România la Exposition internationale des Arts et Techniques dans la Vie Moderne – Paris (1937)*
Laurențiu Vlad
Cuprins
Sub semnul lui Descartes[1]
Expoziţia din 1937, a cărei istorie începe la sfârşitul anului 1929 cu iniţiativa deputatului radical Julien Durand, celebra 300 de ani de la apariţia celei mai cunoscute lucrări a lui René Descartes, Discours de la méthode. În conformitate cu nomenclatorul BIE ea se situa pe treapta expoziţiilor generale de categoria a doua, însă amploarea pe care a dobândit-o în timp a făcut-o mult mai prestigioasă. A fost desemnată oficial cu titulatura: Les Arts et les Techniques dans la Vie Moderne.
Amplasamentul expoziţional parcurgea centrul Parisului, anume, Champ-de-Mars, de o parte şi de alta a Senei (între Esplanades des Invalides şi noul palat de pe colina Chaillot, construit în locul mai vechiului Palais de Trocadéro, ridicat în 1878), având anexe la Sceaux, Porte Maillot şi pe bulevardul Kellerman; totul pe o suprafaţă de 105 hectare. În cele 185 de zile cât a fost deschisă (25 mai – 25 noiembrie 1937), 31.040.955 de vizitatori, dintre care 26.702.295 plătitori, au trecut în revistă standurile a 11.000 de expozanţi din 48 de ţări: Egiptul şi Uniunea Sud-Africană din Africa; Canada şi Statele Unite ale Americii din America de Nord; Argentina, Brazilia, Haiti, Mexic, Peru, Republica Dominicană, Uruguay şi Venezuela din America de Sud; Levantul, Irakul, Japonia şi Siamul din Asia; Albania, Austria, Belgia, Bulgaria, Cehoslovacia, Danemarca, Elveţia, Estonia, Finlanda, Germania, Grecia, Italia, Iugoslavia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Marea Britanie, Monaco, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Spania, Suedia, Statele Pontificale, Ungaria, Uniunea Sovietică, precum şi ţara gazdă, Franţa din Europa; Australia din Oceania. De reţinut că au fost două participări neoficiale (Chile, China) şi mai multe prezenţe ale coloniilor sau ale teritoriilor sub mandat.
Juriul internaţional al Expoziţiei internaţionale de la Paris, constituit din 1.729 de persoane, a atribuit 16.705 recompense participanţilor, reprezentanţii ţării organizatoare obţinând peste 60 % dintre ele. În timpul manifestării din 1937 s-au desfăşurat 602 congrese internaţionale pe diverse teme, organizate în general în concordanţă cu clasificarea sa oficială în 14 grupe şi 114 clase: I. Expression de la pensée; II. Questions sociales; III. Formation artistique et technique; IV. Diffusion artistique et technique; V. Urbanisme. Architecture; VI. Arts graphiques et plastiques; VII. Bâtiment; VIII. Décoration intérieure et mobilier; IX. Métiers d’art; X. Éditions, livres et revues; XI. Parure; XII. Transports et tourisme; XIII. Fêtes. Attractions. Cortèges. Sports; XIV. Publicité. Veniturile obţinute de organizatori s-au cifrat la 1.661.024.345 FF, cheltuielile depăşind şi ele cota miliardului. Oricum, excedentul a fost destul de important, el s-a cifrat la 217.735.953 FF (8.660.000 $ în acel moment).
Dimitrie Gusti, Comisar general al României
În şedinţa din 10 februarie 1937 a Consiliului de Miniştri s-au stabilit condiţiile legale ale participării României la Expoziţia internaţională de la Paris[2]. Fundaţiile Culturale Regale erau însărcinate cu organizarea acestei manifestări, iar Dimitrie Gusti, recomandat de strălucita sa activitate ştiinţifică, a fost numit în funcţia de Comisar general, numire care intra în vigoare retroactiv, începând cu 1 aprilie 1936, dat fiind faptul că preparativele pentru participarea României la expoziţie începuseră de mai mult timp.
În ceea ce priveşte activitatea sa trebuie să precizăm că şi-a făcut studiile în Germania (doctorat în 1904) şi Franţa, unde a intrat în contact cu Wilhelm Wundt sau Emile Durkheim. În scurt timp, Dimitrie Gusti a devenit figura centrală a sociologiei româneşti, fiind întemeietorul aşa-numitei Şcolii sociologice de la Bucureşti, care a introdus şi promovat în cercetarea sociologică metoda monografică. A organizat echipe de specialişti (începând cu 1925), apoi de studenţi (din 1934) din diferite discipline (agronomie, educaţie fizică, medicină, medicină veterinară, menaj şi sociologie) care s-au deplasat pe teren încercând să depisteze în lumea rurală elementele sale de originalitate, să le înţeleagă din interior şi în acelaşi timp să amelioreze în cunoştinţă de cauză anumite neajunsuri, pentru ca apoi să facă mai uşor conexiunea cu civilizaţia secolului al XX-lea. Scopul declarat era instituirea unei „ştiinţe a naţiunii române”, deziderat posibil în opinia lui Dimitrie Gusti[3]. A fost profesor la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, membru al Academiei Române, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice din Paris (1939), Doctor Honoris Causa al Universităţii din Leipzig (1934), conferenţiar la Chicago, Harvard, Sorbona, Wisconsin, Yale etc. Printre colaboratorii[4] apropiaţi ai lui Dimitrie Gusti amintim pe Ioan Gheorghiu (Comisar general adjunct), colonelul C. Douglas Căpităneanu (Consilier tehnic), Henri H. Stahl, Alexandru Tzigara-Samurcaş, Ilarie Voronca etc.
Pentru buna desfăşurare a activităţii de pregătire a participării româneşti la Expoziţia internaţională din 1937, Consiliul de Miniştri trebuia să aprobe bugetul întocmit de organizatori, iar Ministrul Finanţelor să-l pună la dispoziţia acestora cu titlu de subvenţie. Referitor la concepţia expoziţiei române, guvernul României îi lăsa lui Dimitrie Gusti libertatea de opţiune. Mai mult, în afară de subvenţiile promise, care au fost destul de însemnate (109.548.171 lei, adică 1/6 din excedentul bugetar pe anul 1937-1938[5]), guvernul scutea de taxe vamale toate importurile sau exporturile necesare Comisariatului general pentru expoziţie, singura pretenţie a oficialilor de la Bucureşti fiind ca inventarul procurat din fondurile Ministerului Finanţelor să rămână în proprietatea statului român. Subvenţia Ministerului Finanţelor a fost întregită cu alte fonduri care proveneau de la Uzinele Reşita (5.000.000 lei), guvernul francez (3.511.200), Societatea „Mica” (1.500.000), asociaţiile industriale petrolifere (1.000.000), Ministerul Economiei Naţionale (500.000) şi asociaţiile industriale forestiere (250.000). Din totalul de 121.300.371 lei alocaţi pentru participarea României la Expoziţia internaţională din 1937, Comisariatul general a cheltuit 45.108.091 pentru construcţia pavilioanelor, 18.596.577 pentru lucrări de montaj şi organizare, respectiv 14.545.236 pentru publicitate şi propagandă. Acestora li s-au adăugat 13.366.853 lei (funcţionarea instalaţiilor), 12.848.781 (comenzi), 11.424.290 (transport), 2.840.518 (lichidarea standurilor), 2.814.719 (ministere) şi 105.000 (muzeul expoziţiei). Soldul disponibil la Bucureşti şi Paris s-a ridicat în cele din urmă la suma de 3.599.305 lei.
Precizăm că sumele destinate publicităţii şi propagandei au fost mai mari, chiar dacă nu intrau în bugetul alocat Comisariatului general al României. Astfel, Direcţia Presei din cadrul Ministerului Afacerilor Străine, fostul Subsercretariat de Stat pentru Presă şi Propagandă, a editat din resursele sale mai multe publicaţii de prezentare generală a României, a vestigiilor sale arheologice, a monumentelor istorice, a creaţiei populare autohtone, a etnografiei, a turismului, a domeniului cinegetic, a economiei sau a Micii Înţelegeri, care urmau să se difuzeze la expoziţie. Într-o serie de şedinţe din cadrul acestui departament, desfăşurate în perioada ianuarie-martie 1937, au fost stabilite detaliile tehnice privind editarea unui număr de 13 lucrări propagandistice (broşuri, hărţi, ilustraţii, pliante, volume), cu un tiraj total de circa şase milioane de exemplare, costul acestor lucrări angajate de Direcţia Presei, împreună cu cel al transportului lor la Paris, ridicându-se la aproximativ 38.000.000 lei[6]. Cele mai mari tiraje (câte un milion de exemplare) le-au avut broşura România turistică şi harta aceluiaşi domeniu, însoţită de un text de prezentare pe verso[7].
În perioada aprilie-decembrie 1936, Comisariatul general a căutat să convingă opinia publică de necesitatea participării României la manifestarea de la Paris, apelurile sale din presă şi de la radio mobilizând numeroşi artişti şi oameni de ştiinţă, care i-au sprijinit iniţiativele. Concursurile organizate în acest an (pentru proiectul pavilionului oficial, pentru alegerea celor mai buni decoratori, ai celor mai buni artişti din ţară sau de la Paris, ai celor mai buni editori sau legători de cărţi etc.) au dus la o selecţie extrem de riguroasă a talentelor de care dispunea România la acel moment. În decembrie 1936 au fost definitivate discuţiile pe marginea amplasării restaurantului românesc („instrument de propagandă prin excelenţă”, cum îl numea Comisarul general român într-o conferinţă radiofonică[8]), stabilindu-se totodată şi perioada desfăşurării Săptămînii româneşti (2-9 iulie 1937)[9]. Tot atunci, în cadrul unei ceremonii la care au participat, printre alţii, Dimitrie Gusti, Victor Antonescu (Ministrul Afacerilor Străine în guvernul Gheorghe Tătărescu), Edmond Labbé (Comisarul general al Expoziţiei internaţionale din 1937) şi Paul Bastid (Ministrul Comerţului din Franţa), a fost pusă piatra de temelie a pavilionului oficial al României[10].
În fine, Comisariatul român a selectat 129 de expozanţi (particulari sau colectivi), ale căror obiecte sau produse au fost expediate de la Bucureşti la Paris în 53 de vagoane[11]. La Paris numele lor s-au regăsit în 12 din cele 14 grupe ale clasificării oficiale. Dintre aceştia, mai bine de 30% ocupau standurile pavilionului oficial al României, restul fiind amplasaţi în cadrul unor expoziţii colective din pavilioanele presei, comunicaţiilor, meseriilor, locuinţei rurale etc., precum şi în cadrul secţiunii industriei casnice, organizată la Muzeul de Artă Naţională. Majoritatea expozanţilor (53) au fost înregistraţi la Clasa 9 (Artisanat) a Grupei II, în timp ce la celelalte, numărul lor varia între unu şi zece[12].
*
În seara zilei de 29 martie 1937 ascultătorii postului naţional de radio erau informaţi de Dimitrie Gusti de stadiul pregătirilor pentru expoziţie. După spusele sale, pavilionul României începuse să prindă contur, iar sculptorii şi pictorii însărcinaţi cu decorarea sa şi a restaurantului amplasat în vecinătate, aproape îşi încheiaseră lucrările. Pavilionul a fost proiectat de Duiliu Marcu, absolvent al Academiei de Arhitectură din Bucureşti şi al École des Beaux-Arts (Paris).
Cu aceeaşi ocazie, Comisarul general preciza că trofeele de vânătoare ale secţiunii turistice erau depozitate la Topliţa, urmând să ia drumul Parisului împreună cu cei patru stâlpi şi plafonul de sare care se găseau atunci la Slănic Prahova, precum şi cu obiectele aparţinând secţiilor economică şi culturală ale expoziţiei române, respectiv cele ale meseriaşilor, care au figurat în cadrul Pavilionului Internaţional.
Tot atunci, profesorul Dimitrie Gusti, care studiase atent câteva modele expoziţionale (Barcelona-1929, Vincennes-1931 etc.[13]), schiţa şi profilul participării româneşti la expoziţia pariziană, considerată a fi expresia clară a celor mai acute contradicţii ale anilor ‘30: „între principiul autorităţii absolute şi tendinţele democratice, între naţionalismul exclusivist şi aspiraţiile internaţionale, între pozitivismul ştiinţific, în sensul viu şi precis al „tehnicii” şi misticismul contemporan, între apologia păcii şi pregătirea de fiecare clipă pentru război[14]:
„În cadrul acestui program ideologic, astfel înţeles de noi, vom aşeza pavilionul României. Planul de organizare şi funcţionare a pavilionului nostru naţional va avea ca punct de plecare, desigur, starea de fapt – încorporarea fidelă a României contemporane.
