Radicalizare extremistă de dreapta şi radicalizare socialistă în România interbelică

Radicalizare extremistă de dreapta şi radicalizare socialistă în România interbelică

IONUŢ BUTOI*

„Revista română de sociologie”, serie nouă, anul XXVIII, nr. 1–2, p. 87–92, Bucureşti, 2017

ABSTRACT

FAR RIGHT RADICALIZATION AND SOCIALIST RADICALIZATION IN INTERWAR ROMANIA

In his comments on Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc (Eikon, 2015), Emanuel Copilaş states that, regarding the cause of the far right radicalization manifested in the interwar Romania, I share the same historical explanation about fascism as Ernst Nolte. In this concise answer, I explain why this is an unsuitable comparison by summarizing the historiographical perspective I use in the cited volume. Nevertheless, Copilaş’s comments are reopening a debate about how to explain the Romanian fascism.

Keywords: fascism, Ernst Nolte, legionnaire movement, conservatism.

Dintre comentariile privitoare la volumul O microistorie a interbelicului românesc, cel realizat de Emanuel Copilaş intră cel mai mult, alături de acela al lui Paul Cernat, în substanţa subiectelor atinse de cercetarea mea, aducând observaţii critice importante, care obligă la revizuiri şi clarificări, contribuind la redeschiderea dezbaterilor pe fronturi istoriografice cu miză mare. Îi sunt, de aceea, adânc recunoscător pentru atenţia critică acordată contribuţiei mele, cu atât mai mult cu cât, după cum o arată şi el, viziunile noastre ideologice se deosebesc. Emanuel Copilaş, printre alte tematici, abordează, lărgind discuţia dincolo de ceea ce îi oferea cartea recenzată, tema fenomenului radicalizării de extremă dreapta din societatea românească interbelică. Făcând acest lucru, se întreabă de ce contestarea ordinii capitaliste a luat, în România interbelică, o turnură fascistă şi nu  una socialistă? El observă, pe bună dreptate, că nu am dezvoltat o explicaţie completă pentru a răspunde la o astfel de interogaţie, concluzionând, însă, de aici, că aş tinde către un răspuns de tipul celui dat de Ernst Nolte1, conform căruia fascismul a fost o reacţie faţă de bolşevism. Deşi inexactă cu privire la explicaţiile avansate de mine în volumul recenzat, concluzia sa deschide un subiect foarte important: din ce perspectivă putem înţelege mai bine fascismul românesc? Este legionarismul o creaţie a fondului local, o răbufnire a unor tare adânc înrădăcinate în cultura românească, sau este consecinţa unor factori exogeni, o reacţie la stimuli externi?

