Roman Cresin, statisticianul Scolii Gustiene: cel mai placut concediu…

– monografisti la un foc de tabara –

Roman Cresin: „Cel mai plăcut concediu pe care l-am avut eu în viaţă…”

extras din volumul Sala Luminoasa, Paideia

Statisticianul cel mai apreciat al Şcolii, Roman Cresin* nu a vrut să dau drumul la magnetofon. Nu a refuzat discuţia, a fost de acord să-mi răspundă la întrebări, dar fără înregistrare. Până la urmă a admis că există lucruri interesante în trecut care nu au, totuşi, conotaţii periculoase, dar a trebuit să-i promit, că la semnul lui opresc înregistrarea. Convorbirea începută oarecum apatic s-a mai înviorat pe parcurs, dar întreruperile au fost numeroase şi îndelungate. De aceea, din interviu au rămas puţine pagini, chiar dacă nu am reuşit să înţeleg motivul majorităţii dintre părţile „cenzurate”.

*

– Numele îl scrieţi cu K?

– Nu eu, alţii îl scriu aşa.

– Să nu vă deranjeze magnetofonul, e o simplă discuţie. Când vreţi, îl oprim… Nu mi-aţi spus la ce facultate aţi învăţat.

– Eu am terminat facultatea de matematici. Şi la 21 de ani am fost licenţiat, la 22 de ani am fost cu armata făcută, şi am intrat la statistică, n-am vrut să mă fac profesor. Nu-mi plăcea meseria asta. Şi am intrat la Statistică la Ionescu-Siseşti[1].

– Deci, înainte ca Manuilă[2] să preia institutul.

– Sigur că da. Am lucrat la statistica agricolă, în Ministerul Agriculturii. Şi când profesorul Gusti în 1929 a fost ministru, el a lansat apel la toate ministerele ca să trimită doi specialişti, să lucreze la monografie. Şi directorul meu mi-a spus, măi, uite aşa şi aşa. El ştia că eu sunt cu dorinţa de a mai face şi altceva, decât simplu lucru de birou. În locul celor doi agronomi la Gusti s-a prezentat un statistician. Mi-aduc aminte, când m-am dus eu la el, m-am prezentat, doresc să lucrez cu dumneavoastră, el zice: dar ce specialitate ai? Sunt statistician. A, tocmai asta îmi trebuie mie, poftim bani, du-te la Drăguş, şi să faci acolo cercetare statistică. Zic, cum? Unde? De când? Uite, poftim, Mitu Georgescu îţi dă fişe, te duci cu Nae Popescu[3], cu Faust Ştefănescu[4] şi nu ştiu cu cine, şi faceţi acolo cercetare. Şi când venim noi, să fie totul gata!

– Deci, înainte de a se apuca de monografie, satul trebuia prelucrat statistic.

– Trebuia prezentată situaţia statistică a satului. Şi în felul acesta am devenit eu monografist. Şi, în sfârşit, am făcut recensământ, am prelucrat, când a venit profesorul cu întregul grup, am prezentat materialul, am spus care e situaţia, populaţia, împărţire, familii, situaţie economică, ce am observat eu acolo, lucruri care ar fi interesante. Am spus chestiile astea, şi în felul acesta misiunea mea a fost terminată. Totuşi, eu am rămas acolo în continuare, pentru diferite lucrări care trebuiau să fie finite, prelucrate. Lucram în continuare cu grupul meu de statisticieni.

– Practic în ce consta sarcina dumneavoastră?

– Recensământul.

– Şi cât de amănunţit trebuia să fie făcut? De ce anume avea nevoie practic Gusti din ceea ce făceaţi dumneavoastră?

– A fost o fişă complexă, demografică şi economică. Descrierea locuinţei, descrierea gospodăriei, câte locuri are, ce cultivă, şi, sigur, stare civilă, cu soţie, copiii şi aşa mai departe. Nu pot să-mi aduc aminte de toate amănuntele, dar ştiu că era fişa destul de mare. Era o foaie mare, folio, o fişă de carton pe care am completat-o noi toţi. Şi după ce s-a terminat monografia eu îmi aduc aminte că am prelucrat întregul material, şi am făcut ceva ce dumneavoastră probabil aţi citit.

