România interbelică – noi evaluări

România interbelică – noi evaluări

EMANUEL COPILAŞ∗

„Revista română de sociologie”, serie nouă, anul XXVIII, nr. 1–2, p. 79–86, Bucureşti, 2017

ABSTRACT

INTERWAR ROMANIA: NEW ASSESSMENTS

Ionuţ Butoi’s book represents an exciting and innovative contribution to the social, intellectual and political history of the interwar period. The extended commentary I have written with reference to this work, cluttered in several places with some constructively oriented critical remarks, pinpoints the relatively unusual character of the book within the contemporary literature regarding this topic, a literature where the interwar period is still praised and made the prey of ideology, on the basis of some shallow prejudices.

Keywords: interwar period, populism, nationalism, authoritarianism, peasantry.

Cartea lui Ionuţ Butoi (Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Bucureşti, Editura Eikon, 2015) mi-a prilejuit o nesperată bucurie. Deşi expresia pare clişeistică, ea este perfect adecvată, în primul rând pentru că mi-a clarificat măcar o parte din numeroasele lacune şi prejudecăţi pe care le aveam despre interbelicul românesc şi, în al doilea rând, pentru că, deşi este o lucrare tributară unei viziuni conservatoare, opţiune ideologică pe care nu o împărtăşesc, aduce în prim- plan metode analitice prea puţin sau deloc utilizate la noi, cum ar fi aceea a microistoriei. Această disciplină pune judicios în context naţional şi internaţional diferitele curente, tendinţe, personalităţi şi categorii sociale ale interbelicului şi, nu în ultimul rând, oferă noi şi bogate deschideri asupra unei etape a trecutului recent pe care ne-am obişnuit fie să o privim în mod unilateral, reducţionist ori să o considerăm mai omogenă decât era de fapt, fie să o situăm aprioric ca fiind perfect încadrată în tendinţele ideologice ale vremii, uitând să operăm atât de necesarele conexiuni dintre ideile şi grupurile sociale ale anilor 1920–1930, acestea alcătuind un ansamblu mult mai divers şi mai dinamic decât s-ar părea.

Iniţiativa lui Butoi de a analiza radicalizarea tineretului interbelic în culori autohtoniste, naţionalist-integrale şi fasciste, trecând dincolo de facilele şi, în acelaşi timp, superficialele explicaţii de ordin cultural, reprezintă cu siguranţă unul din punctele tari ale cărţii. Autorul explică persuasiv modul în care criza economică a anilor 1930 s-a repercutat la nivel instituţional asupra statului român, obligându-l să reducă drastic numărul de posturi din administraţie şi din educaţie şi să lase, astfel, pe drumuri absolvenţii de studii universitare, al căror număr crescuse masiv după Primul Război Mondial din mai multe motive: economice (împroprietărirea ţăranilor, care a făcut posibilă o anumită creştere a numărului de studenţi proveniţi din mediul rural, chiar dacă nesemnificativă prin raportarea la întregul număr al studenţilor); politice (acordarea dreptului de vot universal, dar numai pentru bărbaţi – abia după 1944, în cu totul alte condiţii, vor obţine acest drept şi femeile). În aceste condiţii, universităţile au fost nevoite să-şi deschidă porţile unui aflux tot mai mare de tineri, atraşi de acest mediu, în ciuda burselor extrem de mici, a cursurilor vândute la preţuri prohibitive şi a taxelor de studii exorbitante.

