,,Martor. The Museum of Romanian Peasant Anthropology Revue”, nr. 18/2013 ,,Remembering Childhood”, 190 p.
Nicoleta ROMAN
Sociologie Românească, nr. 1-2/ 2014
În ultimii ani, istoria copilăriei româneşti a făcut paşi importanţi înainte, reuşind să acopere goluri asupra multor domenii şi perioade. Indiferent că vorbim de o abordare istorică (Maria Magdalena Szekely, Luminiţa Dumănescu, Ramona Caramelea, Cătălina Mihalache, Nicoleta Roman) etnografică şi etnologică (Adina Hulubaş) sociologică (Livia Coroi) sau pur şi simplu de dezvăluirea unor memorii, progresul este vizibil, iar el a fost încontinuu încurajat de realizarea unor manifestări ştiinţifice şi expoziţii tematice. În urma acestora rămân mereu rezultate utile: volume, cataloage (Muzeul Naţional Cotroceni, Muzeul Naţional de Istorie, Arhivele Naţionale ale României) sau numere de revistă special dedicate. Acesta este şi cazul revistei ,,Martor”, a Muzeului Ţăranului Român, care, la finalul anului 2013, a reunit contribuţii semnificative într-un număr intitulat ,,Remembering Childhood”, una din modalităţile de încheiere a şirului de expoziţii pe această temă alături de lansarea muzeului virtual al copilăriei.
Având-o în faţă, revista ni se deschide structurată în 3 secţiuni: 1. (Auto)etnobiografii ale copilăriei contemporane; 2. Urme vizuale şi mărturii orale şi 3. Muzeologia copilăriei, fiecare cu câte 4 studii. În plus, cele 2 introduceri, semnate Ioana Popescu şi Simina Bădica punctează demersul. Prima se inspiră din prelegerea susţinută de Herta Müller cu ocazia câştigării Premiului Nobel pentru Literatură în 2009, pentru romanul ,,Îngerul Foamei” şi intitulată Every word knows something of a vicious circle. Un premiu pentru un roman despre deportarea germanilor în lagărele de muncă din URSS este un pretext pentru scriitoare de a discuta prin intermediul unui obiect ales (batista) trecutul familial şi experienţa sa cu regimul comunist. Întrebarea pe care mama sa i-o punea adesea: Ai o batistă? era o modalitate de păstrare a unei legături afective, dar mai ales o pregătire pentru un viitor plin de suferinţe. O pavăză şi un refugiu pe care familia îl oferea simbolic membrilor săi. Lăsând în urmă această semnificaţie ce ni se pare esenţială şi nepunctând clar contextul, Ioana Popescu găseşte batistei altele: adunătoare a unor ”comori” ale copilăriei, un instrument de mascare a neliniştii personale etc. Întrebarea care se naşte în subsidiar şi pe care Irina Nicolau – de care aminteşte autoarea studiului – o întrevedea este legată de supravieţuirea obiectului, fie şi ca accesoriu. În contemporaneitate, din punct de vedere igienic şi-a găsit înlocuitor, dar rămâne un companion al durerii şi morţii în aceeaşi linie a rândurilor scrise de Herta Müller pentru că ea, batista, se mai poate întâlni, după cum observa şi Ioana Popescu, numai cu ocazia înmormântărilor şi atât. Caz în care credem că un obiect plasat într-o memorie a copilăriei, o vârstă a începuturilor, devine unul al semnalizării unui sfârşit. Orice metamorfoză la acest nivel are nuanţe care ţin de bagajul cultural şi personal al fiecăruia, dar care arată supravieţuirea la nivel colectiv a acelei dimensiuni privite de toţi ca esenţială. Simina Bădică ne prezintă, pe scurt contribuţiile şi dialogul care se crează între ele pentru că toate aduc în prim plan copilării tratate ca studii de caz. Însă, nu există o privire de ansamblu asupra lor care să arate în ce chip se definea, în cele din urmă, copilăria pornind de la o secvenţă la alta.
