Şcoala sociologică de la Bucureşti între apogeu şi suprimare
Sanda Golopenția
Revista Transilvania, nr. 1/2014
The Sociological School of Bucharest between Apogee and Suppression
1939 marks the apogee of the Sociological School of Bucharest, led by Dimitrie Gusti. The School has published a proeminent and innovative Encyclopedia of Romania in four volumes, it has initiated a Museum of the Romanian Village and Gusti has functioned as Commissary General for the Romanian Pavilions at the Universal Expositions in Paris and New York. The Romanian Social Institute has become the nucleus of a federation of 50 institutions under the global name of Romania’s Institute for Social Research. The Royal Foundations, also directed by Gusti, send student teams that combine social research with concrete action in various villages and towns of Romania. Bucharest has been chosen to host the XIVth International Congress of Sociology and, to this effect, the extensive monographs initiated by Gusti in Nerej (1927) and Drăguş (1929, 1932) are in the process of being finalized and published with respectively H. H. Stahl and Traian Herseni as coordinators. A typological series in five volumes entitled Sixty Romanian Villages, coordinated by Anton Golopentia and D. C. Georgescu, and a new monograph of the village of Clopotiva are in the making, as well as a volume assembling all the questionnaires developed by members of the monographic teams along the years and a Bibliography of the Romanian Village. The communications sent to the organizing committee are published in five volumes (with a plan for five additional ones after the Congress). Over one hundred Romanian communications are in preparation. And then, all of a sudden, the war leads to the postponement of the Congress (first for the Spring of 1940 and later on sine die) while Romania’s Institute for Social Research has to return to the initial format of the Romanian Social Institute. After a brief interlude during which D. Gusti, is President of the Romanian Academy for a while and travels to New York to present a project for an International Social Institute first to the Economic and Social Council of the United Nations and later on to colleague sociologists from Columbia University, the postwar installation of the communist regime will ban sociology from universities and schools and suppress the Romanian Social Institute. Some of the School’s members will be arrested. In 1950, despite organizer’s Corrado Gini insistent and repeated invitations, Gusti will not be allowed to participate in the XIVth International Congress of Sociology finally held in Rome. Derealized, the Congress that had mobilized the efforts and energies of the Bucharest School during two long years does no more have a numerical designation. The last years of D. Gusti are chronicled in A. Golopenţia’s letter exchanges (with Philip Mosely as well as with a former student in Sociology now member of the nomenklatura, Miron Constantinescu) and in prison declarations.
Keywords: Sociological School of Bucharest, Romania’s Institute for Social Research, XIVth International Congress of Sociology, International Social Institute, Dimitrie Gusti
In evocarea Şcolii sociologice de la Bucureşti, întreprinsă la invitaţia revistei „Secolul 21” în numărul din vara anului 2012, am insistat asupra traseului ascendent care a dus, de la un seminar inspirat de sociologie, la deplasarea pe teren a studenţilor împreună cu profesorul şi asistenţii lui, urmată de stabilirea prin dezbateri a unei metodologii de descriere pluridisciplinară şi înţelegere sociologică integrată a satului prin elaborarea de monografii, şi ulterior la preluarea unor roluri noi, de ministru al Instrucţiei, Cultelor şi Artelor şi de Director general al Fundaţiei „Principele Carol”, în cazul lui D. Gusti şi de acţiune culturală, prin echipe studenţeşti patronate de Fundaţie şi clar demarcate în raport cu mai vechile campanii de monografişti, în cazul studenţilor. De fiecare dată, etapa următoare se prefigurase în cursul celei care a precedat-o. Experienţa universitară l-a adus în mod firesc pe D. Gusti la încercarea de a acoperi, nu numai prin predare sau studiu, ci şi prin intervenţie administrativă, teritoriul lărgit al învăţământului românesc de toate gradele şi profilurile în cadrul activităţii sale de ministru al Instrucţiei, Cultelor şi Artelor. Dezbaterile de seminar au creat, în studenţi şi profesor deopotrivă, dorinţa de a le supune probei de foc a terenului. Iniţiative ale unor participanţi la monografii ca F. Rainer, care promovează acţiuni medicale în favoarea sătenilor, sau Mac Constantinescu, care alcătuieşte, pe unde ajunge, dar şi la seminarul din Bucureşti, muzee şi expoziţii, au deschis drum faptei pe care o sugerau, când nu o reclamau, împrejurările satelor cercetate şi modalităţile personale de întâlnire cu ele.
De fiecare dată, D. Gusti a acceptat riscul schimbării de rol, perspectivă, instituţie, fără a renunţa însă la cele adoptate sau întemeiate anterior. A fost profesor şi monografist, profesor, monografist şi ministru, profesor, director al Fundaţiilor Regale şi monografist, într-o cumulare complexă de roluri, devenită în timp o ciuleandră, căreia nu i s-a sustras şi pe care a reuşit, de cele mai multe ori, să o domine. În fiecare dintre roluri i-au stat alături membri ai Şcolii de sociologie, specialişti şi artişti români atraşi de programul Şcolii, colegi din străinătate pe care a ştiut să-i convingă. Perioadele de „ajustare” sau de istovire, care nu au lipsit, au fost depăşite rând pe rând de un intelectual care şi-a definit menirea prin efort dirijat în mod clar şi constant spre ţinte trăite adânc şi atent cumpănite şi de o Şcoală în care forţe diversificate îşi aşteptau şi cereau misiunea.
Rolurilor pe termen lung, examinate în „Secolul 21”/2012, li s-au alăturat ulterior misiuni temporare importante, preluate din mers. Vom întârzia asupra lor în partea de faţă a explorării noastre, care urmăreşte Şcoala sociologică de la Bucureşti în ultimul deceniu de funcţionare, de la sfârşitul anilor 1930 şi până în momentul suprimării ei în 1948, într-un răstimp în care Şcoala încearcă şi realizează lărgirea dialogului cu publicul românesc şi internaţional. La sfârşitul anilor 1930, alături de învăţământul sociologic în universităţi şi şcoli, de echipele studenţeşti şi de reluarea monografiilor, Şcoala sociologică de la Bucureşti este antrenată în mod mai larg vizibil decât în perioada anterioară în organizarea de mari muzee şi expoziţii naţionale sau internaţionale, preia, alături de D. Gusti numit comisar general, organizarea de pavilioane ale României la expoziţiile internaţionale de la Paris (1937) şi New York (1939), se redefineşte instituţional printr-un demers de coordonare instituţională fără precedent şi, mai cu seamă, pregăteşte febril al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie, care urma să aibă loc la Bucureşti în august-septembrie 1939 sub preşedinţia lui D. Gusti.
1939 sau despre începutul neaşteptat al sfârşitului
Anul 1939 este momentul de apogeu al Şcolii. Patru volume ale unei monumentale şi originale Enciclopedii a României (care urma să continue cu volumele V-VI), coordonate ştiinţific de D. Gusti, M. Vulcănescu, A. Golopenţia şi H.H. Stahl şi apărute în intervalul 1938-1939 prilejuiesc cititorilor contactul frontal cu Ştiinţa naţiunii preconizată de D. Gusti şi realizată treptat prin „autoorganizarea competenţelor”, iniţiată în „parlamente” ale specialiştilor, cum fuseseră Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială şi, ulterior, Institutul Social Român.
Sub impulsul Legii Serviciului Social se extinde în mod sistematic coordonarea învăţământului superior cu activitatea de cercetare şi acţiune în satele şi oraşele româneşti. Ceea ce fusese anterior o iniţiativă de profesor şi monografişti sau echipieri voluntari devine acum obiect de legiferare. Înainte de a-şi primi diploma care le îngăduie să profeseze, toţi absolvenţii instituţiilor de învăţământ superior urmează să presteze stagii de şase luni (probe de personalitate în viziunea pedagogică gustiană) în cursul cărora să se familiarizeze cu problemele şi nevoile rurale sau urbane ale României.
Cohortele de absolvenţi înrolaţi în Serviciul Social trebuie însă îndrumate şi, la fel, se cer create în locurile în care ele vor ajunge puncte de sprijin, instituţii cu care aceştia să poată conlucra. Iar acţiunea lor concretă poate şi trebuie să fie dublată – susţine la început singur, apoi cu aprobarea gustiană, A. Golopenţia – de o acţiune de cercetare sintetică, pusă atât în slujba administraţiei de stat, cât şi în slujba cunoaşterii sociologice simultane a ţării.
