”Noi suntem acolo sclavi”

„Erau atât de mulţi români încât nu am avut loc”

extras din Zoltán Rostás, Sorin Stoica (coordonatori, )TUR-RETUR. Convorbiri despre munca în străinătate, Vol. 1, Ed. Curtea-Veche,  2006

(C. P., 37 de ani, jud. Neamţ)

 TUDOR GHIURCA

– De ce aţi ales să plecaţi din România?

– Motivul cred că este evident pentru toata lumea: lipsa banilor. Dacă la noi în ţară este o sărăcie lucie, salariile pe care le primim de la patroni sunt vai de ele, de abia ne ajung să luăm mâncare şi să ne plătim către stat impozitele, de unde să faci rost de bani să-ţi faci o casă, să-ţi iei o maşină, să-ţi trimiţi copiii în tabără şi alte lucruri care ar fi fireşti în viaţa unui om, chestii la limita confortului. Mai ales aici, în comună, nu poţi să faci mai nimic. Poţi să ai tu dorinţa de a munci, dar nu ai unde.  Patronii te plătesc puţin, depinzi de el şi de cele şase, opt milioane pe care ţi le dă! Eu am lucrat la ACH (n.n. Antrepriza Construcţii Hidrocentrale), dar banii puţini m-au obligat să forţez graniţa. Eram căsătorit, aveam o fetiţă de trei ani şi stăteam în casă cu părinţii mei. Împărţeam toţi cinci două camere, nu era prea confortabil! M-am gândit că trebuie să le ofer nişte condiţii de viaţă cel puţin normale copiilor mei. Nu mai suportam eu situaţia! Aş fi vrut să am şi eu casa mea, să nu mai depind de alţii! Plecarea în străinătate a fost singura salvare! Aşa că am plecat!

– În ce ţară?

– Eu am un frate care a fugit în Italia înainte de ‘90. Nu prea ţinusem legătura cu el, că el se certase cu legea şi pe vremea lu’ Ceauşescu! Făcuse puşcărie şi pe aici. El făcuse şcoala la Braşov. Acolo furase paşapoartele la nişte arabi şi le cerea bani ca să le dea înapoi şi ăia să plece în vacanţă acasă la ei! Arabii l-au dat în gât la miliţia de pe atunci şi a făcut ceva puşcărie! Bine, că a mai şi furat, a mai înşelat! El a vrut să fugă în străinătate de foarte mult timp. A jucat mereu pe ultima carte, avea chiar o vorbă: „Mă duc în Occident, ori mă fac, ori mă desfac!” Foarte rar ne suna. Ştiam că se băgase în treburi murdare, era recuperator, intrase în mafie. Dar era fratele meu şi am mizat pe ajutorul lui. L-am sunat şi mi-a zis că mă ajută, dar eu trebuie să ajung acolo. Am plecat din ţară ca simplu turist în 2002, în martie şi am stat acolo doi ani jumătate, până în septembrie 2004! În 2003, în luna aprilie, mi-am chemat şi soţia. Fratele meu era în Sicilia. Drumul a fost extrem de uşor faţă de ce credeam noi. La români şi la unguri am dat şpagă la vamă, şi pentru a trece de Austria a trebuit să stăm în Ungaria 12 ore, să se schimbe tura la vamă şi să-i prindem pe cei pe care-i cunoştea şoferul nostru, că doar pe unii îi miluia. În Italia am intrat într-o lume cu totul nouă şi foarte greu de înţeles, pentru că cel mai mare handicap al nostru era că nu ştiam limba deloc.

Fratele meu a venit şi m-a luat de la locul sosirii. Era foarte schimbat, versat, mi s-a făcut mie frică de el, şi doar era frati-miu! A fost foarte rece şi mi-a zis că pentru moment nu are nimic pentru mine de muncă, dar că o să mă ajute el financiar până îmi găsesc ceva. Dacă aş fi ştiut ce ar fi urmat, cu siguranţă că m-aş fi întors acasă! Mi-a găsit o chirie pe care mi-a plătit-o el pe doua luni. Stăteam cu doi albanezi, tovarăşi de-ai lui. Am rămas interzis când am văzut prin casă trăncăne (n.n. pistoale). Ştiam cu ce se ocupă frati-miu şi nu doream să-mi imaginez ce tip de muncă mi-ar fi putut oferi. Îmi era frică să vorbesc despre asta şi singurul care mă înţelegeam era fratele, că eu nu ştiam deloc limba.

O săptămână am umblat cu fratele meu la cumpărături, prin oraş, mi-a arătat tot ce a crezut el că trebuie să ştiu. Băi, era o lume cu totul nouă! Cel mai rău era că nu puteam să vorbesc, mă simţeam foarte complexat. Dacă deschideam gura, s-ar fi descoperit imediat de unde sunt, şi eu trebuia să-mi păstrez secretul. Cu toate că eram în viză, dacă nu puteam să dovedesc cu acte unde stau şi ce caut acolo, puteam fi repatriat cu uşurinţă. Mi-era o frică mare de carabinieri. Observasem că şi frati-miu era foarte prudent… mergea mai pe ocolite. Ştiam că are acte false şi parţial îi înţelesesem retragerea asta. Am înţeles totul când, după o săptămână de stat cu mine, mi-a zis că trebuie să plece în Spania pentru câteva luni. Făcuse nişte furăciuni, cum zice el, şi carabinierii îl cam ţintiseră. A plecat fără să îşi ia la revedere de la mine. M-am trezit într-un fel abandonat acolo. Şi stăteam în casă cu doi oameni a căror limbă nu o pricepeam, şi nici eu nu puteam comunica cu ei deloc. Vorbeam italiana de mă dureau mâinile! Adică încercam să le explic ce doream cu mâinile, prin gesticulaţie! Singur mi-a fost mai greu să ies în oraş. Eram în sudul Italiei, în Napoli.

