Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei. Şcoala gustiană între carlism şi legionarism, Bucureşti, Edit. Curtea Veche, 2012, 411 p., ISBN: 978-606-588-270-6.
Florenţa Lozinsky
An. Inst. de Ist. „G. Bariţiu” din Cluj-Napoca, Series Humanistica, tom. XI, 2013, p. 421–434
În istoria sociologiei româneşti, în dicţionare, în monografii şi studii, Şcoala sociologică de la Bucureşti a fost abordată din perspectiva metodei monografice, a teoriei cadrelor şi manifestărilor, a descrierii campaniilor monografice şi a prezentării celor două monografii: Nerej, un sat dintr-o regiune arhaică şi Drăguş – un sat din Ţara Oltului, prima în coordonarea lui H. H. Stahl, iar a doua în aceea a lui Traian Herseni.
Volumul lui Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei. Şcoala gustiană între carlism şi legionarism, pe care-l consemnăm, plasează, pe de o parte, în fundal, problematicile enunţate mai sus şi, pe de altă parte, aduce în prim plan raporturile Şcolii sociologice de la Bucureşti cu grupările politice interbelice; mai precis, se analizează comprehensiv relaţia dintre omul de ştiinţă şi omul politic, întrucât „această carte se înscrie într-un efort de revizitare lucidă a interbelicului, importantă pentru prezent, nu doar pentru trecut” (p. 7).
Cartea este structurată în următoarele şase capitole: I. Dimensiunea politică a sistemului gustian „Sociologie-Politică-Etică”; II. Institutul Social Român „incubator” al omului politic; Tehnocratul Gusti şi instituţiile puterii în anii ’30; IV. Grupuri în Şcoala sociologică de la Bucureşti; V. Orientări şi reorientări politice ale discipolilor; VI. Naţionalismul gustian – Ştiinţa naţiunii, la care se adaugă o serie de subcapitole care descriu modul de evaluare a autorului şi dorinţa sa de a fi cât mai clar în prezentarea Şcolii sociologice „între carlism şi legionarism”.
Punctele principale ale sintezei se află în numeroasele cărţi de istorie orală despre şcoala gustiană ale profesorului şi sociologului Zoltán Rostás, care compun o veritabilă bibliotecă de reconstituire a Şcolii sociologice de la Bucureşti pe teme şi reprezentanţi. De fapt, la origine, lucrarea lui Antonio Momoc a fost chiar teza sa de doctorat, scrisă sub coordonarea profesorului Zoltán Rostás, cel care, de altfel, semnează şi Prefaţa lucrării.
Discursul lucrării Capcanele politice ale sociologiei. Şcoala gustiană între carlism şi legionarism are mai multe niveluri: unul sociologic, centrat pe scrierile lui Dimitrie Gusti şi ale discipolilor săi, şi un altul de reconstrucţie istorică a faptelor, bazat pe cele mai recente sinteze istoriografice şi pe memorialistică. Aceste două niveluri sunt însumate într-un stil agreabil cu cel al sociologiei politice, constituit din prezentarea grupărilor politice româneşti şi europene şi descrierea atitudinilor politice ale lui Dimitrie Gusti şi ale discipolilor săi: Dumitru Cristian Amzăr, Ernest Bernea, Traian Herseni, Mircea Vulcănescu, Henri H. Stahl, Anton Golopenţia şi Octavian Neamţu.
De la început, sociologia gustiană nu este privită ca sociologie rurală, sociologie monografică a satelor, ci ca un proiect şi o realitate organizaţională, la a cărei timonă s-a aflat constant Dimitrie Gusti, al cărui ideal didactic a fost să-i atragă pe studenţii studioşi spre cercetarea socială, o cercetare pusă în slujba modernizării societăţii româneşti, eminamente rurală în anii interbelici.
Antonio Momoc percepe opera lui Dimitrie Gusti ca pe „un sistem unitar”, în sensul că savantul sociologiei monografice înţelege sociologia în conexiune cu politica şi etica. Sub aspectul biografiei intelectuale şi a profilului de gânditor, Dimitrie Gusti este înfăţişat ca un sociolog european, inspirat de Ferdinand Tönnies şi Émile Durkheim, dar şi de Auguste Comte, de la care a preluat „socio-craţia”, „adică socializarea democraţiei pe bază de personalitate”, întâlnindu-se astfel cu teoria elitelor ca personalităţi sociale a lui Saint-Simon. De asemenea, Gusti a avut afinităţi faţă de Marx, atitudine critică faţă de Weber, l-a respins pe Lenin şi l-a aprobat pe Mussolini, în plan pragmatic fiind adeptul monarhiei sociale ca tendinţă de dezvoltare politică şi economică a societăţii româneşti.