Pentru a face faţă noilor misiuni, vechiul Institut Social Român se transformă în vastul organism numit Institutul de Cercetări Sociale al României (I.C.S.R.), pe care îl prezint rapid în cele ce urmează pornind de la schema gustiană intitulată genealogic „Institutul de Ştiinţe Sociale al României (Prin transformarea Institutului de Cercetări Sociale al României/1938, ce conţinea Institutul Social Român/1921, născut din Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială/1918)”1.
Motorul noii instituţii este constituit de Centrala Bucureşti (care corespunde, în mare, vechiului Institut Social Român), în conlucrare cu şapte regionale: Institutul Social Banat-Crişana (din Timişoara), Institutul Social al Basarabiei din Chişinău – ambele foste filiale ale I.S.R, cărora li se adaugă Institute Sociale nou înfiinţate în Bucovina (la Cernăuţi), Moldova (la Iaşi), Oltenia (la Turnu Severin, ulterior la Craiova), Dobrogea (la Constanţa) şi Institutul Social pentru cercetarea românilor de peste hotare. Misiunea acestui ansamblu este, în formularea gustiană, „Cercetarea problemelor ştiinţelor sociale în vederea totalului social, cu specială aplicare la cercetarea realităţii sociale româneşti, dinăuntrul şi dinafara hotarelor”.
Prin Centrul de Studii Internaţionale şi prin revista „Affaires danubiennes” se asigură, în cadrul I.C.S.R., „[c]ercetarea realităţii europene, în special [a] sud-estul[ui] european şi a Europei centrale”. Iar prin „Academia liberă de ştiinţe sociale şi politice, nucleul unei Facultăţi de Ştiinţe sociale şi politice”, se organizează cicluri de prelegeri publice, unele dintre ele urmând a sta la baza unor publicaţii (aşa cum se întâmplase între anii 1921-1924 sau 1929 cu volumele Noua Constituţie a României, Doctrinele partidelor politice, Politica externă a României, respectiv Politica culturii).
În sfârşit, I.C.S.R. federalizează peste 50 de instituţii „pentru organizarea cercetării şi cunoaşterea ţării şi neamului după un plan unitar. Conform legii pentru crearea Institutului de Cercetări Sociale al României din 1939, suspendată în 1940, abrogată în 1941”, instituţiile federalizate sunt: 1. Academia Română; 2. Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale; 3. Academia de Medicină; 4. Academia de Ştiinţe; 5. Academia de Ştiinţe Morale şi Politice; 6. Casa Centrală a Asigurărilor Muncitoreşti; 7. Casa Autonomă a Monopolurilor Statului; 8. Consiliul Legislativ; 9. Institutul de Anatomie şi Embriologie; 10. Institutul de Antropologie; 11. Institutul de Bacteriologie „Dr. Cantacuzino”; 12. Institutul de Cercetări Agronomice; 13. Institutul de Cercetări şi Documentaţie Forestieră; 14. Institutul Regal de Cercetări Ştiinţifice; 15. Institutul de Conjunctură2; 16. Institutul Naţional al Cooperaţiei; 17. Institutul de Drept Agrar; 18. Institutul de Drept Privat; 19. Institutul Naţional Economic; 20. Institutul de Educaţie Fizică; 21. Institutul de Energie; 22. Institutul de Filosofia Dreptului; 23. Institutul de Lingvistică3; 24. Institutul de Geologie al României; 25. Institutul Geografic al Armatei; 26. Institutul de Igienă, Bucureşti; 27. Institutul de Igienă şi Igienă Socială, Sibiu; 28. Institutul de Istorie Naţională, Bucureşti; 29. Institutul de Istorie Naţională, Sibiu; 30. Institutul de Organizare Ştiinţifică a Muncii; 31. Institutul Psihotehnic „C. Rădulescu-Motru”, Bucureşti; 32. Institutul de Psihologie, Cluj; 33. Institutul de Speologie; 34. Institutul Central de Statistică; 35. Institutul de Ştiinţe Administrative; 36. Institutul Naţional Zootehnic; 37. Institutul de Studii şi Educaţie Muncitorească; 38. Institutul de Pedagogie al Universităţii din Bucureşti; 39. Muzeul Limbii Române, Sibiu; 40. Şcoala Politehnică, Bucureşti; 41. Societatea „Astra”, Sibiu; 42. Societatea Compozitorilor Români; 43. Societatea de Eugenie, Bucureşti; 44. Societatea de Filosofie; 45. Societatea Regală de Geografie; 46. Societatea Scriitorilor Militari; 47. Societatea Scriitorilor Români; 48. Uniunea Camerelor Agricole; 49. Uniunea Federală a Industriaşilor din România; 50. Uniunea Generală a Inginerilor Români; 51. Institutul Social Banat-Crişana, Timişoara.
Nu am fi insistat cu detalii asupra acestei mobilizări instituţionale de excepţie, dacă ea nu s-ar fi reflectat în numărul şi diversitatea autorilor de comunicări româneşti pregătite pentru Congres. În fapt, comunicările reprezentau, cu excepţia celor 60 de sate, faza curentă a cercetărilor sociologice din România, spre deosebire de monografiile Nerej, Drăguş, Clopotiva sau de Îndrumări, care finalizau exemplar etapa monografică încheiată la începutul anilor 1930 a Şcolii.
Activitatea I.C.S.R. se desfăşoară în cadrul a patru direcţii4: I. Direcţia Documentării Ştiinţifice, Bibliotecii, Arhivei monografice şi Propagandei (condusă de Christina Galitzi Brătescu); II. Direcţia Cercetărilor Sociologice şi a legăturilor cu Institutele Regionale şi Federalizate (condusă de Tr. Herseni); III. Direcţia Statisticii şi Prelucrărilor Tehnice (condusă de H.H. Stahl, şi în care activează intens D.C. Georgescu) şi IV. Direcţia Publicaţiilor (condusă de Anton Golopenţia).
Structura aceasta complexă, de care D. Gusti nu mai ajunge să dea socoteală decât prin scheme, ridică, din punctul de vedere al Profesorului, marea problemă a coordonării de ansambluri instituţionale omogene sau mixte de învăţământ şi cercetare. Sistemul gustian se cere acum concretizat administrativ într-o dublă ipostază şi completat prin „Universitatea Serviciului Social”. Dincolo de coordonare, Anton Golopenţia ridică însă de timpuriu şi va impune atenţiei Profesorului problema acută a planificării şi selecţiei obiectivelor.
In propunerea sa de a transforma Direcţia Publicaţiilor în Direcţie a Planificării şi Publicaţiilor, pe care am publicat-o în Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară, vol. III, A.G. formulează problematica şi sinteza misiunilor care ar putea corespunde unui organism de anvergura şi potenţialul I.C.S.R. Reproduc două dintre numeroasele propuneri pe care cititorii le pot consulta în Rapsodia epistolară III. Prima defineşte orizontul problemelor care nu puteau fi eludate în România epocii:
„1. Direcţia Planificării şi Publicaţiilor va mai întreprinde o serie de cercetări asupra unora din problemele de o acuitate deosebită pentru stat. […] / 2. Problemele a căror studiere imediată o propunem sunt: a. Problema exodului rural. b. Problema cooperaţiei săteşti. c. Problema nevoii adaptării administraţiei satelor la necesităţile marilor acţiuni de ridicare a satelor. d. Problema ridicării şi consolidării situaţiei categoriilor de săteni fără pământ de ajuns (cei cu proprietăţi sub 3 ha)” (p. 443).