– Cum ai descoperit Italia alături de fratele tău?

– El mi-a fost ca un fel de ghid. Erau o grămadă de lucruri noi pe care eu nu le mai întâlnisem şi trebuia să iau atitudine. Nu de puţine ori am gafat-o! A fost o adevărată aventură să merg la cumpărături prima dată. Am încercat să intru în supermarket pe unde de obicei se iese cu cumpărăturile. Nu ştiam de ce se agită vânzătoarea. Până la urmă am înţeles, dar venise şi fratele meu care m-a îndrumat corespunzător! După chestia asta, eram mult mai atent şi mergeam doar pe urmele fratelui. Am văzut cum a cântărit portocalele la cântar, eu în urma lui am vrut să iau nişte struguri şi să-i cântăresc. Nu înţelegeam de ce se uita la mine foarte revoltată o doamnă. Eu am ales strugurii cu mâna goală, şi ar fi trebuit să-mi pun o mănuşă specială! Au nişte reguli de igienă foarte stricte. În afară de supermarketuri au şi ei pieţe, unde găseşti preponderent verdure, adică verdeaţă. Asta e baza la ei: verdure, macaroni şi parmeggiano. Nu găseşti, ca la noi, ţărani care să vină cu lapte în piaţă, cu ouă de acasă. Nu nene, dacă nu ai certificat de producător nu ai ce căuta în piaţă! Nu poţi să ai o vacă sau două, trebuie să ai o microfermă, iar dacă vrei să-ţi vinzi laptele trebuie să ţi-l poţi îmbutelia singur. Poţi să vii astfel cu laptele în piaţă, dar de obicei micii producători încheie contracte cu magazinele din zonă, care-i asigură vânzarea! Totul e foarte bine pus la punct! Sunt şi la ei pieţe ca în oraşele din România, de alea cu tarabe, însă totul este mult mai curat şi mai ordonat!

Îmi amintesc de o chestie foarte interesantă şi umoristică în acelaşi timp: era printre primele mele ieşiri la cumpărături singur, după ce fratele meu plecase. Am fost la cumpărături şi când am ieşit, am lăsat la casă douăzeci de centezime (n.n. cenţi), pe care mi-i dăduse la rest, pentru că nu mai aveam ce să cumpăr cu ăia! Că la noi, în România, mai laşi banii mărunţi, monezile în special. Când am ieşit din magazin am observat că în urma mea începuse să alerge doamna de la casa de marcat. M-am gândit la ce-i mai rău, că şi-au dat seama că sunt român, şi românii sunt văzuţi cam rău, pentru că foarte mulţi au furat din magazine, şi că e posibil să fiu reţinut, cu toate că nu mă ştiam cu musca pe căciulă. M-am blocat efectiv, iar când doamna a ajuns lângă mine mi-a zis că am uitat restul! Îţi dai seama, nici nu se discută despre şpagă acolo, nu poţi lăsa bacşiş că nu ţi-l ştie nimeni! În România aleargă cineva după tine să-ţi dea cele două-trei mii de lei pe care le laşi intenţionat la casă? Nu prea cred…

Două luni de zile am stat pe banii fratelui meu. Îmi lăsase o mie cinci sute de euro. Nu reuşisem să-mi găsesc singur de lucru. Erau atât de mulţi români, încât frecvent auzeai pe stradă vorbindu-se româneşte! Aşa mi-am făcut primii mei prieteni. Erau români. Intram în vorbă cu ei. Erau doi români din Ialomiţa. Am mers la ei să văd unde stau. Stăteau opt într-un apartament cu trei camere. Era tare greu. Îşi găteau la comun… Era tare greu! Pe de o parte era tare avantajos din punct de vedere financiar, pentru că în Italia chiriile sunt tare mari. Un apartament cu trei camere te costă chiar o mie de euro. Şi e tare riscant, că în zonele unde se ştie că sunt foarte mulţi români, carabinierii fac razii foarte des.

– Cum se poartă carabinierii cu stranierii?

– Depinde de la om la om. Sunt unii care te pot trimite acasă chiar dacă ai acte şi eşti în viză. În mod normal tu nu trebuie să lucrezi. Majoritatea îşi folosesc drept alibi patronii care-i scot din rahat pe cei care sunt în pericol. Însă asta nu merge întotdeauna. Poate şi patronul să ia amendă şi să aibă şi el probleme. E chiar o chestie de noroc. Pe mine m-au oprit carabinierii de mai multe ori. De fiecare dată veneam de la muncă. Eu am lucrat în construcţii. Ultima oară ieşeam de la metrou şi mi-au cerut să mă legitimez. I-am zis că sunt român şi că vin de la muncă. I-am arătat palmele pline de bătături şi mi-au zis: „Pleacă păcătosule! Vezi-ţi de drum.” De obicei, dacă eşti paşnic, nu prea au nimic cu tine. Să nu încalci legea, că te trimit acasă cu primul avion! Dar ţi-am zis, depinde de la om la om. Unii te duc la circă, alţii rămân impresionaţi de modul sisific în care trebuie să munceşti! 

– Când ai început să munceşti?

