meargã netul! Noroc cã mi-am dat seama la timp cã aș fi fost ridicolã. Asta e numai bucuria mea, la fel cum Secretul Mariei e numai bucuria ei.
Miercuri, 30 noiembrie
Azi e Sfântul Andrei, mâine e 1 decembrie, poimâine e deja vineri! Probabil cã fetele și-au luat o minivacanțã! Camera e numai a mea. Cu o orã în urmã am fost la o prietenã din Moldova, cu a cãrei sorã am fãcut liceul la Iași. M-a invitat la ea sã bem un ceai. Era singurã. Colegele ei de camerã erau la cursurile de masterat și vin abia pe la nouã seara. E atât de mare diferența dintre atmosfera din camera noastrã și cea de la ele. În primul rând, Rodica și Veronica se cunosc din clasa a IX-a de liceu, când au stat în aceeași camerã la Internatul de la „C. Negruzzi“, iar Irina e sora Veronicãi; eu eram pe același palier cu ele. Nu e pic de încordare în camerã, și te fac ușor sã te simți ca acasã. Irina mi-a fãcut un ceai de fructe, m-a servit cu bomboane de la „Bucuria“ și am bârfit câțiva foști colegi, de care nu am mai auzit de ani de zile. Am mâncat și sendvișuri cu cașcaval, deci m-am înfruptat în voie. (De la o vreme îmi permit cam multe în relația cu Dumnezeu. De exemplu, sper ca el sã înțeleagã cã eu nu pot sã beau cafeaua decât cu un piculeț de lapte. Azi la seminarul de SSC, Andreii și Andreele au împãrțit ciocolate, așa cã nu mi-am refuzat plãcerea de a mânca și eu din ele.) Rodica a reușit sã se angajeze la o firmã de resurse umane. Neavând cetãțenie româneascã (toate abia ne-am depus actele, dar dureazã ani în șir pânã o obții), ne e foarte greu sã ne angajãm. Trebuie sã fim genii adevãrate ca sã riște vreo întreprindere/firmã sã se încurce cu noi. La un serviciu într-o bancã nici nu putem aspira, deși Rodica a terminat Bãnci și Finanțe la ASE cu media de 9,70.
Prietenele mele stau în cãmin de familiști, aici în Regie, și e atâta liniște, cã nici Buzz-ul de la Yahoo Messenger nu se aude, și e mult mai curat. În cãminul în care stau eu, în schimb, poți auzi toate genurile de muzicã pe același palier, care, împreunã, alcãtuiesc un fundal sonor înnebunitor. Mi-am pus și eu Bonnie Tyler.
Chatuiesc cu frate’meu de la Iași. El stã la gazdã și vrea sã se mute la cãmin. Si eu prefer nebunia cãminului decât sã vinã o babã și sã îmi închidã robinetul tocmai când mi-a venit, în sfârșit, apa caldã. E rușinoasã setea de economisire a apei calde în România. Cunosc intelectuali, cu salarii destul de mari, dar care fac duș o singurã datã pe sãptãmânã și spalã vasele într-o canã cu apã. În Moldova, deși oamenii sunt mai sãraci, nu se zgârcesc la apã. Sau poate de aceea și sunt sãraci, cã nu știu sã economiseascã…
Joi, 1 decembrie
Tocmai a venit M. A deschis larg ușa de la balcon, deși eu am mãturat și aerisit numai cu o orã în urmã. Acum s-a bãgat în patul lui E. și a dat televizorul la maxim. Cum nu are o gamã variatã de posturi TV, ascultã muzicã popularã la Antena 1, difuzatã în legãturã cu Ziua Naționalã. Nu știam cã e fan al acestui gen de muzicã. Mi-e cam frig, mi-ar plãcea sã o atingã și pe ea rãcoarea primei zile de iarnã și sã închidã ușa singurã. Dar nu prea am șanse…