Cea de a doua priveşte documentarea guvernului cu privire la regiunile nevoiaşe ale ţării „în vederea elaborării de planuri de bună organizare a lor”:
„Începutul ar trebui făcut cu Basarabia, Frontul apusean al Carpaţilor (din Haţeg, prin părţile Moţilor şi Bihor, în Maramureş) şi Cadrilater. […] / Institutul de Cercetări Sociale… poate, prin Institutele de cercetări pe care le-a federalizat şi prin elementele tinere pe care le-a format, să adune documentarea prealabilă necesară pentru stabilirea planului de refacere a acestor regiuni: un raport confidenţial despre starea şi posibilităţile acestor regiuni (materiale şi oameni), despre măsurile tehnice care pot fi luate pentru înlăturarea neajunsurilor şi despre sumele necesare. […] / Întâia din aceste cercetări ar putea fi întreprinsă în Cadrilater, [care] prin apropierea de Capitală prezintă înlesniri însemnate. Cercetarea ar urma să arate modul în care acest bastion de sud al ţării, în care plecarea turcilor şi eventual un schimb de populaţie româno-bulgar îngăduie constituirea unei Românii noi, poate fi organizat prin săpări de fântâni, organizare sanitară, economică, culturală, educaţie naţională. / Trei luni de cercetare ar fi suficiente pentru adunarea materialului necesar, o a patra lună ar fi de ajuns pentru redactarea raportului despre stările constatate şi a planului de reorganizare” (p. 440, 441).
De la înfiinţare, I.C.S.R. asumă sarcinile impuse de alegerea Bucureştiului ca gazdă a Congresului Internaţional de Sociologie. La Direcţia Documentării, condusă de Christina Galitzi Brătescu, se pregăteşte pentru Congresul Internaţional de Sociologie, sub conducerea lui N. Georgescu-Tistu, o Bibliografie a satului românesc, se lucrează la o bibliografie – La Sociologie générale – a publicaţiilor în materie apărute în întreaga lume în perioada 1937-1938 şi activează Comitetul de organizare a Congresului. La Direcţia Cercetărilor se efectuează redactarea definitivă a monografiilor sociologice Nerej (pe baza cercetărilor din 1927 conduse de D. Gusti şi a celor din 1938 conduse de H.H. Stahl), Drăguş (cercetat sub conducerea lui D. Gusti în 1929 şi 1932 şi sub conducerea lui Traian Herseni în 1938), Clopotiva (cercetată şi prelucrată cu echipieri şi monografişti, sub conducerea lui I. Conea), a anchetei tipologice 60 sate româneşti (sub conducerea lui A. Golopenţia şi D.C. Georgescu, pe baza materialului cules de echipele studenţeşti în 1938), şi a planurilor de lucru şi chestionarelor care alcătuiau substanţa volumului Îndrumări pentru monografiile sociologice. Alte proiecte, cum sunt redactarea monografiei sociologice a satului Vidra (sub conducerea lui Fl. Florescu), cercetarea a nouă regiuni ale ţării (trei regiuni, sub conducerea lui A. Golopenţia, respectiv Tr. Herseni şi
H.H. Stahl, plus şase regiuni cercetate de Regionalele I.C.S.R.), bazate pe munca de teren desfăşurată în 1939, vor vedea lumina tiparului ulterior, cum e cazul bunăoară, al cercetării Dâmbovnic, dar urmează să le fie prezentate congresiştilor ca proiecte în lucru, prin vizite la teren. III. În Direcţia Statisticii şi Prelucrărilor Tehnice, sub conducerea lui D.C. Georgescu, se prelucrează materialul 60 de sate şi se redactează spre tipărire pentru Congres rapoarte privind a) alimentaţia populaţiei rurale; b) alimentaţia în satul Drăguş; c) alimentaţia în satul Nereju şi d) morbiditatea în satul Drăguş, d-f) populaţia satelor Drăguş, Nereju şi a satelor cercetate de echipele regale în 1938; g-h) locuinţa în satul Drăguş, respectiv Nereju; i-j) fertilitatea femeilor din Nereju, respectiv Drăguş. IV. În sfârşit, IV. Direcţia Publicaţiilor5, condusă de A. Golopenţia, editează spre tipărire în vederea Congresului monografiile Nerej, Drăguş, Clopotiva, ancheta tipologică 60 de sate, volumul de Îndrumări, Bibliografia satului românesc, precum şi revistele „Sociologie românească”, „Archives de Sociologie roumaine”, „Buletinul Institutului de Cercetări Sociale al României” şi volumele de comunicări străine sosite la Bucureşti (Travaux) care urmau să fie prezentate la Congres.
Nu mai puţin active sunt unele Institute regionale. La 7 martie 1939, C. Grofşorean, al cărui institut publicase în 1938 monografiile Belinţ şi Sârbova, îi scria lui Al. Costin în legătură cu campania plănuită pentru vara acelui an:
„… noi am descăleca cu data de 1 iunie la Reşiţa, unde am examina exclusiv situaţia muncitorilor şi agricultorilor români. Anume, în Reşiţa-română trăiesc agricultori, iară în Reşiţa-montană exclusiv muncitori. Astfel am avea prilegiul [sic!] ca să urmărim raportul între român şi maşină şi influenţa directă a industriei asupra elementului de baştină. Iară, concomitent, Centrala ar trimite o echipă mai mică la Câlnic, unde trăiesc exclusiv agricultori români, însă într-o dependenţă vădită de industria reşiţeană. Apoi o altă echipă la Domani şi Secul; în ambele comune mici se află exclusiv minieri români, angajaţii Ştegului. În fine, o echipă la Ţerova, tot în apropierea Reşiţei (observ că toate aceste sate sunt la o distanţă de doi-trei km de la Reşiţa), unde locuitorii se ocupă pe de o parte cu agricultura, creşterea animalelor, pe de altă parte lucrează în uzină” (Rapsodia III, p. 317).
Şi, dintr-odată, toate aceste activităţi sunt lovite în plin de izbucnirea la 1 septembrie 1939 a celui de-Al Doilea Război Mondial prin atacul Germaniei asupra Poloniei, care aduce după sine amânarea pentru Paştele 1940 şi apoi sine die a Congresului Internaţional de Sociologie de la Bucureşti; suprimarea Serviciului Social şi a I.C.S.R., care depindea de bugetul acestuia; întreruperea activităţii febrile de tipărire pentru Congres a volumelor pregătite, pentru care nu mai există bani; concentrarea, pentru unii dintre colaboratorii apropiaţi ai lui D. Gusti, în acţiunea de coordonare, sinteză, planificare aflată în curs, între care A. Golopenţia sau D.C. Georgescu; rămânerea fără post a celor care lucraseră în cadrul Fundaţiei Regale „Principele Carol”.
Despre felul în care au fost gerate de membrii Şcolii Sociologice de la Bucureşti atât extraordinarul an 1939, cât şi deceniul care a urmat, cu redresări şi iniţiative fragilizate de război şi schimbările politice, blocate începând din 1946 şi oprite în 1948, prin suprimarea Şcolii, încearcă să vorbească, prin studii de caz şi documente inedite sau încă prea puţin cunoscute şi cercetate, numărul de faţă al revistei „Transilvania”.
Am ales în chip de Prolog un text simplu, din 1937, al lui D. Gusti, care face trecerea de la numărul dedicat fazei ascendente Monografişti-Echipieri a Şcolii gustiene, apărut în revista „Secolul 21” din vara 2012, către evocarea de faţă a apogeului şi suprimării ei. Vocea Regulilor călăuzitoare e vocea cu care Profesorul vorbea la radio sau scria în „Curierul Echipelor studenţeşti”, adresându-se tineretului. Mi s-a părut că ea sună plin şi astăzi.
Publicaţiile Şcolii şi Congresul catalizator
Dacă Bucureştiul nu ar fi fost ales ca gazdă a celui de al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie (mai exact, de-al XIV-lea Congres al Institutului Internaţional de Sociologie), avalanşa de publicaţii majore ale Şcolii (cu excepţia celor patru volume ale Enciclopediei României) ar mai fi întârziat sau nu s-ar fi produs, date fiind, pe lângă război, atmosfera tulbure a primilor ani postbelici şi intrarea în acţiune de distrugere culturală a regimului comunist în 1948. Congresul a fost, începând din 1938, preocuparea de căpetenie a lui D. Gusti, a principalilor săi colaboratori şi a I.C.S.R. în ansamblu. Nici chiar demararea Serviciului Social nu s-a bucurat de o înrolare atât de largă a forţelor, institutele federalizate bunăoară neavând de ce să intervină în cazul lui. În vederea Congresului, s-au reluat spre finalizare cercetări monografice anterioare (la Nerej sau Drăguş) care fuseseră întrerupte odată cu lucrul la Fundaţie, s-au efectuat monografia Clopotiva, ancheta tipologică 60 de sate, volumul de Îndrumări pentru monografiile sociologice, cercetarea plasei Dâmbovnic; s-a constituit în cadrul I.C.S.R. o puternică Direcţie a (Planificării şi) Publicaţiilor.