Vom înţelege prin aceasta un realism înaintat, avântat şi îndrăzneţ, care să reflecteze epoca de fermentare în care se află România (…), scoţând la iveală principiile active şi fecunde care animă aspiraţia României de astăzi către o Românie de mâine! Pavilionul României de la Expoziţia de la Paris nu va exprima numai static prosperitatea şi echilibrul de forţe economice şi spirituale actuale, ci şi mişcarea lor, în ordinea gândirii şi acţiunii, către o evoluţie ascendentă. Într-un cuvânt, pavilionul României de la Paris va avea un caracter mai mult dinamic decât static. El va exprima credinţe şi speranţe în propăşirea ilimitată a ţării în toate domeniile; convingeri şi certitudini în realizarea imenselor posibilităţi de dezvoltare a ei.”[15]
Aşadar, în opinia Comisarului general, participarea României la Expoziţia internaţională din 1937 trebuia să fie „o probă de vitalitate, energie şi speranţă”, inventarul trecutului şi al prezentului având darul să puncteze „graţia şi forţa naţiunii, precum şi programul ei de viitor[16]. În fapt, Dimitrie Gusti voia să realizeze la Paris, aşa cum a făcut-o şi la New York, doi ani mai târziu, expoziţia sociologică, teoretizată şi realizată parţial prin lucrările Seminarului de sociologie, precum şi prin înfiinţarea Muzeului Satului (1936)[17].
*
La întoarcerea în ţară, Comisarul general a fost sărbătorit de Academia Română într-una din şedinţele sale din 1938, unde au luat cuvântul Alexandru Lapedatu şi Ioan Petrovici, care s-au întrecut în elogii[18]. Nici presa nu s-a lăsat mai prejos, începuse să laude expoziţia română încă din timpul desfăşurării evenimentelor din capitala Franţei. Spre exemplu, într-o intervenţie radiofonică despre pavilionul României de la Paris, publicistul N.N. Petraşcu mărturisea că „pentru prima oară în 19 ani, de când colinda lumea, s-a simţit mândru că este român”[19], în timp ce jurnalul lui Nicolae Iorga remarca în termeni superlativi capacitatea lui Dimitrie Gusti de a îmbina într-o coerentă construcţie propagandistică materialitatea tehnicilor industriale (în fond, opţiunea Expoziţiei internaţionale din 1937) şi spiritul artistic autohton, „icoana impresionantă a unităţii naţionale”[20].
Au rămas în urmă, ca întotdeauna, mai multe probleme. Una dintre ele era legată de conservarea pentru iarnă a pavilioanelor, pentru ca la demolarea lor, în primăvara lui 1938, să poată fi recuperate în cele mai bune condiţii materialele ce nu fuseseră transportate la Bucureşti[21]. Într-un raport din 24 decembrie 1937, inginerul August Schmiedigen, care era însărcinat cu această operaţie, îi transmitea lui Comisarului general al României că la pavilonul regal a demontat plafonul de sare ce risca să se deterioreze datorită umezelii şi l-a depozitat în subsolul imobilului, deja izolat; apoi protejat cu hârtie cerată neagră stâlpii din încăperea respectivă, pentru ca, în cele din urmă să asigure şi acoperişul. De asemenea, în acelaşi raport îi comunica lui Dimitrie Gusti că a luat măsuri pentru protejarea picturii din restaurant, a instalaţiilor de apă şi izolarea acoperişului şi a ferestrelor.
Aşadar, pe perioada iernii imobilele intrau în conservare, întreţinerea lor fiind asigurată de câţiva oameni ai inginerului Schmiedigen (în vremea expoziţiei restaurantul şi pavilionul regal aveau nu mai puţin de 251 de angajaţi[22]). Totodată, o serie de obiecte trebuiau să fie împachetate şi trimise la Bucureşti: era vorba despre oglinzile, scaunele, covorul, dulapul frigorifer, vesela, argintăria, frescele lui Demian şi Jiquidi, camioneta etc. din restaurant, respectiv stemele regale, basoreliefurile, statuia Regelui Carol al II-lea, secţiunile de vânătoare şi turism, mozaicurile şi obiectele de ceramică ale Norei Steriadi, porţile Miliţei Petraşcu etc.din pavilion[23].
Câteva date statistice: anii ‘30
Dacă anterior datele statistice referitoare la România erau prezentate compact fie în Notice sur la Roumanie, principalement au point de vue de son économie rurale, industrielle et commerciale suivie du catalogue spécial des produits exposés dans la section roumaine à l’Exposition universelle de Paris, en 1867… ori în Notice sur la Roumanie. Productions-Industries (1889) sau în La Roumanie à l’Exposition universelle de 1900 à Paris, în 1937 acestea au fost efectiv integrate în expoziţia propriu-zisă, prea puţine regăsindu-se în articolul propagandistic „Romania” (în continuare „Romania, 1937”) din Le livre d’or officiel de l’Exposition internationale des Arts et des Techniques dans la Vie Moderne. Paris, 1937[24], pe care noi îl considerăm de aceeaşi factură precum textele enumerate mai sus.
Concepţia lui Dimitrie Gusti a făcut ca secţiunea economică a ţării sale să aibă o dinamică proprie, o prezentare cinematografică, în care diagramele în relief, proiecţiile şi fotografiile uzau mai mult de comparaţii plastice decât de cifre seci. Spre exemplu, oficialii români precizau că filonul de sare de la Slănic avea aceeaşi suprafaţă cu capitala Franţei, iar producţia anuală de petrol putea fi încărcată într-un tren-cisternă lung de la Paris la Bombay[25].
*
Totuşi, cum arăta România acelor timpuri? Încercăm să realizăm un profil statistic, servindu-ne de alte surse decât cele legate de participarea sa la expoziţia pariziană, marcând de fiecare dată momentele când anumite cifre se regăsesc şi în documentele informative sau de propagandă ale Comisariatului general român. Aşadar, din punct de vedere politico-administrativ, România avea un regim politic democratic întemeiat pe Constituţia din 1923, care reprezenta în fond punerea în acord cu noile realităţi de după Primul Război Mondial a celei din 1884[26]. S-a menţinut sistemul bicameral, introducându-se votul universal, ceea ce a dus la majorarea substanţială a corpului electoral: bunăoară, în perioada 1927-1937 cei 387 de deputaţi ai României erau aleşi în medie de aproximativ 3.000.000 de alegători, faţă de numai circa 90-100.000 în perioada 1901-1911[27].
De asemenea, nici caracteristicile teritoriale ale statului român nu mai erau cele de dinainte de 1918, Vechiul Regat fiind întregit cu Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Sporul de teritoriu a determinat creşterea numărului unităţilor administrative faţă de 1900, România având 71 de judeţe, 429 de plăşi, 179 de oraşe şi 15.981 de sate. Cele 71 de judeţe erau: Alba, Arad, Argeş, Bacău, Baia, Bălţi, Bihor, Botoşani, Braşov, Brăila, Buzău, Cahul, Caliacra, Caraş, Câmpulung, Cernăuţi, Cetatea-Albă, Ciuc, Cluj, Constanţa, Covurlui, Dâmboviţa, Dolj, Dorohoi, Durostor, Făgăraş, Fălciu, Gorj, Hotin, Hunedoara, Ialomiţa, Iaşi, Ilfov, Ismail, Lăpuşna, Maramureş, Mehedinţi, Mureş, Muscel, Năsăud, Neamţ, Odorhei, Olt, Orhei, Prahova, Putna, Rădăuţi, Râmnicul Sărat, Roman, Romanaţi, Sălaj, Satu Mare, Severin, Sibiu, Someş, Soroca, Storojineţ, Suceava, Târnava Mare, Târnava Mică, Tecuci, Teleorman, Tighina, Timiş, Trei Scaune, Tulcea, Turda, Tutova, Vaslui, Vâlcea şi Vlaşca[28]. Acestea se întindeau pe o suprafaţă de 295.049 km2 (2,52 % din întreaga Europă), ceea ce făcea ca România să ocupe locul zece între ţările bătrânului continent.
*
Referitor la populaţie, trebuie să spunem că ea atingea la 1 ianuarie 1936, un număr de 19.196.071 locuitori (populaţia satelor întrecând de cinci ori pe cea din oraşe)[29], statisticile anilor ’30 situând-o, din acest punct de vedere, doar în urma URSS, Germaniei, Franţei, Italiei, Marii Britanii, Poloniei şi Spaniei[30]. Specialiştii au estimat şi repartiţia etnică a populaţiei, ajungând la concluzia că din total, aproape 8 % erau unguri, peste 4 % erau evrei (germanii aveau cam acelaşi procent), aproximativ 2,5 % erau bulgari (rutenii, respectiv ruşii atingeau un procent apropiat), turcii şi tătarii însumând şi ei 1,3 %[31]. Din punct de vedere confesional, majoritatea cetăţenilor ţării erau ortodocşi (peste 70 %), lor urmându-le în statistică, la începutul deceniului patru, greco-catolicii (7,9 %) şi romano-catolicii (6,8 %)[32].
*
Învăţământul avea un statut privilegiat în politica statului român, fiindu-i alocate în perioada 1921-1932 peste 10 % din buget, ceea ce a contribuit la creşterea sensibilă a populaţiei şcolare, ajungând în 1936-1937 la aproape 2.500.000 de elevi în ciclul primar, respectiv 200.000 în cel secundar. Într-un clasament european, România se situa înaintea unor ţări europene precum Bulgaria, Cehoslovacia, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Grecia, Iugoslavia, Norvegia, Olanda, Portugalia, Scoţia, Spania, Suedia şi Ungaria[33]. Din păcate, procentul de promovabilitate era redus, dacă ar fi să ne luăm după calculele din Enciclopedia României[34]. Referitor la numărul de studenţi, statistica a înregistrat circa de 30.000, cifră inferioară doar Franţei, Germaniei, Italiei, Marii Britanii, Poloniei şi Spaniei, între ţările europene[35].
*
O dezvoltare considerabilă a cunoscut şi sistemul medical. Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale întreţinea 379 de spitale mixte sau de specialitate (24.696 de paturi), la care se adăugau instituţiile similare aflate sub administraţiile Eforiei Spitalelor Civile, Aşezămintelor Brâncoveneşti şi Epitropiei Sf. Spiridon care însumau aproximativ 2.250 de paturi[36].
*
În privinţa armatei române, statisticile înregistrau o creştere majoră a efectivelor faţă de 1900, sporul de populaţie fiind un factor determinant în acest sens. Astfel, armata activă număra aproximativ 700.000 de soldaţi, în timp ce rezerva dispunea de 2.000.000 de oameni, cărora li se mai adăugau 1.000.000 din contingentele miliţiei. Totodată consemnăm şi o creştere calitativă a logisticii, tehnicii şi organizării militare[37].
*
Potrivit noii situaţii politice a României după Primul Război Mondial, organizarea judecătorească a fost reglementată prin legea din 1924, care prevedea existenţa a trei categorii de judecătorii (urbane, rurale, mixte), a 72 de tribunale, respectiv a 12 curţi de apel. Existau şi curţi cu juraţi, pe lângă fiecare tribunal şi o Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie. Este evident că numărul celor implicaţi în actul de justiţie era mult mai mare comparativ cu anul 1900[38]. În acest context trebuie să aducem în discuţie şi regimul penitenciar (reglementat prin legea din 1929), care cunoştea o diversificare considerabilă în funcţie de gravitatea, natura şi apartenenţa de grup a infracţiunilor comise şi pedepselor aplicate[39].
*
Prin 1936-1937 producţia cerealieră depăşea 105.000.000 de chintale (peste 35.000.000 la grâu şi mai bine de 50.000.000 la porumb) la o suprafaţă cultivată de 13.000.000 de hectare, cifre reţinute şi de presa franceză[40]. În cel din urmă caz, spre exemplu, România obţinuse cea mai mare producţie din Europa, deşi randamentul la hectar calculat pentru perioada 1935-1939 era sub media continentală[41].
Crescătorii de animale aveau şi ei performanţe notabile: 12.372.000 capete ovine, 4.184.000 bovine, 3.170.000 porcine şi 2.065.000 cabaline (cifre valabile pentru 1937). De precizat că numărul cabalinelor la 100 hectare situa România pe plan european în urma Danemarcei, Poloniei, Angliei, dar înaintea Cehoslovaciei, Iugoslaviei, Bulgariei, Austriei, Albaniei, însă statistica bovinelor dădea rezultate mai modeste, doar crescătorii din Albania, Bulgaria şi Grecia fiind devansaţi de români[42].