A coborât și a închis-o! Waw! ce bine. Acum la TV se cântã imnul. Cred cã are loc o ședințã la guvern; comentatorul spunea ceva de sosirea lui Tãriceanu. Îmi vine sã-i spun cã imnul se ascultã în poziția de drepți. Dar nu-mi permit așa o remarcã… Am citit aproape tot Cotidianul, am trecut la Capital și TV tot are volumul la maxim. Ha-ha-ha! Hai sã o fac și eu pe cãpãțânoasa! Am pus un videoclip cu frumoasa Alizee — „La isla bonita!“ Nu a dat volumul mai mic. Am ascultat tot videoclipul și am trecut la lecturã. Dacã mai vine una cu o combinã muzicalã, vã dați seama ce ar fi la noi în camerã — fiecare și-ar folosi propria tehnologie ca sã se simtã bine. Mare-i grãdina Ta, Doamne! Si ce bine era cât am fost singurã și nestingheritã! Ha-ha-ha! O deranjeazã și pe ea volumul, și, fãrã sã-și dea seama, a dat mai încet! Pentru câteva secunde liniștea asta a devenit atât de odihnitoare. Dar a înțeles cã mã simt bine și a dat iar mai tare, sacrificându-și propriile tim- pane! C’est la vie! Ce ar trebui eu sã fac pentru a restabili armonia în camera asta? Adicã nu aspir la mare armonie, dar mãcar sã ne salutãm, sã nu ne facem viața amarã.
Mai devreme am vorbit pe messenger cu o colegã din Iași. Mi-a spus la un moment dat: „Plec, cã mã cheamã mama la masa!“ Mi s-a pãrut cã se laudã pentru o clipã! Dar e așa de firesc sã te cheme mama la masã! Doamne, ce n-aș da sã mã cheme și pe mine acum mama la masã! Nu mi-e foame! Dar sã mã cheme mama. E atât de bunã mama mea. Când mã sunã, râdem întruna de toate trãsnãile! În aprilie, când am vãzut-o ultima datã, mã ținea întruna de mânã, și mie îmi venea sã merg dupã ea dintr-o camerã în alta, numai ca sã nu rãmân singurã.
Nu știu, îmi pare mie, sau ãsta e adevãrul — dar fata asta vrea sã mã înnebuneascã azi! Își face omletã. Si trântește oale, furculițe în cãutarea nu știu cãrui ingredient. Totul pare prea zgomotos. Își prãjește omleta pe holul modulului, dar lasã ușa deschisã la camerã, o umple de „miresme“, dupã care o deschide pe cea de la balcon, ca sã intre aer proaspãt în camerã! I-am sugerat sã închidã ușa de la modul, dar a explodat! Dacã nu-mi convine, sã plec. M-a avertizat sã nu uit cã stau pe nașpa. Problema e cã și dânsa tot pe nașpa stã! Dar de ea administratora știe! Sunt și alte autoritãți decât administratora! Si administratora, la rândul ei, se supune cuiva! Sã merg la acele autoritãți, dacã sunt așa deșteaptã! Am dat înapoi. I-am spus cã nu sunt pusã pe scos oameni în stradã, cã mi-e teamã de Dumnezeu, dar dacã va insista… Cum te poate înrãi viața! Dacã, dupã ce am plãtit 300 de euro ca sã îmi cumpãr locul acesta, m-aș vedea în situația de a rãmâne
„fãrã acoperiș“, sunt hotãrâtã sã le spun alor ei cã fiica lor e abia în anul al III-lea, cã furã bani, cã se judecã, are datorii la bancã pentru a-și lua telefoane performante, datorii la toți prietenii de peste zece milioane, cã acum e cu un tip cu opt ani mai mic, adicã de 17, cã dacã nu mã cred, s-o întrebe pe cea mare, cã ea e la curent cu business-ul surorii mai mici! Poate sã facã infarct, cã nici nu mi-ar pãsa!