Prima secţiune a sumarului, intitulată Publicaţii, debutează cu documente care preced şi urmează dezastrului din septembrie-octombrie 1939. Din cele patru rapoarte ale Direcţiei Publicaţiilor, Raportul 1 a fost scris înainte de 17 august, data primei amânări a Congresului pentru zilele de Paşti ale anului 1940. Aflăm din el că volumul lui D. Gusti, La science de la réalité sociale, ca şi volumul de Studii de politică socială ale lui Anastase Gusti, fratele decedat de curând al Profesorului, urmau să fie publicate pentru Congresul din 1939. Lucrul nu s-a realizat, volumul lui D. Gusti apărând în anul 1941, la Paris, iar volumul lui A. Gusti fiind îndelung imobilizat de cenzură. Bibliografia satului românesc, în schimb, se afla la cules, în toamna anului 1939 a şi apărut, de altfel, o primă broşură (Generalităţi, cadrul cosmic şi biologic, 37 p.), nepusă în comerţ, tipărită la Ramuri, Craiova6. Remarcăm de asemenea munca din umbră, de editare/corectură a unor I. Measnicov, D.C. Georgescu, Ştefan Popescu, I. Conea pentru ca lucrările Şcolii să apară în bune condiţiuni la Congres. În Raportul al doilea, redactat probabil de Şt. Popescu în conlucrare la distanţă cu A. Golopenţia, care se afla în concentrare la Silistra, e menţionată broşura cu rezumate în limba franceză ale materialelor publicate în „Sociologie românească” (despre care ştim că avea 64 p.), şi amintit faptul că A. Golopenţia lucra la vol. III al celor 60 de sate. Raportul 3 menţionează hotărârea de a adăuga rezumate în limba franceză ale materialelor publicate la 200 de exemplare din totalul tirajului de 2.500-2.000 al numărului curent din „Sociologie românească” şi menţionează tirajul revistei „Archives”, care se ridica la 1.000 exemplare. În sfârşit, Raportul 4 elucidează remarca privind „reorganizarea” revistei „Sociologie românească”, despre care găsim date în corespondenţa lui A. Golopenţia cu Şt. Cristescu, D.C. Georgescu şi Ştefan Popescu. Revista, care devenise organ al I.S.C.R., ca şi „Archives”, scos anume pentru Congres, trebuiau reînscrise la Tribunal după desfiinţarea I.S.C.R. şi amânarea Congresului. Iar D. Gusti, secondat de H.H. Stahl, încercau să folosească prilejul spre a o readuce (şi reduce) la formatul Cadrelor şi Manifestărilor.
Publicăm, în forma franceză în care a apărut, Cuvântul-înainte (Avant-propos) al lui D. Gusti la volumele publicate ale Congresului. Răzbate din el hotărârea de a continua publicarea seriei Travaux, în aşteptarea unor vremuri mai bune, şi se confirmă o dată mai mult stilul arhitectonic al proiectelor gustiene. Congresul se clădeşte solid pe tema Sat şi oraş (care fusese deja abordată în ciclul de prelegeri al Institutului Social din 1927-1928), va fi folosit spre a face larg cunoscută metoda monografică, urmând ca aceasta să fie confruntată cu metodele altor şcoli, şi va amplifica dezbaterea a două probleme cu care se confrunta Şcoala de la Bucureşti: structura optimă a institutelor de cercetare sociologică şi formele de instituţionalizare universitară a predării Sociologiei.
Articolul meu, Comunicări româneşti la al XIV-lea Congres internaţional de sociologie, introduce în discuţie două documente inedite – o Listă conţinând 83 comunicări anunţate şi alta, enumerând 34 raportori care trimiseseră comunicările pentru Congres la data de 25 iulie 1939. Alături de cvasi-neobservatul număr din „Archives” (1-4/1943) consacrat publicării contribuţiilor româneşti, listele acestea aruncă o lumină nouă asupra modului în care cercetătorii în ştiinţe sociale din România s-au pregătit pentru confruntarea cu colegii din alte ţări. Dacă adăugăm la aceasta faptul că, departe de a fi volume de autor, cum sunt încă prezentate în literatura noastră sociologică, monografiile Nerej, Clopotiva, Drăguş, volumul de Îndrumări pentru monografii sociologice şi cele patru volume apărute ale anchetei tipologice 60 de sate româneşti regrupau în calitate de co-autori, alături de H.H. Stahl, I. Conea, Tr. Herseni, respectiv A. Golopenţia, nu mai puţin de 88 monografişti, echipieri şi specialişti în ştiinţe sociale (Nerej/28, Clopotiva/13, Îndrumări/29, 60 de sate/17), celor 132 comunicări româneşti din liste şi „Archives” li se adaugă un contingent important de contribuţii. În fapt, listele, ca şi cohorta de co-autori nu mai corespund atât Şcolii sociologice de la Bucureşti, cât organismului pe care aceasta îl dezvoltase începând din 1938, şi anume Institutului de Cercetări Sociale al României, cu Centrala, Regionalele şi institutele federalizate. În lumina acestei observaţii devine evident că segregarea comunicărilor româneşti (care urmau să fie organizate în volume pe Cadre şi Manifestări, cum s-a întâmplat în „Archives”) în raport cu comunicările străine, organizate în seriile Unităţi sociale, Sat, Oraş, Sat şi oraş, Metode de cercetare, Învăţământ sociologic a marcat un pas înapoi, Profesorul neţinând seama tocmai de ceea ce izbutise să realizeze în ultimii doi ani – o vastă şi diversificată mişcare sociologică, incorporând elemente non-gustiene, ale ştiinţelor sociale din întreaga Românie.
În articolul său Beneficiile unui Congres care n-a avut loc, Zoltán Rostás discută pregătirea minuţioasă şi multiplă a Congresului prin contactele internaţionale susţinute de-a lungul anilor ale Profesorului şi Şcolii şi prin tipărirea prealabilă a cca jumătate din comunicările străine (cinci din cele zece volume programate), urmată de tot atât de minuţioasa operaţie de comunicare a amânării, de diversele încercări ale Profesorului de a menţine deschisă perspectiva desfăşurării Congresului de sociologie de la Bucureşti şi, ulterior, de evocarea personalităţilor suprimate de nazişti în cursul războiului (Marc Bloch. M. Halbwachs), care urmau să asigure prin contribuţiile lor la Congres dezbateri nezădărnicite de ideologiile momentului. Autorul subliniază pe bună dreptate, reluând argumentarea gustiană, beneficiile acestui Congres care, prin efortul solid de pregătire, a marcat un pas înainte în cercetarea socială din România.
Faptul că majoritatea autorilor români nu şi-au văzut publicate lucrările, ca şi faptul că următorul Congres, desfăşurat la Roma în 1950, sub conducerea lui Corrado Gini a avut acelaşi număr de ordine – al XIV-lea Congres [al Institutului] Internaţional de Sociologie – şi s-a plasat între aceleaşi date (30 august-3 septembrie), sunt cealaltă faţă a medaliei. Dacă adăugăm că tot în septembrie 1950 a avut loc la Zurich I-ul Congres Mondial de Sociologie, e evident că oferta sociologică a momentului a fost consistentă, iar absenţa de pe scena internaţională a specialiştilor din ţările est-europene mai puţin resimţită. Nemenţinut în amintire nici măcar printr-un număr neatribuit, Congresul plănuit la Bucureşti şi publicaţiile lui au rămas în afara circuitului ştiinţific ulterior, iar sociologii români nu par a se fi bucurat, în sumbrul an 1950, de acţiunea solidară a colegilor lor din străinătate. Trecuseră 11 ani, efectivele de cercetători se schimbaseră în majoritatea ţărilor, în România D. Gusti fusese înlăturat din Academie, A. Golopenţia, Mircea Vulcănescu şi alţi membri ai Şcolii se aflau în închisoare, strategia solidarizărilor intelectuale înainta cu paşi mici.