Prima secţiune începe cu studiul Mihaelei Precup asupra albumului de familie din România comunistă, despre care afirmă că trebuie privit mai mult decât un produs al unui exotic balcanic. Discuţia porneşte de la albumul de familie personal, care include 2 generaţii atât de diferite (bunicul din elita comunistă şi părinţii anti-comunişti), dar la care asociază alte două fotografii ale unor personalităţi (Cornel Chiriac şi Elisabeta Rizea). În mod paradoxal, vocile libertăţii împart acelaşi spaţiu cu reprezentanţii represiunii prin prisma unor agenţi comuni: admiratori ai primilor şi copii ai celor din a doua categorie. Aceasta pare a fi singura legătură dintre fotografii, deşi mult mai util nouă ne-ar fi fost o discuţie asupra unor albume de pe un acelaşi palier al încărcăturii afective, al concepţiilor şi principiilor de viaţă pentru că ele reprezintă locuri destul de comune ale memoriei pentru cei care au trăit în perioada comunistă. Creşterea în prezenţă a fotografiilor color, după 1989, reprezintă un câştig calitativ, dar şi o scădere a sentimentului intimităţii, o diminuare a nostalgiei şi idealului pentru că, surprinzând culoarea, ai mult mai pregnant defectul. Mihaela Precup arată că în perioada comunistă oamenii ,,erau rupţi de lume”, fapt adevărat printr-o alegere politică, dar asta nu i-a împiedicat pe unii (precum tatăl ei) să asculte Europa Liberă, găsind legătură motivaţională sau pe alţii să ignore ,,petele negre” şi să idealizeze un regim. Studiul Iulianei Dumitru se opreşte asupra staţiunii 2 Mai, loc al copilăriei unde a început să muncească de la vârsta de 12 ani în restaurantul părinţilor. Perspectiva asupra spaţiului este una dublă: cea a unui localnic, dar şi a unui turist, ajuns astfel prin migrarea spre oraşul cel mare, capitala. Din păcate, incursiunea în istoricul staţiunii este prea mare în dauna consideraţiilor persoanale şi reflecţiilor asupra propriei copilării.
Cristina Bezzi îşi propune să demonstreze existenţa unei discrepanţe între descrierea oficială a fenomentului copiilor ,,lăsaţi în urmă” de părinţii plecaţi la muncă în străinătate şi realitatea trăită a acestora. Cercetarea ei de teren s-a desfăşurat pe 2 zone: Moldova românească (satele Buruineieşti şi Liteni şi oraşele Roman şi Iaşi) şi Borşa Maramureşului, alese pentru că au un nivel ridicat al migraţiei, dar şi pentru că implică un adevărat caleidoscop al greutăţilor financiare şi familiale. Discursul oficial legat de aceşti copii stigmatiza părinţii şi crea imaginea unui abandon prelungit, voluntar şi premeditat; o altă formă de părăsire a familiei aplicată perioadei contemporane. Principala diferenţă pe care autoarea o găseşte între copiii acestor zone este că cei din Borşa suportă mai bine distanţa, putând conta pe integrarea în familiile extinse şi pe un mai mare spirit de solidaritate. Totuşi, chiar dacă aceşti copii au acest avantaj sau păstrează legătura (chiar şi via internet) cu părinţii lor făcând viabil conceptul de ,,transnational motherhood”, tot rămâne adevărat că ei se maturizează mai repede, că devin din fraţi părinţi sau muncesc în plus, punând punct copilăriei lor odată cu plecarea adulţilor/adultului. Şi, atunci, discursul oficial nu mai rămâne atât de încărcat pe stereotipii, ci poate o reducere la esenţa actului pentru că părinţii – conştient sau nu – îi dau copilului un alt rol în familie decât cel tradiţional acceptat.