Si totuși, mi-e frica de Dumnezeu! Dar dacã mã mai calcã pe nervi, o ameninț cã fac asta! Luni merg la prorector sã-i cer cazare pe undeva. Poate s-a eliberat vreun loc prin Leu! Ce visuri frumoase! Dacã eu reușesc sã termin anul în acest cãmin, în aceastã camera, mã voi felicita cãlduros pentru rezistențã. Ce sã fac?
M. are 25 de ani. Doamne, dã-i un mire ambasador, sã-l amețeascã și sã-l îmbrobodeascã pour toujours în vreo cafenea de-a ei! Sã stea în puf de lebãdã, dar sã plece de aici și sã nu o mai vãd în vecii vecilor. Amin!
Astãzi vine și C. de acasã. Cum ele trei fumeazã, iar țigara îi unește pe oameni, voi intra în rãzboi cu Tripla Alianțã. Mda. Basarabia e mereu perdantã! Bãnuiesc cã existã vreo strategie de comunicare care sã aibã menirea de a împãca, de a ajunge la conștiința nealteratã a omului. Dar eu nu o cunosc și nici nu știu dacã aș avea rãb- darea și talentul necesar. Aș merita trofeul de îmblânzitoare de scorpii. Discuție cu o prietenã de la Iași:
mariana stoica: gata fata ma expediezi?
alegria_zighi2002: nu, de ce sa te expediez?
mariana stoica: atunci zi ceva
alegria_zighi2002: pai la mine e atmosfera încordata
alegria_zighi2002: m. m-a avertizat ca ma spune admin ca
stau pe nashpa
alegria_zighi2002: cica pe ea deja admin a vazut-o și nu i-a spus nimic
alegria_zighi2002: în plus, crede ca nu i-as face un rau blondei…
mariana stoica: de ce te-a amenintat? mariana stoica: te-ai certat cu ea?
alegria_zighi2002: pt ca nu am lasat-o sa-mi foseasca calc alegria_zighi2002: da
alegria_zighi2002: nu a vrut sa puna bani pt conectare – 650000 impartit la 4
alegria_zighi2002: dar acces vrea mariana stoica: fata suna destul de grav mariana stoica: si ce ai de gand sa faci?
alegria_zighi2002: o voi ameninta ca ii sun parintii sa le spun ca-i anu’ 3
alegria_zighi2002: pot sa faca infarct amandoi odata alegria_zighi2002: putin imi pasa
mariana stoica: fata!!!
alegria_zighi2002: te inraieste viata
alegria_zighi2002: adica ea ma da afara si eu ce sa fac? alegria_zighi2002: bineinteles ca voi merge la rectorat sa le spun situatia poate imi dau un alt loc
mariana stoica: da fata ai dreptate nu credeam ca o sa ajunga asa departe
mariana stoica: imi pare rau…
mariana stoica: dar celelalte fete ce zic?
alegria_zighi2002: acum nu e nimeni în cam alegria_zighi2002: dar la noi fiecare zice și gandeste pt el
mariana stoica: nu dar ce zic în gen de comportamentul ei mariana stoica: aha
alegria_zighi2002: doar nu crezi ca i-ar spune careva: „fata, gandeste-te ca victoria a dat 300 de euro pe locul acesta si nu are unde sa stea!
mariana stoica: cat de cruda poate fi viata uneori alegria_zighi2002: ooooo
alegria_zighi2002: si cand te gandesti ca astea sunt nimicuri mariana stoica: da?
mariana stoica: eu le vedeam mari!!! alegria_zighi2002: a fost un accident rutier la slobozia mariana stoica: si?
alegria_zighi2002: sunt familii care au pierdut ambii copii alegria_zighi2002: altii – sotia si copiii
alegria_zighi2002: intra pe www.evz.ro mariana stoica: cati morti? alegria_zighi2002: 16
mariana stoica: mama!!!