Aşa cum aflăm din volumul Prophets and Patrons al lui Terry N. Clark, în timpul războiului, Corrado Gini îl vizitase pe D. Gusti la Bucureşti şi mijlocise transferul la Roma al unor materiale ale Institutului Internaţional de Sociologie7 (ne putem întreba dacă sub acest nume se face referire la o parte din Arhiva Congresului). Invitat insistent de Corrado Gini, D. Gusti nu va putea însă participa la al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie de la Roma şi, astfel, episodul bucureştean al acestuia va fi înghiţit de uitare. Regimul comunist neantiza ani de muncă şi reflecţie, împingând înapoi cercetarea sociologică românească. Citez, dintr-o declaraţie din aprilie 1950 cu privire la D. Gusti, a lui A. Golopenţia, aflat în închisoare:
„Faptul că împrejurările nu-i îngăduiesc să dea urmare invitaţiilor la diferite Congrese internaţionale, pe care le primeşte, constituie unul din motivele lui speciale de mâhnire. În vara trecută a prezentat Preşedinţiei (d-lui Preşedinte P. Groza) invitaţia personală, pe care a primit-o de la UNESCO, să participe la un Congres de sociologi de la Oslo şi cele două reveniri stăruitoare, care i-au mai sosit, de vreme ce el a păstrat tăcerea. N-a primit autorizaţia de a participa. Prevede că nu se va putea duce nici vara aceasta la Roma, unde se va ţine Congresul internaţional de Sociologie, care fusese convocat la Bucureşti pentru data de 1 sept. 1939 şi amânat din cauza războiului. Prof. Gini, statistician şi sociolog, organizatorul acestui Congres, i-a trimis mai multe scrisori, prin intermediul Prof. Manzoni de la Institutul italian de cultură, spre a-i cere asentimentul şi a-i comunica pregătirile. Prof. Gusti i-a răspuns pe aceeaşi cale” (A. Golopenţia, Ultima carte, p. 182).
E probabil că în intenţia lui Corrado Gini s-a aflat punerea în lumină, prin prezenţa lui D. Gusti, a preambulului bucureştean al Congresului de la Roma (iar asentimentul se putea referi, între altele, şi la numărul de ordine al Congresului). Nu e însă mai puţin adevărat că, pornind de la ideea, de neignorat, a beneficiului unui Congres pierdut în neant, recuperarea critică a volumelor publicate se impune şi e singurul mod responsabil în care munca depusă pentru apariţia lor poate fi recunoscută astăzi. Îmi place să imaginez o tânără echipă de sociologi care ar întreprinde munca de adunare într-un volum-recoltă a comunicărilor româneşti, publicate ulterior în alte ansambluri sau nepublicate, care fuseseră pregătite de autorii lor pentru Congresul nostru fantomă. Ar fi singura modalitate de reparare (pe cât e posibil) a trecutului de care dispunem. Şi, mai cu seamă, ar fi un mod de a cunoaşte stadiul real al reflecţiei sociologice şi al aplicării ei în România antebelică. Strategic, aş începe cu cele două liste (comunicări anunţate şi comunicări trimise, menţionate mai sus), continuând cu depozitul de la ASE, manuscrisele Gusti, arhivele personale care s-au păstrat (cum e cea a lui M. Vulcănescu privind Congresul, publicată în „Revista română de sociologie”, nr. 1-2/2005) şi, nu în ultimul rând, arhiva lui Corrado Gini şi a Congresului de la Roma.
Spre deosebire de celelalte materiale ale secţiunii, toate mai mult sau mai puţin legate de publicaţiile Congresului, articolul Valentinei Pricopie abordează tema generală a receptării sociologiei americane în cele două mari reviste ale Şcolii: „Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială” (1919-1943) şi „Sociologie românească” (1936-1943). Examinând diferenţele de strategie dintre cele două reviste, autoarea adânceşte portretele profesionale ale celor prin care se realizează prioritar contactele şi dialogul: Nicolae Petrescu şi Petru Comarnescu la „Arhiva”, Christina Galitzi şi, o dată, Philip Mosely la „Sociologie românească”, toţi prea puţin cunoscuţi în această ipostază. Cercetările întreprinse de Valentina Pricopie asupra modului în care a fost reprezentată sociologia franceză în periodicele Şcolii întregesc inspirat materialul publicat aici.
Expoziţii, muzee, pavilioane
Articolele pe această temă se referă peste ani la două dintre numeroasele expoziţii şi muzee datorate Şcolii sociologice de la Bucureşti. Primul, semnat de Raluca Preotu şi intitulat De la New York la Cleveland: friza Istoriei românilor de Mac Constantinescu, are o poveste. Acum doi ani, căutând pe web informaţii mai ample privind Pavilionul României la expoziţia internaţională de la New York (1939), am găsit în materialele postate de Păr. Remus Grama despre Catedrala ortodoxă română „St. Mary” din Cleveland, Ohio, la care slujeşte, o amplă descriere şi reproducere pe segmente a frizei istorice executate de Mac Constantinescu cu prilejul evenimentului newyorkez. Contactat, părintele Grama a acceptat cu amabilitate generoasă ca reproduceri ale frizei să figureze într-un articol pe această temă în cadrul unui număr special consacrat Şcolii sociologice de la Bucureşti. M-am adresat Ralucăi Preotu, a cărei dublă formaţie, în istoria artei şi sociologie, garanta realizarea optimă a proiectului. Rămasă în Statele Unite la demontarea Pavilionului, friza, dăruită de statul român românilor americani, a fost adusă de părintele John Trutza la catedrala ortodoxă din Cleveland şi a rămas, timp de 30 de ani, în subsolul acesteia, ascunsă privirilor, dar şi protejată astfel. Restaurată în urma unui incendiu, ea este montată acum în hall-ul oficial al catedralei. Mi s-a părut că dăinuirea în timp a unei opere de excepţie, datorate unuia din artiştii cei mai talentaţi care au preluat din mers misiuni ale Şcolii de Sociologie, merită să fie pusă în lumină în mod deosebit şi sper că acesta e doar începutul pentru capodopera emigrată a lui Mac Constantinescu.
Despre celălalt Pavilion al României organizat sub conducerea lui D. Gusti la Expoziţia internaţională de la Paris în 1937, cititorii pot afla din Proiectul alcătuit de A. Golopenţia pe care l-am publicat în Rapsodia epistolară III (p. 397-409). Cum sublinia pe drept cuvânt Raluca Preotu, unele din propunerile lui A. Golopenţia se regăsesc în strategia Pavilionului României de la New York. Al doilea articol – Muzeul Satului în primele decenii comuniste şi transformările moştenirii gustiene, datorat Julianei Maxim, specialistă în istoria arhitecturii comuniste, pe care a urmărit-o atent nu numai în aer liber, ci şi în arhive – e şi el consacrat unei dăinuiri. De data aceasta e vorba de o dăinuire prin redefinire, exemplificând, la nivel artistic, un fenomen care s-a produs de altfel şi la nivelul cercetărilor teoretice sau practice ale Şcolii şi care rămâne să fie examinat în profunzime. Conceput iniţial ca o expoziţie temporară de două luni, încadrată într-un vast Muzeu sociologic care să prezinte deopotrivă starea actuală a satului românesc, încercările de a-l moderniza, o bibliotecă şi un punct de informare (cu fotografii, hărţi, grafice, rapoarte de activitate ale echipelor etc.) permiţând cunoaşterea cercetărilor sociologice întreprinse în cadrul Şcolii, Muzeul Satului, aşa cum era în 1936, e departe şi radical diferit de importantul muzeu etnografic care poartă astăzi acelaşi nume.
În 1936, Muzeul consta din 29 clădiri (14 originale şi restul replici) în care trăiau şi lucrau, cu unelte aduse împrumut de acasă, plătite de Fundaţie, familii de ţărani (nu întotdeauna proprietari ai caselor). Expoziţia gustiană ilustra astfel, în mod relativ plauzibil, activităţi şi ritualuri instrumentate de obiecte şi case, punând în contact vizitatorii cu felul în care trăiau la sate contemporanii lor. Caracterul acesta locuit, funcţional al Muzeului sociologic al satului se confirmă neaşteptat în timpul războiului, când sunt adăpostiţi în casele lui refugiaţi din Basarabia. După 1948, Muzeul e definit ca etnografic, casele-exponate nu mai indică numele proprietarilor, ci specifică doar satul/regiunea de provenienţă, de locuitori (demonstrativi sau reali) nu mai poate fi vorba, obiectele primează. Muzeul prosperă însă, ajungând în anii 1950 la 249 construcţii originale (faţă de cele 14 din 1936), renunţând la replici funcţionale şi autenticitate socială în favoarea autenticităţii materiale. Încadrată în procesul de modernizare a Bucureştiului (prin construirea cartierelor Floreasca, Balta Albă sau Drumul Taberei) şi de colectivizare a agriculturii, redefinirea istoric-etnografică a Muzeului, în care casele şi obiectele nu mai vorbesc despre social decât în termenii rupturii între trecutul înapoiat şi prefacerile înnoitoare din jur, îl transformă în unul din principalele muzee bucureştene tocmai prin anularea legăturii cu sociologicul, reforma socială, viaţa contemporană a sătenilor. Mi s-a părut indicată publicarea în engleză a articolului, ca un salut de departe, de insider-outsider treaz şi atent la prefacerile mai puţin percepute ale iniţiativelor Şcolii Gusti.