– Păi în Napoli nu am muncit. Nu am avut cum. Erau atât de mulţi români încât nu am avut loc. Să vezi ce chestie: dimineaţa, ies românii la şosea şi aşteaptă să vină patronii sau cei care au câte ceva de făcut. E un fel de târg. Stau ca prostituatele şi aşteaptă să fie luaţi câte o zi la muncă. E de-a dreptul sinistru. Sunt momente în care vrei să te întorci în sărăcia de acasă! Regreţi că ai plecat! De obicei munceai aşa o zi sau două pe săptămână, doar-doar puteai să-ţi iei mâncare. De obicei, aceia care munceau la fix – la patron, zi de zi – te mai împrumutau cu bani şi nu te dădeau afară din casă. Ăsta mai e un avantaj al statului la grămadă mare! Mulţi au venit în ţară după două, trei luni de foame printre străini. Veneau de acolo cu datorii! Am aflat atunci că Italia are două zone financiar distincte: sudul, unde sunt mai săraci, şi nordul, unde treaba merge mai bine pentru cei care vor să lucreze. Păi în sud, în construcţii iei maxim o mie de euro pe lună, iar în nord poţi lua până la o mie şase sute. Eu aveam de la fratele meu bani, aşa că nu prea căutam cu sârg muncă. Dintre băieţii ăştia români de care ţi-am zis că i-am cunoscut, cinci erau într-o echipă. Munceau în construcţii, de la ridicat clădiri până la restaurări. Aveau un patron de treabă. Ăsta avea vreo şase echipe de genul ăsta. Erau în ele şi români şi albanezi şi italieni şi marocani. Trebuiau să plece în Nordul Italiei, că luaseră un contract să restaureze şcolile din regiunea Carrarra. Asta e în nord, aproape de Alpi. Aproape de lacul Como, dar şi de marea Mediterană! În fine, unul dintre colegii ăstora, român, trebuia să plece acasă. Eu i-am luat locul. Aşa am ajuns la muncă. Eu prinsesem cât de cât limba, dar nu ştiam că eu de fapt învăţasem un dialect, cel napoletan. În nord e o altă limbă. Nu e ca la noi. Oltenii se înţeleg cu moldovenii şi cu ardelenii, acolo dialectele sunt atât de diferite încât nu se înţelege unul din sud cu unul din nord. În nord era o viaţă mult mai prosperă. Ceea ce diferenţiază Italia de România este faptul că totul se mişcă, economia, societatea, nimic nu stă pe loc. Totul are un ritm, totul creşte văzând cu ochii. Asta e o treabă pe care o remarcasem şi în sud. Eu am umblat cam prin toată Italia şi asta e concluzia. Vezi că totul e în mişcare!

–  Cum se munceşte şi cum e apreciată munca?

– La patronul italian îi munceşti de dimineaţă până seara. Doişpe ore pe zi! Muncă frate, scoate untul din tine! Când e vorba de afacerile lui şi de a fi la timp cu lucrările, nu iartă! Însă am avut parte de un patron bun. Nu înşela cu banii, ne-a făcut toate plăţile la timp. Era un fel de prieten. Când nu avea bani, ne spunea că trebuie să ia douăzeci, treizeci de mii de euro pentru o lucrare, şi ne plătea imediat cum avea. Dar asta e important, că totul se mişca, banul circulă. Dacă aud vreun român că se plânge de cât munceşte în România, îl scuip în ochi! Noi suntem un popor care taie frunze la câini cu mare graţie! Nu ştim să muncim, şi avem pretenţii financiare mari! Şantierul de construcţii era un adevărat furnicar de dimineaţa până seara în Italia. La noi mai pui o cărămidă, te mai uiţi la soare, mai tragi o duşcă, îţi mai întrebi colegul: „Gogule, probleme, mă?” Vine seara şi pleci acasă, poate mai odihnit decât ai venit de dimineaţă! Eu ajungeam de la muncă rupt de oboseală! Am vrut să câştig ceva şi a trebuit să mă sacrific. Cu un preţ prea mare… cel al propriei sănătăţi! De aceea sunt acum în ţară! Cel mai greu lucru pe care a trebuit să îl înfrunt a fost căldura. Era atât de cald, încât pe la prânz erau 50 de grade Celsius! Ardeau betoanele, te frigeau! Şi noi cum suntem obişnuiţi cu o climă mai rece, eram pur şi simplu dărâmaţi! Era pur şi simplu insuportabil! La prânz însă era mai bine, că era pauza de masă. Între ora doişpe şi ora două, toată Italia este în pauza de masă. Mergi şi mănânci acasă, dacă stai aproape de casă. Ai şi timp de odihnă. La ora asta restaurantele sunt pline! Toţi cei din birouri merg la restaurant! Noi, muncitorii, aveam pe şantier un loc amenajat de mâncat. Când aveam de făcut restauraţii, dacă clădirea avea bucătărie, proprietarul ne spunea să ne facem messa (n.n. pauza de prânz) acolo. Mă refer la situaţiile când puneam gresie, zugrăveam. De obicei mâncam ceea ce îmi aduceam de acasă. Mie nu îmi plăcea mâncarea italienească. Aştia nu au ciorbă! Cică ei nu înţeleg de ce mâncăm noi carnea cu apă! Ei au nişte supe uşoare, mănâncă multe paste multă brânză, multe verdeţuri, carne doar de peşte şi de pui. Cei drept, mănâncă fără grăsimi. Soţia mea, ţi-am zis că am adus-o şi pe ea în Italia, a muncit la o familie, avea grija de o bătrână. De la ea ştiu mai multe legat de bucătăria italienească, că eu îmi găteam doar mâncare românească. Noi nu am stat împreună. Ne vedeam doar în week-end-uri. Eu nu prea am intrat în contact direct cu italienii, cu obiceiurile lor. Eu am văzut Italia de pe blocurile pe care le construiam, ea de pe geamul casei mai mult. Eu îmi cumpăram mâncare, şi găteam aproape în fiecare seară. Eu îmi găteam mâncare românească. Nu prea mă săturam cu ceea ce găteau colegii italieni. Tot felul de supe cu verdeaţă. Le-am arătat eu mâncare adevărată! Cine a mers să muncească pe bune în străinătate, a avut de îndurat multe. Nu mă ţinea buzunarul să mănânc la restaurant. Şi mâncarea nu e atât de ieftină pe cât se zice. E ca la noi: la supermarket sunt preţuri mai mici, la magazinul de la colţ, preţurile pot fi chiar duble. Trebuie să ştii să cauţi. Eu am încercat să fac cât mai multe economii. Dacă eşti larg la mână, nu prea rămâi cu mult, sau nu rămâi cu nimic într-o lună! Păi dacă eşti fumător, dai şi trei euro pe un pachet! Eu m-am lăsat de fumat în Italia! Oricum, nu prea aveam timp de pierdut. Ajungeam seara acasă, eram frânt de oboseală, trebuia să-mi gătesc, să-mi spăl hainele, şi apoi cădeam rupt în pat, până dimineaţa, când o luam de la capăt!