– Nu, eu am citit ce aţi scris despre studenţi.

– Bine, aia era altă chestiune….

– La care monografie aţi participat?

– În prima monografie, cu Nae Popescu şi Measnicov[5].

– La Drăguş?

– La Drăguş, da. Measnicov lucra în grupa mea, completam formularele împreună.

– Nae Popescu ce formaţie a avut, de a intrat în grupa dumneavoastră?

– El a fost studentul lui Gusti. A făcut întâi facultatea de matematici – nu ştiu dacă a terminat-o, şi pe urmă a făcut sociologie… Eu am lucrat prin urmare la Drăguş, pe urmă am plecat la Şanţ, tot în aceleaşi condiţii.

– Asta după aproape zece ani.

– Nu, Şanţ a fost al doilea… Aveţi dreptate, a fost în Gorj.

– La Runcu.

– La Runcu. Şi la Runcu a fost tot aşa, foarte frumos, ne-am dus până făceam problemele. Aşa că am pregătit un material frumos acolo. Era un sat foarte frumos aranjat. Era sub munte, şi era un râu care ieşea direct din munte. Şi deasupra acestui izvor era cârciuma, şi acolo cântau ţiganii, şi folclorul nostru lucra acolo. Sigur că erau şi sticle de bere puse în apă, pentru că după lucrări trebuia… Pe urmă ce-am păţit la Runcu… Când intram în fiecare casă la ţărani, trebuia să te prezinţi, ce vrei, cum vrei. Şi omul imediat venea cu un ţol de ţuică. Ei, primul ţol mergea, mergea şi al doilea. Dar când ajungeam la al cincilea şi spuneam nu, zicea cum?! Eu n-am văzut că dumneata ai băut la cutare, şi la mine nu vrei? /râde/

– Aveţi probabil o imagine despre ce s-a făcut la Drăguş, cum a lucrat echipa, şi ce a fost la Runcu. Care a fost diferenţa între cele două cercetări, ca atmosferă şi ca activitate?

– Nu pot să fac aprecieri. Eu nu aveam activitate propriu zis monografică, să ştiu ce au organizat şi ce material au strâns, şi cât de…

– La Drăguş unde a fost şi Gusti permanent, seara se ţineau acele discuţii…

– Şedinţe plenare, da.

– La Runcu, în lipsa lui, se mai continuau?

– N-aş putea să spun… Ştiu că Stahl şi Vulcănescu se ocupau de chestia aceasta, dar cât de frecvente erau şedinţele, n-aş putea să spun. Prezenţa personală a mea la şedinţe nu era obligatorie. Eu nu aveam lucrări pe cadre şi manifestări. Eu am prezentat lucrarea, am făcut raportul, şi pe urmă eram un fel de musafir.

– De fapt vă petreceaţi concediul acolo, nu?

– Da, da. Concediul de la minister. Era cel mai plăcut concediu pe care l-am avut eu în viaţă. Fiindcă era o societate foarte plăcută. Toţi intelectuali. Eu dacă am putut să intru în societatea intelectuală din Bucureşti, numai datorită monografiilor. Eu am venit aici din Basarabia singur, n-aveam o casă în care să intru. Şi, pe urmă, dintr-odată mi s-au deschis perspective. Aşa că ce a făcut Gusti pentru mine e de nedescris.

– Şi ca societate, şi probabil şi ca orizont. Fiindcă dumneavoastră ca matematician în timpul facultăţii probabil n-aţi avut contact cu aceste preocupări de ordin social.

– Nu, nu-i adevărat. Eu la Ministerul Agriculturii făceam statistică agricolă. Şi intrând în sate eu am văzut la faţa locului elementele care constituie această statistică. Şi metode de întocmire a datelor. Aşa că pentru mine a servit profesional foarte mult.

– Runcu a fost în ’30. În ’31…

– A fost Cornova. Am fost şi acolo, tot aşa, cu aceste chestii, dar acolo m-am îmbolnăvit, şi n-am terminat lucrarea, şi a trebuit să plec. Am avut un acces de astmă, de nu puteam nici să stau, nici nimic, aşa că m-am suit repede în tren, şi am plecat acasă. Pe urmă am fost şi la Bistriţa.

