„Am scos odata din lagar 550 de moldoveni” [Gheorghe Retegan, „Parcurs intrerupt”, partea a III-a]

„La un moment dat eu m-am supărat foc”

GHEORGHE RETEGAN

extras din Zoltán Rostás, Parcurs intrerupt, Ed. Paideia

vezi PARTEA I si PARTEA A II-a

– Am impresia că, totuşi, cercetarea sociologică din România, cercetarea concretă  a fost sistată, din ’47 până în ’57… zece ani?

– Nu, nu, nu…

– În ’48 încă mai era…

– Nu, nu, nu.

– Nici măcar atât?

– Nu, nu… Vorbesc când s-a reluat. S-a reluat în ’54, la Direcţia Centrală de Statistică. Nu vă dau o chestie certă, dar cred că Manea Mănescu a fost cel care a reluat-o. El a vrut ca prin aceste cercetări să sprijine anumite cifre ale statisticii, că el era încă director general la statistică atunci. Şi atunci a venit la Direcţia Centrală de Statistică – era Direcţie Centrală acuma – echipe de cercetare, cu funcţionarii Statisticii. Şi o conducea Eugen Barát…

– Când aţi amintit de Institutul Central de Statistică, m-am gândit imediat la Barát. Îl cunosc, a fost profesor la ASE şi a fost consilier…

– A fost director general adjunct la Statistică… Nu, întâi a  fost directorul statisticii agricole, şi în această calitate a condus el echipele. Fiindcă eu, când am mers prima dată să inspectez echipele astea, l-am luat cu mine pe Barát. Zic, hai să vedem ce se hotărăşte şi pe urmă ce se potriveşte. Şi am mers la Mădăraşul de Câmpie. Lângă voi. Madaras, în Mureş…

– A, pe Valea Mureşului, acolo…

– Pe la Band, nu pe Valea Mureşului, e ieşit de pe Valea Mureşului. E pe la Band.

– Spre Câmpia Transilvaniei, da?

– Spre Câmpia Transilvaniei, dar tot puţin mai spre est. Sunt nişte dealuri pe acolo. Ăştia erau majoritatea secui, dar vorbeau româneşte destul de bine. N-am avut nevoie să aducem translatori, să vorbim prin translatori cu ei. Şi am mers cu Barát acolo. Şi, mă rog, nici nu voiam să-l scot, fiindcă lui îi plăcea, şi el ştia mai mult decât simpla statistică sau economie agrară…

– Ştiţi de ce? Indirect a fost gustian!

– Aşa e, el vorbea de lucrările lui Gusti, şi aşa mai departe…

– Indirect, prin Venczel, de care se tot pomeneşte, dar pe care dumneavoastră nu l-aţi cunoscut. El a fost foarte bun prieten prin ’38-’39 cu Venczel, care  a fost un gustian sută la sută. A murit gustian în ’72. Şi Barát colabora la aceeaşi revistă unde a fost şef Venczel. Era foarte tânăr atunci…

– El era de la Turda sau de prin Câmpia Turzii de undeva, Barát… Şi am stat atunci la Mădăraş, şi aveam obiceiul să fac şcoală cu ei. Prima şcoală am făcut-o la Academia de Studii Economice, că n-aveam sală unde să-i strâng pe toţi, şi unde lecţiile astea de cercetare le dădeam eu. N-am lăsat pe nici unul să…

– Dar cuvântul de sociologie nu se pronunţa?

– Nu, cercetare monografică. Aşa era indicaţia. Al doilea an l-am făcut aici, lângă Bucureşti, într-un fost castel, care era acum şcoală de horticultură sau agricultură, nu ştiu. Şi pe Barát l-am adus tot ca profesor. A mai fost şi Mihai Pop şi mulţi alţii. N-am putut în schimb să-l pun pe Stahl sau pe Neamţu…

– Stahl era încă pe listă neagră atunci, adică pe linie moartă…

– Era mort. Fiindcă îl pensionase.. Aşa se întâmplase, adică v-am spus, exista… nu ştiu ce-a făcut cât eu am fost închis. Şi nici nu l-am întrebat niciodată. Dar în ’56 l-a scos la pensie. Şi atunci, din câte ştiu eu, şi ştiu bine, el a scris o scrisoare lui Miron, care  încă era în Biroul Politic, că în ’57 a fost scos. Şi Miron l-a primit, la Consiliul de Miniştri. El i-a scris lui  Miron în calitate de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, când era Chivu Stoica preşedinte de Consiliu. L-a primit. Şi atunci i-a dat lui Miron primul volum din Sociologia satului devălmaş. Şi Miron i-a făcut contract, a vorbit la Academie – nu mai ţin minte, cine era preşedinte… poate că era Joja, poate că era Murgulescu, nu ştiu… Nu ştiu bine[1]. Şi a făcut contract cu Stahl, pe primul volum. Şi i-a avansat şi o sumă de bani. Şi asta sigur că l-a ajutat. Pe urmă a venit angajarea la noi cu opt sute de lei, a continuat cu volumul doi… A făcut şi asta. Pe urmă s-a înfiinţat la Academie, cam când Miron începuse să-şi refacă situaţia – dom’le, eu nu ştiu cum se numeşte, fire-ar al naibii să fie… Şi nici nu are importanţă – unde el era acolo[2], făcea secretariat, consilier parcă… Dar nu avea titlul de consilier, ceva aşa… M-a invitat el acolo, să fac contract cu ei pentru o lucrare privind populaţia. I-am dat planul, ştii. Pe urmă m-am răzgândit, nu mă încurc cu Academia, că nu… Între timp Stahl a scos cele trei volume din Sociologia satului devălmaş. Dar din cauză că a fost scris în etape, nu se prea leagă, ştii…

– Bine, vorbeam de reluarea cercetărilor şi cursurile făcute cu Barát şi cu Pop şi ceilalţi pentru…