– Ai avut timp liber? Cum îl petreceai?

– Timpul meu liber din Italia a fost în primele două luni. Atunci m-am mai plimbat! Cât am fost în nord, nu prea am avut. Mai ieşeam seara la bere cu colegii de la muncă. În cele două luni am descoperit mult din Italia. Adică oraşul italian. Au un mare respect pentru cultură şi pentru istorie. O grămadă de clădiri ce ţin de patrimoniul de stat, dar sunt în proprietate privată, trebuiesc restaurate constant. Te obligă statul. Despre curăţenie nici nu cred că mai trebuie să vorbesc. Sunt un popor foarte civilizat! Nu vezi o hârtie pe jos, nimeni nu scuipă şi nu mănâncă seminţe pe stradă! Străzile sunt curăţate în fiecare noapte de maşini speciale. Faţă de noi, sunt mult mai civilizaţi! Păi când am fost ultima dată în Bacău, am fost pur şi simplu dezgustat de praf, mizerie, mucuri de ţigară aruncate pe jos. Uite, de exemplu legat de ţigări! Păi acolo nu mai ai voie să fumezi în baruri. Doar dacă ţi se dă voie! Italianul nu fumează în nici o instituţie publică. Nu fumează pe stradă, nu fumează în parc. Păi sunt nişte amenzi de nu ştii pe unde să-ţi scoţi cămaşa. Şi carabinierii sunt peste tot. Şi soţia mea e fumătoare şi familia la care a fost avea un membru fumător! Dar nu fumai de faţă cu ceilalţi. E o lipsă de respect! Tot soţia mi-a zis că îi veneau în vizită persoane fumătoare, dar care nu fumau, cu toate că stăpânul casei le dădea voie! E un respect foarte mare între ei! Sau uite, un alt lucru care m-a şocat! Modul în care îşi depozitează gunoiul! Există un container special care are trei compartimente: unul pentru resturi menajere, altul pentru hârtie, altul pentru sticlă. Nu ai voie să pui aiurea, că ţi se dă amendă. În plus, gunoiul îl scoţi doar la anumite ore. Se ridică doar dimineaţa. Dacă peste zi te prinde că pui gunoiul, e de rău! Eu nu am trecut niciodată pe lângă un tomberon care să miroase urât! Nu cred că trebuie să facem aici o comparaţie cu România! Nu cred că este cineva care să nu se fi plâns măcar o dată de modul în care ne depozităm gunoaiele menajere! Mai mergeam vara la un frate în Constanţa, care stătea la etajul unu. N-a fost vară să nu se împută la tomberon! Urât de tot! Asta-i România!

Tot în plimbările mele de la început am descoperit şi arhitectura caselor italieneşti. În primul rând nu trebuie să lipsească de la o casă grădina cu flori. În faţa fiecărei case se află o grădiniţă, mai mare sau mai mică, dar întotdeauna foarte bine pusă la punct. Italienii după ce ies la pensie au o mare pasiune pentru grădinărit. Cu asta îşi ocupă timpul liber, cred eu. Dar într-adevăr au nişte grădini foarte bine puse la punct! Obligatoriu gardul este din fier forjat! Chiar am stat să mă uit mai atent, dar nu am văzut nici un gard de lemn! Au porţile alea mari din fier, prin care priveşti faţada casei şi în grădină! E tare frumos!

– Ai intrat într-o casă italienească?