*
În privinţa dinamicii producţiei industriale prelucrătoare în intervalul de timp cuprins între 1913 şi 1938, România se situa înaintea Cehoslovaciei, Ungariei, Germaniei, Franţei şi Poloniei[43]. Ramurile tradiţionale (alimentară, forestieră, materialelor de construcţie, pielăriei, textilă etc.) îşi continuaseră drumul ascendent[44], numărul mare de astfel de intreprinderi stând de altfel mărturie. Astfel, în 1936 dintr-un total de peste 3.553 de unităţi, 1.034 aparţineau industriei alimentare, 709, sectorului prelucrării lemnului, 558 domeniului textil, 355 metalurgiei şi prelucrării metalelor[45]. În statistica acelui an mai figurau 253 de unităţi din sectorul industrial chimic; 240, din industria materialelor de construcţie; 164, din domeniul pielăriei; 147, producătoare de hârtie; respectiv, între 24 şi 36 de unităţi cu profilurile electrotehnic, ceramic şi al sticlăriei.
Cu ocazia Expoziţiei internaţionale din 1937 oficialii români au prezentat numai cifrele care marcau sectoarele de maximă eficienţă economică. Cu toate că multe astfel de sectoare se găseau tot în domeniul agricol este evident că profilul economic românesc era sensibil schimbat faţă de 1900. Spre exemplu, Comisia română a insistat asupra producţiei de petrol, care situa România pe locul patru în lume după Statele Unite ale Americii, Venezuela şi URSS (1935-1936)[46], în 1937 ea fiind devansată de Iran, Indonezia, respectiv Mexic[47]. Referitor la producţia de petrol, statisticile înregistrau pentru 1936 o producţie de 8.676.000 de tone, iar pentru anul următor de numai 7.153.000[48].
Publicaţiile franceze[49] au mai reţinut din diagramele prezentate la secţiunea economică a expoziţiei române sau din alte surse şi câteva statistici reprezentând producţia de sare (350.000 tone), de cărbune (2.000.000 tone) sau de aur (5000 kilograme). În acest context nu putem ignora reclama pe care Le Figaro a făcut-o unor intreprinderi româneşti de vagoane şi construcţii metalice în numărul special al suplimentului său din 27 iunie 1937 dedicat în exclusivitate României („Astra” din Arad, „Unio” din Satu Mare, „Vulcan” din Bucureşti etc.).
*
Aşa cum precizau textele de informare şi propagandă, România cunoştea „o extraordinară dezvoltare industrială”, importând din ce în ce mai puţine produse finite şi din ce în ce mai multe materii prime. Afirmaţia era însă contrazisă de alte statistici. Prin 1938 ponderea cea mai mare în exportul românesc o aveau produsele petroliere şi cerealele (împreună reprezentau 67,7 % din total). Importurile de produse finite se ridicau la 74,4 %, iar materiile prime şi semifabricatele la 20,2 %[50].
În orice caz, francezii aflaseră cu ocazia manifestării de la Paris din 1937 că balanţa comercială a României avea un excedent de 12.000.000.000 de lei, iar bogăţia sa era estimată la 100.000.000.000 franci-aur[51]. Cele mai consistente exporturi româneşti în 1936-1937 au luat drumul Germaniei, Angliei, Austriei, Belgiei şi Danemarcei, în timp ce importurile din Cehoslovacia, Franţa, Italia, Ungaria şi Grecia au fost de departe cele mai însemnate[52].
*
În fine, chiar dacă sursele legate de Expoziţia internaţională din 1937 nu insistau asupra chestiunilor bugetare, trebuie să spunem totuşi că România avea un excedent bugetar de 1.444.000.000 de lei în 1936-1937. Dintr-un total de 58.820.200.000 de lei (1936-1937), 23.949.100.000 (40,6 %) erau destinaţi departamentelor economice, 17.566.400.000 (29,9 %) administraţiei, ordinii publice şi armatei, 13.794.800.000 (23,4 %) învăţământului, culturii şi sănătăţii (dintr-un total de 14 ministere), iar 3.509.900.000 (6 %) reprezentau anuitatea datoriei publice[53].
„Noua Românie”
Operă a lui Duiliu Marcu, „arhitect de curte” al Regelui Carol al II-lea, la care au mai colaborat şi francezii E. Bertrand, P. Bertrand şi Letélié, pavilionul central al României de la Expoziţia internaţională din 1937 era perfect integrat în proiectul arhitectural oficial al anilor ’30. Modernist într-o oarecare măsură[54], dar mai ales „naţionalist”, discursul arhitectonic de care a uzat edificiul românesc din grădina Trocadéro se apropia ca sens şi concepţie de cele ale Germaniei lui Hitler sau Italiei lui Mussolini. Desigur, nu mai era vorba de „naţionalismul romantic” care popula Parisul Expoziţiei universale a anului 1900, când se îmbinau diverse stiluri arhitecturale considerate reprezentative pentru identitatea culturală a fiecărei ţări participante. De această dată recursul identitar era mitologizat, clasicizat, de tip arhetipal: iată bunăoară opţiunea lui Albert Speer pentru stilul doric („arian” prin excelenţă) sau cea a lui Boris Iofan pentru realismul socialist (sinteză a „progresismului” tuturor stilurilor care s-au succedat în istorie)[55]. Acest neoclasicism monumental pe care-l practica Duiliu Marcu (el îl numea „neobizantinism” sau „arhitectură românească de tradiţie”) a fost acaparat ulterior de aşa-numitul „stil Carol al II-lea”, care punea în circulaţie ideea de renaştere culturală, economică, politică, socială a ţării[56], temă extrem de prezentă în documentele oficiale ale regimului instituit în februarie 1938.
Încadrat de pavilioanele Germaniei, Egiptului, Luxemburgului, Palestinei, Ungariei şi URSS, edificiul lui Duiliu Marcu, cu faţada în arcade ce fusese îmbrăcată în marmură de Ruşchiţa, avea intrarea principală străjuită de un arc înalt de 22 de metri, de sorginte romano-bizantină[57]. Sub arcade erau montate mozaicurile Norei Steriade reprezentând legendele raiului şi iadului din basmele populare româneşti cu Ileana Cosânzeana[58], iar în curte vizitatorii puteau admira trei basoreliefuri cu conotaţii simbolice: Dacii (Margareta Cosăceanu), Romanii (I. Basarab) şi Naşterea poporului român (Paul Scorţescu).
Interiorul pavilionului era expresia cea mai fidelă a unei „ţări în plin avânt”[59]. Subsolul fusese ocupat cu secţiunea turistică, unde capul de afiş era ţinut de o dioramă de dimensiuni apreciabile (16 metri lungime, trei înălţime şi patru adîncime) care reprezenta flora şi fauna Deltei Dunării, acel „Eden melancolic”, cum îl prezentau oficialii români[60]. Perspectiva asupra turismului era însă ceva mai largă; ea concentra şi alte componente ale unei construcţii identitare: lumea rurală şi istoria. Ambele aveau un numitor comun: arta, pe de o parte, arta ţărănească, autentică şi vie, pe de alta, arta religioasă, cu tot florilegiul de influenţe romanice, gotice, bizantine, greceşti sau orientale. Sugestia continuităţii artistice[61], precum şi aceea a contopirii civilizaţiei populare cu cultura de expresie ortodoxă (a se vedea ilustraţiile cu troiţe şi cruci de piatră aşezate la răspântiile drumurilor săteşti sau cele cu bisericuţele transilvane de lemn[62]) au constituit piesele centrale ale imaginii unei „Românii organice şi profunde”.
Exponatele specifice lumii rurale româneşti şi-au găsit loc şi în cadrul Pavilionului Internaţional[63] sau la Centrul locuinţei rurale de la Porte Maillot[64]. În Pavilionul Internaţional, Alexandru Tzigara-Samurcaş, fost Comisar general al României la Expoziţia universală de la Bruxelles din 1935, concepuse o serie de standuri de artă ţărănească. În acelaşi timp, la Porte Maillot, Henri H. Stahl, unul dintre cei mai cunoscuţi colaboratori ai lui Dimitrie Gusti, amenajase o expoziţie care avea două secţiuni: una prezentând, pe baza cercetărilor monografice, situaţia de fapt a locuinţelor rurale în România, iar cealaltă inventoriind acţiunile intreprinse de Fundaţia „Principele Carol” pentru ameliorarea celor constatate pe teren. În centru era amplasată macheta Muzeului satului, inaugurat la Bucureşti în 1936. Astfel se populariza la Paris concepţia gustiană asupra „satului – model”[65], cu instituţii comunale (biserica, primăria şi şcoala), gospodării de ţărani fruntaşi, mijlocaşi sau codaşi de la şes, deal sau munte, spaţii pentru demonstraţii agricole etc. O parte a acestui stand a figurat şi la Expoziţia internaţională de la Londra din 1938.
La parterul pavilionului regal, al cărui plafon şi coloane erau construite din lespezi de sare, într-un inspirat joc de lumini şi proiecţii cinematografice, organizatorii expoziţiei române au marcat punctele de maxim interes economic: producţia de cereale şi cea de petrol. Căile de comunicaţie, ca şi centrele industriale, agricole, carbonifere etc. figurate într-o seamă de hărţi de mari dimensiuni erau scoase în relief cu ajutorul unor tuburi luminoase. Aşadar, alegoria artistică s-a dovedit unul dintre cei mai buni vulgarizatori ai imaginii identitare româneşti. Remarca este potrivită nu numai pentru secţiune economică a României, ci şi pentru standurile situate la etaj. În fapt, aceasta era noutatea absolută în ceea ce privea concepţia expoziţională, comparativ cu experienţele anterioare (1867, 1889, 1900)[66].
De asemenea, a fost creionată imaginea unei Românii mult mai puţin dependentă de importul de produse finite, ceea ce dovedea în mod cert „evoluţia ţării în domeniul industrial”, deşi majoritatea românilor erau încă ocupaţi în agricultură[67]. În fine, la etajele I şi II erau expuse materiale care proveneau de la Oficiul de Educaţie al Tineretului, Institutul Social Român şi Fundaţiile Regale, respectiv lucrări ale artiştilor plastici români. Au fost reţinute picturi de D. Băjenaru, L. Demetriade-Bălăcescu, H. Catargi, A. Ciupe, Nicolae Dărăscu, M. Enea, Lucian Grigorescu, M. Iancu, I. Iorgulescu, Iosif Iser, H. Maxy, A. Moscu, S. Mützner, Theodor Pallady, G. Petraşcu, C. Petrescu, E. Popea, St. Popescu, V. Popescu, Camil Ressu, Al. Steriade, Teodorescu-Sion, Nicolae Tonitza sau sculpturi de D. Atanasescu, Constantin Baraschi, M. Cosăceanu, Oscar Han, Ion Jalea, Cornel Medrea, S. Medrea, M. Petraşcu, F. Storck etc.[68].
Institutul Social Român, care luase fiinţă în 1921 pornind de la mai vechea Asociaţie pentru Studiu şi Reformă Socială, era coordonat chiar de Comisarul general al României pentru Expoziţia internaţională din 1937. Activităţile sale s-au materializat printr-o serie de cercetări monografice ale lumii rurale şi prin detectarea unor modalităţi practice de ameliorare a vieţii ţărăneşti, realizate cu ajutorul unor echipe de specialişti şi apoi de studenţi, care au participat voluntar la programul iniţiat de Dimitrie Gusti. Satul românesc era primul obiectiv în concretizarea proiectului gustian, extrem de ambiţios, de instituire a „ştiinţei naţiunii”, aşa cum am mai precizat; urmau apoi studiul oraşelor, al celorlalte unităţi administrative, pentru ca, în cele din urmă, să poată fi asamblat întregul[69] (o imagine similară ne oferă Enciclopedia României, redactată sub coordonarea ştiinţifică a aceluiaşi Dimitrie Gusti).
Odată constituită ştiinţa în discuţie, ea determina „etica şi politica specifică naţiunii”[70]. Poate de aceea Carol al II-lea a urmărit cu atât interes activitatea Institutului Social Român; el a sprijinit-o prin intermediul Fundaţiei „Principele Carol” (înfiinţată pe vremea când nu avea demnitatea regală), care a organizat în sate centre de educaţie axate pe domeniile sănătăţii individuale şi colective, moralei civice şi religioase, muncii, pregătirii intelectuale[71]. Practic, au fost înfiinţate biblioteci săteşti, dispensare, au fost construite şi amenajate drumuri, diguri şi fântâni, au fost organizate cursuri de tehnică agricolă, de igienă etc. Cifrele erau extrem de semnificative: 160.000 consultaţii în decurs de câţiva ani, 152 de kilometri de drum, 2.585 de poduri, 2.382 de metri de dig şi 740 de fântâni [72]. A venit în scurt timp şi sprijinul etatic; în 1938 a fost conceput Serviciul Social, organism al statului, pus sub preşedinţia reputatului Dimitrie Gusti. Astfel Carol al II-lea îşi construia imaginea de „Rege al ţăranilor”. În fond oficialii români de la Paris nu s-au sfiit să susţină imaginea naţiunii române ca o naţiune de ţărani[73], chiar dacă se străduiau să convingă că România cunoştea un proces de intensă industrializare şi urbanizare. Practic nu era nici o contradicţie; Dimitrie Gusti şi, în consecinţă, susţinătorul său politic, Regele Carol al II-lea[74], nu urmăreau decât integrarea în modernitate a lumii rurale, o lume vie, reală, a cărei imagine se voia complet eliberată de idilismele naive ale veacului al XIX-lea.