Pătrundem în a doua secţiune cu articolul Melindei Blos-Jáni dedicat filmului şi modului în care acesta reuşeşte să se insinueze în anii 1945–1989 în spaţiul privat. Categoriile analizate sunt cele ale creatorului şi al utilizatorului de film, pornind de la teoria lui Richard Chalfen conform căreia albumele şi filmele de familie reprezintă o lume construită şi care nu poate fi înţeleasă decât prin prisma simbolurilor şi contextului. Convenţiile colective primează adesea în faţa iniţiativei individuale. Dar, făcând o comparaţie cu studiul anterior al Mihaelei Precup ne întrebăm dacă, în trecerea de la o generaţie la alta (bunic – părinţi – nepoţi) poate apărea o detaşare parţială sau se continuă preluarea unor tipare. Când şi cu ce ocazie se produce ruperea? Articolul are 2 studii de caz: familia Haáz, în care 2 generaţii îşi păstrează interesul pentru lumea artistică în mişcare: Sándor senior pentru folclor şi dansuri populare, iar Sándor jr. pentru muzică. Primul a realizat filme de amator atât pentru familie cât şi ca documentare a muncii sale, în timp ce al doilea a căutat să transforme un hobby într-o profesie prin intermediul unui mentor, Ervin Schnedarek. Diferenţele între tată şi fiu nu apar atât de mult subliniate, cum ne-am aştepta, ci se dă un spaţiu mai mare legăturii cu fondatorul Cineclub. Schnedarek şi-a dezvoltat cariera pornind de la instruirea unor profesionişti precum cameramanii într-un domeniu necesar propagandei comuniste ştiind cum să folosească o poziţie bine obţinută pentru a dezvolta cinematografia de limbă maghiară din România. O abordare comparativă extrem de utilă avem din partea Danei Mihăilescu, specialist în studii anglo-americane, care pune în oglindă două expoziţii din Paris dedicate copilăriei evreieşti cu două proiecte pe acelaşi subiect. C’étaient des enfants. Déportation et sauvetage des enfants juifs à Paris şi Au Coeur du Génocide. Les enfants dans la Shoah deşi au mers pe aceeaşi linie didactică recunoscută de autoare şi inspirată de iniţiativa lui Serge Klarsfeld, datorită organizatorului (primăria, respectiv Mémorial de la Shoah) nu au putut avea decât o abordare diferită din punct de vedere expoziţional. Au reuşit însă să redea solidarizarea unei comunităţi etnice, dar şi pe cea care depăşea graniţele rasiale impuse de doctrina lui Hitler. Pentru Franţa, anul 1941 a adus primele separări în rândul familiilor evreieşti, plecarea bărbaţilor fiind resimţită şi redată de copii în amintirile lor. Din acel moment începe să dispară ideea de cămin şi se conştientizează că nu le mai rămâne decât un spaţiu locuibil, al supravieţuirii, dar nu al fericirii. În Olanda anului 1942, Anne Frank realiza acelaşi lucru, transformând mental ceea ce va fi cunoscut ca Anexa în adevăratul ei cămin pentru că întreaga ei familie era acolo, cu ea. Propaganda şi războiul în sine au dat familiei conotaţii negative, creând ierarhii între etnii şi popoare, iar copiii evrei, ca şi cei ţigani stăteau în calea păcii la fel cum superioritatea germană nu lăsa loc de un mai bine pentru alţii, precum ruşii, ungurii sau românii. Recuperarea familiei pierdute, atât în sens larg (de neam) cât şi în sens restrâns, a devenit motorul din spatele celor 2 proiecte amintite de Dana Mihăilescu şi iniţiate de Golda Tencer în 1998, respectiv de Jeffrey Wolin în 1997. Ceea ce trebuie remarcat este faptul că primul nu este doar atât, ci şi o reconstituire a Poloniei de dinainte de război, ţară care are similitudini de destin cu poporul evreu, cunoscând (re)împărţiri şi dispariţii de pe harta Europei. Ea este reamintită prin fotografii, cărţi poştale şi însemnări din prisma vieţii cotidiene a evreilor: în piaţă, ducându-se la