– Pentru pregătirea lor. Măcar… Domnule, măcar abecedarul să-l ştie. Ei nu ştiau. Nu făcuseră sociologie în viaţa lor, sau cercetare de felul acesta. Şi atunci luam de la catedră, din învăţământul superior, lectori, asistenţi – mai departe nu veneau, dar lectori, asistenţi veneau -, şi localnici. Eu ţineam să lucrez cu ingineri agronomi de acolo mai mult decât să iau de aici. Sau medicul. Îl prefer pe medicul de acolo decât să iau un medic de aici. Şi-i aduceam pe ăştia. Scriam secretarului de la raion, de propagandă sau cu ce era, nu ştiu ce, şi-i ceream, şi el trimitea. Şi luna asta de zile aveam mâncare, dormit gratuit. Şi drumul nu costa nimica. N-avea cum să dea haine, cum ne-a dat Mihai Pop prima dată, nu? După aceea, cu foarte multă severitate şeful de echipă îi controla în fiecare seară, aveau discuţii în fiecare seară.

– Aţi impus o severitate mai mare decât Mihai Pop…

– Mai mare, fiindcă ştiam buclucul, că dacă-i las liberi… Şi aşa n-am reuşit să obţin de la toţi… Am obţinut materialul brut. Dar nu redactarea. Atunci redactarea trebuia s-o facă şeful de echipă sau altul, de specialitate. Pe urmă a venit dandanaua cu atacurile în „Lupta de Clasă”.

– Ce atacuri?

– Împotriva cercetării monografice şi a mea.

– Când a fost asta?

– În ’59. A fost o coaliţie. Materialul a fost semnat de trei inşi: Bochiş, era din Sfântu Gheorghe… Covasna… mă rog, Mureş… Nu ştiu exact.

– Nu am auzit numele ăsta niciodată. Ce a fost?

– Era activist la C.C. sau ceva de genul ăsta. A dispărut pe urmă. Era venit de la Moscova. De el a fost semnat, de Spiridon şi Părăluţă…

– Părăluţă?

– Părăluţă, am vorbit noi de ţiganul ăsta. Şi Spiridon, care – idealul vieţii lui – ca elev şi ca student – era să se facă călugăr. Cretin!  /râde/ Dar a fost primul – şi pe urmă s-au coalizat alţii, din Institut -, primul dintre ei care şi-a cerut scuze a fost Spiridon. A venit la mine şi în birou, faţă de toţi, a zis că s-a greşit şi aşa mai departe…

– Dar peste câţi ani?

– Doi. Doi sau trei. A zis să facem cumva să-l numească cercetător principal sau nu ştiu ce. Acum era secretar al organizaţiei de bază. Dacă era să-l facem, îl făceam de atunci. A fost scos din funcţia de şef de secţie ilegal, fiindcă nu exista nici o decizie, domnule… Dar, zic, te rog, eu te înţeleg foarte bine şi, oricum, îţi mulţumesc pentru gestul pe care-l faci, dar nu e cazul, zic. Ce ai văzut atunci – acum vezi altfel… Omul evoluează… Se dezvoltă, evoluează… Nu era rău, şi eu l-am ajutat pe urmă. A devenit chiar expert la Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice. Se descurca greu cu planul. Preşedintele comisiei era Murgescu, iar Murgescu era şi aici, şi acolo, şi dincolo, şi-l lua pe bietul Vasilică… Vasile Spiridon. I-am spus, lasă. Domnule, că facem noi.

– Ei, aici ar fi important să ştim cine a inspirat acest articol, nu cine l-a scris…

– V-am spus! V-am spus, l-aţi uitat. A venit de la Moscova Părăluţă.

– A, da, dar nu putea să inspire el…

– Da, dar au fost două… A fost întâi cu profesorul de la Agronomie care a zis, uite cât scrie un cercetător principal de la secţia de cercetări monografice, şi uite cât scrie un cercetător agrar. Ăla scrie douăzeci de pagini pe an, şi ăsta scrie o carte întreagă. Şi ce fel de raţionalitate este în planul ăsta? Deci, secţia de economie agrară a fost prima care a sărit.

– Nu a fost şi un atac mascat împotriva reînvierii sociologiei?

– Nu.

– A fost o pură chestie de institut…

– Exact, de institut. Ceva râcă aveau ăia de la Filosofie. Cu Breazu. Îl ştii pe Breazu?

– Da, da, Marcel.

– Marcel… Mai trăieşte? Ăsta a fost stomatolog, domnule, f… /râde/ Pe cuvântul meu! Dar cumnat cu Miron! Şi ăsta era veşnic nemulţumit că cercetarea monografică este la Institutul de Cercetări Economice, în loc să fie la Filosofie. Cred că a ajuns director adjunct sau director? Cred că era director adjunct, că director era Joja. Şi şi-a trimis în alea două campanii oameni de la Institut, ca să participe la asta… Şi una dintre cercetătoarele astea de la el, de pe la Mediaş de origine, fiică de învăţător dintr-un sat de lângă Mediaş, a zis: „Tovarăşe, vezi că noi am venit aici să-ţi furăm ştiinţa!” „Fato, fur-o cât mai repede, dar însuşeşte-ţi-o bine!” Era şi  Culea…

– Haralambie…

– Da, venit cu ea, ei doi au fost. Pe urmă a venit şi Chepeş, trebuie să-l ştii…

– Cum să nu, Gheorghe Chepeş…

– El a ajuns mai târziu şeful laboratorului de cercetări sociologice de la…

– Urbanistică.

– De la Proiect-Bucureşti, sau cum se numea. Bine, dar, săracu’, cu ăsta ce poţi să faci, domnule?! Învăţase el la Moscova, mă rog, ce-a învăţat acolo. El a fost tâmplar sau mecanic, eu ştiu ce dumnezeu a fost…

– El a făcut filosofie, dar mai mult politică socială a făcut.