– Nu am fost doar în una, ci în mai multe. La prietenii mei, la patronul meu. Casele sunt foarte aerisite, spre deosebire de ale noastre. Nu sunt încărcate cu mobilă inutilă. Tot ce este necesar şi de care te poţi folosi, nimic în plus, nimic în minus. Camerele sunt foarte luminate şi foarte largi! Mobila şi-o schimbă foarte des, pentru că acolo îţi permiţi. Lucrurile importante le iei în rate. Dar nu e ca la noi, cu dobânzi la care să nu faci faţă. Dobânzile sunt forte mici, pentru că piaţa economică este forte stabilă. Păi, îţi iei casă cu o dobândă nesemnificativă pe douăzeci de ani, maşina pe doi-trei ani, şi nu se cunoaşte când trebuie să dai banii pe lună la rate. O familie de italieni obişnuită câştigă cam două-trei mii de euro pe lună. Îşi permit! Un lucru care m-a impresionat în casa italienilor a fost unde-şi ţin ei televizorul. În bucătărie sau în sufragerie, dar nu în dormitor. La noi nu cred că există familie care să nu aibă din două televizoare unul în dormitor. La ei nu e aşa. Nu se uită din pat la televizor! Când e de dus la culcare, păi la culcare se duc. Mai au ei nişte fixuri de astea, după care noi îi considerăm mai ordonaţi. Ei au ore fixe de masă, ore fixe de odihnă, seara nu mai mănâncă după ora şapte. Sunt într-adevăr destul de ordonaţi. Ei consideră că se hrănesc sănătos, dar dimineaţa beau doar un cappuccino cu lapte şi tot felul de cornuleţe, de patiserie! Noi ştim că trebuie să mâncăm dimineaţa mult, nu aşa ne-a zis doctorul? Cu mâncatul seara au şi ei dreptate! Dar nu sunt de acord cu ceea ce fac ei de dimineaţă! 

– În timpul tău liber doar te-ai plimbat? Ce altceva ai experimentat?

– Nu! Păi după ce am ajuns în nord, în Carrarra, nu prea mai puteam să ies să mă plimb atât de mult. Mai ieşeam cu băieţii la bere, la o cafea! Am avut şi în acest context parte de câteva peripeţii. Ieşisem într-o seară să beau o cafea cu un coleg român. Nu prea aveam eu experienţa barurilor, ştiam că băutura este foarte scumpă! Dar o cafea nu era un capăt de ţară! În bar era destul de aglomerat, aşa că mă aşez pe terasă. Asta era în prima săptămână când ajunsesem în Carrarra. Ţi-am zis că nu prea le aveam cu limba. Comand eu două cafele şi când le aduce le plătesc. Pe meniu o cafea era patru euro şi cinci zeci de centezime. Îi plătesc pe două cafele şi barmanul se uită ciudat la mine. Tot zicea că „devo pagare”… „Păi nu ţi-am plătit, omul lui Dumnezeu?” A văzut că nu suntem de aceeaşi limbă, m-a lăsat în pace. Să aflu când ajung acasă şi le povestesc colegilor că de fapt omul nu dorea bacşiş sau mai ştiu eu ce, ci îmi cerea pe cafea dublu pentru că mă aşezasem pe terasă! Orice, consumul pe terasă era plătit dublu! Eu nu am ştiut, dar după ce am prins limba m-am dus la băruleţul respectiv şi i-am spus că nu ştiam. E băruleţul unde am băut bere doi ani! Era o afacere de familie. Mama, tata şi cei doi copii vindeau pe rând la bar. Şi chiar am observat că se poartă afacerile de familie! Mai degrabă se asociază în afaceri fraţii, verişorii decât prietenii! Oricum, băutura e foarte scumpă. Extraordinar de scumpă. Dacă vrei să bei la bar, nu o să te poţi îmbăta niciodată. Trebuie să ai foarte mulţi bani. Am văzut şi italieni beţi mangă! Doi oameni în doi ani! Pe când aici în comună sunt unii pensionarii care-şi beau toată pensia, sunt beţi zi de zi! Acolo nu prea îţi dă mâna! Mai degrabă cumperi de la mercato unde e preţ de magazin, nu de bar. Majoritatea îşi cumpără şi beau acasă! Ei obişnuiesc să bea vin aproape zilnic. 

– Italienii sunt petrecăreţi?

– N-aş putea spune asta, din câte am văzut eu! Păi când vine seara, după ora nouă, nu mai e nimeni pe stradă. Sunt foarte calmi, nu prea au viaţă de noapte. În afară de cluburile de noapte, nu prea! În barurile pe unde am umblat nu am găsit împătimiţi de băutură! Foarte mult mi-a plăcut că omul vine, îşi bea berea şi pleacă. Fiecare îşi vede de treaba lui. Nu vine pe capul tău să te sâcâie! Fiecare îşi vede de treaba lui! Mă aflam la Roma când Iuventus câştigase campionatul. Foarte puţini au ieşit pe stradă. Câteva steaguri, câteva maşini şi cam atât! În timp scurt totul e fumat. Se retrag să petreacă în particular! Nu se manifestă public ca noi, care bem până dimineaţa în stradă! În orice caz, se iese la restaurant de două trei ori pe săptămână! Am cunoscut familie care mânca doar la restaurant! E vorba de familia patronului meu! Am participat şi la serbarea zilei de naştere a patronului! Nu e ca la noi, chef cu băutură şi muzică multă. La ei e un prilej special de întâlnire, de confesare şi de urări particulare! Înainte de masa festivă se spune rugăciunea, cu voce tare. Apoi fiecare personalizează relaţia cu sărbătoritul, povestind lucruri comune. Nimeni nu a băut să se îmbete, nimeni nu a dansat mult! Am remarcat că în Italia eşti tânăr până la patruzeci de ani! În discoteci de tineri merg şi persoane de patruzeci, cincizeci de ani! Foarte ciudat! La noi în România după treizeci de ani rar vezi pe cineva în discotecă! Chiar pentru bătrânii de şaizeci, şaptezeci de ani se organizează baluri speciale, serate dansante! Sunt seri doar pentru ei! De obicei în mijlocul săptămânii, că pe week-end vin tinerii de patruzeci de ani! Ha, ha! Când am ieşit în prima seară în discotecă, am nimerit la o petrecere de bătrâni! Nu m-a interesat decât dacă discoteca are program, nu îmi imaginam să găsesc o seară de băbuţe şi moşuleţi! Dar asta a fost prima mea experienţă de discotecar în Italia!