Vineri, 2 decembrie
Astãzi, dupã ore ne-am pornit cu Irina într-un cãmin din Grozãvești, unde stau mulți studenți strãini, pentru a face un reportaj radio pe tema diferențelor culturale. Atâta ne-a sucit portarul cã la ce ne trebuie, ce vrem sã întrebãm, de ce nu-i întrebãm pe moldovenii noștri (batã-l norocu’ de accent moldovenesc pe capul jurnalistului din România). Pãi, din simplul motiv cã nu prea existã diferențe culturale între moldo veni și români. Uite tocmai trec doi macedoneni: „Bãieți, ia stați cã fetele astea vor sã vorbeascã cu voi“. Am ieșit cu cei doi bãieți pe pragul cãminului și totul a ieșit așa de stupid. Pãi, la ei totul e ca și la noi. Sunt a zecea generație de macedoneni veniți în România, nimic nu i-a surprins, nimic nu li s-a pãrut ciudat!
Ideea Irinei: sã mergem disearã la un bar din Grozãvești, unde vin mulți studenți strãini negri, exotici, tocmai de care avem noi nevoie, și sã intrãm cu ei în vorbã, poate obținem niște inserturi delicioase pentru reportajele noastre de trei–patru minute! Sã sperãm cã vom fi luate în serios. Vrem ca ei sã discute cu noi relaxat și sã ne comunice lucruri interesante. Dar, cum nu ne prea pricepem la abordat, nu știm ce va ieși. Prin camera mea nimic nou. Abia azi-dimineațã a venit și C. de acasã. Lucram la calculator. La început nu m-a bãgat în seamã, abia când a vãzut cã navighez pe internet, mi-a spus prietenește cã vrea sã punã și ea bani ca sã folosim împreunã internetul, dar discutãm noi disearã. Era grãbitã; cred cã avea vreun interviu de angajare. Îi voi spune cã o las sã foloseascã internetul cât nu sunt eu în camerã; nu trebuie sã-mi plãteascã, dar sã-și foloseascã propriul calculator. Sper cã switch-ul poate fi conectat la orice computer. Laptopul acesta e cea mai mare investiție pe care am fãcut-o vreodatã. Chiar și așa, nu mi-ar pãrea deloc rãu, dacã aș avea încredere în fete, dar când ele pleacã acasã luând firul de la casetofon, ascunzând telecomanda sau scrumierele furate de prin cafenele, de ce aș fi eu fraiera care sã le dea undã verde la calculator?!
Sâmbãtã, 3 decembrie
Asearã nu ne-a ieșit nimic cu reportajul. Erau la o masã câțiva strãini, dar se întrețineau cu o chelnerițã și nu am vrut sã le stricãm șustele. Așa cã ne-am bãut încetișor sucurile, povestind câte în lunã și în stele. Irina e în aceeași zodie cu mama mea și ambele sunt foarte vorbãrețe. Suntem compatibile la nivel de comunicare, ceea ce mã bucurã mult. Nici nu speram cã, venind la București, voi regãsi prietenia ei chiar mai caldã decât la Iași. Aici a fost mâna lui Dumnezeu, pentru cã numai El știa cât aveam eu nevoie de aceastã prietenie.