– Dar asta mai târziu, pe vremea Fundaţiei.

– Eu am fost la Făgăraş, şi am scris şi acolo despre rezultatele prelucrării statistice. Şi am publicat în „Sociologie Românească”.

– Aţi făcut şi statistică istorică, aţi comparat statisticile, urmărind evoluţia situaţiei?

– La Făgăraş am făcut chestia aceasta, fiindcă am făcut date statistice asupra comunei de foarte mulţi ani. Şi dacă-mi aduc bine aminte, parcă am făcut asta şi în Bistriţa. Dar nu sunt sigur. Dar ştiu că la Făgăraş am găsit o mulţime de cifre, şi puteam să dau o situaţie demografică pe o perioadă foarte îndelungată.

– Fiindcă imperiul avea un sistem statistic foarte bine pus la punct… Deci la Cornova n-aţi stat de ajuns de mult ca să observaţi acele diferenţieri sociale foarte puternice…

– Cornova era un sat foarte interesant, de răzeşi, pur românesc, însă Popa Zamă, care a făcut teologie la Kiev, a fost amorezat de nume ruseşti, şi tuturor copiilor din sat le-a dat nume de Kolea, Vera. /râde/ Ori Cornova era pregătit pentru Liga Naţiunilor, ca să dovedească că Basarabia este românească. Aşa… Şi pe urmă găseam acolo curios că lumea învăţa pe copii limba rusă. Deşi era şcoală românească. De ce îi învăţaţi ruseşte? E limba ţarului! /râde/

– Mi-a povestit şi Harry Brauner despre această adoraţie pentru ţar.

– Da.

– După Cornova cum aţi păstrat legăturile, că Şanţul a venit mai târziu…

– Eu am fost plecat în Statele Unite.

– Când? Asta a fost mai târziu.

– În ’38. Da, asta a fost după… Ei, ţineam legătura, mergeam din când în când la Seminar, ascultam ce vorbesc ei, pentru că m-am împrietenit cu lumea, şi pentru mine era o plăcere.

– Aţi ascultat şi prelegerile de la Institutul Social Român?

– Da, sigur, şi acolo am fost la şedinţe cu Gusti. El a tot vrut să construiască clădirea, şi săracul n-a reuşit.

– Cu cine aţi fost în relaţii mai apropiate dintre monografişti?

– Vulcănescu, Sterian[6], Golopenţia… Şi pe urmă doctorul Manuilă m-a luat la Institutul de Statistică în ’37. Eu lucrasem cu el, în ’30 am lucrat la recensământul din 1930, şi pe urmă am ţinut legătura. Şi, în sfârşit, în ’37 el m-a poftit să lucrez la noul lui institut, şi mi-a dat mie secţia agricolă în primire. Pe urmă am lucrat la Gusti ancheta studenţească.

– Tocmai vroiam să vă întreb. Ştiu ceva doar despre serviciul social făcut încă în anii ’20.

– Aceste anchete au fost redactate de un grup, în care era şi Mitu Georgescu.

– În cercetarea despre care aţi scris dumneavoastră pomeniţi şi de o altă cercetare, în urma căreia s-a înfiinţat oficiul studenţesc, în anii ’20, când a fost decan Gusti. Pe urmă dumneavoastră aţi făcut o cercetare în anii ’30.

– Carnetele acestea au fost completate cred că prin ’26, ’27, aşa ceva. Şi stăteau acolo neprelucrate. Şi, în sfârşit, Gusti m-a chemat pe mine, şi zice, uite, poftim bani, adună-ţi oameni, şi fă !

– Am citit în Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială. Deci nu dumneavoastră aţi făcut cercetarea.