Un Institut Social al Naţiunilor
Secţiunea aceasta reia documente publicate cu petite în Anexa la vol. IV al Operelor complete ale lui D. Gusti, pe care mi s-a părut util să le readuc frontal în faţa cititorilor. Ele aparţin perioadei în care D. Gusti caută modalităţile optime de coordonare a unor mega-instituţii puse în slujba studiului şi reformei sociale şi a informării de bază în ce le priveşte la nivel naţional şi internaţional. Faţă de concretizarea, prin Institutul Social Român şi secţiile sale, a Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială, Institutul de Cercetări Sociale al României şi Institutul de Ştiinţe Sociale al României marcaseră, cum am văzut, progrese vădite în vasta arhitectonică instituţională preconizată de D. Gusti. La fel se întâmpla cu Facultatea de Ştiinţe Sociale plănuită multiplu, în variante succesive, de la cea optimă la cea realizabilă fără investiţii descurajante, de către Profesor.
În 1946, în timp ce delegaţia română (din care face parte A. Golopenţia) se află la Paris la Conferinţa de Pace, D. Gusti călătoreşte îndelung la Paris şi New York, propunându-şi să contribuie, pe baza experienţei de o viaţă, la construirea păcii în cotidian şi să opereze, de data aceasta, la nivel global. De călătorie dă socoteală comunicarea din 11 iulie 1947 la Academia Română a Profesorului, în care acesta recapitulează variile etape (în număr de 14, dintre care am reprodus aici câteva) care l-au condus la întemeierea în Statele Unite a unui Institut Social al Naţiunilor.
Textele redactate în urma întâlnirilor de lucru cu D. Gusti de Alfred Métraux şi Georges Day, ambii înalţi funcţionari la Naţiunile Unite, reflectă atitudini diferite faţă de proiectul gustian: de la desolidarizarea umbrită („Profesorul Gusti preconizează…”), pornind de la considerente bugetare, a celui dintâi, la îmbrăţişarea convinsă a iniţiativei la cel de al doilea, care dă curs indicaţiilor lui Henri Laugier. Pe parcurs, prezentarea proiectului se modifică. Numele instituţiei propuse trece de la vagul „un Institut internaţional pentru cunoaşterea naţiunilor” (în co-redactarea lui Alfred Métraux), la persuasivul „Institut social şi economic al Naţiunilor Unite” (în co-redactarea lui Georges Day). În final, când D. Gusti abandonează, cu regret, conlucrarea cu Consiliul Economic şi Social, numele se va schimba din nou, revenind la formula încercată cu ani în urmă pe plan naţional de Profesor: „Institutul Social al Naţiunilor”. În prezentarea instituţiei mondiale pe care o preconizează, regăsim elemente care ne amintesc de structura Institutului de Cercetări Sociale al României, iar în evocarea eforturilor depuse pentru întemeierea ei regăsim accente care fuseseră prezente în întâlnirile obişnuite ale Profesorului cu studenţii săi.
Episodul e important şi se cere revăzut din mai multe puncte de vedere. Nu vom vorbi aici despre existenţa, activitatea sau dispariţia instituţiei ca atare. Cele relatate de D. Gusti în discursul la Academia Română ţinut la întoarcere ne permit însă cunoaşterea directă a modului de a concepe şi demara un proiect care l-a caracterizat de-a lungul vieţii. Îl vedem pe D. Gusti, care nu abandonează niciodată o idee în care crede, încercând să potenţeze la nivel internaţional I.C.S.R.-ul suprimat în 1939 printr-un Institut Social al Naţiunilor. Profesorul, care, la 66 de ani, se află în New Yorkul torid fără a mânui limba engleză şi fără a dispune de ajutorul calificat al unor colaboratori, circulă tinereşte, cântărind şi comparând şansele de implantare ale proiectului său. Odată selectat ca punct de inserţie, pentru eficienţa austeră, Consiliul Economic şi Social al Naţiunilor Unite şi obţinut sprijinul lui Henri Laugier, el trece la acţiune, o angajează ca traducător pe Martha Neag, cunoscută în urma întâlnirilor cu românii americani, şi colaborează în redactarea proiectelor succesive cu o serie de funcţionari ai Consiliului recomandaţi de Laugier. Fără a renunţa la osatura Proiectului, D. Gusti negociază suplu forma de prezentare. Versiunea optimă, care exprimă cu claritate rostul Institutului propus în raport cu Consiliul Economic şi Social, îmi pare a fi forma a doua, rezultată din colaborarea cu Day. În forma a treia, mai degrabă redactată solitar decât ieşită dintr-un dialog solid cu colegii universitari din S.U.A., noua instituţie nu mai are un profil tot atât de evident. Mosely a indicat una din raţiunile scepticismului de care s-a lovit D. Gusti: rezerva americană faţă de centralizări. Astăzi, când se vorbeşte despre introducerea dimensiunii globale în sociologie, propunerile lui D. Gusti nu mai sunt de natură să surprindă. Ca întotdeauna, Profesorul anticipa, de data aceasta însă singur, pe un teren puţin cunoscut, într-un moment puţin favorabil.
Pe un plan şi mai general, episodul newyorkez ridică, din nou, problema cheie a sponsorilor. Pentru a fi eficientă, contribuind la transformările sociale a căror utilitate a stabilit-o prin studiu atent, o mişcare sociologică precum cea iniţiată de D. Gusti avea nevoie de susţinere la nivel înalt. Anul de ministeriat îi demonstrase Profesorului că nu poate colabora cu partide politice. Episodul Fundaţii marcase o încercare de etatizare prin Rege interpus, care dăduse greş. O încercare postbelică de etatizare, prin crearea la Academia Română a Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice, va eşua şi ea, dar va fi reluată mulţi ani mai târziu de regimul comunist. Consiliul Economic şi Social al Naţiunilor Unite pare a fi fost o ţintă, dacă nu prea înaltă, cel puţin prematură. Cu colegii newyorkezi, D. Gusti revenea, conştient sau nu, la formula Asociaţiei pentru Ştiinţa şi Reforma Socială, utilă ca loc de dezbateri, dar mai puţin astfel ca centru şi impuls informativ de acţiune orientată. Problema sponsorizării, a instituţiei susţinătoare, continuă să se pună sociologilor în zilele noastre, cu răspunsuri locale mereu altfel negociabile. O tratează în volumul de faţă Michael Cernea, când prezintă dialectica inserării active a sociologilor în activitatea Băncii Mondiale, cu punctele de intervenţie înainte, în timpul şi după proiecte şi cu înnoirile de perspectivă pe care le impune treptat primatul oamenilor, al socialului, asupra economicului abstract, al obiectelor sau al tehnologiei.
