„Să nu faci circ din asta…”
VILMA KOVÁCS (1903-1991)
extras din Zoltan Rostas, Chipurile orasului. Istorii de viata in Bucuresti. Secolul XX, Polirom, 2002
– N-am înţeles la început, tuşă Vilma… cum a părăsit-o tatăl pe mama dumitale… cum de au divorţat atât de devreme? De ce?
– Mama fusese fiică de gospodar înstărit, cu patruzeci de iugăre, şi mai fusese măritată odată, la Cuşmed. Avusese şi de acolo o fată. Atunci a venit la tatăl meu…
– Îşi luase totul, sau îşi lăsase fetiţa acolo?
– O lăsase… Tata abia se întorsese din armată – mama se îndrăgostise de el, iar el o luase imediat, că patruzeci de iugăre însemnau ceva, nu-i aşa… Şi era singură la părinţi. O ştiu cam sărită pe maică-mea, îi mergea bine, dar… cum să zic, era un picuţ uşuratică. A vândut odată o parcelă cu şaişpe căpiţe, numai ca să-şi cumpere veselă de porţelan. Erau şaişpe căpiţe de fân pe parcelă, cât se făcuse în anul acela. Alvina, bunica – n-ai cunoscut-o pe bunica mea, nu-i aşa?
– Eu nu.
– Fusese o femeie cum nu găseai alta în Odorhei, dar nici până-n Bucureşti… Femeie pricepută la de toate, şi-atunci i-a zis mamei că nu-i dă voie să vândă pământul cât timp poartă numele de Király. Din cauza asta s-au despărţit apoi, iar mama s-a măritat din nou. A avut patru bărbaţi şi a făcut şaişpe copii.
– Matale unde ai rămas atunci, tuşă Vilma?
– Un timp am fost la mama ei, dar ea n-a vrut să mă ţină, şi de anul nou i-a zis moaşei să mă ducă la bunica după tata. Atunci am fost dusă acolo. În noaptea de revelion mama vrusese să meargă la bal, că trăia deja cu altul, iar bunica, întoarsă de la mulsul vacilor o văzu pe moaşa Júlia. „Haide, intră, îi zise ea.” „Păi nu stau, că ţi-am adus fătuca…” îi răspunse aia, şi intrară în casă. „Păi unde-i, tu? N-o lăsa pe-afară că-i frig!” „Acilea, în boccea…” Eu aveam nouă luni atunci, un boţ de copil, cum îmi povesti bunica. Mă lăsară la bunica mea, care m-a şi crescut. A venit apoi războiul, şi încă un război sau mai multe… Şi-aşa am lucrat, am crescut, până când la şaişpe ani am vrut să plec la Bucureşti.
– De ce tocmai la Bucureşti?
– Păi, era o femeie care pleca să-şi caute un loc. Aveam în mine voinţa să obţin şi eu ceva.
– La şaisprezece ani… înseamnă că se întâmpla prin 1921, nu-i aşa?
– Da.
– Exista deja România Mare.
– Da, dar atunci n-am putut să plec, nu m-au lăsat, fiindcă m-au dat unui bărbat, pe care nu-l văzusem niciodată…
– V-au dat unui bărbat?
– Da. Tata mi l-a adus… Fiind zi de târg, mi-a zis… hai, vino, du-te şi te îmbracă… Păi cu ce, i-am zis, că n-am altceva decât ce-i pe mine… Vindeam seminţe de trifoi.
– Unde?
– La piaţă.
– Acolo, la piaţa din Atid?
– Da. „Du-te, zise, du-te şi te îmbracă. Până atunci am eu grijă de seminţe.” „Nu ţi le dau, i-am zis, că mi le furi.” Am plecat, ocolindu-l, şi m-am dus la unchiul meu. Pe urmă au venit şi mi-au luat seminţele de trifoi…
– Tata v-a dat sau bunicul? N-am înţeles…
– Tata. Tata a vrut să mă mărite, şi m-a şi măritat. Aşa că n-am mai plecat la Bucureşti, că m-a dat bărbatului la care am stat şase săptămâni. Am fugit noaptea de la el, pe furiş, intrând şi la tata. El m-a întrebat, ei na, care-i necazul?
– Era din Atid soţul dumitale?