– Ai zis că stăteai pe lângă Alpi şi pe lângă mare. Ai vizitat ceva din toate astea?

– Sigur! Se mai nimerea câte un week-end liber, şi mai plecam la mare în campeggio (n.n. camping). Nu îmi permiteam să stau la hotel. Era un parc cu rulote, pe care le închiriai. În rulotă dormeai şi aveai bucătărie! E un singur om la intrare în parc, în rest, totul este cu fise. Dacă doreai să mergi la duş, băgai o fisă şi intrai, dacă doreai să mergi la spălătorie, băgai o fisă şi îţi accesai un program. Totul era mecanizat. Venea în fiecare dimineaţă şi lua gunoiul şi ara plaja. În rest era tare bine. Chiar mă relaxam la soare. Nu era nici un bar în camping. Trebuia să ieşi, dacă ai fi dorit să bei. Dar locurile astea erau pentru cei cu venituri mici, deci nu cred că ar fi rentat să facă un bar acolo. Majoritatea celor care erau acolo erau fie bătrâni, fie muncitori stranieri. Ajungeam acolo cu autobuzul. Eu la muncă mergeam doar cu metroul. În autobuze la ei se intră cu cartelă. E un bilet magnetic. Să-ţi zic o păţanie cu biletul! Eram în Napoli. În Italia biletele sunt valabile două ore de la activare, valabile în orice mijloc de transport! Eu nu ştiam asta, şi nedorind să-mi fac de furcă cu carabinierii, aveam bilet mereu. Dar când zic mereu mă refer că luam bilet nou în fiecare mijloc de transport, cu toate că mergeam poate doar o staţie. Am aflat cum stă treaba de la fratele meu, după ce m-a văzut cât de corect sunt eu! Dar am umblat câteva zile aşa! Omul din greşeli învaţă!

Să revin la ieşirile la mare. A fost într-adevăr relaxant! La munte a fost destul de ciudat. Nu mi-aş fi imaginat vreodată că omul poate să facă drum asfaltat până în vârful muntelui. La ei turismul este foarte dezvoltat. Dar mi se pare că au îndepărtat naturaleţea, au intrat prea tare în natură. Lacul Como era amenajat splendid. Se făcea iahting, erau bărci de închiriat, bombardiere de apă, era un bar pe lac, departe de ţărm, era de vise frumoase! Natura în schimb făcea toţi banii! Nişte peisaje mirifice! Un lucru care m-a şocat pur şi simplu. Ţi-am zis că era drum până sus de tot pe munte. La capăt era o cabană, şi pentru că era foarte mare fluctuaţie de oameni, se făcuse o parcare supraetajată. Îţi dai seama, când am văzut asta în vârful muntelui? Era două cu un etaj. Dacă parcai deasupra, în margine, aveai impresia că îţi vei lua zborul cu maşina! Că nu mai aveai şosea înainte, era doar un mare hău şi în zare munţii! Frumos de tot! Ca să pună capac la toate, aveau şi un telescop acolo. Pe ceilalţi versanţi era o rezervaţie de capre negre. Dacă aveai noroc, poate vedeai ceva. Eu nu am văzut!

– Există în Italia gospodării ca la noi?

– Nu prea. Ei nu cresc animale pe lângă case. Bine, am mai văzut găini, iepuri, însă nu vaci, cai. Astea pot fi crescute doar în ferme speciale. Ei au o mare pasiune pentru grădinărit. Cine are mai mult pământ şi stă în zona rurală cultivă roşii, dar aşa, de plăcere. Sunt o grămadă care se ocupă cu agricultura! Dar să vezi acolo agricultură! Fratele patronului meu stă la ţară. Are cinci hectare pe care cultivă roşii. Am rămas tablou când mi-a zis că toate maşinăriile sunt controlate printr-un computer, din casă! El doar se plimbă pe plantaţie să vadă cum merge treaba! Ăsta e capătul tehnologiei! Nu ca la noi, care încă mai arăm cu caii! Suntem atât de mult în urmă! Până ne vom mecaniza noi, mai avem mult de suferit! Acolo se vede că totul se învârte, totul e în mişcare, nimic nu stă pe loc! Nu ca la noi!

– Este adevărat că iubesc mult animalele de companie?

– Este foarte adevărat! Iubesc câinii foarte mult. Animalele în special. Au şi spitale pentru câini, iar noi nu avem nici pentru oameni! Au o grija foarte mare de animale. Nu vei vedea niciodată un câine legat. Îi hrănesc cu hrană specială, unii ţin mai mult la câini decât la copiii lor. Au un oarecare fanatism pentru animalele de companie! Obligatoriu pe lângă grădina cu flori vezi şi un patruped! Am rămas plăcut impresionat!

– Au italienii obiceiuri de sărbători?