Suprimarea Şcolii
Ca şi despre Institutul Social al Naţiunilor, despre suprimarea Şcolii ştim încă mult prea puţin. O cale care se cere umblată este consultarea Arhivelor S.R.I. Am publicat în volumul A. Golopenţia, Ultima carte (Editura Enciclopedică, 2001) declaraţiile în anchetă ale autorului şi corespondenţa confiscată a acestuia, un material de natură să umple multe goluri de cunoaştere. Concepându-şi lucid întemniţarea ca ducând ineluctabil spre dispariţie, A. Golopenţia continuă, prin declaraţii, ceea ce făcuse prin Direcţia (Planificării şi) Publicaţiilor în cadrul Şcolii, sau prin corespondenţa de după război şi din timpul Conferinţei de Pace de la Paris, finalizând proiectele Şcolii, diseminând publicaţiile ei şi, prevăzând marea izolare care urma, încercând să informeze comunitatea sociologică din străinătate cu privire la producţia curentă celor două instituţii la care lucrase (Institutul de Ştiinţe Sociale şi Institutul Central de Statistică) şi la contextul în care acestea se zbăteau să supravieţuiască. Corespondenţa cu Philip Mosely e o sticlă aruncată în mare. Cea cu Miron Constantinescu, fostul lui student, pe care-l înrolase în munca la 60 de sate şi în echipa Dâmbovnic, dar care a devenit membru al nomenclaturii în anii postbelici, e o corespondenţă cu riscuri, care rodeşte încă, chiar dacă în felul atestat de scrisoarea trimisă de către acesta lui D. Gusti. Ca şi D. Gusti, A. Golopenţia nu renunţă la posibilitatea de a rezolva situaţii. O va face chiar şi din închisoare, relatând în declaraţii situaţia unor funcţionari capabili ai Institutului Central de Statistică, îndepărtaţi din raţiuni ideologice, întemniţarea nemotivată a lui Mircea Vulcănescu sau P. Nemoianu etc., dar acestea sunt teme care ies din sfera discuţiei de faţă.
Evocarea de către Paul Cornea a ultimei etape în învăţământ a lui D. Gusti şi H.H. Stahl, din anii 1944-1948, creionează, în cazul Profesorului, momentul din care acesta a început să piardă nădejdea. În Ultima carte găsim, strecurate în declaraţii de către A. Golopenţia, care încerca poate, în acest fel, să informeze generaţii viitoare, detalii suplimentare privind intrarea în tăcere şi inacţiune forţată a motorului gustian, cu ce se menţine şi ce se pierde în ani de tot grei. Reproduc un lung pasaj revelator, scris în închisoare la 10.4.1950:
„Profesorul D. Gusti e un nemulţumit. Pensiunea lui şi a soţiei nu-i ajunge spre a face faţă cheltuielilor lunare. Este nevoit să vândă cărţi, mobilier, îmbrăcăminte. Scos din Academie şi după desfiinţarea Institutului Social, n-are unde se manifesta şi-şi pare condamnat la arest la domiciliu. Se mai găseşte în casa lui din Parcul Jianu, numai datorită faptului că a apelat la d. Preşedinte Miron Constantinescu, fost student al lui, şi se teme că într-o bună zi va fi invitat să o părăsească. Regretă că n-a rămas în Statele Unite, în situaţia modestă de profesor-oaspe, care i se oferise, şi că a cedat dorului de casă, ţară.
Urmăreşte cu atenţie evoluţia situaţiei internaţionale. Se documentează cetind gazetele franceze de stânga, ce se vând în ţară, ziarele din ţară şi ascultând emisiunile de radio străine. Concluziile la care ajunge nu-i fac bucurie, căci judecă surprinzător de raţional şi de detaşat de dorinţele proprii. Ţine în seamă potenţialul moral al Uniunii Sovietice, starea de război civil latent din Franţa mai ales şi din Italia, citează faptul că Uniunea Sovietică dispune, ţinând seama şi de aliaţii ei, de cel puţin de două ori atâţia soldaţi gata, cât statele din pactul Atlanticului. Acest din urmă fapt îl face să aibă îndoieli cu privire la temeiul diferitelor interviuri de şefi de stat major occidentali, din toamna trecută se teme de bombardamente şi de pustiirile, pe care le va aduce războiul.O schimbare de regim l-ar reintroduce la Academie. Nu speră alte satisfacţii. Nu o spune, dar i se pare că punţile lui spre reprezentanţii partidelor de opoziţie, care au fugit din ţară, sunt tot atât de rupte, ca spre regimul de democraţie populară, Face menţiune în conversaţii, că a vorbit în America cu d. Malaxa şi Auşnit, dar niciodată de şefi ţărănişti, liberali sau legionari, cu care ar fi vorbit. Despre aceştia din urmă spune că sunt împărţiţi în coterii, mânaţi de ambiţii personale, chiar înăuntrul aceluiaşi partid (ţărănişti republicani şi ţărănişti monarhişti). Pe cei doi mari industriaşi nu-i menţionează cu simpatie; zice că sunt bogaţi şi acolo, fac afaceri, au morgă în comportare. Se întreabă ce ar putea face şi ce vor face toţi aceştia, atunci când împrejurările i-ar aduce acasă, în ţară. Ştiindu-şi vârsta (70 ani) şi boala de inimă, Profesorul Gusti este foarte precaut în conversaţii. Vorbeşte despre cele de [mai] sus numai câtorva intimi: mie, doctorului Georgescu şi lui Oct. Neamţu dintre foştii lui elevi. Pe ceilalţi nu-i cunosc. Dintre foştii academicieni îl pomeneşte cu plăcere pe Prof. Macovei, de la Inst[itutul] Geologic. Faţă de restul lumii se baricadează în dosul surdităţii lui şi se menţine în anodin. Spunea că, întâlnind odată în Parcul Naţional un cunoscut cu un tânăr pe care nu-l ştia, s-a străduit să nu vorbească decât despre un trandafir, pe care-l ţinea în mână.
Din acelaşi motiv se fereşte de relaţiile cu diplomaţii străini, de când nu mai face parte din Academie, adică din 1948” (UC, p. 181-182).
Un alt pasaj ne permite să aflăm detalii dintr-o etapă anterioară, privind informarea cu privire la evenimente a Profesorului, foştii elevi cu care a rămas o vreme în contact, substanţa dialogurilor purtate cu A. Golopenţia:
„Am fost invitat la el, în satul dintre şoseaua Bucureşti-Ploieşti şi gara Crivina în care se evacuase în vara 1944, împreună cu alţi câţiva foşti elevi ai lui: Dr. D.C. Georgescu, H.H. Stahl, O. Neamţu, medicul lui Dr. Tib. Ionescu şi d. Camil Petrescu. După masă ne-a dat ştirea despre atentatul împotriva lui Hitler, care se produsese în acea zi, şi ne-a citit manifestul pentru schimbarea de regim al d. Tătărescu, pe care-l primise.
Acelaşi caracter de împărtăşire de vederi l-au avut toate întâlnirile pe care le-am avut ulterior. Îl vizitam acasă al el, o dată pe lună sau o dată la două luni, dintr-un fel de pietate de elev. Era preocupat după 23 August 1944 de Academie, Institutul Social şi de Asociaţia Româno-Americană, al cărei preşedinte era, d. Preşedinte Parhon fiind vicepreşedinte. Mi-a cerut să fac sugestii cu privire la modul de prezentare al Buletinului Asociaţiei. M-am executat şi am dat două pagini de propuneri pentru care am fost cooptat şi în comitetul de redacţie. […]
După vizita sa la Moscova la centenarul Academiei sovietice, la care a participat ca preşedinte al Academiei şi vicepreşedinte A.R.L.U.S., mi-a povestit în mai multe rânduri ce a văzut. Despre banchete, câtă atenţie li s-a acordat, despre vizita la Institutul Marx-Engels, aspectul Moscovei, Leningradului. Cu umor, dar niciodată duşmănos. […] Aflam de la el ştiri din presa franceză, pe care n-o citeam, din emisiunile străine, pe care nu le ascultam, amintiri despre românii fugiţi din ţară pe care i-a văzut în Statele Unite sau despre care a auzit. Nu-mi influenţa atitudinea, de vreme ce eu eram mai convins decât el de victoria americană, pentru că apucasem să cred în ea” (UC, p. 186-187)
Printre rarii vizitatori din anii 1948-1949 ai Profesorului s-au numărat, în afara celor amintiţi mai sus, şi G. Focşa, sau, aduşi de A. Golopenţia, Dr. P. Vlad, N. Economu şi Ovidiu Bârlea. În seara zilei de 31 decembrie 1949, A. Golopenţia îl vizita pe Ion Negru, fost membru al Institutului Social Banat-Crişana de la Timişoara, între altele spre a-i propune „să scrie şi el un scurt studiu pe care să i-l ofere Prof. Gusti la împlinirea a 70 de ani (februarie 1950)” (UC, p. 332). Despre culegerea omagială, după toate probabilităţile manuscrisă, pe care o organiza A. Golopenţia nu avem detalii. La data la care ar fi urmat să fie înmânată, iniţiatorul ei se afla în închisoare.