Nou-veniţii în universităţi au început să dezvolte resentimente faţă de studenţii evrei, de exemplu, provenind din familii integrate în mediul urban de generaţii, deci scutiţi de privaţiunile îndurate de ei. În aceste circumstanţe, în care statul se dovedea a fi tot mai neputincios şi mai lipsit de inspiraţie, potenţialul dinamic al tineretului universitar a început să fie canalizat înspre mişcări ortodoxiste şi naţionaliste chiar de către profesori universitari precum A.C. Cuza şi, mai târziu, Nae Ionescu. Dar cel mai mare debuşeu pentru nemulţumirile tinerilor studenţi l-a reprezentat mişcarea legionară, ale cărei structuri organizatorice, funcţionale şi bine definite, cuplate cu apelul la glorificarea faptei, nu a vorbei, păreau să ofere apartenenţa morală, socială şi ideologică pe care societatea în ansamblul său nu o mai putea garanta, promiţând, de asemenea, o nouă lume, pe măsura aspiraţiilor tinerilor şi, în acelaşi timp, în continuitate cu proiecţia unui trecut mistic şi spiritual al „patriei”.

Interbelicul este deci o perioadă de tranziţie, plină de schimbări radicale, incertitudini şi anxietăţi. Fondul ideologic de dreapta pe care s-au grefat diferitele doctrine studenţeşti nu numai că nu a apărut din senin, ca expresie a iraţionalităţii funciare care ar fi circumscris în mod aproape inexplicabil interbelicul, ci are rădăcini mult mai adânci, anterioare acestei etape. Butoi argumentează convingător faptul că statul român modern a fost creat de marile puteri occidentale, în scopul încadrării sale într-un cordon sanitar geopolitic menit să joace un rol de pavăză împotriva expansiunii ţariste, înlocuită, jumătate de secol mai târziu, cu cea bolşevică. Naţionalismul autohton, contribuind direct la legitimarea şi consolidarea statalităţii nou-dobândite, a fost impulsionat în mod direct din exterior, pe filieră (geo)politică. Astfel, celebra dispută „autohtonism” versus „occidentalism” capătă noi valenţe, ambele curente fiind de fapt tributare unor factori preponderent politici, de ordin extern.

Ar fi fost poate utilă şi o trecere în revistă a factorilor culturali, cum ar fi romantismul german, de exemplu, care a constituit, în a doua jumătate a secolului XIX, principalul instrument al elitelor modernizatoare româneşti în edificarea unei mitologii naţionale primordialiste, la rândul ei consonantă cu obiectivele instituţionale legate de întărirea statului. De menţionat şi faptul că Butoi recuză, pe bună dreptate, şi explicaţiile simpliste care atribuie subdezvoltarea României dependenţei structurale de capitalismul occidental, luând în calcul importanţi factori interni care au potenţat inutil, în cele din urmă, această relaţie de inevitabilă subordonare.

Discutând problema afluxului crescut de studenţi în universităţi, în paralel cu transformările structurale ale societăţii în ansamblu, Butoi argumentează că este vorba de o senzaţie „de prăbuşire a unei lumi vechi”, fapt care potenţează atitudinile orientate împotriva dublului statu-quo: atât dinspre stânga, cât şi, mai ales, dinspre dreapta. Termenii în care este descrisă această evoluţie sunt însă poate mai puţin adecvaţi: „efectul războiului este un fenomen ce poate fi denumit drept «invadare» a spaţiului public de către mase altădată absente din acest nivel al vieţii cetăţii. O masificare care atinge toate dimensiunile societăţii (…), de la politică până  în  cultură  şi  în  modul  în  care  se  configura  opinia  publică”  (p.  56–57).

„Masificare” – iată un termen încărcat de elitism, utilizat, sub alte forme, şi de comunişti („masele”, sau „masele largi populare”) şi devenit, până la urmă, impropriu: dacă avem tendinţa să percepem o societate ca pe ceva static şi relativ inert, atunci, într-adevăr, masificarea se manifestă periodic sub forma unor nou- veniţi la putere sau în viaţa publică, care sunt, inevitabil şi regretabil, în raport cu predecesorii lor, nişte impostori sau, în cel mai bun caz, nişte epigoni.