Din 1937 Carol devenea şi unicul Mecena al culturii române, prin concentrarea celor patru fundaţii regale existente (Fundaţia „Carol I”, cu sediul la Bucuresti, Fundaţia „Ferdinand I”, cu sediul la Iaşi, Fundaţia „Carol al II-lea”, cu sediul la Cluj şi Fundaţia „Principele Carol”). Fundaţiile Regale, care expuneau la cel dintâi etaj al pavilionului conturau o anume identitate politică a Regelui; o identitate activă, puternic ancorată în contemporaneitate. Imaginea acesteia a fost insistent promovată de propaganda regală prin articolele publicate în periodicele pariziene, care aduceau în discuţie „determinarea”, „entuziasmul”, „implicarea” sau „geniul” suveranului investite fără rezerve atât în activitatea de zi cu zi din ţară, manifestată practic în toate domeniile (rural, urban, educativ, literar etc.), cât şi în participarea României la Expoziţia internaţională din 1937. Iată ce spunea în acest dens Dimitrie Gusti într-un interviu acordat cotidianului Le Figaro:
„Le visiteur du pavillon roumain à l’Exposition de 1937 (…) pourra trouver l’image la plus complète et la plus suggestive des forces créatrices d’un pays qui semble promis au plus magnifique avenir.
De la charrue à la grande industrie, du tabac aux moyens de production de pétrole et à son raffinage, de l’extraction du sel à celle de l’or et du charbon, la participation roumaine permet d’apprécier les résultats obtenus grâce au travail obstiné de tout un peuple.
Mais comment ne pas reconnaître, dans cet essor de la Roumanie, l’action du Roi Carol II, dont on retrouve l’influence et l’autorité dans tous les domaines de la vie nationale[75].
Desigur că o asemenea imagine nu putea să subziste fără o legitimare retrospectivă. Pe coloanele coridorului care lega sala Oficiului de Educaţie al Tineretului de hall-ul Fundaţiilor Regale erau ilustrate în frescă (autor: Magda Iorga) figurile voievozilor şi regilor români (secolele XIV-XX): Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Radu cel Mare, Neagoe Basarab şi Doamna Miliţa, Petru Rareş şi Doamna Elena, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Vasile Lupu, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Nicolae Mavrocordat, Grigore al III-lea Ghica, Alexandru Ioan Cuza, Carol I, Ferdinand I şi Carol al II-lea. Panteonul naţional era exclusiv aulic (coordonatele eroice şi culturale fiind evident asociate) şi se încheia apoteotic cu cel care se socotea „iniţiatorul legitim” al operei de construcţie a „Noii Românii”.
Acelaşi sens îl avea şi rotonda secţiunii destinate Fundaţiilor Regale. Organizatorii amplasaseră în centru statuia lui Carol al II-lea, iar pe pereţi erau figurate în două planuri, scene ale istoriei românilor, precum şi numeroase figuri de tineri ţărani care păreau că-şi protejează suveranul cu trupurile lor sau se îndreaptă către el cu recunoştinţă. Sugestia era evidentă: Carol era garantul prezentului şi viitorului României, un prezent şi un viitor care nu putea fi conceput fără eternitatea civilizaţiei rurale şi învăţămintele istoriei. Astfel mitul dinastic îşi urma cursul: Carol I, care era considerat „Făuritorul regatului” şi Ferdinand I, „Înfăptuitorul României Mari”, avuseseră un urmaş demn în persoana lui Carol al II-lea, a cărui propagandă făcuse din el artizanul „României Veşnice”, „Părintele satelor şi al plugarilor”, „Regele tinerilor şi al ţăranilor”, „Regele culturii” etc.[76] Aceste formule au fost mai frecvente după februarie 1938 în discursurile politice oficiale, cum au fost, bunăoară, cele ale lui Armand Călinescu[77] ori în textele unor scriitori devotaţi suveranului, precum Cezar Petrescu (spre exemplu, articolele din iunie 1938 publicate în jurnalul România)[78]. Propaganda externă le-a adoptat şi le-a pus în circulaţie, astfel că regăsim toate formulele panegirice şi în paginile presei străine. Spre exemplu, iată titlurile articolelor lui Charles Oulmont, „Carol II. Roi des paysans et Roi la jeunesse”, şi Robert de Bauplan, „Un pays de renaissance nationale et de révolution royale”, din grupajul „La Roumanie nouvelle”, publicat în L’Illustration (97, 5.034, 26 août 1939)[79].
Dar să revenim la expoziţie! Construcţiile retrospective, de tipul frescei Magdei Iorga, care legitimau un prezent politic se regăseau şi în cuprinsul altor pavilioane; cea mai apropiată formulă de cazul românesc părea aceea pentru care au optat oficialii expoziţiei poloneze. Prima încăpere a pavilionului (un turn având în vârf o femeie cu o acvilă în mâna stângă – Polonia Restituta) găzduia şapte statui monumentale reprezentând „şapte secole de istorie şi civilizaţie poloneză”: regii Boleslaw şi Jagellon, savantul Copernic, revoluţionarul Kosciusko, poetul romantic Mikiewicz, muzicianul Chopin şi mareşalul Pilsudski, conducătorul de atunci al Poloniei[80].
Fresca Magdei Iorga din pavilioul regal a prefigurat-o pe cea de pe pereţii Ateneului Român din 1938, an în care Carol al II-lea instituia regimul de dominaţie personală. Panteonul naţional reprodus la Ateneu[81] era însă ceva mai cuprinzător şi se apropia din punct de vedere al concepţiei de ansamblu mai degrabă de grupul statuar polonez descris mai sus. În afară de recuperarea istoriei antice prin figurarea lui Traian şi a lui Apolodor din Damasc, remarcăm efortul de a ieşi întrucâtva din spaţiul exclusiv aulic; astfel au apărut alături de chipurile voievozilor români şi un Gheorghe Lazăr, fervent susţinător al culturii şi şcolii naţionale din prima parte a veacului al XIX-lea sau un Avram Iancu, cunoscut revoluţionar paşoptist.
*
În fine, restaurantul românesc, decorat de Demian şi soţii Jiquidi (o nuntă ţărănească), aducea cu sine o altă imagine a României anului 1937. Dincolo de sobrietatea unui banchet oficial la care au participat Regele Carol al II-lea şi Preşedintele francez, Albert Lebrun (15 iulie 1937), care n-a scăpat presei franceze[82], restaurantul a constituit unul dintre punctele de atracţie al expoziţiei române; mâncărurile tradiţionale şi vinurile dulci, studentele îmbrăcate în costume olteneşti şi munteneşti, care-i însoţeau pe vizitatori, dar mai ales, muzica orchestrei lui Grigoraş Dinicu, naiul lui Fănică Luca, jocul căluşarilor selectaţi din toată ţara de Harry Brauner şi Constantin Brăiloiu, cântecele Mariei Tănase au creat o atmosferă jovială, destinsă[83].
*
Aşa cum am arătat ceva mai devreme, publicitatea şi propaganda României la Expoziţia internaţională din 1937 a costat guvernul Gheorghe Tătărescu nu mai puţin de 14.545.236 lei dintr-un fond total de 121.300.371[84]. Doar pentru construcţia pavilioanelor şi montarea unor instalaţii s-au cheltuit mai mult decât pentru propagandă. Sublinierea este importantă cu atât mai mult cu cât doi ani mai devreme, la Bruxelles, statul român cheltuise cu întreaga participare 8.000.000 lei[85].
Nu posedăm o informaţie directă, dar înclinăm să credem că banii aceştia au fost folosiţi pentru organizarea Săptămânii româneşti[86], o manifestare culturală, prima de acest gen la Expoziţia internaţională din 1937, care a avut loc în luna iunie şi care a cuprins două concerte de muzică simfonică din creaţiile compozitorilor Dimitrie Cuclin, Sabin Drăgoi, George Enescu, Stan Golestan, Mihail Jora, Dinu Lipatti, M. Mihailovici, N. Ottescu, Ionel Perlea şi Theodor Rogalski în interpretarea orchestrelor Colonne şi Lamoreux, ambele dirijate de George Enescu. De asemenea, tot în cadrul acestei manifestări oficialii români au mai organizat un concert de muzică populară al corului Carmen, condus de Ioan D. Chirescu, două audiţii de muzică de cameră cu lucrări de Andricu, Borgovan, Brăiloiu, Brediceanu, Chiriac, Constantinescu, Cucu, Enacovici, Enescu, Kleper, Lazăr, Negrea şi Nottara, având concursul lui George Enescu, Dinu Lipatti şi al quartetului Amati, un spectacol de operă (Oedip) şi, în fine, o reprezentaţie teatrală (Omul cu mârţoaga) la Compania Pitoeff.
Putem afirma însă cu certitudine că din aceste fonduri au fost subvenţionate o serie de articole din presa franceză (vom reveni mai târziu asupra acestui subiect) ori textele de prezentare generală a României din publicaţiile oficiale ale manifestării de la Paris au avut aceeaşi sursă financiară: iată, spre exemplu, avertismentul de pe pagina de gardă a publicaţiei Le livre d’or officiel de l’Exposition Internationales des Arts et Techniques dans la Vie Moderne. Paris, 1937: „Les textes relatifs aux participations étrangères à l’Exposition de Paris 1937 ont été remis directement aux éditeurs (…) par les pays intéressés. (…) Les textes que l’on va lire (…), reflètent donc uniquement les opinions de leurs auteurs; ils émanent du surplus de sources officielles pour chacun des pays participants.”[87].
De asemenea, tot din aceleaşi fonduri au fost traduse în limba franceză şi puse la dispoziţia vizitatorilor numeroase lucrări ştiinţifice şi de popularizare româneşti (nu ne referim aici la publicaţiile Direcţiei Presei asupra cărora am zăbovit mai devreme) la care au contribuit specialişti din diverse discipline: Histoire des Roumains (Nicolae Iorga), Le pays et le peuple roumain (Simion Mehedinţi), La Transylvanie dans l’histoire et la culture roumaine (Ioan Lupaş, Silviu Dragomir, R. Vuia, C. Petran), La Bessarabie et la Bucovine dans la culture roumaine (Ion Nistor), Droit roumain (Andrei Rădulescu), La collection royale d’art (Alexandru Busuioceanu), L’art paysan (George Oprescu), L’album des coutures roumaines (Enăchescu), La réforme agraire en Roumanie (Gheorghe Ionescu-Siseşti), L’archéologie roumaine (Ion Andrieşescu, Scarlat Lambrino, Daşcovici, Teodorescu, Sauciuc-Săveanu, Panaitescu), Richesses industrielles de la Roumanie (C. Popescu), La Roumanie au travail (Al. Bădăuţă), Les Français et la Roumanie (Jacques Lassaigne, Paul Desfeuilles) etc.[88] 39 de membri ai Academiei Franceze (dintre care-i amintim pe Henri Bergson, François Mauriac sau Paul Valery), 14 ai Academiei de Inscripţii şi Litere, 23 ai guvernului Léon Blum, 13 foşti miniştri ai Afacerilor Străine, ai Educaţiei Naţionale (spre exemplu, Édouard Herriot, Pierre Laval ori André Tardieu), 77 ai FIDAC (Fédération Intéralié des Anciens Combatantes) şi toţi comisarii generali ai ţărilor participante la expoziţie au primit din partea oficialităţilor române colecţia completă a volumelor publicate cu ocazia manifestării din 1937[89].
*
Aşa cum am observat din cele câteva repere prezentate mai sus, participarea României la Expoziţia internaţională din 1937 avea nişte particularităţi evidente faţă de manifestările similare anterioare. În primul rând era vorba de o nouă concepţie expoziţională; în fapt nu conta produsul în sine sau cantitatea, ci modul cum acesta era integrat într-un circuit productiv şi de consum. Expoziţia română din 1937 nu voia să prevină Europa asupra posibilelor domenii de interes pentru investitori, ci mai degrabă era interesată să pună în lumină un mod de viaţă specific şi un stadiu de civilizaţie. Tocmai de aceea lipseau statisticile greoaie, exponatele nu mai erau simple mostre de produse, iar numărul participanţilor net inferior faţă de 1900, chiar dacă poziţia ocupată în clasamentul oficial poate fi comparabilă. Din această perspectivă deducem şi specificitatea pavilionului lui Duiliu Marcu, care devenea un proiect arhitectural în sine, având o cu totul altă funcţionalitate decât edificiul emblemă din 1900. În 1937 pavilionul central adăpostea efectiv un muzeu naţional. Aşadar, istoria identităţii româneşti nu se mai putea citi pe pereţii exteriori ai unei clădiri eclectice; vizitatorul trebuia neapărat să intre înăuntru, ca şi cum ar fi pătruns efectiv în miezul ei, pentru a o înţelege.