– Nu, am găsit gata făcută. Am făcut numai analiza datelor. Am lucrat cu un grup. Ştiu că era Nae Popescu, era Vanea Measnicov, care a murit şi el, şi încă câţiva… Vedeţi, eu am o situaţie specială. Spre deosebire de mulţi alţii, eu am lucrat ce mi-a plăcut în viaţă. În tot cursul vieţii. Toate lucrările pe care le-am făcut eu, începând cu Ministerul Agriculturii, toate le-am făcut cu plăcere. Chiar şi la Ministerul Agriculturii, eu mi-am amplificat lucrarea şi i-am adăugat multe chestii. Am început să comentez cifrele. Cum se pot comenta cifrele? Cum se pot citi cifrele? Şi eu le-am citit, şi am găsit lucruri foarte interesante. Şi m-am certat cu moşierii! /râde/ Că eu am publicat într-un articol că exportul cerealelor în 1931 trebuie să fie oprit, pentru că era o recoltă foarte proastă. Şi moşierii pe mine: ce vrea Cresin ăsta care nu-mi permite exportul cerealelor! Mi-a plăcut mie totdeauna analiza statistică. Şi eu toată viaţa mea, şi după ce am ieşit la pensie, tot m-am ocupat, când găseam posibilitatea – de exemplu cu Neamţu când am lucrat – eu să prelucrez. El venea la mine ca eu să-i prelucrez, şi pentru mine era o plăcere să lucrez. Să scot din cifre ceva.

– Cine v-a iniţiat în această meserie? Sau aţi fost autodidact în privinţa statisticii?

– Cam aşa ceva. Lucrări de statistică se găsesc, şi dacă te uiţi la diferite lucrări, ai modele.

– La Agricultură a mai fost statistică înainte de dumneavoastră?

– De la înfiinţarea ministerului se adunau datele cu privire la suprafeţele însămânţate şi producţia agricolă. Dar una este să vezi cifre, cifre, cifre, şi alta să vezi prezentarea lor.

– Corelaţia dintre ele şi semnificaţia lor… În ’32 s-a făcut o campanie de completare pentru Drăguş.

– Despre care am scris eu. Am scris eu despre Drăguş. Acolo am scris, la Făgăraş.

– Şi s-a publicat peste patru ani.

– Ei, dacă ceilalţi nu erau gata…

– Ştiţi, pe mine mă interesează în legătură cu şcoala Gusti şi cotidianul, nu doar ştiinţa. Felul cum s-a trăit…

– S-a trăit într-o societate foarte plăcută. De exemplu, mi se pare era la Runcu. Soţia lui Golopenţia care se ocupa cu descântece i-a cântat profesorului un descântec de monografie. Spunea: „profesorului cel mare, îi descânt o cercetare”. Pe urmă se cânta: „Copăcelul când asudă, nu ne-aduce veste bună, ci că ne-adună la şedinţele plenare, care sunt ca chinina de amare”. /râde/

– Şedinţele poate nu erau la fel de interesante pentru toată lumea…

– Nu. Noi eram împărţiţi pe echipe. Şi era şeful echipei care prezenta materialul. Şi ceilalţi… căscau.

– Dumneavoastră începând cu Drăguş aţi fost la majoritatea campaniilor. Cine a vorbit cel mai bine la aceste şedinţe?

– Stahl şi Vulcănescu, ei erau stâlpii. Şi Herseni. Aceştia, trei stâlpi. Erau şi asistenţii profesorului. Şi pe urmă ceilalţi, Brăiloiu, Amzăr…

– La Runcu a fost deja şi Golopenţia.

– Nu mai ştiu unde a fost fiecare, dar el mai târziu a venit.

– În ’34 Gusti devine şi preşedintele Fundaţiei, şi accentul se pune pe lângă cercetare şi pe acţiune. Cunoaştere şi acţiune pentru naţiune.

– Despre asta o să vă povestească domnul Nae Popescu, care a fost acolo un fel de secretar. El şi cu Neamţu erau la conducere. Eu cu Fundaţia nu… Eu am lucrat la Statistică, unde am fost ocupat sută la sută. Am făcut acolo şi un recensământ agricol, am fost pe urmă plecat din ţară un an de zile, aşa că nu… Şi pe urmă erau oamenii încadraţi acolo. Salariaţi la Fundaţie. Eu n-aveam nevoie de treaba asta.

