Recenzie Paul Cernat la volumul „Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Scoala gustiana intre carlism si legionarism”

Sociologia lui Dimitrie Gusti 

PAUL CERNAT

Romania Literara

Sociologul Antonio Momoc (n. 1978) e un tînăr universitar cu formaţie multiplă. Discipol de elită al lui Zoltán Rostás, a publicat de curînd un studiu excepţ ional, aflat în siajul vechilor şi susţinutelor preocupări ale celui din urmă pentru istoria şcolii Gusti, iar backgroundul multidisciplinar a prins bine cercetării sale. 

Cu un titlu acroşant ce aminteşte cartea de succes a lui Lucian Boia despre elitele intelectuale interbelice, volumul de faţă – la origine o teză de doctorat – este prima istorie realizată din unghiul condiţionărilor politice a şcolii de la Bucureşti şi a proiectului gustian de modernizare a satului. Şi, totodată, o istorie instituţională a interbelicului autohton şi a derivelor sale autoritare.

O carte în care claritatea şi seninătatea discursului se aliază cu o informaţie de primă mînă şi cu o dicţiune a ideilor ce indică nu doar un expert, ci şi un autentic intelectual critic.

Alegerea şcolii gustiene se dovedeşte relevantă atît ca principal laborator de formare a elitelor tehnocratice în vederea reformei sociale, cît şi ca indicator al evoluţiei politicilor publice în interiorul noului stat naţional (e.g. „Gusti şi-a propus profesionalizarea clasei politice cu ajutorul specialiştilor participanţi la prelegerile publice de la ISR, Institutul Social Român constituindu- se, în anii ’20, ca un «incubator» cu funcţii de formare şi modelare a oamenilor politici gata să preia în actul administrativ sectoare din diferite domenii şi să le reformeze”). Un stat naţional-liberal aflat, după Marea Unire, în faţa unor provocări greu surmontabile: pe de o parte, nevoia unificării culturaladministrative a unor teritorii cu tradiţii, compoziţii etnice şi clivaje sociale majore; pe de alta – handicapul unei clase ţărăneşti în cea mai mare parte subdezvoltate şi analfabete, care dădea majoritatea etnică românească. Lucrurile se vor agrava după Marea Depresiune din 1929 în condiţiile ascensiunii fascismelor europene şi ameninţării pericolului sovietic de peste Nistru. Autorul observă că, pe fondul compromiterii democraţiei „plutocratice”, marea bătălie politică din România anilor ’30 se va da nu între „naţionalişti” şi „internaţionalişti”, ci între naţionaliştii „moderaţi” şi cei „radicali”, mai precis – între adepţii Sistemului (ai monarhiei constituţionale) şi cei antisistem ai „revoluţiei legionare”, între adepţii „Salvatorului” Carol II şi cei ai „Salvatorului” Codreanu. Mergînd înapoi pe firul istoriei ideilor, Antonio Momoc urmăreşte atent formaţia universitară a lui Gusti în Germania împăratului Wilhelm al II-lea şi a cancelarului Bismarck („inventatorul” statului social, conceput de el ca proiect conservator de susţinere a Monarhiei împotriva socialiştilor…)