În fine, remarcăm că în definirea identităţii României anului 1937 oficialii de la Bucureşti nu au renunţat la clişeele uzuale ale propagandei externe (latinitatea, în virtutea căreia apropierea de Franţa era evidentă din punct de vedere cultural[90] – acesta era şi sensul cărţii lui Jacques Lassaigne şi Paul Desfeuilles, care trecea în revistă mărturiile a 83 de cărturari şi oameni politici francezi despre România[91] -, tradiţia artistică bizantină, continuitatea eroică a poporului, prospeţimea şi originalitatea vieţii rurale):
„Mais ce qui, malgré tout, nous a aidés à conserver notre originalité et notre puissance créatrice a été la conscience limpide, de faire partie aux côtés de la France, d’une même communauté de race, de langue et d’âme. Notre latinité nous donnait le droit sacré de nous rapprocher de la France et lui imposait presque comme un devoir de nous accueillir.
Nous sommes, de l’héritage latin, la branche la plus lointaine. Dans cet Orient, où nous avons été placés par nos ancêtres romains comme un mur de défence de l’Empire, nous sommes restés jusqu’à aujourd’hui, accomplissant la même mission, en dépit des vagues qui ont déférlé sur nous au cours des siècles. (…).
La Roumanie qui vit actuellement dans ses frontières légitimes, entend participer à l’Exposition de Paris avec tout ce que son peuple a de plus caractéristique, des Carpathes à la Mer Noire et du Dniester à la Tissa. Peuple des grands carrefours, les Roumains ont pourtant une civilisation propre ayant des profondes racines dans une nation des paysans et une brillante efflorescence citadine.”[92]
Toate aceste note retrospective legitimau prezentul asumat de un „rege energic” (Carol al II-lea), timp în care o naţiune „frumoasă şi puternică” îşi construia viitorul[93].
„Graţie orientală” şi prestigiu european
România a obţinut 236 de premii la Expoziţia internaţională din 1937, ocupând locul 11 din 48 de ţări participante, situându-se în urma Franţei, Germaniei, Italiei, Belgiei, Austriei, Olandei, Cehoslovaciei, Statelor Unite ale Americii, Poloniei şi Ungariei[94]. Aprecierile Juriului internaţional s-au materializat totodată şi în cele 11 volume ale raportului general care a văzut lumina tiparului după încheierea Expoziţiei[95]. Aprecierea de care s-a bucurat România la Paris poate fi măsurată şi prin numărul mare de oaspeţi ai standurilor sale. De exemplu, pe 25 septembrie 1937 au fost înregistraţi nu mai puţin de 110.000 vizitatori, iar o zi mai târziu numărul lor se apropia de 120.000. Un episod impresionant pentru responsabilii români l-a constituit prezenţa în pavilonul României a 30 de elevi de şcoală primară veniţi împreună cu institutorul lor, un anume J. Vial. Ulterior, acesta le-a sugerat copiilor o temă în care să descrie pavilionul care i-a impresionat cel mai mult. În scrisoarea pe care i-a adresat-o lui Dimitrie Gusti, J. Vial mărturisea că 21 dintre elevii săi au ales ca temă a compoziţiei libere, România[96].
*
Dincolo de recompensele şi aprecierile Juriului internaţional sau de afluenţa de public, trebuie să remarcăm faptul că standurile şi pavilioanele României au avut la Paris o presă excelentă. Dintre cele mai importante publicaţii periodice care s-au interesat de prezenţa României la Expoziţia internaţională din 1937 amintim: Beaux-Arts, Gringoire, L’Illustration, L’Ordre, La Flèche, Le Figaro, Le Jour, Le Journal des Débats, Le Temps, Les Nouvelles Littéraires, Paris-Midi, Paris-Soir, Voix Européennes[97]. Dar nu numai presa centrală a consacrat pagini României, ci şi numeroase jurnale locale din Chalons sur Marne, Lille, Marsilia, Metz, Montpellier, Perpignan, Reims, Rouen sau Toulouse[98]. Toate au avut în centrul atenţiei pavilionul central, exponatele habitatului rural, artele culte, restaurantul şi secţiunea economică.
Considerat a fi un „ansamblu naţional reuşit”[99], o „minune în care artiştii români au făcut sinteza între tehnicile Occidentului şi tradiţiile naţionale”[100], în care „splendorile civilizaţiei bizantine”[101] se îmbinau fericit cu „poezia şi culoarea” contemporană[102], edificiul reprezentativ al României din grădina Trocadéro se situa fără tăgadă „printre cele mai somptuoase” ale Expoziţiei internaţionale din 1937[103]. Construit într-un „stil sobru”, din marmură de Ruşchiţa, pavilionul lui Duiliu Marcu era pentru redactorii de la L’Illustration[104] întruchiparea durabilă a frumuseţii, deşi lui Philippe Diolé, de la Les Nouvelles Littéraires, îi părea puţin trist[105]. Cu certitudine era un pavilion care valorifica trecutul şi specificitatea locală, motiv care îl făcea pe academicianul Louis Gillet să-l aprecieze foarte mult: „Les nuances locales s’atténuent et semblent disparaître… À peine quelques pays, comme la charmante Pologne, la Roumanie, la Grèce, la Hongrie, ou encore l’Egypte ou Irak, ont paru de ne pas rougir du souvenir de leur passé. Presque tous les autres se sont fait la gloire de se montrer ultra-modernes…”[106].
Una dintre cele mai cuprinzătoare descrieri[107] făcută edificiului reprezentativ al României o datorăm conservatorului Muzeului Luxembourg, L. Hautecour[108]. Într-un articol publicat în Beaux-Arts (număr special din septembrie 1937 dedicat artelor româneşti), acesta făcea o incursiune în istoria arhitecturii româneşti punctând rând pe rând influenţele care au marcat planul bisericilor (Bizanţul, Serbia), maniera specială de susţinere a cupolelor (Armenia), înălţimea sanctuarelor şi robusteţea contraforţilor (stilul gotic), motivele ornamentale (Persia, prin intermediar otoman). Toate acestea, chiar dacă proveneau din spaţii culturale atât de diferite, formau, în opinia lui L. Hautecour, un ansamblu coerent, care îmbina „robusteţea ţărănească şi eleganţa naturală”. Pavilionul lui Duiliu Marcu păstra, în opinia lui L. Hautecour, caracteristicile arhitecturii clasice româneşti, în care planul interior, constituit dintr-un vestibul urmat de un pasaj flancat de scări şi apoi de o sală imensă, aducea cu dispoziţia bisericilor medievale. În acelaşi timp, spunea el, prin arcul monumental de la intrare, edificiul din grădina Trocadéro se apropia de o seamă de construcţii italiene ale anilor ‘30.
*
Lumea rurală reprezenta una din componentele majore ale imaginii României. Pe de o parte, observatorii au remarcat exponatele artei ţărăneşti, considerată a fi de „cea mai curată tradiţie indigenă”[109]. În fapt, F.M. Calmont, care comenta în La Flèche expoziţia Muzeului Naţional „Carol I”[110] din Pavilionul Internaţional, îşi însuşise concepţia lui Alexandru Tzigara-Samurcaş, organizatorul standului, privitoare la tradiţia neolitică a artei populare, singura originală şi unitară stilistic, spre deosebire de arta de curte, care era rezultatul întâlnirii motivelor bizantine cu cele gotice (opinia aceasta fusese susţinută public şi la Expoziţia universală de la Bruxelles din 1935)[111]. Perspectiva nu era atât de netă din partea conservatorilor de la Muzeul Naţional al Artelor şi Tradiţiilor Populare, André Varagnac şi Georges-Henri Rivière, care, analizînd artizanatul, meşteşugurile şi costumele tradiţionale, dar mai ales elementele culturii popular-ortodoxe, remarcau influenţe care erau specifice Orientului, cu precădere Asiei meridionale[112].
Pe de altă parte, presa a fost impresionată de interesul Fundaţiei „Principele Carol” pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă ale ţăranilor, precum şi de activitatea efectivă, cu rezultate remarcabile, desfăşurată de echipele studenţeşti conduse de Dimitrie Gusti. Majoritatea jurnalelor şi ocazionalelor au preluat informaţiile din materialele de propagandă româneşti[113], apreciind civilizaţia rurală nu numai în sensul „prospeţimii unei vieţi patriarhale”[114], ci şi în cel al apartenenţei la modernitate. Astfel, stăruind asupra statisticilor prezentate de Fundaţiile Regale relative la lumea rurală, Jacques Lassaigne remarca faptul că exista aproape câte o casă pentru fiecare familie (3.232.434 de case / 3.280.361 de familii), ceea ce era, în opinia sa, „semnul unei civilizaţii extrem de evoluate” (în realitate fiind vorba de modul de alcătuire al familiei), iar Paul Morand, sublinia la rându-i că satul românesc îşi păstra trăsăturile originale, chiar dacă modernitatea îşi făcea simţită din ce în ce mai mult prezenţa[115]. În plus, activitatea tinerilor intelectuali pusă în slujba ameliorării condiţiilor de viaţă ale ţăranilor era şi „o şcoală de moralitate, devotament şi solidaritate. Coeziunea şi participarea tuturor claselor unei naţiuni la o operă comună” era de fapt obiectivul lui Carol al II-lea. Jacques Lassaigne, câştigat de originalitatea proiectului, l-a identificat şi i-a creionat perspectivele:
„Avec le temps, une telle oeuvre peut apporter une grande modification à la vie générale de la Roumanie par l’amélioration de l’habitation rurale et la réalisation de profondes réformes sociales et juridiques, en même temps qu’elle assurera une véritable solidarité entre les classes de la nation. S.M. le Roi Carol II et M. D. Gusti sont ainsi parvenus à édifier une institution sociale qui, par le réalisme de ses méthodes et l’idéalisme de ses buts, est certainement l’une des plus intéressantes de l’Europe.”[116]
*
Într-un articol din Beaux-Arts[117], Jean Alazard, Profesor la Facultatea de Litere şi Conservator la Muzeul Naţional de Arte Frumoase din Alger, afirma că „nu putea fi conceput pavilionul unei ţări cu o cultură atât de rafinată ca România, fără o expoziţie artistică”. Elogiul lui Jean Alazard nu era singular; spre exemplu, Journal des Débats[118] remarca la rându-i „arta plină de tinereţe şi vitalitate” a pictorilor şi sculptorilor români, personalitatea puternică a acestora, chiar dacă uneori trăda surse de inspiraţie franceză. Pe primul plan erau situaţi Iosif Iser şi Theodor Pallady, pe care publicul francez deja îi cunoştea. Urmau apoi Petraşcu („unul dintre cei mai marcanţi artişti ai Europei contemporane”), Steriadi, Popescu şi Dărăscu, care păreau influenţaţi de şcoala impresionistă franceză şi, în fine, tânăra generaţie constituită din artişti, precum Catargi, Maxy sau Ciucurencu, care se înscriau în tradiţia înaintaşilor.
Aceeaşi presă excelentă a avut-o şi muzica românească; în special reprezentaţia lui Oedip la Opera pariziană a provocat o mare emoţie în lumea muzicală, marcând „triumful” lui George Enescu pe tărâm francez. Trebuie să precizăm totodată că succesul lui s-a datorat în bună măsură şi faptului că publicul parizian deja îl cunoştea, întrucât compozitorul român studiase în capitala Franţei cu Fauré, Gédalge, Massenet şi Marsick, iar lucrările sale făceau parte din repertoriile societăţilor muzicale din Hexagon[119]. Dar şi alţi compozitori români, cum ar fi Stan Golestan sau D. Kiriac, familiarizaţi la rându-le cu şcoala franceză, erau apreciaţi de cunoscători[120].
*
Ca şi în cazul manifestărilor similare de la Paris din 1889 sau 1900 atmosfera pavilionului-restaurant a reprezentat unul dintre punctele de atracţie ale expoziţiei române. Lăutarii şi mesele copioase organizate de Comisariatul român i-au încântat pe francezi. Este ştiut că restaurantul nu a putut să facă faţă cererilor; în fiecare seară cele 500 de locuri de care dispunea erau ocupate, cele mai mari încurcături producându-se la mesele din preajma orchestrei, motiv pentru care oficialii români au hotărât ca acestea să se rezerve în regim de abonament pe toată durata expoziţiei[121]. Nu era prima oară; femeile frumoase, muzica lăutarilor şi mâncărurile tradiţionale au fost remarcate în capitala pariziană încă din a doua parte a veacului al XIX-lea. Într-o manieră personală, Paul Morand, statornic amic al României, a desluşit pentru contemporanii săi farmecul unei atmosfere, cu totul necunoscută parizienilor[122]. Elogiul lui Morand nu era singular; multe publicaţii pariziene lăudând prestaţiile lăutarilor români sau „savuroasele” preparate ale bucătăriei autohtone[123], deşi unii observatori sugerau că nu erau diferenţe prea mari între meniurile diferitelor restaurante ale expoziţiei; iată ce se mai cânta prin Parisul anului 1937: „Y’a le Russ’, le Chinois, l’Allemand, / L’Italien, le Roumain, le Normand / Où, pour varier, on mange, en somme, / Toujours le mêm’ bifteck aux pommes, / Servi par les mêmes serveurs / Dont l’costume peut changer d’couleurs, / Mais qui sont tous (Russ’, Espagnols) / Nés pas bien loin de Batignoll’s.“[124].