Citez afirmaţiile lui Emanuel Copilaş: „Ionuţ Butoi pare că privilegiază tipul de răspuns al unui Ernst Nolte, de exemplu, pentru care ascensiunea europeană a fascismului interbelic a reprezentat o reacţie directă la bolşevismul rusesc. La fel, conform lui Butoi, dreapta radicală din România anilor 1930 ar fi reprezentat un produs oarecum firesc, natural, al tăvălugului unei modernităţi abrupte şi deseori incoerente auspra unei lumi rurale funcţionale şi autosuficiente. Apare însă aici un subtil şi deseori nebănuit pericol. Da, fascismul a fost influenţat, fără doar şi poate, de ascensiunea bolşevismului, dar acesta reprezintă doar un element, printre altele (devastările şi transformările produse de Primul Război Mondial, şomajul generalizat, mai ales al foştilor combatanţi, care au dezvoltat o mistică a camaraderiei din timpul războiului, criza economică a anilor 1930, modernitatea disfuncţională cercetată de Polanyi etc.) pentru elucidarea condiţiilor sale de posibilitate. Nici măcar cel mai important. Pe lângă că este inconsistent, un astfel de raţionament ne situează funciarmente pe terenul epistemologic (dacă există aşa ceva) al antisemitismului. De ce? Admiţând că fascismul european interbelic a fost o reacţie oarecum firească la adresa ascensiunii bolşevismului, o exacerbare naţionalistă militarizată a unor societăţi care se simţeau ameninţate atât din interior, cât şi din exterior, admitem de obicei şi că bolşevismul, ideologia la care a reacţionat fascismul, este una internaţionalistă, pusă în practică mai ales de un popor lipsit de conştiinţă naţională şi care ar transforma tocmai acest nou tip de naţionalism în propria conştiinţă naţională globală: evreii. Fascismul, în varianta sa naţional-socialistă, a produs Holocaustul. Ecuaţia este simplă şi, în acelaşi timp, absurdă: fascismul este de fapt opera evreilor bolşevici, care se fac astfel singuri răspunzători de catastrofa istorică abătută asupra propriului popor. Asta fără a lua în calcul că bolşevismul nu a fost nici pe departe un fenomen politic specific evreiesc, deşi a atras, din raţiuni intelectuale şi istorice evidente, numeroşi evrei. Sigur, în Uniunea Sovietică a anilor 1970 circulau teorii conspiraţioniste conform cărora  evreii  mai  bogaţi  at  fi  complotat  în  timpul  celui  de-al  Doilea  Război Mondial pentru a îi ucide pe evreii mai săraci şi a pune în scenă astfel un comerţ de mai mare frumuseţea cu memoria hipertrofiată a victimelor – dar chiar şi menţionarea lor este cu totul superfluă”2.

Sunt întrutotul de acord cu observaţiile lui Copilaş la adresa consecinţelor interpretative reducţioniste ale unei explicaţii istorice de tip Nolte cu privire la ascensiunea fascismului, însă consider că exegetul e inexact atunci când îmi atribuie o astfel de viziune asupra interbelicului românesc. În primul rând, dacă aş fi împărtăşit-o, aş fi apelat în mod explicit la autorul respectiv, integrându-l în discuţia istoriografică a volumului O microistorie a interbelicului românesc. Nu am făcut-o, însă, tocmai pentru că, pe de o parte, explicaţia în sine a lui Nolte mi se pare că introduce o interpretare simplistă care nu se poate susţine. În acest sens, F. Furet a arătat că, deşi bolşevismul şi fascismul sunt „fructele aceleiaşi istorii” (îndeosebi ale Primului Război Mondial) şi că ambele fenomene se „succed, se generează reciproc, se imită şi se combat” şi, chiar dacă bolşevismul are întâietatea cronologică, doar panica faţă de revoluţia comunistă nu poate totuşi explica natura şi noutatea revoluţiei fasciste3.

În al doilea rând, o explicaţie de tip Nolte este în răspăr cu perspectiva sistemului economic mondial pe care o folosesc în carte, înscriind România interbelică în cercul periferiilor capitalismului occidental. Într-un astfel de context, dialectica bolşevism-nazism este mai puţin importantă, deoarece primează sfera de putere regională care avea influenţă inclusiv asupra proceselor economice şi politice ale României interbelice. Cu alte cuvinte, nu atât spectrul vreunei revoluţii bolşevice a alimentat amplificarea mişcării fasciste locale şi, de altfel, nici măcar influenţa filosofiilor iraţionale de care vorbeşte şi Polanyi, ci intrarea în sfera de influenţă   a   Germaniei   naziste.   Cum   afirmam   şi   în   cadrul   colocviului „Excepţionalismul românesc”4, intrarea României interbelice în siajul economiei germane, începând cu anii 1930, a contat mult mai mult în reşaparea regimului carlist în dictatură de tip fascist şi în amplificarea radicalismului extremist de dreapta decât articolaşele de gazetă ale lui Nae Ionescu. Desigur, influenţarea opiniei publice interbelice nu poate şi nu trebuie subestimată, însă există, deja, temeiuri solide pentru a pune pe seama unor factori structurali şi exogeni reorientarea masivă a regimului carlist către un regim antisemit şi autoritarist şi importanţa politică tot mai accentuată a Mişcării Legionare, mai ales în anii 1939–19405.