– Nu, din altă parte. L-am părăsit. N-am stat nici la tata, am plecat pe jos la… cum îi zice satului acela, unde au fost… la Recsenyéd (Rareş).
– Acolo s-a născut şi maică-mea.
– Da. Am stat locului un an şi jumătate, am muncit mult, dar nu era un loc bun…
– Nu, nu… era cu multe necazuri şi supărări.
– Vai, nu-ţi spun…
– N-are importanţă, puteţi să spuneţi…
– Bine… În sfârşit, am plecat de-acasă călare, iar calul l-am vândut, pentru că acasă n-a vrut să-l cumpere nimeni. Şi-am plecat la Bucureşti.
– De ce v-aţi hotărât la Bucureşti?
– Păi… m-am tot gândit. Timpul trece, iar eu nu mă aleg cu nimic. Aşa că am plecat la Bucureşti.
– V-aţi alăturat cuiva, ori aţi plecat singură?
– Nu m-am alăturat nimănui, dar se găsea acolo cineva din sat, îi cerusem adresa, şi am ajuns la Bucureşti. Uite aşa. Seara am luat trenul, şi dimineaţa am ajuns.
– Ştiaţi ceva româneşte?
– Nu ştiam o boabă. Cunoşteam doar numerele şi cum se zice mămăligă. Altceva nimic.
– La cine v-aţi dus?
– La Gagyi Lili şi la Piroska Anna, care stăteau în apropierea Parcului Carol, acolo, pe colină. Stăteau la consulul olandez, una era bucătăreasă, cealaltă cameristă. Ele m-au dus la nişte oameni… nu-mi amintesc, mi-a ieşit din cap cum îi chema. Ştiu că locuiau pe Izvoreanu, numărul patru. Uite că mi-am amintit, pe dumnealui îl chema Leon Engel. Aveau o bijuterie, vindeau obiecte de aur şi de argint. La oamenii aceştia am slujit mai întâi. Nu ştiam să fac mai nimic, aşa că am găsit doar un loc aşa, de doi bani.
– Cât timp aţi slujit acolo?
– Trei ani. Şi am fost nevoită să plec, pentru că oamenii aceia aveau boli venerice. Femeia moştenise boala de la tatăl ei. Chiar şi copiii se umpluseră de bube. Trebuia să schimb săptămânal de două-trei ori lenjeria de pat. Între timp începusem să învăţ româneşte. Când mă duceam la cumpărături, îmi scriau pe-o margine de ziar ce să cumpăr, şi aşa plecam la prăvălie. Mai târziu însă, îmi spuneau doar ce să cumpăr, dar uitam până la prăvălie, şi acolo nu ştiam să spun ce-mi trebuia. Vânzătorul era ungur, un fecior care mă întreba, „Ce doreşti, fetiţo?” Venind pe drum, repetam într-una ce mi se spusese, dar ajunsă acolo, le încurcam. Auzindu-mi bolboroseala, râdeau toţi de mine, că pe-atunci prăvăliile nu erau ca azi, se vindeau acolo şi băuturi. Eu roşeam, şi ieşeam fuga din prăvălie. Aşa începuseră apoi să-mi scrie iarăşi pe margini de ziar ce să cumpăr, şi mă duceam la alte prăvălii. Pe urmă venea bărbatul acela – locuia undeva pe Aleea Super (?) – venea şi-mi tot spunea să mă duc cu el, că mă învaţă româneşte. Ne duceam la Parcul Carol. El ştia şi ungureşte, şi româneşte, şi mă învăţa cum se spune la una, la alta.
– Ce ocupaţie avea?
– Nu ştiu. Un fel de ucenic. Servea şi-năuntru, şi afară.
– Ce aveaţi de făcut la casa aceea?
– Dimineaţa, după ce mă sculam, mă duceam după pâine, serveam micul dejun, mă ocupam de copii, pe urmă venea gătitul, că era şi o doamnă bătrână. Când îmi cerea o farfurie – îi dădeam un capac. Râdeau de mine. Aşa am început să învăţ, singură. Şi am vorbit. Nu ştiam după lege, dar în cele gospodăreşti mă descurcam. Dădeam o mână de ajutor, spălam vasele, făceam curat, duceam copiii la plimbare. Mi se găsea treabă tot timpul. După amiezele venea croitoreasa casei, iar după ce pleca, eu tăiam zdrenţăraia.