şcoală, la cumpărături etc. Al doilea aduce un plus, o extindere a privirii, făcând, într-adevăr, posibilă ideea de funcţie transnaţională a memoriei Holocaustului. Între cele două categorii de furnizori (creatori şi deţinători) există o legătură de sânge, dar şi de trăire afectivă, ultima neîntâlnindu-se în cazul albumului din perioada comunistă discutat de Mihaela Precup, unde generaţiile nu converg din punct de vedere al sentimentului faţă de un regim. Artefactele ne apar în 3 categorii (preHolocaust, din perioada Holocaustului şi postHolocaust), dar observăm că cele din primele două transmit o oarecare bunăstare şi atmosferă pozitivă, care ar trebui să ducă la o regândire sau nuanţare a împărţirii. Cele din a treia îi prezintă pe oameni după eliberarea din lagăre, când aleg să se reîntoarcă acasă sau să emigreze. În fapt, ar trebui discutat doar de pre şi post Holocaust pentru că nu există mărturii vizuale de facto despre ce s-a întâmplat în timpului procesului de exterminare; cel puţin, nu în acest proiect. Suprapunerea între începerea războiului şi Holocaust nu este viabilă din punct de vedere istoric şi nici din imaginile înfăţişate pentru că oamenii apar aproape fericiţi. Războiul a început ca o agresiune politică şi teritorială şi abia apoi şi-a dezvăluit intenţiile de exterminare în masă din punct de vedere etnic. Acest lucru ar fi trebuit observat de autoare vis-a-vis de proiectul lui Wolin.
Simona Adam ne arată ce înseamnă ,,a creşte mare” în Banat pornind de la Arhiva de Istorie Orală existentă la Timişoara în cadrul Third Europe Fundation: interculturalitate şi, de aici, dezvoltarea empatiei şi toleranţei faţă de ceilalţi, un sentiment conştientizat al identităţii şi superiorităţii cultural-regionale (,,Tot Banatu-i fruncea!”). Cei intervievaţi erau şcolari în momentul declanşării celui de-al doilea război mondial, dar – ca şi în studiul anterior – au resimţit acut plecarea bărbaţilor (taţi, unchi, fraţi, veri), degradarea standardului economic şi instaurarea unei alte atitudini faţă de viaţă, total opusă celei anterioare şi dominată de teamă şi neîncredere. Unul din intervievaţi a explicat supravieţuirea copiilor evrei prin constituţia fizică şi dorinţa mai puternică de a trăi. Noi am adăuga şi importanţa gradului de raportare la viaţă. Majoriatea adulţilor conştientizau mai mult impactul, mutaţia ideologică, dispariţia unui sistem de valori şi a unei generaţii. Ei pierdeau idealul şi adesea credinţa de izbăvire, în timp ce copilul, necunoscând imaginea completă şi profundă a fericirii familiale şi sociale, continua să spere. Poate, pe un alt plan, ar fi fost utilă o comparaţie cu situaţia din sistemul concentraţionar românesc, chiar dacă numărul copiilor a fost redus şi sistemul altul, latura psihologică din spate rămâne similară. Simona Adam punctează şi discrepanţa pe care copiii din România comunistă o resimţeau între ceea ce vedeau la şcoală şi ceea ce auzeau în familie, între onoarea pe care le-o aducea statutul de pionier şi comentariile părinţilor. Ultima incursiune din această secţiune ne este oferită de Nadezhda Velinova Galabova şi se referă la imaginea profesorului aşa cum reiese din amintirile elevilor de la şcoala cu predare în limba engleză din Sofia. Deşi inedită şi folositoare, două ar fi amendamentele pe care le-am aduce: lipsa unui context istoric suficient de bine dezvoltat pentru a înţelege situaţia şi confuzia care rămâne în ce priveşte profilul acestui cadru didactic. Închiderea şcolilor străine, şi ca limbi de predare şi ca finanţare şi structură în 1948 este explicată de autoare doar prin dorinţa statului de a omogeniza un sistem educaţional intern şi a-l elibera de orice