Dacă ne raportăm însă la societate ca la un proces, un mediu în permanenţă dinamic din toate punctele de vedere, nu mai putem vorbi de masificare, ci doar de transformări sociale inevitabile şi indispensabile pentru funcţionalitatea respectivei societăţi, indiferent care categorie socială dă, la un moment dat, tonul acestor schimbări. Sunt de acord că lumea rurală are un cu totul alt tip de dinamică decât cea modernă; am înţeles acest lucru mult mai bine după ce am citit cartea de faţă, dar nu cred că putem considera această lume ca una imobilă, autarhică şi funcţionând exclusiv în baza propriilor reguli de organizare. Dimpotrivă, lumea rurală a fost supusă în permanenţă influenţelor exterioare, care, până la un punct, au transformat-o, aceste influenţe fiind, la rândul lor, încadrate sau, cel puţin, temperate de ea însăşi. Chiar dacă dinamica modernizatoare a afectat într-o măsură considerabil mai mare modul de viaţă al satelor decât a făcut-o feudalismul, de exemplu, nu putem totuşi considera că aceasta a distrus pur şi simplu o lume stabilă, aproape perfectă, când, de fapt, nu a făcut decât să o transforme, conform unor ritmuri de dezvoltare proprii.

Unde îl putem zări pe Mircea Vulcănescu în acest desiş istorico-ideologic? Sociolog apropiat – prin intermediul Şcolii profesorului Gusti, un fel de alternativă, în epocă, la derivele de extremă dreaptă din universităţi, instituţii şi nu numai – de lumea rurală, Vulcănescu a oferit analize consistente ale modului de organizare şi funcţionare a satelor româneşti, întâlnindu-se, pe  multe alte paliere, în cadrul acestui demers, cu Henri H. Stahl, considerat de Butoi un gânditor socialist (mai degrabă, opinăm, un marxist nuanţat, dar asta e cu totul altă discuţie). Influenţat de Nae Ionescu, la care s-a raportat totuşi critic, de ortodoxismul revigorat şi actualizat al acestuia, pe care l-a preluat disociindu-se de antisemitismul ulterior al profesorului, Vulcănescu a contestat vehement şi, în acelaşi timp, pertinent maniera în care înţelegea statul român să se raporteze la ţărani: ca la o sursă de producţie a cerealelor ieftine, competitive pe plan extern şi aducătoare de venituri la buget pe plan intern.

Raportările seci, statistice, la lumea rurală, considerarea total inadecvată a ţăranului, într-un mediu tot mai permisiv din punct de vedere antreprenorial, drept un mic capitalist în devenire – toate acestea sunt atent şi minuţios deconstruite de Vulcănescu. La nedumeririle oficiale nejustificate, legate de menţinerea sau chiar de scăderea productivităţii agricole pe terenurile unor sate care primiseră tehnologie modernă, Vulcănescu răspunde prin a nega existenţa muncii pentru profit în mediul rural: el explică limpede că ţăranii produc pentru subzistenţă, iar nu pentru a face comerţ. Productivitatea lor se înscrie în sfera unor orizonturi simbolice, care, deşi puţin sau deloc inteligibile pentru observatorul extern, au totuşi o logică socială foarte bine conturată. Astfel, primind utilaje noi, ţăranii au preferat să-şi reducă timpul de lucru pentru a obţine aceeaşi producţie sau, uneori, chiar mai puţin decât atât, timpul astfel câştigat utilizându-l în alte scopuri lucrative.

Interesante şi corecte sunt şi observaţiile pe care le face Vulcănescu cu privire la relaţiile internaţionale din preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Ele sunt integrate foarte bine de Ionuţ Butoi, alături de analizele sale sociologice în plan intern, în cadrul metodei microistoriei. Nesuprapunându-se unui demers biografic, microistoria îşi propune, dacă am înţeles bine, să reflecte transformările macrosociale la nivelul unei perspective micro, al unei biografii individuale reprezentative pentru respectiva epocă.