– Da… Şi asta nu era rău, domnule. Chepeş. Nu! Eu îmi dau seama că fără dumneata şi oamenii ăştia pe care-i ai lângă dumneata, sectorul nostru – nu ştiu ce sector avea el la Filosofie, nu ştiu, sociologie sau… nu ştiu – nu poate face nimica. Zice, dumneata nu te muţi de aici acolo, că e inutil… Cu Culea şi cu Mureşan – Mureşan o chema pe fata aceea – n-ai ce face… Şi m-a pus să fac un material cerut de „Voprosî Filosofii” de la Moscova, cu aceste cercetări din România.

– Şi a apărut?

– Nu. Nu, nu. Miron n-a… Am şi scrisoarea lui Miron, o ţin şi acuma. Pe cuvântul meu! E prima scrisoare primită de la el în care nu-mi zice „Dragă Reteganule”, cum îmi zicea el, ci „Tovarăşe Reteganu”. „Tovarăşe Reteganu, materialul este foarte bun, este perfect marxist…”, mă rog, zice el acolo, dar părerea mea e să mai intervii… De ce n-au trimis materialul la Moscova, când eu l-am predat pe urmă lui Chepeş să-l ducă la Institut? Nu ştiu. Dar acuma ştiu, adică de mult, de vreo 10-15 ani ştiu. Aveam o rezistenţă foarte serioasă, efectiv. Era Ioanide – nu ştiu dacă ai auzit de el… În sfârşit, erau 3 sau patru care probabil că nu-şi găseau vocaţia în filosofie sau nu ştiu ce, ci în cercetarea monografică, şi omul vrea acolo. În ’58, cam când eram eu – deci în iulie – cu şcoala de pregătire aici lângă Bucureşti, la castelul acela, se ţine organizaţia de partid pe toată Academia. Toate institutele de cercetări, cu membrii de partid şi cu nu ştiu ce, prezenţi acolo. Conducea Ţugui – nu ştiu dacă ai auzit… Era adjunctul lui Răutu la secţia de propagandă. Acest Ioanide ia cuvântul în şedinţă, şi începe să spună: „Cercetarea monografică, aşa cum este condusă de Reteganu de la Institutul de Cercetări Economice… Zice: „Ia stai, domnule… Lasă-l pe Reteganu! Ăla o să răspundă…”

– Cine, Ţugui a intervenit?

– Da. „Ăla o să răspundă singur. Nu trebuie să vorbeşti dumneata în numele lui! Spune despre dumneata!” Nu ştiu peste cât timp toţi ăştia s-au curăţat din… nu? Înainte de a mă scoate pe mine, s-au curăţat ăştia. Aşa că dacă aveam, numai pe ăştia-i aveam, din Institut şi de alături. Institutul v-am spus unde era şi imediat pe şoseaua Pintilie… Cred că şi azi e acolo. E casa lui Iorga.

– Da?

– Da, sigur.

– Nu, nu… Vă referiţi la Institutul Iorga?

– Nu la Institutul Iorga, domnule. Este clădirea lui Iorga, unde şi-a trăit ultimii ani de viaţă. Proprietatea lui era. Acolo a rămas biblioteca lui, îmi spunea Culea. Vorbea de Iorga, de biblioteca lui din subsol. Îmi pare rău că nu m-am dus acolo cu sacul să iau. Deci ea putea fi salvată, şi ar şi fost salvată, dar în primul rând… iar ăsta, Părăluţă nu mă urmărea pe mine, domnule. El era secretarul ştiinţific al Institutului, nu? Nu mă urmărea pe mine. El urmărea postul de adjunct la Murgescu. Ştia că este vulnerabil politic, nu? Şi-i mai trebuiau şi nişte greşeli ideologice. El avea ceva subliniat din „Contemporanul”. Şi m-a chemat, şi mi-a spus, „Domnule, uite, spune că Murgescu ţi-a dat îndrumări greşite, că dumneata ca subaltern…” Întâi că nu mi-a dat nici un fel de îndrumare, cum să-l acuz pe om? Dacă mi-ar fi spus, fă aşa, nu cum zic eu… „A, dumneata eşti prea mândru, nu se poate discuta…” nu ştiu ce. Deci era conflictul ăsta intern, erau şi ăia, vecinii de la Filosofie care râvneau… În a doua cercetare a venit un italian, profesor de  sociologie la Genoa, cred. Numele îl am eu pe undeva, cu soţia, şi fusese profesor la o universitate din Brazilia, câţiva ani de zile. El ştia ceva, citise probabil undeva despre cercetarea lui Gusti. Şi auzise – cum auzise, nu ştiu – e adevărat că scriau ziarele, şi eu am scris câteva articole în ziare despre cercetările astea monografice…

– Ale lui Gusti?

– Nu, nu. Ale noastre. Şi m-am trezit cu el la Institut, cu nevastă-sa, membru al Partidului Comunist Italian. Şi mă cheamă Murgescu, şi-mi spune, uite, a venit… nu Spinelli, altfel îl chema, dar tot cu „S”, să se documenteze în problema asta, şi să vadă la faţa locului cum se procedează, şi aşa mai departe. Dar, zice, stai că o să vină şi Breazu… Breazu era la Filosofie.