Atît mediul german de la finele secolului al XIXlea, cît şi modelele intelectuale – de la Wundt şi Durkheim la scientismul mesianic al lui A. Comte şi Saint-Simon – îşi pun definitiv amprenta pe gîndirea celui care, în 1907, coresponda cu prietenul său Caragiale pe tema răscoalelor ţărăneşti, exilatul berlinez sfătuindu-l – surprinzător? – să nu accepte un post de docent la Universitatea din Berlin ci să se întoarcă în ţară… Despre discreta „germanofilie” a lui Gusti a scris, deja, Lucian Boia; Momoc nu o exagerează, insistîndpe nonpartizanatul ecumenic al profesorului (apropiat ulterior de naţional-ţărănişti) şi pe indiferenţa programatică faţă de opţiunile politice ale colaboratorilor, cîtă vreme rămîn fideli programului de reformă rurală. Pentru prima dată, sistemul gustian este examinat în toate articulaţiile ideologice şi filozofice, ca „sociologia militans” şi „ştiinţă a naţiunii” animată de un ideal etic. Elitist şi de un interdisciplinarism totalizant, centrat pe „ridicarea ţărănimii” şi orientat „de sus în jos”, dar fără a exclude parteneriatul cu ţăranii, el are un caracter iluminist-pedagogic marcat, rezultatele sale servind drept know how în vederea acţiunii guvernamentale. Cu trecerea timpului, „voluntarismul” lui Gusti va căpăta un caracter tot mai conservator şi mai militarizat, orientat în vederea ingineriei sociale prin optimizarea fizico-morală a maselor ţărăneşti. Nu numai istoria şcolii sociologice de la Bucureşti şi a instituţiilor pendinte este însă studiată cu sagacitate şi acribie, de la „etapa cercetărilor monografice şi a ajutorului social”, trecînd prin programele de „dezvoltare comunitară şi intervenţie socială” inspirate de cooperatismul danez şi austriac (anii ’20) spre „etapa unui control din ce în ce mai centralizat al muncii culturale” (1934-1938) şi, în final, spre „ingineria socială” (1938- 1939, o dată cu elaborarea Legii Serviciului Social), ci şi evoluţia sistemului politic românesc, pe urmele demersurilor lui Stelu Şerban şi Irina Livezeanu. O menţiune specială merită analizele strategiilor de PR politic ale lui Gusti şi Carol II, dar şi ale Mişcării Legionare. Precaut în a da credit interviurilor acordate lui Zoltán Rostás de supravieţuitorii şcolii monografice (grijulii faţă de imaginea lor…), autorul le confruntă mereu cu articolele şi intervenţiile lor din epocă, pe baza unei defrişări laborioase a presei şi arhivelor interbelice. Comunicarea politică se află, oricum, permanent în atenţie, dată fiind competiţia propagandistică dintre „tehnocraţia” carlistă şi „moralismul” mistic al legionarilor pentru cîştigarea ţărănimii şi a tineretului naţionalist. Potrivit lui Momoc, „Mijloacele de comunicare politică prin care Monarhia lui Wilhelm al II-lea – statul social german – se legitima ca asigurator al populaţiei defavorizate ca urmare a procesului modernizării îi servesc lui Gusti ca surse de legitimitate a unei Monarhii care intervine social. Monarhia lui Carol al II-lea în anii ’30 este construită prin şcoala gustiană ca un regim absolutist iluminat de autoritate socială, mai degrabă decît un stat de drept social cu regim democratic”. Impecabile prin acurateţea argumentaţiei neafectate de accente moralizante sunt evaluările raporturilor dintre şcoala Gusti şi statul liberal (y compris moştenirea haretistă, continuată de ministrul Constantin Angelescu), dintre Şcoala Gusti şi grupul Criterion sau dintre şcoala Gusti şi Mişcarea Legionară, ca şi radiografia electorală a votului „împotriva clasei politice” din 1937, toate – doldora de observaţii sociale relevante. Dar mai ales analizele privind istoricul relaţiilor dintre Gusti şi „monarhia socială” a lui Carol II, erijat drept „rege al ţăranilor”. Pe o diagramă ce măsoară, la un capăt, apropierea ideologică de Legiune, iar la celălalt – apropierea metodologică de profesor sunt studiate „cazurile” principalilor reprezentanţi ai şcolii gustiene: D. C. Amzăr (liderul grupului legionar antigustian de la revista Rînduiala), Ernest Bernea (adversar al monografismului de pe poziţiile etnologiei şi legionarismului), Traian Herseni (legionarizat vremelnic, dar fără să trădeze concepţia sociologică a lui Gusti), Mircea Vulcănescu (aflat la jumătatea distanţei între Gusti şi Nae Ionescu), Henri Stahl (austromarxist debitor în tinereţe lui Iorga şi Gherea), Anton Golopenţia (adept al unei sociologii moderne, puse – neutru – în slujba statului, nu a „naţiunii”) şi Octavian Neamţu (cel mai fidel concepţiei gustiene).

Urmărindu-le traiectoriile politice, autorul insistă oportun pe eclectismul opţiunilor ideologice, subliniind că – excepţie făcînd cei de la Rînduiala – e impropriu să vorbim despre grupuri constituite. I se poate, cel mult, reproşa lui Momoc, alături de o supralicitare a influenţei Legiunii, selectivitatea… elitistă, numai elevii gustieni de prim-plan beneficiind de studii de caz. Interesantă e atitudinea lui H.H. Stahl, rezervat în a vorbi, la bătrîneţe, despre implicarea sa vehementă în elaborarea şi implementarea Legii carliste a Serviciului Social…

Autorul are dreptate să observe că Dimitrie Gusti – afin poporanismului antebelic şi conservatorismului social – nu s-a arătat interesat de stimularea unei clase de mijloc urbane, ci doar de a uneia rurale, prin formarea unei elite devotate ţărănimii. De altfel, pentru cei mai mulţi intelectuali autohtoni, naţiunea română era identificată, romantic, cu satul. Elocvent în cel mai înalt grad este modul în care Gusti se va pune în slujba directă a lui Carol, devenind principalul său legitimator intelectual şi beneficiar privilegiat al politicii „monarhiei sociale”. Privită prin prisma experienţei proiectelor ceauşiste cu care se aseamănă în destule privinţe, Legea din 1938 prin care satul era pus în slujba statului autoritar pare azi repulsivă, în acord – inclusiv – cu bio-politica fascistă. Ea viza, între altele, „ridicarea” ţărănimii prin disciplinarea militară a populaţiei, inclusiv a intelectualilor şi funcţionarilor trimişi să lucreze în folosul comunităţii. Nu-i mai puţin adevărat însă că a reprezentat, în condiţiile date, şi un proiect articulat, generos şi ambiţios de modernizare socială a ruralului, o ultimă tentativă de a contracara, cu armele naţionalismului mesianic, extremismul xenofob al Legiunii. „Capcanele” în care iniţiatorul său a căzut sunt „capacanele istoriei” înseşi, iar marile reuşite ale şcolii gustiene, ca şi eşecurile sale oferă teme de reflecţ ie serioase, unele – de stringentă actualitate.

Novatoare ca perspectivă, dar de un echibru clasic, Capcanele sociologiei interbelice e o sinteză de prim-plan, un must pentru oricine va dori să reviziteze istoria culturală şi politică a României interbelice.