– Nu! Sau au, dar foarte şterse în comparaţie cu ceea ce e la noi. La ei trece Paştele, merg imediat la muncă, trece şi Crăciunul şi Anul Nou la fel de uşor! Totul e foarte simplu la ei! O masă puţin mai specială, şi în rest foarte multă odihnă! Nu sărbătoresc, nu merg la distracţii! Cel puţin Crăciunul e foarte şters. Nu au nici colinde! La ei nu se obişnuieşte să mergi cu colinda. Când am mers la un Crăciun la familia unde era nevasta mea, să-i colind, mai eram cu doi prieteni tot români, am început să cântăm, şi au ieşit vecinii ca la urs, că nu ştiau ce vreau să fac de fapt. Au fost plăcut impresionaţi! Şi de Revelion lumea aşteaptă să vină ora doişpe, dau foc la artificii şi se uită la ele cam o oră, după care se duc la culcare. Asta e petrecerea lor. Poate că în restaurante, discoteci, alta e atmosfera! Dar acasă nu fac gălăgie! Italienii nu sunt atât de prietenoşi pe cât par. Fiecare îşi vede de treaba lui! Cei pe care ajungi să-i cunoşti, da, îţi sar în ajutor dacă ai nevoie. Ei ţin foarte mult la relaţiile de familie, la prieteniile apropiate. Pe alea le susţin! Dacă sunteţi cunoscuţi e bine. Dacă nu te cunosc şi-i ceri ajutorul, nu-l primeşti! Nici nu prea am avut ocazia să văd lucrurile astea destul de des. E un pic deranjant cum se comportă în preajma ta. Nu prea ai spaţiu personal. După ce te cunoaşte şi vorbiţi puţin, începe să te atingă cu palma, te ia de mână. Pe mine m-a deranjat. M-a deranjat şi cum se salută în familie: se pupă pe buze mamă cu fiu, tată cu fiu, frate cu soră, e cam ciudat! Am remarcat un lucru foarte interesant în privinţa femeilor. Dacă la noi tinerele sunt aranjate, acolo femeile sunt tare bine întreţinute! La cincizeci de ani unele arată impecabil. Aranjate, vopsite, la modă cu hainele! La noi, cel puţin la ţară, nu vei mai vedea aşa ceva! La oraş poate că da! Poartă mult ochelari de soare, chiar dacă nu e soare afară! Dar au mare grijă de aspectul lor fizic. Sunt şi îndreptăţiţi, că mănâncă natural, fac şi sport! Îmi spunea fratele meu că la sala de forţă nu e ca în România, doar tineri, merg o grămadă de moşnegi care au grijă de sănătatea lor. E  chiar bine să fii bătrân în Italia. Copiii sunt obligaţi să aibă grijă de tine, chiar dacă ai pensie privată. Unul din motivele pentru care multe femei din România au grijă de bătrânii de acolo este că e mai avantajos aşa pentru copiii bătrânilor. Dacă i-ar da la azil, ar da aproape două mii de euro pe lună, aşa iau pe cineva care are grijă de ei, îi dă ăluia şase-opt sute de euro, şi ei ies în avantaj! În plus se plimbă foarte mult, la mare, la munte. Sunt o grămadă de tabere pentru bătrâni! Statul te obligă să ai grijă de ei!

– Cum e cu tinerii?

– Eu am lucrat şi la restaurarea unor şcoli. Nu îţi pot povesti cât de evoluaţi sunt ei tehnologic! Aveau calculatoare şi pe culoarele şcolii. Dar sunt mai puţin pregătiţi decât copiii noştri! Vorbeam cu nişte italieni şi mă întrebaseră de ce am prins atât de repede limba. Le-am zis că avem o origine comună, le-am zis de Traian şi Decebal, că suntem latini, treaba cu limbile surori româna, spaniola, italiana… I-am băgat în ceaţa! Nu prea ştiau! Îşi aminteau foarte vag. În mare parte nu îşi cunosc istoria! Şi când i-am întrebat de ce, mi-au zis că sunt profesorii, istoricii care ştiu toate astea. La ce le foloseşte să ştie astea în plus? El ştie să îşi facă meseria, şi aproape nimic în plus!

La şcoală copiii au pauză de masă, la prânz. Au cantine. Copiii rămân să-şi facă temele la şcoală. Ei ies de acolo fără teme mari pe a doua zi. E drept că stau câte opt, zece ore! În Italia, ca părinte, eşti obligat să îţi duci copilul la şcoală. De asemenea, trebuie să-l iei tot tu. Copilul nu pleacă singur, nu i se dă voie dacă nu vine părintele sau cineva care are grija de copil. Acel cineva este deja cunoscut de profesor. Nu vezi în Italia copii care ies de la şcoală cu ghiozdanul în spate şi merg spre case! Nu ştiu până în ce clasă trebuie să meargă însoţiţi!

Tineretul italian e periculos. Fumează, se droghează la greu, viaţa sexuală şi-o încep pe la paişpe ani, e de vise rele! Asta e pe la paişpe, şaişpe ani! Unde stăteam eu, era o zonă mai retrasă, şi veneau din oraş tineri care se injectau! Găseşti droguri foarte uşor. Copiii au banu’ şi încearcă orice. Eu am văzut partea asta rea. Trebuie să fie şi copii buni. Eu cred că îi ţin din scurt cât îi duc la şcoala însoţiţi, şi când dau de libertate nu ştiu ce să facă cu ea! Asta cred eu! Am văzut şi la metrou o grămadă de cerşetori care se drogau! M-am gândit că nu e greu să faci rost de ele!

După ce au permis de conducere, fac ture noaptea cu maşinile şi motocicletele până plătesc amenzi la carabinieri. Sunt maniaci de viteză! Şi eu mă uitam de pe geam la nebuniile lor. E periculos tineretul italian! Eu pe ăsta l-am văzut. Nu zic că nu or fi şi alt fel de oameni.

– La ce vârstă se căsătoresc italienii?