De altfel, invocarea lui Nolte de către Copilaş a fost cauzată, poate, tocmai de necesitatea unei discuţii critice exhaustive pe tema fascismului românesc, în prelungirea volumului meu. Delimitându-mă strict de viziunea unui „excepţionalism” românesc, care vede legionarismul ca izvorât din cauze strict locale, de pe baze culturale adânc înrădăcinate în cultura românească, probabil  a părut că replic printr-o explicaţie cu privire la nazism, care, în anii 1980, a provocat vii şi deseori polemice dezbateri în istoriografia germană de vest. Subiectul, puternic încărcat şi cu miză mare, predispune la polarizări şi la poziţionări care se exclud reciproc. Geof Ellef observa, analizând peisajul istoriografic german cu privire la nazism din anii 1980, că „interpretarea istoriei moderne a Germaniei a devenit atât de încărcată de semnificaţii mai largi – a fost atât de intens determinată de consideraţii generale intelectuale, morale şi politice – încât poziţionări mai nuanţate sau intermediare sunt extraordinar de greu de apărat”6. În acest peisaj, Nolte nu are o poziţionare nuanţată, exagerând în mod unilateral rolul bolşevismului în apariţia nazismului şi chiar în explicarea crimelelor Holocaustului. În ce mă priveşte, aşa cum am spus, respingând teoriile excepţionalismului românesc, caut cu precădere condiţiile structurale externe şi interne care pot explica apariţia fascismului. Printre cauzele interne se numără, fireşte, şi unele atitudini sociale adânc înrădăcinate, şi cultura religioasă şi politică locală, şi ideologiile, însă rolul acestora este departe de a fi unilateral negativ, în timp ce conţinutul lor este departe de a fi defrişat şi înţeles de istorici, iar importanţa lor pentru deznodămintele tragice ale istoriei e mult supralicitată.

Poate, însă, motivul cel mai puternic pentru care nu dau o explicaţie convingătoare la întrebarea: De ce radicalism fascist şi nu radicalism socialist în România interbelică? este acela că nici nu mi-am propus să răspund la o astfel de întrebare. Faptul acesta nu constituie un merit, ci, dimpotrivă, o carenţă, cauzată, probabil, de aspectul intenţionat polemic faţă de explicaţiile „culturaliste” pe care l-a căpătat volumul meu, legat de chestiunea legionară. O asemenea direcţie merită şi trebuie investigată, preferabil dincolo de stereotipurile istoriografice care reduc chestiunea la „naţionalismul integral” al elitei politice al României ante- şi interbelice sau la supralicitata dihotomie sincronism vs autohtonism. Mult mai importantă, pe urmele aceluiaşi Polanyi, consider că este situaţia care a făcut posibilă o astfel de radicalizare: „A ne imagina că forţa mişcării (fasciste – n.n.) a fost cea care a creat situaţii precum acestea (este vorba de ascensiunea lui Hitler la putere – n.n.) şi a nu înţelege că în acest caz situaţia a fost cea care a dat naştere mişcării înseamnă a rata lecţia excepţională a deceniilor trecute”7.

Nu forţa doctrinară a legionarismului şi nici mistica ciudată a acestei mişcări ne pot furniza vreo explicaţie validă cu privire la România interbelică, ci situaţia socială complexă – condiţie structurală care a făcut posibilă o astfel de reacţie – şi, de asemenea, evoluţiile bulversante din epocă ce au facilitat penetrarea acestei mişcări în alte medii sociale decât cele de provenienţă. Modernizarea disfuncţională şi dislocarea culturală provocate de acest amplu proces rămân, după mine, constantele în cadrul cărora trebuie căutate condiţiile particulare ale cazului fascismului românesc. Printre aceste condiţii particulare aş include, aşa cum am făcut-o şi în carte, folosirea cu relativ succes, de către legionari, a pârghiilor de recrutare şi mobilizare politică noi, foarte „în spiritul vremii” şi adaptate noilor categorii care căutau să aibă o voce în România interbelică (studenţii), a unui mod de organizare aparte care asigura coeziunea mişcării şi putea să dea impresia că membrii ei sunt în stare să ameninţe credibil statu-quoul.