– Şi la Şanţ aţi fost în prealabil, nu?

– Da, în toate cele patru monografii la care am participat eu am plecat cu trei săptămâni înainte. Când am venit la Cornova, întâi şi întâi ne-am aşezat acolo, şi pe urmă mă cheamă tovarăşul plutonier. Ce căutaţi dumneavoastră aici? /râde/ De ce aţi venit aici, cu cine… Imediat telefon lui Gusti. Gusti ne-a scăpat de arest. Aşa era în Basarabia pe vremuri…

– În ’37 la Manuilă aţi făcut tot statistică agricolă.

– Îmbunătăţit cu noile idei şi cu noile posibilităţi.

– În SUA aţi ajuns cu bursă Rockefeller?

– Da. Eu am avut mare noroc cu bursa Rockefeller. Pentru că în Bucureşti Rockefeller[7] a avut 3 reprezentanţi. Era Gusti, Manuilă şi Madgearu[8]. Ori eu am lucrat cu toţi trei. /râde/

– Aţi lucrat şi la Conjunctură? Cum adică?

– Fiindcă, v-am spus că am făcut cunoştinţă cu oameni de suprafaţă. Era Paul Sterian, Vulcănescu, care au lucrat la Conjunctură. Şi care era specialist în statistica agricolă? În toată România era unul singur. Eu aveam lucrări scrise. Nu exista altcineva. Nici directorul, nici subdirectorul, nimeni niciodată nu s-a ocupat de aceste probleme. Eu aveam păsărele…

– Acest institut lucra cu salariaţi, ca un institut de cercetare, sau cum?

– Avea două faze acest institut. L-a înfiinţat Malaxa[9]. El a vrut să aibă anumite date care să-i înlesnească vânzarea tractoarelor în agricultură, mă rog, şi în industrie, şi aşa mai departe. Era un om cu capul deschis, grecul. Şi atunci el a pus la dispoziţie bani, şi a chemat un grup de oameni. Şi m-au luat şi pe mine. Ceilalţi erau plătiţi cu 5ooo, eu eram plătit cu 3ooo, dar pentru mine era suficient. Că eu nu eram de suprafaţă! Şi, în sfârşit, am lucrat câţiva ani de zile, şi am pus toate statisticile la punct. Statisticile din toate ministerele care permiteau o vedere de ansamblu a întregii economii româneşti. Pe urmă a văzut Malaxa că nu iese nimic pentru el interesant, şi a închis. Atunci a preluat Madgearu. A găsit el fonduri, şi omul lui era Cotaru. Şi cu el aceeaşi echipă s-a rearanjat. Toţi erau din specialitatea respectivă. De exemplu, era unul Iordan, are lucra la Banca Naţională, şeful studiilor. Deci aducea toate datele de acolo. Eu veneam cu datele de la Agricultură, alţii cu datele de la Externe şi aşa mai departe.

– Şi nu erau şi salariaţi care să lucreze permanent acolo?

– Au fost câţiva. De exemplu unul din salariaţii conţopişti era domnul Gogu Rădulescu[10]. /râde/

*

– Să vă spun ce mă interesează…

– Fără explicaţii, puneţi întrebarea.

– Aţi fost un an întreg în America. M-ar fi interesat impresiile dumneavoastră, şi ce anume aţi învăţat acolo, care a fost câştigul dumneavoastră spiritual de pe urma călătoriei…

– Eu am plecat acolo ca să mă pregătesc pentru efectuarea recensământului agricol, şi am lucrat acolo, am făcut un semestru la Universitatea Cornell, cu statistică. Pe urmă am lucrat la Washington, chiar la ministerul care face recensăminte, şi printre altele am întrebat: aţi făcut acum 5 ani de zile, ce faceţi acum? Şi mi-au spus: căutăm greşelile! /râde/ Şi pe urmă am lucrat la un institut în California, unde erau comentate datele respective. Apoi a intervenit Hitler, a luat Polonia, şi Rockefeller m-a expediat repede acasă.

– În septembrie 1939.

– Da, atunci.

– Şi recensământul agricol când s-a făcut?

– În ’41.

– Separat de recensământul general?