Că era aşa sau nu, nu ştim! Ştim însă că pe 28 octombrie 1937, ne-o spune Le Figaro[125], la pavilionul românesc a fost organizată o masă festivă la care au fost invitaţi mai mulţi oficiali ai expoziţiei, demnitari, diplomaţi, oameni de cultură etc. Masa a fost oferită de Comisarul general al României în onoarea Asociaţiilor Franţei Gurmande şi s-a dovedit a fi „un dejun gigantic, pantagruelic”, expresie a tuturor resurselor de acest tip ale unei ţări, la care au fost prezenţi circa 200 de persoane, „les plus fins becs de Paris!”, cum plastic se exprima jurnalul francez). Oaspeţii au gustat din 16 feluri de mâncare şi au degustat 18 soiuri de vin, ascultând cântecele Luciei Anghel, Adinei Iosif, ale lui Grigoraş Dinicu, Fănica Luca, Mironescu ori privind dansul Lidiei Bizanti.
Un cuvânt în plus despre cariera pe termen scurt a virtuozilor din restaurant[126]. Lui Fănică Luca i s-au decernat Les Palmes Académiques, obţinând totodată şi medalia de aur a Expoziţiei internaţionale din 1937; în plus, Dimitrie Gusti i-a acordat un premiu de 10.000 FF. Fănică Luca a rămas la Paris în 1938, unde a jucat în opereta maghiară Le Chant du Tzigane şi în Le Tour du monde en 80 jours. El a semnat apoi un contract cu teatrul londonez Palladium, înaintea Expoziţiei internaţionale de la New York din 1939. Elogiile au continuat şi în 1938 (Gringoire, Paris-Midi sau Paris-Soir). Precizăm că în afara celor menţionaţi aici, se mai găseau printre angajaţii orchestrei restaurantului românesc de la Paris, fiul lui Grigoraş Dinicu, apoi Alexandru şi Constantin Dinicu, Vasile Nae, Constantin Voicu, Gheorghe Ştefănescu, Ştefan Neaga, Cristache Vlădescu[127]. Grigoraş Dinicu (conducătorul orchestrei, autor, ca predecesorii săi, Sava Pădureanu ori Cristache Ciolac, a unei Sârbe a Expoziţiei) şi Fănică Luca etc. au luat drumul Americii, doi ani mai târziu, participând şi la Expoziţia de la New York din 1939.
*
În concluzie, dincolo de aceste detalii anecdotice, constatăm că imaginea de propagandă a României anului 1937 se reflecta aproape în totalitate în paginile presei pariziene. Aceasta s-a datorat în bună măsură şi faptului că faptului că oficialităţile de la Bucureşti avuseseră grijă să aconteze din timp un număr de pagini în câteva jurnale influente din Hexagon. Spre exemplu, articolul dedicat României din numărul special al L’Illustration rezervat Expoziţiei internaţionale de la Paris din mai 1937, „Nos alliés chez nous. La Roumanie” a fost negociat vreme de şapte luni de Ioan Gheorghiu, Comisarul general adjunct al României şi redacţia respectivei publicaţii, pentru suma de 19.000 FF, fiind construit pe baza unor materiale trimise de la Bucureşti[128]. Negocieri asemănătoare au mai fost purtate şi cu Le Figaro[129].
Aşadar, România era pentru francezi „o prinţesă îndepărtată, a cărei graţie orientală se îngemăna cu gloria latină”[130], „europeană”[131]. Era deopotrivă a ţară ai cărei oameni, în majoritate ţărani, păstrau în sufletul lor reminiscenţe ale caracterului sciţilor, sarmaţilor, dacilor, grecilor, romanilor, bizantinilor, slavilor sau fanarioţilor, fiind totodată „cei mai parizieni dintre popoarele lumii”[132] – odinioară li se spuneau „parizienii Orientului” (1889) ori „francezii de la Dunăre” (1900). Aceste note (să le spunem clasice) le-am regăsit în presa timpului[133], în volumele de sine stătătoare dedicate României[134] ori în manualele şcolare de istorie[135]. Lor li se adăugau o seamă de aserţiuni care luau în consideraţie „noua Românie industrială”, imagine substitut propusă de propaganda de la Bucureşti, pentru a înlocui bătrânul clişeu al „vechii Românii agricole” (deşi standurile lumii rurale erau percepute ca „bogate” şi „variate”)[136]. Astfel francezii anului de graţie 1937 avea în faţă prezentul unei naţiuni solidare în jurul suveranului său, împreună cu care îşi construia viitorul:
„Roumanie, un nom si doux qui chante sur les lèvres, un pavillon de marbre aux portes de bronze, tel est le double aspect que revêt la participation roumaine à l’Exposition des Arts et des Techniques. Toute la poésie et toute la force d’un pays ami et allié! Ce n’est pas sans raison que, pour bâtir le Pavillon de la Roumanie, on a choisi le marbre, cette pierre qui symbolise le mieux la durée de la beauté. A thing of beauty is a joy for ever, disait Keats. Solidement construit en marbre roumain de Ruschita par l’architecte Marco Duiliu, dans un style très sobre aux lignes pures, le Pavillon de la Roumanie est un de ceux que l’on voudrait ne pas voir disparaître quand l’Exposition prendra fin. En attendant, on le visite et l’on fait bien.
Force et beauté! Telle est l’impression qui se dégage d’une promenade à travers les salles. La force d’un pays sur lequel veille son roi: un roi jeune et, comme son peuple, ardent au travail; un roi animateur dont se retrouve l’influence et l’autorité dans tous les domaines, mais qui, noblement, sentant qu’il a le devoir de créer l’avenir, s’est comme réservé l’éducation nationale. Compréhension rapide, volonté, courage des responsabilités, beauté de l’acte net: il ne risque pas sa signature, mais on est toujours sûr de la trouver là où il faut qu’elle soit. Ce roi moderne, dévoué à sa tâche est au courant de tout ce qui peut améliorer le bie-être de son peuple. Il commande, mais il prévoit, il organise. Car, à maint détail, l’organisation du pays, voilà ce que reflète avec force, et dans un technique vraiment neuve, le Pavillon roumain.”[137]
* Textul de față reprezintă capitolul IV al volumului Laurențiu Vlad, Imagini ale identității naționale. România la expozițiile universale și internaționale de la Paris (1867-1937), ediția a doua revăzută și adăugită, Ed. Institutul European, Iași, 2007, pp. 179-225. Același text (ceva mai restrâns) a fost publicat sub titlul România la expoziția de la Paris din 1937. Dimitrie Gusti și imaginea identității naționale, în „Revista Română de Sociologie”, XII, 3-4, 2001, pp. 349-368.
[1] Datele tehnice cuprinse în acest subcapitol privind Expoziţia internaţională din 1937 în Anne RASMUSSEN, Brigitte SCHROEDER-GUDEHUS, Les fastes du progrès. Le guide des expositions universelles, 1851-1992, Flammarion, Paris, 1992, pp. 192-200.
[2] Monitorul Oficial, 35, 12 februarie 1937, p. 1238 / (Jurnal al Consiliului de Miniştri, nr. 213). Vezi şi Arhivele Naţionale Istorice Centrale – Bucureşti (în continuare ANIC-B), fond Ministerul Industriei şi Comerţului / Direcţia Personal, Administrativ şi Secretariat (în continuare MIC/DPAS), rola 1768, dosar nr. 1, f. 46, „Decizie a Delegaţiunii economice a guvernului cu privire la participarea României la Expoziţia din 1937”, 12 februarie 1936.
[3] Spre exemplu, Dimitrie GUSTI, „Ştiinţa naţiunii”, în Sociologie Românească, II, 2-3, 1937.
[4] Vezi „Le Roi Carol a offert hier soir au pavillon roumain un grand dîner en l’honneur de M. Albert Lebrun”, în Le Figaro, 16 juillet 1937, p. 2. Dimitrie GUSTI, Opere, III, texte stabilite, comentarii, note de Ovidiu BĂDINA şi Octavian NEAMŢU, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1970, p. 452 / (notele editorilor). Numirile oficiale în ANIC-B, fond MIC/DPAS, rola 1769, dosar 11/1935-1938, ff. 14-16.
[5] Ioan Alexandru ROCERIC, Horia OPRESCU, „Expoziţiile”, în Enciclopedia României, IV, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1943, pp. 277-325 / (p. 320). Calculul a fost făcut după datele oferite de L’Économie de la Roumanie, coord.: Tudorel POSTOLACHE, Les Éditions Expert, Bucarest, 1994, p. 393.
[6] Nicolae DASCĂLU, Propaganda externă a României în perioada interbelică, 1919-1939, teză de doctorat, coord. şt.: Titu GEORGESCU, Facultatea de Istorie – Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, f.a., pp. 252-255.
[7] Ibidem, p. 254.
[8] Dimitrie GUSTI, Opere, III, p. 447 / (notele editorilor).
[9] Ibidem, pp. 443-444, 446 / (notele editorilor). Vezi apelurile adresate artiştilor (27 mai 1936), industriaşilor şi meseriaşilor (12 iulie 1936) sau cele relative la organizarea concursului pentru pavilion (28 mai, respectiv 7 iunie 1936), publicate în jurnalul Universul.
[10] La pose de la première pierre du pavillon de Roumanie, le 18 décembre 1936, Monitorul Oficial, Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1937.
[11] Arhivele Ministerului Afacerilor Externe (în continuare AMAE), fond Legaţia României de la Paris (în continuare LRP), vol. 292, adresă semnată de Alexandru Bădăuţă către Ioan Gheorghiu, Comisarul general adjunct al României, 27 iunie 1937, nepaginat.
[12] Exposition Internationale des Arts et des Techniques dans la Vie Moderne. Paris-1937. Catalogue général officiel, I, Stenger, Paris, 1937, pp. 799-804. Dacă numărătoarea noastră ar elimina expozanţii care se găsesc înscrişi în catalog de două sau chiar mai multe ori la clase diferite, atunci numărul s-ar reduce la 115.
[13] Dimitrie GUSTI, Opere, III, p. 450. Mai erau menţionate expoziţiile culturală cehoslovacă (Brno), de igienă (Dresda), respectiv a presei (Köln).
[14] Ibidem, pp. 444-446.
[15] Ibidem, p. 445.
[16] Ibidem, p. 449 / (notele lui Dimitrie Gusti pentru o conferinţă radiofonică).
[17] Ibidem, p. 451 / (notele editorilor).
[18] Ibidem, p. 460-461 / (notele editorilor).
[19] Ibidem, p. 452 / (notele editorilor).
[20] Nicolae IORGA, „D. Gusti şi Pavilionul României la Paris”, în Neamul Românesc; apud Ibidem, pp. 461-462 / (notele editorilor). De asemenea, vezi articolele elogioase publicate în jurnalele bucureştene Le Moment şi Universul în anii 1937-1938. În aceeaşi ordine de idei, Ion I. CANTACUZINO, „Actualităţi franceze”, în Revista Fundaţiilor Regale, IV, 8, 1937, pp. 449-452 şi Petru COMARNESCU, „Participarea României la expoziţia internaţională de la Paris”, Revista Fundaţiilor Regale, IV, 11, 1937, pp. 430-435.
[21] AMAE, fond LRP, vol. 288, rapoartele inginerului August Schmiedigen către Dimitrie Gusti, Comisarul general al României din 2 şi 24 decembrie 1937, nepaginat.
[22] Ibidem, vol. 289, liste de angajaţi, pp. 1-3. Vezi şi vol. 293, nepaginat.
[23] Ibidem, vol. 289, „Materialele şi obiectele cari trebuesc ambalate şi împachetate pentru a fi trimise la Bucureşti de către dl. inginer A. Schmiedigen”, nepaginat.
[24] „Romania”, în Le livre d’or officiel de l’Exposition internationale des Arts et des Techniques dans la Vie Moderne. Paris, 1937, Ministère du Commerce et de l’Industrie, Éditions SPEC, Paris, f.a., pp. 475-483 / (în continuare „Romania, 1937”).