– Duminicile aveaţi liber?
– Aveam. Mă duceam cu consătenii, sau venea bărbatul acela şi ne duceam în Parcul Carol.
– La dans nu vă duceaţi?
– Nici o dată, nu, nici o singură dată. În Bucureşti eu n-am apucat să-mi cumpăr un cornuleţ. Nimic. Economiseam ultimul bănuţ.
– N-aţi auzit că în strada Zalomit se găsea o asociaţie ungurească?
– Nu. N-am fost nici la cinema, nu eram din alea.
– Dar banii economisiţi unde-i ţineaţi?
– Îi trimiteam acasă, şi mi-a cumpărat pământ domnul doctor, alde Bakó. Părinţii lui Bakó Tamás.
– Cu ce se ocupa doctorul Bakó?
– De doctoria lui, era notar general de judeţ. Pe atunci aveam pretor şi la Cristur.
– Era deci jurist. Şi au avut grijă de banii dumitale?
– Prima-ntâi. Aşa trecea timpul…
– După cei trei ani unde v-aţi dus?
– Am trecut atunci printr-un calvar despre care n-am cum să-ţi spun.
– Povestiţi mai întâi, de ce aţi plecat de la casa aceea unde aţi slujit trei ani la rând?
– Mă plictisisem de copii, şi de atâta spălat. Şi femeia mai călca prin străchini. Ne duceam la plimbare cu copiii, iar ea oprea o trăsură în care se suia lângă bărbatul cu care se ţinea.
– Şi ce se întâmpla atunci?
– Stăteau de vorbă. Dar de fiecare dată mă punea să jur că nu spun nimănui. Dar nu puteam să-l sufăr pe copil. Era plin de răutate, se scărpina tot timpul, şi trebuia să spăl mereu după el. Am fost cu el şi la Govora, unde s-a mai întremat.
– Despre stăpânul casei n-aţi spus nimic.
– Era un om zdravăn, dar gras. Eu trebuia să-i scot pantofii, să-l spăl pe picioare, că nu se putea apleca de gras ce era. De acolo am plecat la casa lui Titus Busuioc. Acolo nu erau copii.
– Busuioc cu ce se ocupa?
– Avea servici la birou, nevastă-sa era grecoaică. Am stat şi-acolo vreo trei ani. Şi-apoi am ars.
– Cum aşa?
– Am luat foc… S-a întâmplat aşa, că stăpânii au plecat la băi, iar pe mine m-au trimis la mama ei, să-i fac curat şi acolo. Era croitoreasă, ţinea şi-o ucenică, o sărăntoacă de fată care învăţa şi ea croitoria. Pe aia o trimitea încoace şi-ncolo, că slujnică nu-i dădea mâna să ţină. Nu prea avea stare. Erau trei camere acolo, şi trebuiau frecate pe jos cu benzină. Pe-atunci aşa se făcea. Cu benzină din aia rafinată. Şi, cum era grecoaică, ţinea pe perete o tapiserie mare, prin care trecea sârma, că avea şi o lambă roşie. O veioză din aia. Sârma era trasă, lamba acoperită, dar ştecherul era în priză. Capătul sârmei n-avea izolare. Eu frecam de zor podeaua cu benzină, fătuca ştergea după mine, că podeaua nu se înnegrea. Atunci a vrut să pună sârma mai încolo. Şi-am explodat. Au zburat toate ferestrele. N-a rămas una întreagă. Au venit pompierii, zburase totul, dar în casă nu a luat foc nimic, pentru că toate lucrurile fuseseră strânse-grămadă, la mijloc. Eu însă, cu ligheanul de benzină lângă mine am avut arsuri pe tot corpul – o unghie nu mi-a rămas întreagă. Trei săptămâni n-am mai văzut cu ochii, o picătură de apă nu puteam să înghit, sugeam câte o înghiţitură cu paiul, că-l aveam pe Tamás cu mine.
– Îl aveaţi pe Tamás?
– Ei, rămăsesem grea, îl aveam în pântece. Aşa s-a întâmplat. De Sfântă Mărie, care pică într-o zi de nouă.