– Da. Era director? Nu era director…

– Nu era director, era subdirector sau director adjunct sau cum dracu’ se chema. Şi acum de când căzuse Miron, îi mai scăzuse şi lui scaunul mai jos. Arcurile s-au lăsat. Domnule, ce am eu cu Breazu, domnule. Ştiam cine este, cumnat cu Miron, stomatolog, dar nu… Însă nici nepoliticos n-am fost. Şi, zic, când are loc discuţia asta? Eu nu stau la discuţie cu nici un fel de străin, dacă nu este protocolul Academiei aici. Protocol de Securitate. E Breazu, nu e, eşti dumneata, nu eşti dumneata, nu mă interesează, să fie protocolul aici, să asculte cu urechile lui. Şi am făcut totdeauna treaba asta. Cât m-am convins că nu e nevoie. Când mi-a recomandat Mihai Pop pe cineva, zic, „Nene Mihai, mai mergi la Institut?” „Da.” „Acolo ne întâlnim, şi să fie protocolul de faţă.” Pe cuvântul meu! Nu vreau să stau. Şi acum, dacă mă întreabă, vine în vizită cineva, vino să stai de vorbă cu cutare: „Da, dar acolo, unde trebuie, şi cu… Nu mi-e de mine, că ce-o să-mi facă mie, dar am copii…

– Şi a venit italianul.

– Da, am discutat, i-am dat materialul – apăruse materialul ăla al meu în „Probleme economice”, un studiu, pretind că e un studiu -, l-am dat şi pe acela, şi l-am dus la Dioşti. Cred că ţi-e cunoscut numele ăsta? Ţi-a vorbit Stahl despre el. E un sat peste Olt. Ăsta a ars, domnule, într-un incendiu, cea mai mare parte a satului a ars. Gusti l-a reconstruit, dar pe baze moderne. Cu lumină electrică, mă rog, anumite tipuri de case, însă nu tot, fiindcă o parte a scăpat. Şi el fusese cercetat… şi cred că şi nenorocitul ăla de Focşa a fost pe-acolo. Nu acum, atuncea. Şi am zis, ia să vedem, domnule, ce sa întâmplat în satul ăsta după aia. Şi acolo l-am dus să vadă cum se lucrează, cum… nu ştiu ce. Dar dacă n-ar fi fost această competiţie internă şi cu ăsta…

– Cu Breazu?

– Cu Breazu, nu? Puteam merge mai departe cu cercetarea. Adică nu erau… De aceea a fost posibil ca mai târziu să ia, fiindcă nu existau forţe împotrivă. Uite, ţi-am vorbit de Perieţi. Dar nu ţi-am spus anumite lucruri cu Perieţii. A fost citat Perieţiul şi în documente de partid. Sigur, niciodată nu s-a spus numele meu. Când s-a făcut Congresul mi se pare, cu ocazia terminării cooperativizării, Răutu a citat un paragraf mare despre felul cum se prezentau Perieţii în epoca…

– Burghezo-moşierească…

– Aşa. Dar n-a spus…

– De unde a luat…

– Da… N-a spus, uite cum scrie un cercetător sau mă rog… Nu mi-a părut rău. Lumea ştia cine a scris. Mai e unul. Băran, îl ştii?… Vasile Băran.

– Adică reporterul acesta, scriitorul.

– Da. Era la „Scânteia” atunci… Sau la „Lupta de Clasă”.

– La „Scânteia” a fost, mi se pare, şi acum e la „România Literară”.

– Nu, dar cred că era şi la „Lupta de Clasă”. Atunci era la „Lupta de Clasă”. S-a dus la Perieţi, ca să publice în „Lupta de Clasă” un studiu – dar era deja lichidată cercetarea monografică. Uite, a spus Retegan aşa… Am şi vorbit la telefon cu el. Gata-gata era să-i spun: bă, nu te duce tu, lasă-mă pe mine să mă duc, că eu ştiu ce a fost în ’39… Să facă altfel materialul. Pentru el a fost un fel de reportaj.

– Da, da, sigur. Bine, se poate face pe lângă presă orice în materie de ştiinţă, fiindcă presa nu suplineşte nici pe departe…

– Nu, evident nu. Dar despre asta s-a vorbit, nu existau forţe anti, ştii? S-au pierdut oamenii, dragă! Ăştia şase, zece pe care i-am avut pe lângă mine, s-a dus fiecare în treaba lui. Unul s-a dus la statistică, altul s-a dus în provincie, alţii pe la Ministerul Sănătăţii, unul nu ştiu unde.

– Practic după desfiinţarea secţiei monografice de la Institutul de Cercetări Economice, până când a fost lipsa asta totală de cercetare?

– Domnule, cred că până în… Nu ştiu, dar bănuiesc, că până prin ’65. Atunci Miron îşi refăcuse situaţia, fusese numit profesor, pe urmă parcă şi director general în Ministerul Învăţământului[3], cam aşa ceva, şi a început, cu Slatina, cu Braşov, cu Bacău.

– De ce nu aţi intrat în această… hai să zic aşa, horă nouă cu sociologia?

– Am să-ţi explic. Dar vreau să-ţi relatez altceva, că pe urmă ai să înţelegi. În 1965 primesc o hârtie scrisă de la Bugnariu. Decanatul… Universitatea, nu ştiu ce, vă invită la o şedinţă, în ziua de cutare, în vederea înfiinţării unui centru de cercetări sociologice. Anexăm proiectul. Domnule, mă uit la proiect. Era exact schema Institutului de Ştiinţe Sociale al României, aia din anii ’38-’39. Viziunea aia a sociologiei, se potrivea cu momentele respective, se încadra într-o organizaţie de stat, într-o structură de stat într-un anumit fel. Păi, ce au făcut ăştia aici e ceva îngrozitor, domnule! Erau vreo sută şi ceva de cercetători, domnule, douăsprezece secţii… paisprezece secţii… Dai la un institut, la un centru de ăsta paisprezece şefi de secţie, nu ştiu câţi de sectoare şi aşa mai departe. M-am îngrozit, pe cuvântul meu! Concepţie complet greşită! Acum, eu ştiam. Nu era a lui Bugnariu, că el habar n-avea de sociologie. El ştia ceva marxism-leninism, altceva nu… Mă rog, i-am lăsat. În dreapta lui Bugnariu era Herseni. Eu ştiam bine că planul era al lui Herseni şi nu al lui Bugnariu. Câteva cuvinte a spus Bugnariu, şi-n rest a luat cuvântul Herseni,  şi a zis şi el… Nu erau mulţi, vreo zece cincisprezece…

– Cine? Vă mai aduceţi aminte?