– În ’41 s-a făcut şi recensământul general, şi industrial, şi agricol. Dar fiindcă Transilvania era ciuntită, şi nu ştiu de ce Manuilă a hotărât să nu presteze nimic, decât agricol. Şi am lucrat eu cu câteva sute de evrei[11]. I-am exploatat rău de tot. Pentru că la sfârşitul lucrării au venit la mine, şi au spus: domnule inspector, hai să mai facem încă o dată, de ce să ne daţi drumul! /râde/

– De unde a avut putere Manuilă să-i angajeze pe evrei în condiţiile acelea?

– Erau evreii intelectuali care trebuia să presteze munci intelectuale. Şi printre evreii intelectuali s-au strecurat şi alţii. Dar, în orice caz, erau oameni la locul lor, şi au făcut lucrare în bune condiţiuni. Lucrarea a fost începută în ’41, pe teren, şi pe urmă până a venit materialul, până a fost prelucrat, până a fost verificat, s-a făcut pe urmă codificare şi întreaga prelucrare… Ceea ce caracterizează această lucrare este faptul că este privită agricultura din punct de vedere social, anume sunt gospodăriile agricole grupate în raport cu forţa de muncă. Adică în gospodărie lucrează cu muncitori, sau lucrează la stăpân, sau este gospodărie de sine stătătoare. Pe urmă gospodăriile moşiereşti şi aşa mai departe. Circulaţia pământului, pământ dat în arendă, luat în arendă, în dijmă şi aşa mai departe. Aici am acordat cea mai mare atenţie. Lucrarea aceasta a prins foarte bine cu ocazia reformei agrare.

– În ce sens?

– A fost baza reformei agrare. Mi-a plăcut mult o chestie interesantă. După vreo 4-5 ani de zile a venit la mine de la Academia Română: domnu’ Cresin, nu cumva aveţi dumneavoastră câteva exemplare din recensământul agricol? Eu zic, da. Nu puteţi să ne daţi nouă? Dar de ce? Alea care le-am avut noi s-au jerpelit rău de tot! /râde/

– La recensământul acesta a lucrat practic toată şcoala Gusti. A venit şi Stahl, şi Golopenţia…

– Da, la Institutul de Statistică. Dar nu la chestia asta. Manuilă a luat toată smântâna. Era Mitu Georgescu acolo subdirector general, şi cam el îi spunea doctorului Manuilă pe cine să ia, pe cine să nu ia. Ei… mă rog… eu am avut un grup de agronomi cu care am discutat toate problemele astea.

– Sociologi din şcoala Gusti n-aţi avut?

– Din păcate, nu. Puteam să iau şi alţii, şi puteam să fac mai bine chestiile acestea, dar aşa… eram şi eu puţin încrezut! /râde/ Aveam 40 de ani în ’45, om tânăr… Prima lucrare mare, şi Manuilă mi-a dat încredere absolută, nu se amesteca cu nimic.

– Acesta este un mod de a conduce, aducând oameni capabili. Şi deci în cei patru ani, între ’41 şi ’45 a fost prelucrarea.

– Da, am prelucrat, şi pe urmă când am văzut că s-a anulat chestia aceasta, eu m-am transferat, şi am plecat la Londra, în calitate de consilier economic. În ’46-’47. Când a fost conferinţa de pace.

– Şi de ce aţi plecat? V-aţi supărat pe Institutul de Statistică?

– Păi, dacă ei n-au vrut să publice. Eu am făcut lucrarea, am investit atâta muncă, şi… Lucrarea s-a anulat. M-au chemat acolo, la comerţul exterior, că nimeni nu ştia ruseşte. Trebuia să facă legătura cu Uniunea Sovietică. Eu eram membru de partid. Că dă-i, că dă-i, că trebuie să facem noi toţi o nouă echipă.

– Din ’45 aţi fost membru de partid? Sau mai devreme?