[25] Apud Souvenir-guide de l’Exposition, Éditions du „Guide de Paris”, Paris, 1937, pp. 61-62.
[26] Monitorul Oficial, 282, 29 martie 1923.
[27] Leonida COLESCU, Statistica electorală. Alegerile generale pentru Corpurile legiuitoare în 1907 şi 1911, Bucureşti, 1913, p. 7; apud Gheorghe IACOB, Luminiţa IACOB, Modernizare-Europenism. România de la Cuza Vodă la Carol al II-lea, I, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1995, p. 261); Enciclopedia României, I, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, diagramele relative la alegerile din 1928, 1931, 1932 şi 1933.
[28] Enciclopedia României, II, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p. 6.
[29] Ibidem. De asemenea, Gheorghe IACOB, Luminiţa IACOB, Op. cit., I, pp. 17, 19-21 sau N. Popp, „Consideraţiuni etno-demografice asupra populaţiei României”, în Rânduiala, II, 3, 1937, p. 3 / (extras).
[30] Vezi de exemplu, Gheorghe IACOB, Luminiţa IACOB, Op. cit., I, p. 20 sau B.R. MITCHELL, European Historical Statistics, 1750-1970, The Macmillan Ltd, London and Basingstoke, 1975, pp. 19-24.
[31] N. POPP, Op. cit., p 7.
[32] Enciclopedia României, I, pp. 422, 425, 428.
[33] B.R. MITCHELL, Op. cit., pp. 761-768.
[34] Enciclopedia României, I, p. 476.
[35] B.R. MITCHELL, Op. cit., pp. 774-776.
[36] Enciclopedia României, I, pp. 506, 510.
[37] Ibidem, pp. 697-704.
[38] Ibidem, pp. 343-344.
[39] Ibidem, pp. 363-366.
[40] „Nos alliés chez nous. La Roumanie”, în L’Illustration, 95, 4.917, 29 mai 1937, supplément, p. LXX. Tot aici era reţinută şi suprafaţa acoperită cu păduri a României (7.000.000 hectare).
[41] Gheorghe IACOB, Luminiţa IACOB, Op. cit., I, pp. 83-85. Vezi şi L’Économie de la Roumanie, p. 222. Cu toate diferenţele dintre statistici, aproximările operate sunt confirmate de B.R. MITCHELL, Op. cit., pp. 249-266.
[42] Gheorghe IACOB, Luminiţa IACOB, Op. cit., I, p. 86.
[43] Ibidem, p. 105. Victor AXENCIUC, Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-istorice, 1859-1947, I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, tabelul 529.
[44] Ibidem, pp. 92-95. Vezi şi L’Économie de la Roumanie, pp. 262, 268, 272, 275, 278, 281, 284.
[45] Victor AXENCIUC, Op. cit., I, tabelul 62.
[46] „Romania, 1937”, p. 482. Statisticile din Gheorghe IACOB, Luminiţa IACOB, Op. cit., I, p. 107 confirmă maximul producţiei de petrol obţinut în 1935-1936. Calcule apropiate şi la B.R. MITCHELL, Op. cit., pp. 372-373.
[47] Gheorghe IACOB, Luminiţa IACOB, Op. cit., I, p. 106. Victor AXENCIUC. Op. cit., I, tabelul 273.
[48] Gheorghe IACOB, Luminiţa IACOB, Op. cit., I, p. 103.
[49] „Nos alliés chez nous. La Roumanie”, p. LXX sau Souvenir-guide, p. 61. Producţia de aur era de 4.977 kilograme în 1936, respectiv 5.456 kilograme în 1937 (Gheorghe IACOB, Luminiţa IACOB, Op. cit., I, p. 107). Vezi şi grupajul „La Roumanie”, în Le Figaro, supplément du 27 juin 1937 / (paginile referitoare la economia românească).
[50] Gheorghe IACOB, Luminiţa IACOB, Op. cit., I, pp. 149-150. Vezi şi L’Économie de la Roumanie, pp. 387, 390.
[51] „Nos alliés chez nous. La Roumanie”, p. LXX.
[52] Gheorghe IACOB, Luminiţa IACOB, Op. cit., I, pp. 146-147. Vezi şi L’Économie de la Roumanie, pp. 383, 385.
[53] L’Économie de la Roumanie, pp. 402, 405.
[54] În realitate puţine pavilioane (cele ale Cehoslovaciei, Finlandei şi SUA) au reprezentat cu adevărat alternativa arhitecturală modernistă. Augustin IOAN, Celălalt modernism. Spaţii utopice, butaforie, şi discurs virtual în anii treizeci, Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, Bucureşti, 1995, pp. 37-39.
[55] Ibidem, pp. 31-36; 40-41. Vezi şi Leonardo BENEVOLO, Histoire de l’architecture moderne, III, Bordas, Paris, 1978, p. 46. La fel şi Carmen POPESCU, Le style national roumain. Construire une nation à travers l’architecture, 1881-1945, Presses Universitaires de Rennes – Editura Simetria, Rennes – Bucureşti, 2004, p. 320.
[56] Vezi Carmen POPESCU, Op. cit., pp. 262-263, 320, 338.
[57] Catalogue général officiel, II, p. 177.
[58] Ioan Alexandru ROCERIC, Horia OPRESCU, Op. cit., p. 317.
[59] „Romania, 1937”, p. 477. Vezi şi Ioan Alexandru ROCERIC, Horia OPRESCU, Op. cit., p. 317.
[60] „Romania, 1937”, p. 477.
[61] Ibidem, p. 479.
[62] Ibidem, p. 481.
[63] Georges Henri RIVIÈRE, André VARAGNAC, „L’art populaire roumain à l’Exposition”, în Beaux-Arts, no spécial („L’art roumain à l’Exposition de 1937”), septembre 1937, pp. 11-12 / (p. 12).
[64] Jacques LASSAIGNE, „L’oeuvre des Fondations Royales et l’habitation rurale en Roumanie”, în Ibidem, p. 10 şi Dimitrie GUSTI, Opere, III, p. 454 / (notele editorilor).
[65] Dimitrie GUSTI, „Muzeul satului românesc”, în Sociologie Românească, I, 5, 1936; apud Dimitrie GUSTI, Opere, III, pp. 85-92 / (pp. 91-92). Vezi şi notele editorilor de la pp. 439-442.
[66] Vezi Ioan Alexandru ROCERIC, Horia OPRESCU, Op. cit., p. 317 şi Jacques LASSAIGNE, „L’art au service de la documentation scientifique”, în Beaux-Arts, no spécial („L’art roumain à l’Exposition de 1937”), septembre 1937, pp. 19-20.
[67] „Romania, 1937”, p. 482.
[68] Ioan Alexandru ROCERIC, Horia OPRESCU, Op. cit., p. 318.
[69] Dimitrie GUSTI, „Ştiinţa naţiunii”, Loc. cit..
[70] Ibidem.
[71] „Romania, 1937”, p. 480 şi interviul lui Dimitrie Gusti acordat lui G. Charensol: „M. D. Gusti qui a su faire de la sociologie une science vivante est actuellement à Paris”, în Les Nouvelles Littéraires, 785, 30 octobre 1937, p. 8.
[72] Jacques LASSAIGNE, „L’oeuvre des Fondations Royales et l’habitation rurale en Roumanie”, p. 9.
[73] „Romania, 1937”, p. 480.
[74] Vezi CAROL al II-lea, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, II, ediţie de Marcel Dumitru CIUCĂ şi Narcis Dorin ION, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1996, pp. 17, 19 şi interviul lui Dimitrie Gusti acordat lui G. Charensol în Les Nouvelles Littéraires, Loc. cit.
[75] „Romania, 1937”, p. 476. Vezi şi p. 481. În acelaşi sens vezi interviul lui Dimitrie Gusti acordat lui André Nède în Le Figaro, 112, 145, 25 mai 1937, p. 2 sau grupajul „La Roumanie”, în Le Figaro, Loc. cit.
[76] Relativ la mitul politic Carol al II-ea, vezi comentariul lui Lucian BOIA, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 244-246.
[77] Vezi Armand CĂLINESCU, Noul regim. Cuvântări, 1938-1939, Editura Dominor, Bucureşti, 2003, passim.
[78] Apud Lucian BOIA, Op. cit., pp. 244-246.
[79] De altfel, ştim că la acea dată jurnalul L’Illustration era considerat de autorităţile de la Bucureşti ca fiind unul indispensabil pentru serviciul de propagandă externă al României; vezi Laurenţiu VLAD, Ecouri româneşti în presa franceză: L’Illustration, 1843-1944, ediţia a doua revăzută şi adăugită, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2005, p. 35. Vezi şi comentariul nostru cu privire la acest grupaj în „Regards français sur la société roumaine. Trois moments d’une histoire centenaire de L’Illustration: « L’Album Moldo-Valaque » (1848), « La Grande Roumanie » (1929), « La Roumanie Nouvelle » (1939)”, în Florin ŢURCANU (coord), Modèle français et expériences de la modernisation, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2006, pp. 174-207 / (pp. 198-207).
[80] Catalogue général officiel, II, p. 120.
[81] O bună analiză a contextului politic în care apare această frescă, a ideologiei şi propagandei carliste din perioada 1938-1940 în Carmen POPESCU, Op. cit., pp. 329-348.
[82] „Le Roi Carol II a offert hier soir au pavillon roumain un grand dîner en l’honneur de M. Albert Lebrun”, p. 2.
[83] N. N. PETRAŞCU, Paris-1937. L’Exposition internationale, conference tenue à la Fondation „Dalles”, Bucarest, f.a., pp. 43, 44.
[84] Ioan Alexandru ROCERIC, Horia OPRESCU, Op. cit, p. 320.
[85] Ibidem, p. 316.
[86] N.N. PETRAŞCU, Op. cit., pp. 46-48.
[87] În aceeaşi categorie includem şi textele din Catalogue général officiel. Vezi şi N.N. PETRAŞCU, Op. cit., p. 50.
[88] Într-o listă întocmită de Academia Română pe 11 martie 1938 se mai gaseau şi alţi autori: Grigore Antipa, Petru Bogdan, Theodor Capidan, Ioan Ciurea, George K. Constantinescu, Nicolae Cornăţeanu, Dumitru Danielopolu, Beau de Loménie, Nicolae Gavrilescu, Ion Ionescu, Gheorghe Marinescu, Vintilă Mihăilescu, Constantin Motaş, Ludovic Mrazec, Veniamin Pocitan, Traian Săvulescu, Petre Sergescu, Ion Simionescu, Nicolae Vasilescu-Karpen, R. Vlădescu şi Dimitrie Voinov; vezi Octavian NEAMŢU, „Instrumente ale cunoaşterii şi publicisticii sociologice”, în Şcoala sociologică de la Bucureşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, MCLLXXI / (Seria „Sociologia militans”, III), pp. 105-126 / (pp. 107-108). Vezi, de asemenea, şi N.N. PETRAŞCU, Op. cit., pp. 48-50, Ioan Alexandru ROCERIC, Horia OPRESCU, Op. cit., p. 319, Dimitrie GUSTI, Opere, III, pp. 447-448 / (notele editorilor).
[89] Vezi AMAE, fond LRP, vol. 296, solicitarea lui Carol Göllner adresată Comisarului general al României, însoţită de liste cu adrese, datat defectuos (Paris, 26, 1937), nepaginat. De asemenea, vol. 291, corespondenţa dintre Eugen Staia, delegatul permanent al secţiunii române a FIDAC, Dimitrie Gusti, Comisarul general al României şi Carol Göllner, însoţită de liste cu adrese, septembrie – noiembrie 1937, nepaginat. Carol Göllner era angajat ca ghid al pavilionului şi era student la acea dată (vezi AMAE, fond LRP, vol. 289, liste de angajaţi, pp. 1-3 / p. 3).
[90] Într-un discurs al lui Dimitrie Gusti publicat sub titlul „M. Gusti célèbre la bienfaisance de la pensée française”, în Les Nouvelles Littéraires, 786, 6 novembre 1937, p. 7, Comisarul general preciza că românii citeau în limba lui Descartes în medie anual circa 500.000 de volume, 14.000 de publicaţii săptămânale (dintre care 10.000 în capitală), 7.500 lunare (5.000 în capitală), 2.900 de cotidiene (2.200 în capitală) şi 1.200 periodice bilunare (800 în capitală).