Criticând cu acribie derivele ideologice şi, ulterior, administrative ale legionarismului, Vulcănescu a fost o personalitate complexă, în care se recunosc, în diferite dozaje, tendinţele majore şi deseori contradictorii ale epocii. Cele mai mari contribuţii teoretice ale acestuia rezidă, probabil, în deconstruirea raportărilor insuficient de empatice (şi excesiv de empirice) la satul românesc, respectiv, în perceperea adecvată a interbelicului. Acesta era văzut ca un palimpsest alcătuit din mai multe lumi simultane, chiar dacă incompatibile, în care coexistau câteva lumi: una rurală, deloc arhaică, ci doar neînţeleasă adecvat, care s-ar fi putut constitui într-un excelent furnizor de produse alimentare pentru populaţia unui stat mai preocupat de satisfacerea intereselor marilor puteri internaţionale decât de cea a nevoilor propriilor cetăţeni, şi o lume modernă, avansând sincopat, indiferentă la propriile consecinţe; şi, în sfârşit, o lume a diferitelor tendinţe culturale şi ideologice înclinate sensibil înspre dreapta palierului politic, între care se remarcă, evident, „tânăra generaţie”. Întocmai ca „Şcoala gustiană”, argumentează Butoi, tânăra generaţie avea o alcătuire fragmentată ideologic, deşi nu în aceeaşi măsură ca prima, care putea include, concomitent, un Vulcănescu, naţionalist-ortodoxist, preocupat de „dimensiunea românească a existenţei”, şi un marxist, Henri H. Stahl, ambii ajungând, pe filiere ideologice diferite, la concluzii similare, în ceea ce priveşte problemele satului şi chiar ale societăţii româneşti în ansamblu.

Alunecarea aceasta înspre dreapta, care caracterizează, generic, interbelicul, cu toate nuanţele, diversităţile şi relativizările subiacente, deşi pusă în context, este însă analizată incomplet. Deşi trimite la lucrarea clasică a lui Karl Polanyi, Marea transformare. Originile politice şi economice ale epocii noastre, Butoi nu analizează explicaţiile lui Polanyi cu privire la fascism ca „reacţie emoţională”, în cadrul unor societăţi în curs de modernizare (industrializare), chiar dacă pe niveluri diferite. Iată caracteristicile identificate de Polanyi la societăţile aflate în proces de fascizare: „răspândirea filosofiilor iraţionaliste, estetica rasistă, demagogia anticapitalistă, concepţii heterodoxe asupra monedei, criticarea sistemului de partide, discreditarea larg răspândită a «regimului» sau oricare altul ar fi fost numele atribuit configuraţiei democratice existente”. Repet, toate acestea fiind subsumate unui fond emoţional anxios, unei atitudini mai degrabă reactive decât analitice1. „Fascismul”, continuă Polanyi, „a fost înrădăcinat într-o societate de piaţă ce refuza să funcţioneze. Prin urmare, el era mondial, general ca anvergură, universal ca aplicare; chestiunile au depăşit sfera economică şi au generat o transformare generală de un tip social distinct. Aceasta s-a extins în aproape orice domeniu al activităţii, fie el politic sau economic, cultural, filosofic, artistic sau religios. Şi, până la un punct, ea s-a întrepătruns cu tendinţe locale şi punctuale”2.

Socialismul, chiar şi în forma sa bolşevică, în cele din urmă, a reprezentat o reacţie mult mai cerebrală şi mai raţională decât fascismul, în faţa aceluiaşi set de probleme socio-economice. De ce radicalismul interbelic românesc a îmbrăţişat forme specifice extremei drepte şi nu (şi) nuanţe socialiste, inclusiv nedemocratice, mai pronunţate şi mai vizibile decât cele care totuşi au existat? Ionuţ Butoi pare că privilegiază tipul de răspuns al unui Ernst Nolte, de exemplu, pentru care ascensiunea europeană a fascismului interbelic a reprezentat o reacţie directă la bolşevismul rusesc. La fel, conform lui Butoi, dreapta radicală din România anilor 1930 ar fi reprezentat un produs oarecum firesc, natural, al tăvălugului unei modernităţi abrupte şi deseori incoerente, prăvălit asupra unei lumi rurale funcţionale şi autosuficiente.