– Din ’45. N-am fost mai devreme. Eu am avut legătură cu organizaţia de partid din Izmail cu mult înainte. Şi secretarul de acolo mi-a spus: nu te băga în partid, că sunt prea mulţi trădători! Aşa mi-a spus. Şi dealtfel noi toţi, basarabenii am fost vânaţi. Aşa că n-am vrut să-mi depun oasele acolo. În septembrie am dat cerere, în ’44. Şi în ’45 mi-a venit aprobare. Şi pe urmă hai… era Bucur Şchiopu[12], nu ştiu cine, hai că trebuie să facem, trebuie, vino încoace, treburi urgente. Şi pe urmă m-au trimis la Londra, că ştiam englezeşte, şi eram şi membru de partid. Şi am stat acolo, şi n-am făcut nimic. Nici o relaţie nu era. Căci se plătea armistiţiul. Şi pe mine mă întreba numai preţul. Pentru că la armistiţiu s-a convenit ca toate preţurile să fie mondiale. Şi atunci primeam telegrame: preţul internaţional la cutare… Al paiului! Preţul internaţional al paiului. /râde/ O sticlă de whisky, caută pe englezi care se ocupă de produse agricole, şi cam ce se pune? Ei, hai să fie atâta.

– Şi când aţi revenit de acolo?

– Am stat doi ani de zile. Când a venit Ana Pauker, i-a chemat pe toţi acasă.

– Neavând încredere în aceştia?

– Nu, absolut pe toţi.

– Şi la revenire v-aţi încadrat la statistică?

– Nu, la CSP am lucrat.

– Cu planificarea?

– Nu. Tot probleme agricole.

– Nu era Consiliul de Stat al Planificării?

– Da, dar erau şi probleme agrare acolo. Şi pe urmă am făcut o greşeală. Miron Constantinescu a avut un stat major, şi m-a chemat pe mine, să vin şi eu. Şi a venit el, şi mi-a dat mie problema preţurilor. Bine, dar eu nu sunt cu preţurile. El, uite, sarcină să faci preţurile. Bine. Şi m-a trimis la Institutul de Statistică – Direcţia Centrală de Statistică, cum se numea atunci – ca să prelucrez situaţia nivelului de trai. Nivelul de trai a fost băgat în chestionare pe care le completau gospodinele. Ce a cumpărat, cât a plătit. Şi se calculau pe această bază preţurile, şi deci nivelul de trai. Şi după ce un an de zile am stat eu acolo şi am lucrat pe baza acestor carnete, în sfârşit am dat situaţia. Şi era şedinţă mare, cu consilierul sovietic, era Miron Constantinescu[13], şi eu prezint următoarea situaţie: tovarăşe preşedinte, venitul populaţiei în anul acesta a crescut cu 3%, datorită intrării în producţie a soţiilor şi a copiilor din familiile respective – că salariile nu s-au mărit. Însă din acest 3% 1% s-a pierdut din cauza creşterii preţurilor. Când am spus eu chestia aceasta, au sărit pe mine: unde eşti, dar ce crezi… Păi, tovarăşe preşedinte… Atunci zarzavaturile se cumpărau la Aprozare, şi la Aprozar se vindea numai gunoi. Aşa că dacă cumperi la Aprozar la preţul fix, şi arunci ceea ce este prost, îţi revine mai scump decât ceea ce cumperi la ţăran. Gospodinele cumpărau de la ţărani, la preţuri mai mari. Dar ce se întâmplă. Când s-a făcut stabilizarea, eu ca mare specialist eram la Londra, au făcut alţii… Deci, eu nu sunt vinovat. S-a stabilit raportul dintre preţul grâului şi preţul fierului. Şi acest raport s-a luat cum a fost pe vremuri. Ori preţul grâului pe vremuri a fost apăsat de taxe de export, iar preţul fierului a fost ridicat de taxe de import. Şi atunci preţul grâului, şi deci toate preţurile agricole, au fost diminuate. Ţăranii când predau cotele de grâu, nici nu luau banii. Erau sume derizorii. Şi ei din ce puteau să trăiască? Din legume care le cultivau pe terenurile lor, şi le vindeau în piaţă. Sigur că căutau să scoată ceva mai mult, ca să aibă din ce trăi. Lui Miron Constantinescu nu i-a plăcut, că el a făcut stabilizare, şi eu, Cresin, vin să dărâm. Şi m-a dat afară. Şi m-a dat afară şi din partid. În 1950.