De  altfel,  o  parte  din  „tânăra  generaţie”,  după  cum  se  poate  vedea  în corespondenţa  întreţinută  de  Anton  Golopenţia  cu  prietenii  săi,  se  raporta  la „Gardă” nu din perspectiva discursului şi temelor sale, astăzi privite drept definitorii, ci din perspectiva potenţialului acesteia de a produce o breşă în sistemul politico-administrativ. De ce stânga revoluţionară nu a reuşit să se constituie într-un astfel de vehicul credibil şi atractiv pentru cei care nu mai suportau statu-quoul interbelic este o întrebare ce merită investigată şi care îşi găseşte, probabil, răspuns şi în complicitatea autorităţilor faţă de mişcarea extremistă de dreapta. Totuşi, trebuie amintit cât de volatile au fost graniţele între „stânga” şi „dreapta” în interbelicul românesc şi cât de pestriţ era, în realitate, tabloul ideologic, mai ales în ceea ce priveşte „tânăra generaţie”. Dar, dincolo de capacităţile organizatorice ale legionarilor, cred că lucrul cel mai important din toată această discuţie rămâne tocmai aşteptarea, din partea unor categorii sociale tot mai largi, a unei răsturnări a ordinii naţionale şi internaţionale interbelice. Fără un astfel de fond, ecoul Mişcării Legionare ar fi fost insignifiant.

În fine, spre deosebire de Copilaş, nu consider că bolşevismul este mai cerebral decât fascismul (deşi admit că unele forme de socialism revoluţionar sunt mai „raţionale”), îndeosebi pentru că ambele reprezintă mişcări revoluţionare care bulversează şi agresează profund societăţile, grupurile sociale şi etnice, constituindu-se, pentru a prelua o formulare a lui F. Furet, în adevărate religii seculare.  Legionarismul,  dincolo  de  simbolistica  sa  religioasă  şi  recursul  la „înaintaşi”, era şi este incompatibil cu conservatorismul, ca orice altă variantă de fascism: „fascismul era o tendinţă revoluţionară îndreptată la fel de mult împotriva conservatorismului ca şi împotriva forţei concurente a socialismului”8. De altfel, aceasta explică, printre altele, de ce Mircea Vulcănescu nu avea cum să fie atras de mistica legionară. Pentru el legionarismul, cu ambiţiile sale de a clădi un nou „regat” (sistem) şi un nou om era de un revoluţionarism9 care nu putea decât să-i contrarieze spiritul conservator şi maniera în care vedea „specificul românesc” – contemplativ şi pastoral. Escatologia imanentistă legionară contrazice flagrant escatologia creştină conform căreia nu doar că nu va exista niciun regat al dreptăţii pe pământ în această istorie, ci umanitatea va eşua într-o apocaliptică împărăţie universală a răului. Cu tot materialismul său, acelaşi lucru este valabil şi pentru bolşevism, a cărui încărcătură hiliastă este evidentă.

Comentariul lui Emanuel Copilaş conţine multe observaţii profunde pentru care îi sunt îndatorat, deoarece mă provoacă la reconsiderări şi la reluări ale unor teme atinse în volumul meu. Lărgirea discuţiei despre fascism pe care a operat-o m-a ajutat să-mi identific mai clar propria perspectivă. Atragerea atenţiei asupra clişeelor istoriografice folosite pentru a caracteriza regimul comunist este perfect îndreptăţită. Discuţia critică pe care o iniţiază, pornind de la teza mea conform căreia România modernă a sabotat o lume socială funcţională (cea a satului), mă obligă la reveniri şi revizuiri, deschizând un alt front al unor dezbateri necesare. Atribuirea inexactă a unei perspective istoriografice „noltiste” demersului meu mi-a oferit şansa să-mi explicitez propria viziune şi să deschid o temă foarte importantă, şi anume, să mă întreb cum ne putem apropia de subiectul fascismului românesc. Aceasta, chiar dacă, în (fatalmente) restrânsul material de faţă nu am putut atinge mai profund tema radicalizării de dreapta din interbelic.