Apare însă aici un subtil şi deseori nebănuit pericol. Da, fascismul a fost influenţat, fără doar şi poate, de ascensiunea bolşevismului, dar acesta reprezintă doar un element, printre altele (devastările şi transformările produse de Primul Război Mondial, şomajul generalizat, mai ales al foştilor combatanţi, care au dezvoltat o mistică a camaraderiei din timpul războiului, criza economică a anilor 1930, modernitatea disfuncţională, cercetată de Polanyi etc.), pentru elucidarea condiţiilor sale de posibilitate. Şi nici măcar cel mai important. Pe lângă că este inconsistent, un astfel de raţionament ne situează funciarmente pe terenul epistemologic (dacă există aşa ceva) al antisemitismului. De ce? Admiţând că fascismul european interbelic a fost o reacţie oarecum firească la adresa ascensiunii bolşevismului, o exacerbare naţionalistă militarizată a unor societăţi care se simţeau ameninţate atât din interior, cât şi din exterior, admitem de obicei şi că bolşevismul, ideologia la care a reacţionat fascismul, este una internaţionalistă, pusă în practică mai ales de un popor lipsit de conştiinţă naţională şi care ar transforma tocmai acest nou tip de naţionalism în propria conştiinţă naţională globală: evreii. Fascismul, în varianta sa naţional-socialistă, a produs Holocaustul. Ecuaţia este simplă şi, în acelaşi timp absurdă: fascismul ar fi, de fapt, opera evreilor bolşevici, care s-ar face, astfel, singuri răspunzători de catastrofa istorică abătută asupra propriului popor. Asta, fără a lua în calcul că bolşevismul nu a fost nici pe departe un fenomen politic specific evreiesc, deşi a atras, din raţiuni intelectuale şi istorice evidente, numeroşi evrei. Sigur, în Uniunea Sovietică a anilor 1970 circulau teorii conspiraţioniste, conform cărora evreii mai bogaţi ar fi complotat, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru uciderea evreilor mai săraci şi pentru a pune astfel în scenă un comerţ cu memoria hipertrofiată a victimelor – dar chiar şi menţionarea lor este cu totul superfluă.

Departe de mine intenţia de a atribui tendinţe antisemite latente demersului ştiinţific meritoriu al lui Ionuţ Butoi, care, de altfel, identifică excelent unele surse ale puseurilor antisemite ale studenţilor români din perioada interbelică. Nu am făcut decât să atrag atenţia asupra unor capcane epistemice care pot origina în tendinţa de a „naturaliza” în sens husserlian intrarea în scenă a dreptei radicale şi în tratarea uşor anistorică, deşi nuanţată a acesteia. Germania interbelică a avut o puternică mişcare de stânga, care a pierdut până la urmă în faţa nazismului. Motivele sunt deja cunoscute, nu mai are rost să insist asupra lor. În România interbelică, o astfel de stângă a lipsit. Butoi explică, atent la detalii, faptul că România Mare, conţinând minorităţi în proporţie de aproximativ 30%, este un stat care încearcă să-şi configureze o identitate naţională în condiţii de criză economică profundă. În consecinţă, ţinând cont şi de vecinătatea, îngrijorătoare pentru oficialităţi, a Uniunii Sovietice, al cărei model de dezvoltare alternativ putea deveni atractiv în aceste circumstanţe, diferitele forme de naţionalism care şi-au făcut apariţia în acest context par mai degrabă de la sine înţelese. Totuşi, lucrurile sunt mai complicate. Încadrarea legionarismului la capitolul fascism, o ideologie internaţională, în esenţă, aşa cum este de părere nu numai Polanyi, ci şi, printre alţii, Hannah Arendt, legionarismul nefiind deci altceva, cu toate specificităţile sale care l-au transformat până la urmă într-un fascism endemic românesc – şi echivalarea lui cu o formă de naţionalism, contribuie la complicarea suplimentară a lucrurilor.