– Nu-mi aduc aminte, dar probabil că era Caramelea… Aţi auzit numele?  Vasile Caramelea îl cheamă. Un om foarte blând, dar el atâta ştie câtă ştie, şi mai multă nici nu vrea să ştie, nici nu pretinde că ştie. Zice, măi Gheorghiţă, cum zici, tu aşa facem noi, că tu ai experienţa lumii ăsteia, noi nu ştiu ce socoteală… Bun, bine, Vasilică… Ştii ce, Vasile, lucrarea asta pe care o cere Mâciu, spune-i că nu se poate face cu noi. Cel puţin trebuie să fie cinci-şase inşi care să-şi dea seama cum se face o  sociologie a lui Gusti, o lucrare despre sociologia lui Gusti, văzută de generaţia treia, nu? Ori, nu suntem atâţia. Cu Marin-Dunăre, cu unul care n-a văzut sociologie, domnule, curs de sociologie în viaţa lui, pe cuvântul meu…

– Cine, Dunăre?

– Nu… Raţiu! Ăsta a fost învăţător, la Beclean, pe Someş, acolo de lângă mine. A fugit încoace, a devenit legionar, directorul căminului de la Institutul de Agronomie, ca învăţător, dar legionar. Pe urmă a venit la Statistică. Şi i-am zis, măi Raţiu, tu ce vrei să scrii în povestea asta? Zice, despre Serviciul Social. Ăla n-are nimic cu sociologia, Serviciul Social, dă-l dracului… Murise Neamţu, prin optzeci şi doi, cred. Dar asta era prin optzeci şi doi, optzeci şi trei cu Mâciu. Şi ăsta, nu, nu poate să facă aşa ceva, şi aşa mai departe. Dar din păcate…

– Dar Neamţu în 1978 a murit.

– Mă rog, murise în orice caz. Zic, dacă ar trăi Neamţu, să scrie el, are cum să privească înapoi la cum trebuia să fie organizat Serviciul Social, atunci înţeleg, dar de ce ăsta? În plus el nu ştia să scrie, n-a scris nimic în viaţa lui… Cum l-a chemat Gheţie să participe la discuţii – nu ştiu. În sfârşit…

– Am ajuns la Decanat…

– Da. După ce am predat hârtia acolo, zic: „Domnule decan, ideea înfiinţării unui centru de cercetări sociologice este foarte bine venită. I se simte lipsa, şi e un curent acuma pentru… E în regulă…”

– În vara anului ’65 a fost “reabilitată” sociologia, iar asta probabil s-a petrecut  toamna.

– În toamnă era, da, că începuseră cursurile, era spre sfârşit, eu peste câteva luni am plecat la CNCS. S-a înfiinţat CNCS pe 1 ianuarie, ’66 şi asta era în toamna lui ’65. Zic, uitaţi-vă, planul ăsta este… Nu-l acceptă nimeni, absolut nimeni. Nici măcar rectorul dumneavoastră n-o să-şi pună semnătura pe el. Sau cel de la Academie, este membru corespondent al Academiei. Nici acela de la Academie – Murgulescu era preşedinte – ăsta cântăreşte banul aşa cu… n-o să accepte. În plus, este – dacă nu se supără nimeni – este retrograd. De ce mai umblaţi cu secţii în cercetarea modernă, chiar contemporană, asta e o treabă absolut retrogradă. Atunci Herseni ia cuvântul şi spune, da, zice, Reteganu vorbeşte despre o concepţie foarte modernă astăzi, în care nu există secţii, ci există colective mobile, care fac o cercetare, se desfac, se constituie cu altele, şi fac altă cercetare, şi aşa economisesc şi oameni şi bani. Nu poţi să faci un grup de 120 de inşi, este imposibil! În sfârşit… Am mai discutat, am mai zis, am mai adus argumente, cutare, dar ei au rămas amândoi pe… Dovadă că nu s-a înfiinţat nici un centru de sociologie, decât mai târziu când a venit Miron cu el. Dar fără Herseni, fără Bugnariu, fără tot ce era acolo. Se pare că de acolo a rămas totuşi ceva: Matei. Nu ştiu, dacă-l ştii pe Matei? Alt cirac al lui Stahl. Alt cirac, alt elev de al lui Stahl.

– Cirac?

– Cirac însemnează cel care duce servieta… /râde/ Da. Fost comisar de poliţie. Fost comisar de poliţie.

– Înainte sau după?

– În ’45-’46-’47, nu? Dar ăla a ştiut cum să rezolve.

– Dar studii de sociologie a avut?

– Are, are. Şi încă e arţăgos şi ăsta! Deci s-a înfiinţat pe urmă centrul ăsta, cu alţi oameni, cu Drăgan în frunte. Acuma cine e?

– Drăgan. Dealtfel e foarte uşor să conduci sociologia acuma.

–  Când am  plecat de la ASE le-am dat două fete, sau aşa ceva. Una a plecat în Grecia, acum am auzit că e în Canada, şi cealaltă cred că s-a dus în Israel. /râde/ Acum e o întrebare. Zice, „era mult mai bine ce făceam noi acolo decât ce facem aici.” Ei, şi pe urmă ce a făcut Miron, nu ştiu…

– Dar Miron nu v-a chemat?

– Nu. Şi nici nu m-aş fi dus.

– Nu?