influenţă occidentală (p. 126). Redeschiderea unei şcoli are loc destul de rapid, am zice, în 1950, pentru pregătirea diplomaţilor bulgari. Aceste explicaţii sunt prea puţine şi, făcând recurs la cazul românesc, amintim motivele din spate: respectarea unui acord politic început la Yalta; primatul limbii ruse introdusă ca limbă străină şi închiderea oricăror centre culturale şi educaţionale occidentale (în Bucureşti: Institutul Francez, Institutul de Înalte Studii Bizantine, Consiliul Britanic etc., toate însoţite de procese în care se regăsea acuzaţia de trădare şi spionaj), ”curăţarea” mediului intelectual de elemente aflate în disonanţă cu politica noului regim ş.a.m.d Creşterea numărului de studenţi bulgari la şcoala de limbă engleză din Sofia în 1954 are, credem, o explicaţie: moartea lui Stalin produsă doar un an mai devreme. După surpriza şi empatia de rigoare, forţată sau nu, se ajunge la speranţă şi o nouă politică a regimului. Amintirile foştilor studenţi vorbesc despre profesori nativi englezi şi despre unele asocieri cu rezistenţa bulgară şi mişcările subversive. Acest aspect ar fi trebuit mai mult explorat pentru a înţelege cum, într-o şcoală de partid, se putea pune astfel problema într-un timp în care comunismul îşi făcea resimţită cel mai acut puterea. De asemenea, numărul intervievaţilor (10) rămâne destul de redus pentru un studiu de adâncime.
A treia şi ultima secţiune începe cu prezentarea Rodicăi Marinescu asupra celor 6 expoziţii şi a atelierului, toate dedicate copilăriei, arătând că din 3 556 vizitatori, doar 187 au lăsat în urmă impresii şi opinii. Parcursul expoziţional prin Europa (Londra, Paris, Madrid, Roma, Stockholm) în perioada 2012–2013, documentat de Lila Passima, completeaza această incursiune din spatele unei activităţi mai mult decât muzeale. Georgeta Roşu a pornit de la fondul jucăriilor de lut existent la Muzeul Ţăranului Român, discutând tehnologii de realizare, tipologii şi semnificaţii (socializarea între copii, crearea unui fond afectiv şi interacţionarea cu lumea exterioară). Specificul regional este prea puţin punctat, deşi avem o hartă a centrelor producătoare româneşti, iar discuţia asupra impactului acestor jucării rămâne deschisă. Extrem de frecvente în mediul rural, ele erau şi în trecut diferite de jucăriile de la oraş, dar în contemporaneitate ”exoticul” ce le însoţeşte creşte din ce în ce mai mult. Unde şi cum mai apar (ex: standuri de suveniruri; târguri de produse tradiţionale etc.) arată strategiile de supravieţuire într-o lume a tehnicii în care rămâne asocierea cu ideea de tradiţional. Se poate vorbi de transformarea unor astfel de jucării în obiecte de decor? De o schimbare sau nuanţare a funcţionalităţii? Bogdan Iancu a luat în discuţie experiementul lui Károly Kós lansat în anii 1970–1971 de colectare, descriere şi interpretare a jucăriilor de către copii. Acesta i-a ajuns în atenţie după ce a vizitat Muzeul Naţional Secuiesc din Sfântu Gheorghe, unde se găsesc unele dintre ele. Pozele şi prezentările au fost de un mare ajutor pentru că o parte din cele 3000 de obiecte nu s-au mai putut păstra, datorită materialului, iar inventarierea a început în 2005. Interesant ar fi de văzut şi comentat implicarea politică a statului în acest demers, datorită perioadei traversate. Câteodată, ceea ce se întâmplă în culise este la fel de interesant şi util ca proiectul în sine.
Iată de câte discuţii şi explorări putem avea parte pornind de la conceptul de copilărie şi nu putem decât să ne bucurăm de existenţa acestui număr sperând într-o continuare a demersului pe cât mai multe paliere şi domenii, la care să se adauge o colaborare fructuoasă între specialişti.
Lasă un răspuns