Datorită acestui adevăr doctrinar, „sistemul gustian a fost compatibil de la bun început cu doctrina culturală a lui Carol al II-lea”. Dimitrie Gusti a identificat naţiunea cu ţărănimea, iar „Carol al II-lea se va promova drept apărătorul social al celor de jos, al ţărănimii române”. Dimitrie Gusti l-a şi numit pe Carol al II-lea drept „Regele ţăranilor”.
Institutul Social Român, creaţia organizaţională cea mai importantă a lui Dimitrie Gusti şi a Şcolii sociologice de la Bucureşti, are două perioade distincte de manifestare: cea din prima jumătate a perioadei interbelice, când dezbaterile s-au organizat „deasupra disputelor dintre partidele politice”, şi cea de-a doua, spre sfârşitul anilor ’30, când „conferinţele ISR s-au specializat şi s-au închis pe secţii şi nu au mai cunoscut ecoul public din deceniul anterior”, aceasta datorită politicii carliste a lui Dimitrie Gusti.
Un „produs” organizaţional al Institutului Social Român a fost Legea Serviciului Social. Serviciul social a fost creat „pentru cunoaşterea ţării cu ajutorul cercetărilor monografice asupra tuturor satelor şi oraşelor”. Miza serviciului social a fost „intervenţia culturală la sate pentru cultura sănătăţii, cultura muncii, cultura sufletului şi cultura minţii”. În subordinea Serviciului Social s-au aflat şi publicaţiile „Căminul cultural”, „Curierul echipelor studenţeşti”, devenit din 1939 „Curierul serviciului social”.
Ca om politic, Dimitrie Gusti a activat în Partidul Naţional Ţărănesc, simţindu-se confortabil „în relaţia cu aripa naţionalistă transilvăneană” a acestuia. La nivelul sociologiei politice, discursul lui Antonio Momoc se desfăşoară progresiv şi cumulativ, atât în definirea omului politic Dimitrie Gusti, cât şi a profilului politic diferenţiat al discipolilor acestuia. Au fost radiografiate şi grupurile politice din anii ’20 şi ’30, într-o viziune bine documentată, atât pentru politicile româneşti, cât şi pentru cele europene. Ni se dezvăluie şi competiţia dintre Carol al II-lea şi Mişcarea Legionară, în care regele recurge la dictatură pentru a bloca ascensiunea acesteia. În acest context, politica rurală a lui Dimitrie Gusti a servit „interesele politice şi de imagine ale monarhiei”. Discipolilor lui Dimitrie Gusti, Antonio Momoc le consacră câteva biografii bine realizate, din care aflăm că acţiunile lor au fost călăuzite şi de multă pasiune în „disputele culturale şi ideologice ale vremii”.
Lucrarea pune accent pe situarea Şcolii sociologice de la Bucureşti în context social şi politic şi ne înfăţişează „naţionalismul gustian” cu expresia lui sociologică: „ştiinţa naţiunii”. Acesta este prezentat astfel: „Naţionalismul lui Dimitrie Gusti, Octavian Neamţu şi Anton Golopenţia, angajaţi în cadrul Fundaţiei Culturale Regale după 1934, nu este unul antisemit sau xenofob. Aceşti sociologi insistă pe cultivarea etnicului românesc cu accent pe tradiţia populară, pe limba română curată extrasă din cultura orală şi pe istoria naţională a marilor personalităţi care îl prefigurau pe voievodul Carol al II-lea. Naţionalismul gustian ajunge la sfârşitul anilor ’30 instrument al propagandei regelui Carol al II-lea” (p. 348).
În cele din urmă, deşi a făcut politică, sprijinindu-l pe Carol al II-lea, imaginea ultimă a lui Dimitrie Gusti în viziunea lui Antonio Momoc este cea a unui „tehnocrat”, care a susţinut educaţia „la sat pentru construcţia armonioasă, organică a naţiunii române”.
Sub aspect ştiinţific, lucrarea lui Antonio Momoc este utilă nu numai pentru perspectiva veridică pe care o oferă asupra raportului dintre omul de ştiinţă şi omul politic în Şcoala sociologică de la Bucureşti, ci şi pentru că ea se constituie într-un reper pentru investigarea raportului dintre ştiinţă şi politică prezent în întreaga sociologie românească, atât în perioada comunistă, cât şi în cea postcomunistă.
Vezi si:
- Regele taranilor. Gusti si MONARHIA SOCIALA
- “Capcanele politice ale sociologiei interbelice” la emisiunea lui Dan C. Mihailescu, Omul care aduce cartea
- Recenzie Paul Cernat la volumul “Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Scoala gustiana intre carlism si legionarism”
- Book review: Antonio Momoc, The Political Snares of Interwar Sociology: The Gusti School Between Carlism and Legionarism
Lasă un răspuns