Nu pot fi de acord nici cu teza centrală a cărţii, conform căreia „România «modernă» şi nefuncţională a reuşit doar să saboteze România tradiţională ca lume social-culturală, fără a reuşi să pună ceva în loc” (p. 305). Deşi are perfectă dreptate atunci când demontează inconsistenţele metodologice şi ideologice prin care a fost abordată lumea rurală, fapt care a contribuit mai degrabă, distorsionând, la includerea forţată a acesteia în cadrul unor curente modernizatoare de diferite facturi, genul acesta de explicaţie poate fi lesne universalizat şi tocmai de aceea poate deveni neverosimil. În această optică, şi postcomunismul poate fi, şi este, adesea, considerat o distrugere de proporţii apocaliptice a fostei societăţi, care nu a ajuns niciodată să fie „multilateral dezvoltată”, dar care avea totuşi propriile ei reguli de funcţionare, alcătuind un univers social stabil. Sigur că putem privi lucrurile şi din punctul de vedere al conservatorilor naţional-comunişti. Indiferent de faptul că o spun şi ei, postcomunismul românesc a produs şi continuă să producă abuzuri şi nedreptăţi, politice şi sociale, enorme. La fel, societatea anilor 1950 i-a făcut pe mulţi să regrete perioada interbelică, unde, în ciuda tuturor neajunsurilor, nivelul represiunii politice şi economice era incomparabil mai scăzut. Dar nu cred că putem extrage soluţia problemelor actuale din trecut. Sigur că nu trebuie să neglijăm exemplele şi învăţămintele oferite de acesta, dar nici să uităm esenţialul, şi anume, că trecutul nu e niciodată trecut. Este, în diferite dozaje, politică, iar mizele acesteia sunt de obicei prezente şi aproape întotdeauna prospective.

Nicio lume şi nicio epocă din trecut nu au fost vreodată atât de stabile şi de funcţionale pe cât avem tendinţa să le considerăm uneori. Reformele agrare ale lui Alexandru Ioan Cuza, care au sfârşit prin a face ţăranii încă mai vulnerabili în faţa moşierilor, apariţia arendaşilor şi consolidarea în mediul urban a oligarhiei modernizatoare boiereşti, mai ales în a doua jumătate a secolului XIX (oligarhie care începea să se  confunde tot mai mult cu burghezia aflată în ascensiune), Războiul de Independenţă – toate acestea au avut un impact direct şi profund asupra existenţei ţăranilor. În ce măsură putem vorbi despre o lume rurală funcţională, când aceasta era deja în plină prefacere aproape cu un secol înaintea perioadei interbelice? Sigur, Butoi este mult mai nuanţat, situând în momentul revoluţionar de la 1848 sursele modernităţii destabilizatoare în plan social. Chiar şi aşa, dacă în secolele anterioare satele ţărăneşti nu au fost supuse imixtiunilor atât de arbitrare ale politicului sub formă economică şi ale economicului sub formă politică, este pentru că formele şi necesităţile politice de atunci nu aveau la dispoziţie mijloacele moderne de extragere a pluspoducţiei, mult mai utile şi mult mai eficiente. Deşi sunt departe de a fi un perfect cunoscător al istoriei sociale şi economice de dinaintea secolului XIX în spaţiul românesc, îmi vine greu să cred că între elita politică, în curs de urbanizare, a aristocraţiei şi ţărani exista o înţelegere tacită, o coexistenţă armonioasă şi o reprezentare mutuală adecvată a intereselor şi priorităţilor celuilalt. Dimpotrivă, tocmai pentru că nu au putut obţine mai mult sau au obţinut chiar efecte adverse, sub forma răscoalelor ţărăneşti, voievozii s-au mulţumit să găsească un modus vivendi cât de cât funcţional cu ţăranii, mai ales că aceştia alcătuiau, într-un timp în care frecvenţa războaielor era mai numeroasă decât în prezent, grosul armatelor.