– Nu. Am rupt-o cu sociologia. O fac pentru mine, acasă. Mă gândesc la ea şi… Dacă astăzi cineva m-ar chema, şi ar spune, domnule, ia centrul ăsta, şi să-l activizăm, să-l punem să lucreze, nu? – aş zice, aduceţi-mi un băiat bun încoace, lăsaţi-mi-l două luni de zile să-l învăţ şi, dacă vreţi, eu îi rămân antrenor, pe margine, pe tuşă. Dar să mă apuc să… Poate că ştii, dar eu tot o să ţi-l spun, că dacă nu ştii, să ştii. Miron ăsta, că este încăpăţânat… corect. Că unii îl considerau sau îl consideră prost, asta nu este aşa. Cred că ei confundă prostia cu îndoctrinarea. Adică omul este aşa, nu vrea să depăşească marginea. El putea să facă sociologia mult mai puternică, dacă nu se ţinea de litera… De ce literă mă ţin, domnul Zoltán? De litera unui om care a scris acum 160 de ani, sau 100 de ani? Care a judecat capitalismul acela, pe care l-a cunoscut el, şi care nu se mai potriveşte deloc, dar deloc! Păi ce a păţit Pista Varga, Varga Pista…

– Nu Pista a fost, ci Eugen, Jenő.

– Jenő.

– Evghenii, cum ziceau ruşii.

– El când a auzit… Ce, ăsta-i capitalism ce judecăm noi aici? Asta însemnă altceva. Şi l-a dat Stalin jos. L-a dat cu fundul de pământ. Dar cartea e tradusă în româneşte. Dacă vreţi s-o citiţi…

– Ştiu, ştiu, am văzut-o. El a prevestit prăbuşirea totală a capitalismului când a izbucnit criza din ’29-’33… Ei, uite cum s-a prăbuşit!

– Era însă Miron şi foarte mândru. Extraordinar de mândru.

– Şi am impresia că nu prea ştia să-şi aleagă oamenii.

– Mă gândeam ieri la doi oameni. La el şi la altcineva. Acela trăieşte. Prin urmare mă scuzi că nu… Pe cuvântul meu de onoare, dacă aceşti doi ştiau să-şi aleagă colaboratorii. Sau intenţionat îi alegeau aşa. Cei mai răi! Cel care trăieşte, are posibilităţi să numească şefi de instituţie. Pe cuvântul meu, din rău în mai rău. La Institut, Miron cât a fost acolo s-a înconjurat numai de ăştia… Ştii vorba veche, omul sfinţeşte locul. Dacă pun un dobitoc acolo, apoi dobitocie iese, dă-o dracului, nu? Singura activitate la care m-a invitat Miron, probabil cu un anumit scop, nu ştiu care… Era la Facultatea de Filosofie, acolo, la Drept, un seminar de sociologie săptămânal sau la două săptămâni odată, nu-mi aduc aminte… Nu ştii? Ţinea şi invita… Trebuia să facă el odată o expunere, faimoasa lui concepţie sau teorie a societăţii tributale. Asta trebuie să fi auzit…

– Da, cum să nu.

– N-am înţeles absolut nimic din expunerea care a făcut-o, că ne-a purtat din Asia Centrală până în Peru. Fusese recent în Peru şi constatase el acolo. Ei, dă-o naibii de treabă… Teorie pe care nu i-a primit-o nimeni.

– Adică de ce teorie a lui? Treaba asta s-a dezvoltat foarte mult şi în Apus, dar mai ales în URSS, dar Stalin i-a măcelărit pe toţi, dar efectiv. Cei care au pronunţat termenul de mod de producţie asiatic şi au deviat de la linia sclavagism – feudalism – capitalism: la perete! A scris Stahl despre treaba asta. Infinit mai documentat.

– În 1971 sau 1972 ajunge vicepreşedinte al Consiliului de Stat, Miron. Şi ne ducem la porumb. De la Consiliul de Stat, de la CC, care era vizavi de unde era Consiliul de Stat şi el în calitate de secretar al CC era…

– Unde? La porumb?

– La porumb… La cules de porumb…

– Adică să rupeţi…

– Da, păi sigur, ştiuleţii.

– Da?

– Chiar ne duceam din partea biroului organizaţiei de… Consiliul de Stat şi CC-ul de vizavi, erau patru-cinci autocare, şi le încărca cu schimbul, o zi unul, o zi altul şi aşa mai departe. Şi de la Secretariatul CC venea un secretar să supravegheze, mă rog. Şi într-o zi i-a venit lui rândul. Am mers, nu ştiu, vreo douăzeci de kilometri până la un IAS, spre Mărcuţa încolo, nu ştiu pe unde, şi când am ajuns la capătul parcelei – era el. Mă vede, şi-mi spune, vino puţin. Fusese numit recent şi vicepreşedinte al Consiliului de Stat. Eu m-am bucurat. I-am zis că, domnule,  demografia n-are ce să caute la Bodnăraş. Bodnăraş, de câte ori a strâns Comisia Naţională de Demografie, de câte ori discutam eu cu el, totdeauna, domnule… românul mănâncă prea multă carne, românul nu ştiu ce dracu’, românul se… şi aşa mai departe. Domnule, ce are asta cu demografia? Asta o ştia, asta o spunea. Să vină Miron, cu el cel puţin m-aş putea înţelege. Şi întreb eu, ce mai este, cum mai e, şi zic, îmi pare bine că aţi fost numit aici la noi, fiindcă e cazul ca să ia demografia, s-o conducă, s-o coordoneze cineva care ştie despre ce e vorba. Zice, acuma cine e? Zic, Bodnăraş. Nu, zice, am atâta respect şi nu ştiu ce faţă de ce a făcut el pentru partid, pentru ţară, pentru nu ştiu ce, încât eu nu pot să fac aşa ceva. Dacă însă tovarăşul secretar general, preşedinte al Consiliului de Stat va face o nouă repartizare a unităţilor din subordinea Consiliului de Stat, ministere şi nu ştiu ce, şi îmi va da demografia – da. Dar eu să cer… S-a apucat şi a lucrat şi el cât a lucrat cu noi, rupea şi el, de la 8 până la 12, 4 ore, pe urmă s-a lăsat. Era rău bolnav de inimă. Eu n-am ştiut niciodată, aşa a şi murit dealtfel. El avea de ce să fie mândru. Ca fiu natural al lui Murgoci, avea de ce să fie mândru. Ştiai? Bastard. Voiam să-ţi vorbesc de Murgoci, şi aşa mi-am adus aminte de chestia asta cu Miron, că la un moment dat a început să scrie Miron Constantinescu-Murgoci. Probabil i-a spus cineva, lasă dracului chestia asta, că a doua oară n-a mai apărut Murgoci. Dar a ţinut să se ştie că… Şi când i-a făcut prima prezentare în „România liberă”, la prima candidatură a lui de deputat, i-a apărut în „România liberă” o prezentare a lui, ce a făcut, ce a dres, fiu natural al lui Murgoci… E adevărat, s-a născut în gară la Chişinău, în tren sau aşa ceva…