– E foarte interesant aici. Se căsătoresc tare târziu. După treizeci şi cinci de ani. Ei se finanţează, adică se logodesc. Şi trăiesc aşa mult şi bine. Au şi copii, dar nu sunt căsătoriţi! E o soluţie pentru a evita divorţul. Un divorţ e tare scump şi durează şi vreo cinci ani pe deasupra. Bărbaţii italieni se căsătoresc mai târziu. La treizeci de ani ia o fată de optâşpe şi, uite aşa, e fericit. Şi poate că între timp a fost finanţat şi are şi copii. Nu se grăbesc cu nunta. Nu ai văzut şi tu cum o grămadă de fete de la noi au plecat în Italia, drăguţe, au fost luate de către un moş italian cu bani, şi s-au realizat! A plecat de la sapa de aici la cumpărături în Milano. Însă, în general, stranierii sunt un fel de sclavi!

– Care e condiţia străinilor în Italia?

– În primul rând nu ai nici un drept dacă nu ai acte în regulă. Şi pentru a dobândi un permis sogiorno trebuie să îndeplineşti multe condiţii! E cam imposibil dacă vrei să munceşti doar câteva luni sau câţiva ani! Nu ai acces la sistemul de asigurări medicale, nu ai protecţie din partea statului, nu ai carte de muncă, nu poţi cumpăra nimic în rate, nici cu banii în mână, pentru că tu nu ai acte! Dacă ai ghinionul să dai peste un patron care nu-ţi plăteşte, nu ai ce  să-i faci! Îţi zice: „Trebuie să-ţi dau eu ceva? Dar nici nu te cunosc!” Statul nu te poate proteja. Nu poţi decât să înghiţi în gol şi să pleci! Dacă insişti, rişti să fii dat pe mâna carabinierilor! Pleci cu coada între picioare! Asta e partea cea mai grea. Dacă mă întrebi cum mă simt eu ca om, care este demnitatea mea de fiinţă umană, trebuie să-ţi zic că de prea multe ori a trebuit să îndur tot felul de înjosiri, pentru că noi suntem acolo sclavi. Toate frumuseţile pe care le vezi acolo îţi sunt accesibile doar pe furiş. Noi, ca muncitori români suntem tare prost plătiţi. Sunt momente în care vrei să te întorci acasă, că nu mai poţi suporta să stai toată ziua la muncă, atunci când ai timp liber să nu poţi să-ţi permiţi ceea ce vrei, să te ascunzi mereu de carabinieri…. Nu vrei să ştii cât e de greu! Te ascunzi mereu de parcă ai fi furat şi eşti dat în urmărire. În plus, ceea ce îţi lipseşte foarte mult este familia. Nu ai prieteni, îţi este tare greu. Lipsa familiei este tare greu de suportat. Eu, ca bărbat am plâns de multe ori. Până a venit soţia mea în Italia, am fost distrus psihic. Mă hrăneam doar cu pozele pe care le primeam foarte des. Este tare greu fără să ai parte de un sprijin din partea celor dragi. Poţi să ai toate bogăţiile de pe lume, dacă nu ai familia lângă tine, nu poţi să faci faţă! Şi dacă nu ai familia lângă tine, nu ai parte de sănătate, şi uite aşa intri într-un cerc vicios. Eu, în afară de boala pe care am făcut-o de la ridicat betoane, că acum am două inele de la coloană deplasate, am avut şi probleme cu stomacul! Nu te poţi apropia de farmacii, aşa de mari sunt preţurile la medicamente. Dar pe italieni nu îi afectează, că ei au parte de un sistem de asigurări medicale foarte bine pus la punct, şi atunci când merg la spital le este mai uşor. Dar şi operaţiile sunt scumpe la ei. Eu am primit de acasă foarte multe medicamente. Primeam pachet de la soţia mea, apoi de la soacra mea. Bine că la spital puteai să mergi dacă aveai vreo problemă urgentă. Eu am avut un coleg care a căzut de pe o schelă. Era marocan, şi era în aceeaşi situaţie ca şi mine, adică nu avea acte, nu avea nimic. Dar s-au ocupat foarte bine de el la spital. Pe lângă fiecare spital este un punct de ajutor, un fel de urgenţe de la noi, unde poţi merge dacă ai ceva. Sunt foarte serviabili. Dacă trebuie să te internezi, e mai greu. Nu prea poţi. Să te apere Dumnezeu să te îmbolnăveşti pe acolo! Că dacă e grav, te ajută, dar după îţi impută cheltuieli de spitalizare şi te trimit şi acasă! Eu am mers cu colegul meu care căzuse de schelă. Păi să vezi cum s-au comportat cu el! Au avut o grijă foarte mare! E altă mentalitate la ei! Îşi fac treaba cu foarte multă dăruire! E o cu totul altă lume la ei! Dar trebuie să se ştie că nu e atât de uşor pe cât se crede! Noi vedem, dar nu avem acces! Noi mergem să contribuim tot la fericirea lor! Sute de români au stat prin parcuri, au dormit prin copaci sau în cutii de carton. E tare greu! Pe mine m-a ferit Dumnezeu! Dar ştiu o grămadă de amici care au dormit la cutie în parc. Ar trebui să fim egali. Dar suntem sclavi şi mult în urmă!

– Mulţumesc mult pentru timpul acordat!

– Cu plăcere. Şi permite-mi să-ţi dau un sfat: să nu pleci slugă printre străini! Munceşte aici. Să sperăm că va fi mai bine!

Vezi si:

• „Singurul lucru care il regret din Spania este sucul de portocale”
• Eu veneam din fundul Europei, veneam din Bucuresti, unde nu se intampla asa ceva
• Proiect “CAPSUNARII”. Libertate cucerita
• „Eu sunt un capsunar intelectual”