[91] Textele alese de cei doi editori aparţineau lui E. About, B. Bacheville, J. Bainville, I. Baret, L. Barthou, A. Bellessort, R. Brussel, E. Boutroux, doctorul Caillat, H. Capitant, J. Carcopino, J. L. Carra, P. Chasles, E. Chaumier, L. Claretie, G. Clemenceau, A. d’Avril, P. d’Avril, R. de Fleurs, A. de Gerando, contele d’Hauterive, Ch. de Joppecourt, generalul de Lacroix, contele de Lagarde, G. de Lannoy, vicontele de Marcellus, E. de Martonne, Ch. de Mouy, B. de Perthes, Ch. de Pertusier, E. Desjardins, contele de Rochechouart, contele de Salaberry, contele de St. Aulaire, A. de Sobiran-Ghica, Ch. Diehl, V. Duruy, M. Emerit, H. Focillon, Gambetta, P. Gaultier, T. Gautier, E. Herriot, P. Henry, J. N. Huot, Lancelot, F. G. Laurençon, P. Labbé, J. Lassaigne, J. B. Lechevalier, G. Le Cler, P. Lescalopier, P. Loti, X. Marmier, Marmont, J. Michelet, F. Mistral, P. Morand, R. Musset, A. Muzet, Napoleon III, P. Painlevé, R. Perrin, R. Poincaré, A. Pingaut, E. Quinet, E. Reclus, F. Recordon, E. Regnault, J. Reinach, L. Romier, M. Roques, St. Bellanger, St-Marc Girardin, Ch. Seignobos, E. Sergent, A. Tardieu, A. Thomas, E. Thouvenel, A. Ubicini, J. A. Vaillant, Vessereau şi generalul Weigand.
[92] Discursul lui Dimitrie Gusti pronunţat cu ocazia inaugurării lucrărilor la pavilionul României în 1936; „La pose de la première pierre du pavillon de Roumanie”, p. 4.
[93] „Nos alliés chez nous. La Roumanie”, în L’Illustration, Loc. cit.
[94] Anne RASMUSSEN, Brigitte SCHROEDER-GUDEHUS, Op. cit., p. 194.
[95] Edmond LABBÉ, Exposition internationale des Arts et Techniques dans la Vie Moderne. Rapport général, Imprimerie Nationale, Paris, 1938-1940, passsim.
[96] Rapoarte confidenţiale în Dimitrie GUSTI, Opere, III, p. 455 / (notele editorilor).
[97] Dimitrie GUSTI, Opere, III, p. 452 şi N.N. PETRAŞCU, Op. cit., pp. 45-46. Nu am reţinut în text decât numele jurnalelor pe care le-am folosit şi noi; cei doi autori citaţi mai aminteau Action française, Bulletin des Halles, Candide, L’Écho de Paris, L’Epoque, L’Excelsior, L’Homme Libre, L’Oeuvre, La Croix, La Femme Moderne, La Liberté, Le Catholique, Le Charivari, Le Choc, Le Dimanche Illustré, Le Matin, Le Miroir du Monde, Le Monde Illustré, Le Petit Journal, Le Petit Parisien şi de versiunea în limba franceză a lui New York Herald.
[98] AMAE, fond LRP, vol. 294, dosar de presă, nepaginat.
[99] Le Temps, 27.697 bis (n° spécial), 8 juillet 1937, p. 11.
[100] Afirmaţiile aparţin gazetei L’Ordre; apud Ioan Alexandru ROCERIC, Horia OPRESCU, Op. cit., pp. 319-320.
[101] Journal des Débats, 14 juillet 1937; apud Ibidem, p. 319.
[102] Le Jour, 24 juillet 1937; apud Ibidem.
[103] Jean FAVIER, L’architecture. Exposition internationale, Paris-1937, I, Editions Alexis Sinjon, Paris, f. a. / (1937), planşele 39 şi 40.
[104] „Nos alliées chez nous. La Roumanie”, în L’Illustration, Loc. cit.
[105] Philippe DIOLÉ „Ce qu’on peut voir aujourd’hui sur la colline de Chaillot, în Les Nouvelles Littéraires, 763, 29 mai 1937, p. 1.
[106] Louis GILLET, „Architectures et formes”, în Revue des Deux Mondes, XCVII, 42, livraison du 1er novembre 1937, pp. 90-112 / (p. 96).
[107] Descrieri fără personalitate ale pavilionului României găsim şi în Paul DUPAYS, Voyages autour du monde. Pavillons étrangers et pavillons coloniaux à l’Exposition de 1937, Henri Didier, Paris, 1938, p. 185 sau Souvenir-guide de l’Exposition, p. 61. Ambele preiau informaţiile oficiale ale Comisariatului român publicate fie în Catalogue général officiel, II, pp. 177-178, fie în „Romania, 1937”, pp. 476-477.
[108] L. HAUTECOUR, „L’architecture du pavillon roumain”, în Beaux-Arts, no spécial („L’art roumain à l’Exposition de 1937”), septembre 1937, pp. 6-7.
[109] F.M. CALMONT, „Roumanie”, în La Flèche, 9 octombre 1937; apud Alexandru TZIGARA-SAMURCAŞ, „Muzeul Naţional « Carol I » la Expoziţia din Paris-1937”, în Convorbiri Literare, LXXI, 1-5, ianuarie – mai 1938, pp. 103-108 / (p. 107).
[110] Muzeul era bine cunoscut în Europa, obiectele sale fiind expuse frecvent la astfel de manifestări: Berlin şi Amsterdam (1909), Viena (1910), Roma (1911), Barcelona (1929), Bruxelles (1935) etc.; vezi Alexandru TZIGARA-SAMURCAŞ, „Muzeul Naţional « Carol I » la Expoziţia din Paris-1937”, p. 108.
[111] Vezi Alexandru TZIGARA-SAMURCAŞ, La Roumanie à l’Exposition de Bruxelles, 1935, Bucarest, f. a. / (1935), pp. 11, 12, 17-20.
[112] André VARAGNAC, Georges-Henri RIVIÈRE, Op. cit., p. 12.
[113] Vezi Paul DUPAYS, Op. cit., pp. 192-193; „Nos alliés chez nous. La Roumanie”, în L’Illustration, Loc. cit. etc.
[114] Journal des Débats, 14 juillet 1937 sau M.N., „En écoutant la flûte de Pan”, în Le Figaro, 112, 26 juillet 1937, p. 2 / („ … qui ne sait que la Roumanie est, parmi les nations d’Europe, celle qui garde l’âme d’un fraîcheur inaltérable et tous les charmes de la vie naturelle”).
[115] Jacques LASSAIGNE, „L’oeuvre des Fondations Royales”, p. 10. Paul MORAND, „Au pavillon roumain”, în Le Temps; apud Dimitrie GUSTI, Opere, III, p. 453 / (notele editorilor).
[116] Jacques LASSAIGNE, „L’oeuvre des Fondations Royales”, p. 10.
[117] Jean ALAZARD, „La peinture et la sculpture au pavillon de la Roumanie”, în Beaux-Arts, no spécial („L’art roumain à l’Exposition de 1937”), septembre 1937, pp. 14-16 / (p. 14).
[118] Journal des Débats, 15 août 1937; apud Dimitrie GUSTI, Opere, III, pp. 454-455 / (notele editorilor).
[119] Vezi Jean GANDREY-RÉTY, „Georges Enesco à l’Opera de Paris”, în Beaux-Arts, no spécial („L’art roumain à l’Exposition de 1937”), septembre 1937, p. 22.
[120] Robert BRUSSEL, „La musique roumaine”, în Le Figaro, 112, 158, 7 juin 1937, p. 4.
[121] La una din aceste mese Pierre Laval îi mărturisea lui N.N. Petraşcu: „Les Roumains savent prendre les Franşais par le bon coté.”; apud N.N. Petraşcu, Op. cit., p. 44.
[122] Paul MORAND, „Au pavillon roumain”, apud Dimitrie GUSTI, Opere, III, p. 453 / (notele editorilor).
[123] Paul DUPAYS, Op. cit., p. 191 sau Souvenir-guide de l’Exposition, p. 62. Vezi şi „Nos alliés chez nous. La Roumanie”, în L’Illustration, Loc. cit., M.N., Op. cit. sau afirmaţiile lui Paul Morand din Le Temps.
[124]Apud André WARNOD, La vie flamboyante des expositions, Les Éditions de France, Paris, 1937, p. 73.
[125] „Une manifestation pantagruélique de la cuisine roumaine”, în Le Figaro, 29 octobre 1937; apud AMAE, fond LRP, vol. 294, dosar de presă, nepaginat.
[126] Viorel COSMA, Lăutari de ieri şi de azi, ediţia a doua, Editura Du Style, Bucureşti, 1996, pp. 212-213, 225, 237-240.
[127] AMAE, fond LRP, vol. 289, liste de angajaţi, p. 3.
[128] AMAE, fond LRP, vol. 287, corespondenţa dintre Ioan Gheorghiu, Comisarul general adjunct al României şi comandantul Nibaudeau, colaborator al L’Illustration, octombrie 1936 – aprilie 1937, nepaginat.
[129] Ibidem, corespondenţa dintre Ioan Gheorghiu, Comisarul general adjunct al României şi redacţia jurnalului Le Figaro, noiembrie 1936 – aprilie 1937, nepaginat.
[130] Jean BABELON, „Roumanie-1937”, în Beaux-Arts, no spécial („L’art roumain à l’Exposition de 1937”), septembre 1937, pp. 4-5 / (p. 4).
[131] Henri FOCILLON, „La Roumanie, visage et âme”, în Ibidem, p. 3.
[132] Jean BABELON, Op. cit., p. 4 sau Phillipe DIOLÉ, „Art populaire et art moderne au pavillon roumain”, în Les Nouvelles Littéraires, 792, 18 décembre 1937, p. 10.
[133] De pildă, textele din L’Illustration (deceniile doi şi trei ale secolului al XX-lea) datorate unor Alain de Pennenrun (ce îi numea pe soldaţii români „les Prussiens des Balkans”), Robert de Beauplan ori Henri Focillon (referinţele complete ale acestora în bibliografia studiului nostru).
[134] Spre exemplu, volumele lui M. Peret MAISONNEUVE, Aperçus sur la Roumanie, Rouen, 1905; A. GUILLABERT, R. GARNIER, Notes sur la Roumanie moderne, Nice, 1910; Paul LABBÉ, La vivante Roumanie, Paris, 1913; Marcel GILLARD, La Roumanie nouvelle, Paris, 1922; Léon BERNARD, Impressions de la Roumanie, Paris, 1930; André TIBAL, La Roumanie, Paris, 1930; Lucien ROMIER, Le carrefour des empires morts, Paris, 1931 (La răspântia imperiilor moarte, traducere în limba română şi prefaţă de Luminiţa BRĂILEANU, Editura Univers, 1981); Paul MORAND, Bucarest, Paris, 1935 (Bucureşti, traducere de Marian PAPAHAGI şi Ion POP, prefaţă şi note de Ion POP, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 2000); Georges OUDARD, Portrait de Roumanie, Paris, 1935 etc. În aceeaşi ordine de idei se înscrie şi prezentarea României din Larousse du XXe siècle, sous la direction de Paul AUGÉ, VI, Librairie Larousse, Paris, 1933, pp. 65-67.
[135] În ceea ce priveşte literatura şcolară pe care am consultat-o, trebuie să spunem că ea avea acelaşi profil ca înainte de 1900. Găsim informaţii despre Domiţian, Traian şi confruntările lor cu dacii (vezi, printre alţii, A. PIGANIOL, Histoire romaine, Paris, 1925, pp. 196, 209, 242 şi René BLOCH, Pierre LAVERDAN, Histoire romaine, 10-e édition, Paris, 1937, pp. 216, 220), în timp ce datele relative la istoria românilor în veacurile XIV-XIX erau destul de inconsistente (cel puţin în manualele din perioada 1904-1936, manuale semnate de Désiré Blanchet, Jules Toutain, Charles Seignobos, Charles Rolland, Roman d’Amat, Ch. Aimond). În schimb, o serie de nouă manuale de istorie contemporană, editate între 1909 şi 1937, treceau atent şi documentat în revistă teme precum Unirea Principatelor, proclamarea Regatului, România în vremea confruntările balcanice şi a Primului Război Mondial (vezi textele lui Jacques Ancel, H. Bejean, L. Deveille, P. Grillet, A. Huby, Jules Isaac, R. Jalliffier, Albert Malet, E. Nouvel, A. Roubaud şi H. Vast). În bibliografie se găsesc referinţele complete ale acestor manuale.
[136] Paul MORAND; apud Dimitrie GUSTI, Opere, III, p. 453 / (notele editorilor). Vezi şi Voix européennes, 13, juillet 1937, p. 399. Vezi şi Raymond GAUTHIER, „Remarques sur l’Exposition de Paris”, în Voix européennes, pp. 471-475 / (p. 474), care includea expoziţia română în rândul celor ce combinau reprezentarea istorică, naţională şi comercială (alături de cele ale Angliei, Germaniei, Italiei, Ungariei).
[137] „Nos alliés chez nous. La Roumanie”, în L’Illustration, Loc. cit.
SURSE IMAGINI:
https://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k939050r
https://www.cparama.com/forum/paris-expositon-internationale-1937-t5911-20.html
Lasă un răspuns