– O clipă, Tamás, fiul dumitale în ce an s-a născut?
– În 1937. Pe atunci eram la Busuioci.
– Atunci v-aţi cunoscut şi cu soţul?
– Nu mai ştiu în ce an a fost. Dar mereu mi se spunea, tu, Vilma, toate fetele şi-au găsit pe cineva. Dar eu, cum am plecat de-acasă la şapteşpe ani, nu mă măritasem. Îşi băteau joc de mine, îmi ziceau „tu, nu-ţi găseşti şi tu pe cineva în Bucureştiul ăsta mare?” Dar mie-mi era teamă de nădrăgoşi… Că era altă lume, nu ca acum… Aşa că, stând la o familie de evrei… vai, nu mai ştiu cum îi chema. Noi stăteam la etaj. El era un fel de ucenic la cei de jos, că îi şi servea, dar ăia aveau şi o fabrică, şi se ducea şi-acolo. Eu mă uitam după el de la etaj când li se aduceau lemnele, şi-l vedeam că nu-şi îndrepta şalele până nu băga şi ultima bucată în cămara de lemne.. Ce mai, era bun de treabă! Dar eram şi eu încă de pe atunci… puneam mâna, făceam treabă, eram strângătoare, vroiam să am de toate.
– Soţul de unde era de fel?
– Din Trei Scaune, din Lemnea. Soţia lui murise de diabet. Pe urmă el a tot zis să ne…
– V-aţi căsătorit în Bucureşti?
– Da, dar nu ne-am putut cununa, că nu eram eu divorţată de celălalt. Aşa se face că la naştere pruncul primise numele de Király Tamás. Mai târziu, la începutul anilor ’40, bărbatul meu l-a înfiat. Să fie Kovács. Când ne-am dus să întocmim hârtiile, cele legale, l-au întrebat, câte iugăre de pământ are? Le-a răspuns că nu are deloc. Păi atunci, de ce vrei să-l înfiezi? au insistat. Păi, ca să-l cresc, a zis el. Că ne spusese domnul doctor din vreme ce să spunem. Uite aşa a ajuns copilul să-l cheme Kovács, după tatăl său, altfel nu s-ar fi putut. Că mereu mi-a spus doamna învăţătoare, Vilma, fă ceva să poarte copilul numele tatălui, că poate veni un război… Ce prevăzătoare fusese. Altminteri – azi nici pensie n-aş avea.
– Până la urmă unde l-aţi născut?
– Am venit acasă, că aici l-am născut pe Tamás. Pentru că între timp îmi cumpărasem o căsuţă, una mică.
– Da? Şi câte iugăre de pământ?
– Pământ am mai cumpărat şi după aceea, dar totul pe numele meu, că bărbatul meu rămăsese cetăţean ungar… Pe numele lui nu se putea trece nimic. Că ei fuseseră doisprezece fraţi, dintre care unuia i se trecuse numele de două ori în registrul de naşteri, iar al lui nu fusese trecut deloc. Şi ce crezi că s-a întâmplat mai târziu? Pur şi simplu, l-au făcut cu cetăţenie maghiară. Cât a trebuit să umblăm – nici nu pot să-ţi spun. Pe urmă Tamás ajunsese la vârsta de şapte ani, când în ’44 l-au luat pe tatăl său în armată. La grăniceri. Acolo s-a şi prăpădit.
– Spre sfârşitul războiului.
– Atunci a început. S-a prăpădit pe la Nagyecsed în bombardamentul acela mare. Câte necazuri şi cu asta, că n-aveam cum să dovedesc că murise acolo. Nu voiau să-l declare mort, pentru că nu-l văzuse nimeni. Am găsit pe urmă o carte poştală cu care până la urmă l-au declarat totuşi mort.
– Dar să ne întoarcem la momentul când a explodat benzina.