NOTE

1 Ernst Nolte este un istoric german care a provocat o dezbatere intensă prin teza sa legată de apariţia naţional-socialismului ca reacţie faţă de angoasa provocată de succesul revoluţiei bolşevice. Vezi E. Nolte, Fascismul în epoca sa. Action Française, Fascismul italian, Naţional-socialismul, Editura Vivaldi, 2009.
2 Emanuel Copilaş, „România interbelică. Noi evaluări”, Revista română de sociologie,
numărul curent.
3 F. Furet, Trecutul unei mari iluzii. Eseu despre ideea comunistă în sec. XX, Editura Humanitas, 1999, p. 178.
4 A se vedea o dare de seamă a evenimentului aici: http://www.cooperativag.ro/exceptionalismul-romanesc/
5 A se vedea, în acest sens, Ottmar Traşcă, subcapitolul „Germania şi «noul curs» în politica externă a României”, din Relaţiile politice şi militare româno-germane. Septembrie 1940–august 1944, Editura Argonaut, 2013, p. 94–116. Până în 1939, România era deja captivă nu doar dominaţiei
economice a Germaniei naziste, ci şi celei geopolitice. Traşcă explică până şi influenţa crescândă a organizaţiei legionare Garda de Fier în sistemul politic românesc „în urma contextului internaţional creat în vara anului 1940, şi nu datorită orientării spre dreapta a forţelor politice din interiorul României”. În O. Traşcă, op. cit., p. 131. Cu privire la „dictatura fascistă” de paradă a lui Carol al II-lea, unii istorici consideră că a reprezentat tocmai o încercare de a împiedica o fascizare reală a României interbelice.
6 Geoff Eley, “Nazism, Politics and the Image of the Past: Thoughts on the West German Historikerstreit 1986–1987”, în Past & Present, nr. 121 (nov. 1988), p. 172.
7 Karl Polanyi, Marea transformare. Originile politice şi economice ale epocii noastre, Ed. Tact, 2013, p. 370.
8 Karl Polanyi, op. cit., p. 371.
9 Mircea Platon arată într-un studiu recent că Garda de Fier nu era o mişcare reacţionară de rezistenţă faţă de modernizarea liberală, ci un proiect competitiv al acesteia, încadrându-se în mişcarea revoluţionară globală care promitea „renaşterea naţională”. Mircea Platon, „The Iron Guard and the «Modern State». Iron Guard Leaders Vasile Marin and Ion I. Moţa, and the «New European Order»”, în Fascism. Journal of Comparative Fascist Studies, 2012, p. 65–90.

BIBLIOGRAFIE

1. BUTOI, (2015), Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Bucureşti, Editura Eikon.
2. COPILAŞ, (2016), „România interbelică. Noi evaluări”, în Revista română de sociologie, numărul curent.
3. ELEY, (1988), „Nazism, Politics and the Image of the Past: Thoughts on the West German Historikerstreit 1986–1987”, în Past & Present, nr. 121.
4. FURET, F. (1999), Trecutul unei mari Eseu despre ideea comunistă în sec. XX, Bucureşti, Editura Humanitas.
5. NOLTE, E.  (2009),  Fascismul  în  epoca    Action  Française,  fascismul  italian,  naţional-socialismul, Editura Vivaldi.

6. POLANYI, (2013), Marea transformare. Originile politice şi economice ale epocii noastre, Cluj-Napoca, Editura Tact.
7. PLATON, (2012), „The Iron Guard and the «Modern State». Iron Guard Leaders Vasile Marin and Ion I. Moţa, and the «New European Order»”, în Fascism. Journal of ComparativeFascist Studies, 1 (2), p. 65–90.

8. TRAŞCĂ, (2013), Relaţiile politice şi militare româno-germane. Septembrie 1940–august 1944, Cluj-Napoca, Editura Argonaut.