În sfârşit, dacă punem într-un excelent raport de continuitate interbelicul cu epoca anterioară, cea a sfârşitului de secol XIX, nu mai găsim aceeaşi dinamică analitică atunci când vine vorba de raportarea, fie ea şi fugitivă, la perioada de după 1945. Clişeele despre interbelic, pe care Butoi le-a deconstruit atât de convingător, lasă loc altora, cum ar fi „teroarea istoriei”, manifestată după al Doilea Război Mondial în „forme macabre, concentraţionare” (p. 302–303). Fără nicio intenţie de problematizare, trebuie remarcat că aceste clişee sunt preluate în mod cu totul şi cu totul necritic. Sigur că epoca Gheorghiu-Dej, în special „obsedantul deceniu” (1948–1958), a reprezentat un şoc politic şi ideologic de proporţii, dar, la scara istoriei politice a României moderne, cred că putem vorbi mai degrabă de o sincopă temporară decât de o ruptură radicală. Autoritarismul, incoerenţa administrativă şi starea de tranziţie permanentă care au reverberat, de la nivelul elitelor rareori capabile a gândi şi acţiona altfel decât pe termen scurt şi în propriul avantaj, la nivelul societăţii ca întreg, jalonează întreaga noastră istorie de după 1859. În cadrul acestui proces, comunismul rămâne o etapă, având specificul său şi formele sale represive perfecţionate în raport cu epocile anterioare, dar, totuşi, o etapă, iar nu un simplu accident istoric, impus cu forţa din exterior3. Scrie Butoi: „Oamenii din interbelic nu trăiau într-un regim totalitar, însă percepeau deseori regimul drept unul tiranic şi conştientizau foarte acut existenţa instrumentelor de supraveghere şi represiune” (p. 153). Fără a intra într-o întreagă discuţie despre inconsistenţele conceptului de totalitarism, cred că rezultă fără echivoc, fie şi numai din acest scurt citat, raportul de continuitate, mai degrabă decât acela de discontinuitate, în care trebuie plasat interbelicul, relativ la perioada comunistă.

In summa, cartea lui Butoi constituie o contribuţie inovatoare şi profundă la analiza interbelicului românesc. Faptul că este scrisă dintr-o perspectivă conservatoare asumată o face şi mai valoroasă, în sensul că demolează clişeul conform căruia intelectualitatea conservatoare contemporană este reprezentată exclusiv de intelectualii publici reuniţi în cadrul Grupului pentru Dialog Social, de exemplu, şi de textele lor eseistice, insipide, sentenţioase. Un clişeu căruia, recunosc, i-am căzut şi eu victimă. Nu pot decât să-i mulţumesc lui Ionuţ Butoi pentru că m-a făcut conştient de acest aspect şi m-a ajutat să-l depăşesc, aşa cum am făcut-o şi în privinţa stereotipiilor, măcar a unora, pe care le aveam faţă de interbelic.

∗ The Faculty of Political Sciences, Philosophy and Communication Sciences, the University of the West, Timişoara, Romania; e-mail: emanuel.copila@e-uvt.ro.

1 Karl Polanyi, Marea transformare. Originile politice şi economice ale epocii noastre, traducere de Ciprian Şiulea, Cluj-Napoca, Editura Tact, 2013.
2 Ibidem, p. 370.
3 Trimit aici la excelenta lucrare a profesorului Adrian Paul Iliescu, Anatomia Răului Politic, Bucureşti, Ideea Europeană, 2006.