– Dar la Arad a crescut ca copil, nu?

– Da. El ştie… ştia foarte bine ungureşte. Mama lui era secretara lui Murgoci, şi Murgoci fiind ori deputat – deputat cred că era, nu era aşa în vârstă să fie senator -, Parlamentul nostru s-a evacuat, şi de la Moldova spre Odessa. În trenul în care mergea Murgoci cu ea – ea l-a născut pe domn’ Miron. Şi voiam să-ţi vorbesc despre Murgoci în legătură cu instituţionalizarea asta a sociologiei. Ieri n-am dezbătut-o, n-am prezentat-o ca o problemă în sine, dar sunt multe de spus aici, şi plan, şi direcţii de orientare, şi personal stabil, şi aşa mai departe, dar putem trece peste ele. Dacă vreţi odată, să le ştiţi pentru dumneavoastră, puteţi să veniţi… Ei, el a reuşit în România, şi mi se pare că pe plan european, să instituţionalizeze pentru prima dată un domeniu de cercetare ştiinţifică.

– Cine?

– Murgoci – Institutul de Geologie al României, şi l-a instituţionalizat pe lângă Ministerul Lucrărilor Publice şi Transporturilor. Nu exista alt minister la care să-l ataşeze. Nu ştiu dacă se chema chiar aşa, dar în orice caz, n-avea unde. Şi acest Institut, nu ştiu dacă… nu se poate să nu fie, cercetare geologică există, dar a fost prima unitate de cercetare instituită, cu cadre, cu fonduri, cu echipe de cercetări şi aşa mai departe. Fiindcă tot ce exista atunci şi ce a existat până la ’40, a existat pe lângă universităţi sau în cadrul universităţilor. Fie seminarul pe care-l făcea, fie un laborator pe care-l făcea – cum era seminarul lui Gusti, seminarul organiza cercetarea, şi el totdeauna vorbea de seminarul lui. Dar Gusti a năzuit să facă din sociologie o instituţie stabilă. Experienţa pe care el a câştigat-o cu procesul ăsta de a instituţionaliza sociologia, a început-o atunci, cu asociaţia şi cu asta, şi s-a concretizat mai mult după Goicea, după primele cercetări efectuate. I-a folosit foarte mult. Când în ’46 a înfiinţat acel Consiliu Naţional de Cercetare Ştiinţifică pe lângă Academie – n-avea unde să-l aşeze. Dacă luaţi schema de organizare a acestui centru – este la mine pe undeva, o carte publicată de Academie, în care se arată ce s-a făcut în primul an de funcţionare a acestui Consiliu Naţional de Cercetare Ştiinţifică -, dacă luaţi această carte cu schema… Că unii oameni care au fost acolo ca secretari de comisii, au ajuns preşedinţi la Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice înfiinţate în ’66. Veţi vedea că este aproape o identitate de unităţi.

-Da, dar oficial nu s-a  recunoscut originea.

– Niciodată nu s-a spus! În ’66, când am fost numit acolo la Consiliul ăsta, mi s-a dat sarcina să fac şi o istorie a cercetării ştiinţifice în România. De aici ştiu de Murgoci, altfel n-aş fi ştiut cu geologia şi cu toate chestiile astea, că doar n-o să ştiu şi ştiinţe de felul ăsta… Sigur că era un ogor nedesţelenit, n-aveam nici un studiu, singurul care-l aveam era raportul ăsta al Consiliului de la Academie, din ’47 sau poate ’48… În ’48 cred că a fost tipărit, dar care nu făcea istoria cercetării ştiinţifice în România. Că nu începe cu Murgoci, să spunem, a existat şi înainte de Murgoci. Am dus la capăt partea de istorie. Ea trebuia să aibă – lucrarea – două părţi. Prima era această istorie, şi a doua expunerea primului program unic de cercetare ştiinţifică în România. Adică cele douăsprezece – unsprezece, că a douăsprezecea era comisie de coordonare – trebuiau să-şi prezinte planul pe cinci ani, ştiţi? Când am primit asta… prima parte de istorie îmi aparţine cuvânt cu cuvânt. Partea a doua, când am primit de la comisii rapoartele lor, nu era decât o înşirare de teme şi probleme incluse în plan. Deci nici un fel de sinteză. Deşi în nota pe care am dat-o fiecărei comisii am spus, prezentaţi direcţiile, şi nu prezentaţi teme şi probleme. Poate că nici n-au înţeles, cred că mai bine procedam dacă făceam un instructaj verbal decât să le dăm… Fiindcă le dădeam posibilitatea să vorbească. Ei bine, prima parte am dat-o. Şi o mare personalitate din ziua de astăzi a venit la Consiliu, şi eram într-o şedinţă. Roman, preşedintele[4], şi ceilalţi vicepreşedinţi – eu participam întotdeauna la şedinţele acestea – şi intră ăla în birou, acolo unde se ţinea şedinţa, şi zice, tovarăşe preşedinte – atunci nu era aşa de mare, era numai secretar -, am dat sus prima parte din cercetarea ştiinţifică. Să vă spun cuvintele lui. Zice: „Nici Parisul n-a văzut o asemenea lucrare! Şi se cere şi partea a doua.” Şi el pleacă. „Văd că ţineţi şedinţă” şi pleacă. Mă întreabă Roman, cum stai cu partea a doua? Zic: Domnule, eu nu o pot face, atât timp cât n-am decât astea, o înşirare de teme şi de probleme. Erau şi preşedinţii de comisii, şi vreo 4 sau 5 vicepreşedinţi, şi secretarul general, Dudaş, care a plecat ambasador…