Când am ajuns în camerã, E. spãla în baie prin întuneric (se arsese becul de ieri). Eu trecusem prin Carrefour și luasem și un bec, așa cã l-am pus la baie. E. s-a scuzat cã uitase sã cumpere bec. Stiam eu, cã în adâncuri, e fatã bunã. M. s-a trezit aproape de prânz. Dacã eu intru în camerã și salut, rãspunde; dacã intrã ea — tace. La fel fãcea și E. într-o perioadã și, ce mi se pare ciudat, eu am bârfit-o atunci pe E. spunând cã salutul e elementar, iar ea a fost de acord! Va trebui sã încetez sã-mi mai expun pãrerile…
Seara
Am fost la cãminul pentru strãini din Obor al ASE-ului! Ce experiențã extraordinarã! Am intrat într-o camerã unde erau fete din Nigeria, Kenya, Congo! Au fost nepoliticos de sincere cu mine. Mi-au spus cã, practic, nici nu se poate vorbi de o culturã românã! Noi nu putem fi deschiși, nu putem avea prieteni. Românii intrã în contact cu ele numai când vor sã afle ce site au folosit pentru un anume proiect, sau mai apeleazã fetele dupã ajutor la împletirea codițelor africane. În rest, stau singure pe un rând întreg și nimeni nu se mai așazã alãturi de ele. Studenții cu cele mai mari note copiazã la fiecare examen. Din pãcate, ãsta e adevãrul! Eu însãmi am pãțit-o: cu mine au început a relaționa noii colegi de la București numai dupã ce m-am bãgat în seamã la un seminar și au vãzut cã nu sunt chiar de lepãdat. În schimb, africancele au admirat profesorii extraordinari și au declarat cã le place tot ce învațã la ASE. Cât privește bucãtãria româneasca, le place mâncarea de mazãre. Dar nu pot pricepe de ce consu- mãm atâta pâine. Am fost diplomatã, spunându-le cã poate am avea multe de învãțat de la ei, dar culturile nu sunt bune
și rele, sunt pur și simplu diferite! Se pare cã au fost de acord cu mine. La sfârșit mi-au și cântat ceva. Faptul cã sunt strãine în România și se simt neacceptate, le face sã fie foarte unite, dar nu știu dacã la fel ar fi și dacã ar învãța toate în Africa. Poate ar fi trebuit sã le întreb despre asta, dar nu mi-a venit în cap la moment. Poor me! Ca sã fac un reportaj bun trebuia sã fi discutat cu tot cãminul, toatã sãptãmânã și sã mai merg și la ASE, sã le cunosc colegii. Dar de unde sã fi știut eu, tânãra pasionatã de diferențe culturale (îmi bat joc de mine, nu mã luați în serios) cã subiectul e atât de complex!
Într-o camerã am dat peste un nigerian singur. L-am luat la interogat. La un moment dat, a intrat prietena lui, tot negresã! Ha! Nu credea cã umblu cu treabã pe acolo. I-am spus cã lucrez la un material despre studenții strãini și am nevoie de niște pãreri. Iar ea îmi pune urmãtoarea întrebare, deloc stupidã, de altfel: „Dar cum ai ajuns anume în aceastã camerã, unde e prietenul meu singur?“ Iaca, am ajuns! Numai dragostea e aceeași pretutindeni!
Duminica, 4 decembrie
De dimineațã am fost cu Rodica la biserica din campus. Acum suntem numai eu și M. în camerã. La 16.00 mã întâlnesc în Unirii cu una dintre studentele basarabence din Obor care locuiește cu o nigerianã și nu se pot suporta nicicum. Nigerianca mi-a spus cã moldoveanca nu suportã sã asculte muzicã și sã vadã înregistrãri de la biserica penticostalã, cã le este imposibil sã conviețuiascã. Moldoveanca lipsea, iar eu nu mai puteam sã o aștept, pentru cã riscam sã nu mai prind metroul spre Grozãvești. Acum mã întâlnesc cu ea pentru a-i afla pãre- rea. Sincer, mie mi-ar fi plãcut sã locuiesc cu negresele. Aș fi aflat atâtea lucruri noi, mi-aș fi îmbunãtãțit mult engleza. În plus, fetele pãreau sincere. Pe mine nu m-ar fi deranjat muzica lor penticostalã, atâta timp cât nu mi-ar fi fãcut salã de rugãciuni în camerã sau nu ar fi insistat cã religia lor este the real one! Cã și eu sunt sensibilã când vine vorba de religia mea.
Seara
Basarabeanca mea nu a venit la întâlnire în Unirii. M-am dus eu în Obor, dar n-am gãsit-o. (Reportajul va fi incomplet fãrã pãrerea celeilalte pãrți implicate în conflictul de convie- țuire.) În schimb, am vorbit cu alte câteva studente, veterane în traiul de cãmin. Pãrerea lor e cã în primii ani de facultate viața de cãmin mai are haz, dar vine o zi când simți nevoia sã ai patru pereți care sã-ți aparținã numai ție.
Vezi si:
Lasă un răspuns