– S-a întâmplat dimineaţa la nouă, dar seara la opt eram încă în poarta spitalului, şi nimeni nu se ocupa de mine, deşi eram plină de băşici, iar carnea atârna pe mine-zdrenţe. A venit până la urmă un asistent, sau ce o fi fost, un român, care m-a îmbăiat, a tăiat carnea atârnând de pe mine, m-a spălat cu benzină, şi m-a bandajat bine, aşa gros. Mă durea cumplit, şi am urlat trei zile la rând. Pe urmă a trebuit să mă duc la pansament, şi curgea gârlă sângele, puroiul din mine. Miroseam îngrozitor. Când s-a tăiat bandajul cu foarfeca, şi mi-am desfăcut braţele, sângele şiroia de peste tot. Trei luni am umblat la pansament şi, cum mergeam, obosind, mă mai aşezam la marginea grădinilor, iar lumea îmi arunca bănuţi în şorţ, că eram pansată peste ochi, la gât, la mâini şi la picioare. Mă întorceam acasă, făceam treabă, găteam, făceam tot ce trebuia, ba chiar spălam, deşi n-aveam o unghie întreagă. Mult am mai pătimit… Of, of. Dar a trecut şi asta, iar acum pătimesc altfel
– Ce avere aveaţi când a plecat soţul la război?
– Când l-au luat în ’44 aveam patru vaci de muls, patru viţei, două juninci, douăzeci şi cinci de oi şi doi porci. Tamás avea şapte ani când a plecat tatăl său, era în clasa întâia, ţin minte. La trei case distanţă de noi se găsea de vânzare o casă mai mare, pe care am cumpărat-o cu 225 000 de lei. O văcuţă costa atunci 20 000 de lei
– În ce an? După război…
– Da. După… Între timp mi se prăpădise o vacă… Cei 225 000 de lei pe casă îi plătisem.
– De la cine aţi cumpărat casa?
– De la Jó Péter, că fusese trecută pe numele lui, n-avea copii, aşa că de la el am cumpărat-o… Dar s-o lăsăm baltă, ajunge cât am zis…
– Nu, m-ar mai interesa ce s-a întâmplat după aceea… au venit schimbările. Tamás avea şapte ani în ’44, peste alţi şapte, prin ’51-’52 termina clasa a şaptea… Atunci a început colectivizarea. Cum s-au petrecut lucrurile atunci? Vă mai amintiţi?
– Cum de nu. Păi eu am intrat ultima din sat. Îmi luaseră totul… Mă ţinuseră să dorm în birou la Sfat.
– Asta prin ’62 sau mai înainte?
– Fratele meu mai mare, Lali, murise… pe atunci se întâmplase… nu mai ştiu… însămânţasem trifoiul… prin ’59 sau în ’69… în ce an a fost colectivizarea aia?
– Mai întâi prin 1950, când Tamás era încă mic… Cât de mare era Tamás când vă ţineau să dormiţi în birou la Sfat?
– De fapt atunci m-au ţinut pentru că i-am ajutat pe chiaburi… La mine se găseau multe cereale, nu erau toate ale mele, deşi aveam şi eu, dar aduceau şi alţii la mine… cei din sat… A venit apoi ăla, cum îi spune, să întrebe, ale cui sunt, că-s ale chiaburilor. A văzut pe urmă în beci o cadă plină cu grâu – îl cumpărasem separat, nu-l amestecasem cu cel nou. A zis că-i tot grâu de-al chiaburilor. L-au luat, şi l-au împrăştiat pe câmpul plin de cartofii abia scoşi din pământ. I-am zis atunci, ei vezi, în ziar scrie să strângem ultimul spic, ultimul bob, iar dumneata azvârli în vânt ceea ce eu strânsesem? Au adus paisprezece căruţe, şi au ridicat tot grâul. M-au dus apoi acolo… iar ăsta, cu mutra lui acră, umbla cu un par în mână… şi mă tot întreba: ei, intri sau nu intri? I-am zis: mergeţi să le daţi la vite, că eu n-am apucat, nu mi-aţi lăsat nimic. Am fugit până la urmă, le-am dat la vite, şi m-am întors… Cică – să mă înscriu! Nu m-am înscris… Am rămas ultima care a intrat…
– Şi cine au fost chiaburii aceia care…
– O… Au fost mulţi la Atid, foarte mulţi… a fost bătrânul lui Király Zolti, domnul doctor… chiabur-turist!