Epilog
La 8 ianuarie 1991, într-un Memoriu privind activitatea ştiinţifică a domnului Mihail Cernea aflat în Arhiva Academiei Române, prin care propunea alegerea acestuia ca membru corespondent, H. H. Stahl scria:
„Activitatea în ţară [a lui M.C.] este deosebit de importantă din trei puncte de vedere: mai întâi, prin valoarea studiilor lui de sociologie rurală efectuate asupra realităţilor sociale româneşti contemporane; în al doilea rând, prin eficienţa activităţii lui profesorale în acelaşi domeniu al sociologiei rurale: în sfârşit, prin contribuţia lui la dezvoltarea metodologică a învăţămintelor vechii Şcoli Româneşti de Sociologie…, o fecundă continuare a tradiţiei sociologiei româneşti, pe care Cernea a cunoscut-o îndeaproape, luând faţă de ea o atitudine creatoare, nu numai de copiere, ci şi de dezvoltare” (ap. I. Bădescu, O. Cucu Oancea, Dicţionar de sociologie rurală, Mica Valahie, 2005, p. 88).
În calitatea lui de fost Vice-Preşedinte al Societăţii Europene de Sociologie Rurală (1973-1979), M. Cernea a determinat alegerea Bucureştiului ca loc de desfăşurare al Congresului Mondial de Sociologie Rurală din 1992, invocând, între alte argumente, zădărnicirea dramatică a eforturilor de pregătire a celui de-al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie din 1939, depuse de sociologii români.
La fel ca în numărul din „Secolul 21” consacrat Şcolii gustiene, am considerat întregitoare pentru încercarea de faţă publicarea unor fragmente, de data aceasta aparţinând unui discurs de excepţie din anul 1995, prilejuit de primirea „Premiului Bronislaw Malinowski”, al sociologului şi antropologului Michael Cernea.
Discursul acesta luminos evocă Şcoala sociologică de la Bucureşti, subliniind importanţa pe care a avut-o pentru formaţia autorului studiul, la început clandestin, al monografiilor rurale antebelice ale Şcolii, precum şi reluarea lor, la sfârşitul anilor ‘60, când lucrul devenise posibil, în monografia Două sate8 (unul dintre ele, Belinţ, investigat cu 30 de ani înainte de Institutul Social Banat-Crişana), spre a măsura schimbările survenite. Prin relegitimarea cercetărilor sociologice de teren după o întrerupere de decenii, M. Cernea se înscria deja, fără s-o ştie, în traiectoria franceză, şi ulterior americană, care avea să ducă la expertize globale pentru Banca Mondială, întâlnind astfel din nou şi pe neaşteptate proiectul gustian. Gusti, pentru care „O bună teorie socială înseamnă totdeauna o faptă bună”, relevantă pe termen lung, se întreba, în ultimii ani ai vieţii, unde-i sunt urmaşii. În opera lui Michael Cernea întâlnim, alături de inevitabilele diferenţe datorate momentului, cadrului şi viziunii proprii, un element de continuitate pe care m-am bucurat să-l salut aici şi acum.
Cu prilejul decernării premiului, Ismail Serageldin, Vicepreşedintele Băncii Mondiale pentru Dezvoltare Socială, afirma:
„Michael Cernea este un uriaş printre specialiştii în ştiinţe sociale prin aplicarea sociologiei şi antropologiei la problemele de dezvoltare. El a susţinut cu fermitate necesitatea recunoaşterii variabilelor şi mecanismelor sociale ale dezvoltării, cu mult înainte ca aceste idei să ajungă la modă. A adus claritate de gândire şi înţelepciune practică în problemele curente, atât înăuntrul Băncii, cât şi în afara ei”.
Discursul reprodus parţial în acest număr a fost urmat, în 2003, de un interviu realizat de Judith Freidenberg pentru Proiectul de istorie orală al Societăţii de Antropologie Aplicată de la Kentucky University Libraries (apărut în „Human Organization”, vol. 66, 2007, nr. 4), în care M. Cernea îşi afirma din nou legătura cu Şcoala sociologică gustiană, considerând-o a fi una din sursele interesului său pentru ştiinţele sociale. Las să se audă, pe o clipă, vocea nefiltrată prin traduceri cu care a vorbit atunci Michael Cernea:
„Largely akin in their cultural outlook to the cultural anthropologists of western Europe, Romanian sociologists had carried out scores of rural community monographs, in a number and quality unmatched at that time in any other European country, except perhaps Poland. Most significantly, their orientation to social research was underlined by a pro-active and self-proclaimed orientation to “social action and reform” which I always liked. They adopted as slogan the Latin phrase “Sociologia Militans” proclaiming a militant – not just a contemplative, descriptive-sociology, one that aspired to change and reform backward villages through sociologists’ involvement in “research and action,” – a generous, but somehow utopian goal under those circumstances. But I’ve been trying to continue and embrace, through my work in different conditions and in my own way, that rich tradition and courageous call to militancy, action and social reform” (p. 341)
*
Nu-mi rămâne decât să-mi exprim recunoştinţa faţă de revista „Transilvania”, d-l Radu Vancu şi redacţie, pentru găzduirea paginilor de faţă şi conlucrare şi să le mulţumesc tuturor autorilor pentru participarea lor la proiect, graţie căreia am devenit, fie şi temporar, o echipă în comuniune. Mulţumesc, pentru traducerea contribuţiei lui M. Cernea, Marianei Neţ şi pentru acceptul de reproducere a segmentelor din friza lui Mac Constantinescu Părintelui Remus Grama de la Catedrala Ortodoxă „St. Mary” din Cleveland. În afara celor din articolul Julianei Maxim, care au fost furnizate de autoare, şi a frizei lui Mac Constantinescu, restul ilustraţiilor provin din Arhiva familiei Golopenţia (AFG).
Providence, decembrie 2013
Note:
1. Cf. „Soc. rom.” IV/1942, nr. 7-12, între p. 670-671. Toate citatele privind structura I.C.S.R. sunt extrase din această schemă şi-i aparţin lui D. Gusti.
2. În schema gustiană e marcat Conjectură.
3. În numele de atunci, Linguistică.
4. Cf. rapoartele asupra activităţii I.C.S.R. în „Soc. rom.” 1-3/1939 (p. 132-136), 4-6/1939 (p. 332-337).
5. În Direcţia Publicaţiilor fuseseră detaşaţi comandanţii de echipă N. Betea, Miron Constantinescu, Dumitru Corbea-Cobzaru, Theodor I. Mărculescu, C. Pavel, Mircea Tiriung şi, ca subdirector, Mihai Pop. Ulterior li se adaugă la serviciul administrativ I. Measnicov, Dumitru Praporgescu, Victor Popescu şi Panait Petrini; la serviciul publicaţiilor, Constantin Lalu, Axente Sever Popovici, Zoe Olimpia Georgescu şi Constanţa Boboc. Sunt angajaţi temporar în vederea Congresului Fr. Lebrun, Raymond Gicart şi D-ra Teodoridis (pentru traduceri); N. Păunescu, Mircea Eliade, Nina Façon, Anghel Grama, Sofia Sachelarache (pentru corecturi în limbi străine); N. Economu (pentru corecturi în română); Cleopatra Popescu, Vasile Crinteanu, Aurelia Ţopa, Emilia Turcu, Nicolae Ganea (pentru corecturi statistice) şi Aristiţa Demetriad (pentru lucrări de dactilografiere). Cf. Sanda Golopenţia, Cronologie (în A. Golopenţia, Opere I, Bucureşti: Editura Enciclopedică, p. LXXXIV).
6. Cf. Caius Jiga, Contribuţiuni la bibliografia satului românesc (Făgăraş: Tipografia „Haţiegan”, 1945, p. 1).
7. Cf. Terry N. Clark, Prophets and Patrons: The French University and the Emergence of the Social Sciences, Harvard University Press, 1973, p. 228-229. Menţionăm aici că arhiva lui Corrado Gini a fost depusă la Arhivele Naţionale ale Statului din Roma.
8. Cernea, Mihail, Gheorghe Kepes, Maria Larionescu, şi alţii. (Colegiu de redacţie: H.H. Stahl, M. Cernea, Gh. Kepes) 1970. Două sate: Structuri sociale şi progres tehnic, Bucureşti: Editura Politică.
Vezi si:
Lasă un răspuns