– Şi după aceea unde aţi lucrat?

– Am lucrat la Ana Aslan[14].

– La geriatrie?

– Da.

– Dar Institutul de geriatrie s-a înfiinţat abia în ’52.

– Păi, vreo doi ani de zile eu am avut încă catedră de statistică la facultate.

– Şi de la catedră nu v-au dat afară.

– Nu, în schimb au plecat institutele. Că eu am lucrat la Mine, care a plecat la Petroşani, şi la Petrol, care a plecat la Ploieşti. Şi s-a desfiinţat facultatea de ingineri economişti. Că a dat prea bune rezultate, şi nu i-a convenit lui Manea Mănescu[15] care era şef ISE că erau ingineri care ştiau să se uite şi la date statistice, şi la contabilitate, nu numai la cazan. Şi aceşti ingineri se pregăteau pentru directori de întreprinderi. Şi nu i-a convenit, şi atunci s-a închis. Şi am pierdut şi eu locul, prin ’52-’53, aşa ceva.

– Şi cum aţi ajuns la Institutul de Geriatrie?

– Păi, la Braţe de Muncă spuneau că nu au loc decât la contabilitate. Eu am spus că sunt statistician de meserie. Şi am găsit acolo un loc de statistician medical. Adică era de liceu, liceul era suficient. M-au încadrat cu 690 de lei, şi pe urmă, la 60 de ani am fost avansat la cercetător ştiinţific principal!

– Şi când aţi ieşit la pensie?

– La 64-65 de ani. Sunt 10 ani de când am ieşit la pensie.

– Munca de la geriatrie din punctul de vedere al statisticii a fost serioasă, sau nu v-a dat satisfacţii profesionale?

– Ba, mie mi-a dat. Pentru că erau analize statistico-demografice. Pentru mine era o plăcere. Mă ocupam cu plăcere, deşi neplătit. Doamna Aslan a făcut acest Gerovital pe care-l folosesc şi eu. Şi pentru că era în relaţii proaste cu conducerea, şi în special cu Milcu, acest Gerovital nu a fost admis ca medicament, se făcea numai în interior, acolo. Şi numai când a venit comandă din Egipt pentru Gerovital, atunci s-a pus problema: ce facem cu Gerovitalul?  Cum putem să-l exportăm, dacă el nu este admis în ţară? Repede s-a făcut şedinţă la Minister, şi s-a dat patalamaua pentru Gerovital. Pe urmă ea s-a dus în America, şi a vrut să-l plaseze acolo. Dar în America zice, da, dar trebuie prelucrare statistică, în ce măsură probabilitatea este de păstrare a sănătăţii. Ei… Am pus formule de statistică matematică, am pus cutare… şi a mers şi în Statele Unite. Aşa că şi eu am o lucrare semnată împreună cu doamna Aslan! /râde/ Mie mi-ai plăcut chestiile acestea. Pentru mine era o plăcere să mă ocup cu analize statistice. Eu am făcut statistică matematică la facultate, cu Onicescu[16]. Aşa că am avut cu cine învăţa. În ’27 când am făcut eu facultatea el tocmai a venit proaspăt din Italia.

– Prin ’48 s-a dat afară formalismul din statistica românească, după modelul sovietic.

– Da, toţi directorii au fost daţi afară.

– Mă refer la teorie.

– Am fost la Londra atunci. Da, a fost o jale.

– Cu ceilalţi statisticieni aţi păstrat legătura? La agricultură bunăoară a ajuns din Şcoala Gusti Coriolan Gheţie[17]. Nu l-aţi cunoscut?

– Ba da, cum să nu.

– Reteganu[18]?

– Reteganu înaintea mea a plecat. A plecat la închisoare. Bine, cică el şi cu Golopenţia au furnizat date secrete[19].

– Cui?

– Cui? Capitaliştilor! De fapt care a fost situaţia. Institutul de Statistică avea convenţia de a furniza date la institute internaţionale. Ei, aceste date „înaintea erei noastre” au fost nesecrete. În „era noastră” au devenit secrete.