– Nu zău…
– De-aia n-a putut să înveţe Bakó Tamás, că tatăl său, cu doctoria lui, ca notar… n-a putut. Bakó Tamás a fugit în Ungaria, dar l-au adus înapoi… Ce s-a mai zbuciumat umblând de colo până colo, fără să-şi găsească locul, pentru că nevastă-sa era româncă… Da. I-a întrebat pe opincari, dacă ştiu unde şi-ar putea găsi de lucru… N-avea nici haine ca lumea pe el, nimic n-avea. La Cluj i-a spus unul să vină la Aghireşu, că aici îşi găseşte de lucru. A găsit să dea cu lopata la fabrica de ciment, unde se produce cimentul şi praful acela alb… ipsosul. L-au angajat, a lucrat şi s-a găsit acolo o femeie la birou, care-i dădea mereu din gustarea ei că, bietul de el, n-avea nici un chior. Până au început să-l bage de seamă şi l-au luat la birou. Aşa a venit acasă de la Aghireşu aici la Atid, că îmbătrâniseră şi părinţii lui care veniseră şi ei acasă.
– Mai locuiesc aici?
– Spusei că stau aici, pe insulă…
– Da, da…
– Numai că acolo la Bucureşti… iar fiica lor e la Cluj … un fel de inginer, inginer-constructor.
– Da, da… Pe urmă insă, cât timp aţi lucrat în colectivă?
– Puţin… Nu puteam. Nu răbdam munca de mântuială şi nici şmecheriile de acolo. Mă duceam la seceriş, făceam treabă, legam snopi, iar la măsurat ieşea anapoda. Mă duceam şi la săpat, muncind cu spor, dar eu nu măsuram cât făceam. Până la urmă am plecat, m-am dus la Sovata, la fiica doamnei învăţătoare, să-i cresc copiii…
– Pe Zsolt?
– Pe Zsolt, pe Berci…
– Înţeleg.
– Am venit apoi aici, să-l ajut pe Tamás.
– Dar aţi vândut lucrurile de la Atid?
– Le-am vândut… Pe ceea ce dădusem 225 000 de lei am primit doar 14 000. Dar mai avusesem 60 000 de lei şi am construit astfel, încât Tamás să vină aici, pentru că acolo avusesem un necaz mare. Dar despre asta nu discutăm…
– Nu, nu, dar nu ştiu ce necaz aţi avut?
– Opreşte aia…
– După terminarea clasei a şaptea, Tamás s-a dus la Satu Mare? A învăţat vreo meserie sau unde s-a dus?
– A venit aici, la Gábor Áron…
– Imediat după împlinirea vârstei de cincisprezece ani? Ori a mai stat pe-acasă?
– A mai stat un timp, ne-am dus împreună la cosit, eu băteam coasa, aşa că ba coasa mea, ba coasa lui tăia mai bine…
– Tuşă Vilma, aţi şi cosit?
– Am făcut de toate… am arat, am secerat… Întreabă, când te duci odată la Atid, ce gospodar a fost tuşa Vilma… Am fost un gospodar pe lângă care chiaburii din sat erau nişte copilaşi. Făceam cereale, că abia apucam să le car acasă, la sapă nu ţinea oricine pasul cu mine, n-aveam treabă cu fânul, aveam furaje, vite pe măsură, mi-au băgat şi la colectivă două juninci, mi-au luat şi vacile, şi nu mi-au dat nimic pe ele…
– Nu v-au dat nimic, sigur că nu, dar asta ţine de-acum de trecut, despre asta se poate discuta deschis…
– Vai, prin câte mi-a fost dat să trec, Doamne, Dumnezeule scump…
– Ăla cu mutra acră cine era?
– Era ăla de umbla cu cotele, la colectări… cel care se ţinea de capul meu să mă înscriu…
– De unde venea, de la raion?
– Sigur că de acolo l-au trimis, şi venea încoace… trăieşte şi azi. Mi-a spus careva – care să fi fost – că a stat de vorbă cu el. Urât s-au mai purtat cu oamenii. Le-am şi zis, de-or veni să-mi ia vitele – eu le tai cum intră în bătătură, cum trec poarta, le tai, aşa să ştie. Ştiţi cum vă dau voie să le luaţi mâine? i-am întrebat. Dacă ne ducem întâi la câmp, unde avusesem porumbul, numărăm cocenii şi-mi spuneţi, cât am avut… Că veniră toţi să ia vitele, dar nu le-am dat. Am avut de toate… dar pe urmă n-am mai avut cereale… Le-am dat la toţi care mi-au cerut, că trebuia… Nu-mi amintesc ce a mai fost… că eu ce să fac, poate mai vine un război…
– Un război oricând poate veni… oricând, dar dintr-un război din acela nu mai scapă nimeni, e sigur.
– Păi eu mi-am pus deja…
– Mă bucur foarte mult că v-am văzut, că v-am găsit acasă, relativ sănătoasă… De v-ar ajuta şi picioarele mai mult…
– Ar fi bine… dar mă descurc, fac treabă şi cu ei, aşa cum sunt, să nu stau în grija altora, nu mă las neputincioasă… că uite, de stau – înţepenesc, şi nu pot să umblu…
– Tamás cu ai săi s-a mutat la bloc?
– Da, eu m-am luptat până acum… şi au venit… I-am rugat… Au venit să mă întrebe, dacă ştiu de ce s-au mutat. Am zis să-i întrebe pe tineri, că baba minte mereu. Zice… ei, spuneţi, din ce cauză au plecat, ce s-a întâmplat? Am spus atunci că m-a bătut odată fiul meu…
– Bine, bine, asta nu mai contează…
– Dacă mă ajută, îl ajut şi eu. Pe urmă am primit un apartament bun la bloc.
– Nevastă-sa l-a asmuţit?
– Da, am auzit cum îi spunea că nu-mi vorbeşte… Apoi au zis că pleacă, să fie opt-zece ani de atunci.
– Şi locuiţi singură aici?
– Singură. Mi-e teamă că pierd locuinţa.
– N-o pierdeţi.
– Dar am auzit că…
– Deocamdată locuinţele particulare nu sunt luate. Nu s-au atins încă de ele. A ieşit cu scandal mare. Ar fi vrut, dar n-a mers. A ieşit un scandal monstru când s-a auzit de proiect. I s-a dus vestea şi peste graniţă. Când s-a retras proiectul, s-a zis că fusese vorba doar despre locuinţele de stat, dar nu s-au atins nici de acelea. Sunt unele…
– Case din alea mai bune… Pe Laci l-am luat totuşi… cum îi zice… în spaţiu, merge la şcoala de-aici.
– Nepoţelul dumitale?
– Da. Fiul lui Tamás. Despre descendenţii mei n-ai notat nimic. L-ai amintit numai pe Tamás… numai pe el.
– Nu, dar pe urmă… ce să faceţi? Ar trebui să vă fie teamă?
– Asta n-aţi mai scris-o?
– Cum să nu, şi-apoi am vorbit despre Tamás… Am să mai revin, să mai discutăm despre amănunte, pentru că mă interesează să aflu cum au trăit la Bucureşti ungurii între cele două războaie mondiale. Despre asta n-am apucat să vorbim destul.
– Să nu faci circ din asta…
– Nu-i vorba de circ… toate acestea ţin de povestea familiei. Despre asta e vorba.
– Vai… Prin câte mi-a fost dat să trec.
– Apoi a fost…
– Când au fost ruşii pe-aici, am mers cu ei până la Bazna, am lăsat casa, am scos vitele în tufiş… am adunat otava în care l-am culcat pe Tamás, şi-atunci au venit soldaţii, vai, câte au mai făcut…
– Dumitale, tuşă Vilma, ţi-au luat ceva?
– Păi… s-a întâmplat apoi… opriţi maşinăria aia…
– Dar de ce vă e teamă… serios…
Din același volum:
- „Mi-am dat seama că oamenii în război devin nişte bestii”
- “Calesti pentru boieri si vizitii, carute pentru tarani”
- Les jeudis, chez ces russes foux
- “Era o flaşnetă în mijlocul lacului” [extrasul convorbirii cu Elisabeta Goga din vol. Chipurile orașului. Istorii de viață în București]
- “Viata mea cu Mircea a fost o bucurie fara seaman!” [marturie Margarita Vulcanescu]
- „Docil si disciplinat”
- “Eu toata viata am trait in frica” (I)
- “Eu toata viata am trait in frica” (II)
Lasă un răspuns