– Traian Dudaş?

– Traian Dudaş, da, ăsta de la Oradea. Zic, n-aveam cum să fac, trebuie să mă apuc şi eu, să iau tot planul fiecărei comisii şi să-l citesc eu pe direcţiile principale… Este posibil aşa ceva? Să fac treaba asta pentru unsprezece comisii îmi trebuie unsprezece luni. Bun. Şi s-au răzgândit, domnule. Dacă au văzut ăia despre ce e vorba, au zis ia să lăsăm în pace cercetarea asta ştiinţifică! Istoria ei. S-o lăsăm noi până… Eu am sărit în sus când la aniversarea a 120 de ani de la înfiinţarea Instituţiei Centrale de Statistică am fost chemat, zice, fă o comunicare, se citeşte în şedinţa plenară, în faţa participanţilor, şi arată cum a evoluat. Domnule, asta are o sută douăzeci de ani de existenţă, nu? În afară de ministerele de interne, finanţe, a bisericii şi nu ştiu mai ce, nici una nu are atâţia ani de existenţă. Dar ăia au putut trăi aşa cum erau, pe când asta a fost supusă schimbărilor guvernului. Când veneau liberalii priveau Institutul de Statistică într-un fel, o împingeau spre agricultură şi nu spre industrie, să nu-şi bage nasul acolo, să vadă ce e cu capitalul şi astea, veneau conservatorii, dincolo,  şi directorii generali se schimbau tot aşa. Până când, în sfârşit, în 1891-1892 s-a ajuns la fixarea unei osaturi bune, trainice, care a funcţionat exact până în 1919. În 1919 ce a zis ăla care era director general, şi fusese director general înainte de război? Ia să facem noi acum pentru toată România! Şi face Direcţia Generală a Statisticii României, lege – Lege! -, face la Cluj o Direcţie Regională, la Cernăuţi alta, la Chişinău… Să aibă ăia statistica lor, şi s-o facă prin ei… Peste un an sau un an şi jumătate îl dă afară pe ăsta, şi numeşte ca director general pe fostul lui director adjunct, subdirector, cum se numea atunci. Domnule, patru ani i-a trebuit ăstuia ca să facă harcea-parcea toată Direcţia Centrală de Statistică! Pe cuvântul meu! Harcea-parcea, domnule! Nu mai rămăsese absolut nimic!

– Cine a fost primul, cine a fost subdirectorul?

– Domnule, /râde/ dar de ce te interesează? Păi era Colescu primul director… Leonida Colescu. El a fost şi înainte de război. De la 1895 a fost tot director până în 1919 sau 1920. Şi atunci, dacă a văzut ce face, guvernul liberal a văzut că ăsta vâră statistica industrială în primul rând, financiar… Mă rog, toate, comerţ, aşa cum se cerea. E adevărat că înainte de război erau foarte puţine date de statistică industrială, şi multe diagrame, tot pe agricultură. Şi pe ăsta l-a dat jos şi l-a pus în locul lui pe unul I. Teodorescu, Ion Teodorescu, doctor în economie politică. Şi ălalalt era doctor în economie politică, din Germania, ăsta de aici, de la… poate de la noi – nu ştiu dacă aveam doctorate atunci -, dacă nu, probabil din Franţa. Patru ani s-a căznit ăsta până a făcut harcea-parcea. Şi i-a mai trebuit doctorului Manuilă încă vreo cinci sau şase ani… nu, zece, ca să centralizeze! Adică s-o repună în structura aia care dăduse…

                                                *

– Şi eu am venit cu câteva întrebări pregătite, dar…

– Sper să aveţi Dumneavoastră, că eu nu mai am prea multe să vă spun. Dar, asta ţin neapărat să lămuresc, fiindcă Gusti a fost acuzat, şi nu vreau să pomenesc alte nume, decât numele lui Petre Andrei.  Care a fost primul lui elev, şi primul pe care el l-a promovat, şi i-a cedat catedra de la Iaşi. Acuzat că ar fi fost influenţat, şi ar fi luat metoda monografică de le Frédéric Le Play. Dacă vă uitaţi în cursul de sociologie al lui Andrei, veţi vedea acolo scris că a împrumutat de la Le Play metoda asta monografică. Eu am citit lucrarea lui Le Play, Muncitorii europeni, Les Ouvriers européens, şase volume, în care prezintă situaţia unor familii de muncitori, începând cu Urali şi terminând cu Vestul Europei, ţările principale. Aşa, pe baza bugetelor de familie…

– Mi-aduc aminte din cursul de sociologie, perfect.

– Da?

– Cu Ion Aluaş am făcut istoria sociologiei.

– N-am putut să găsesc nici atunci, la epoca aceea, când l-am citit, şi nici acum, de când îmi răscoliţi dumneavoastră amintirile astea, nici un fel de împrumut de la unul la celălalt. Adică, e adevărat, în special la început, Gusti făcea bugete de familie, dar acesta era un instrument alături de celelalte instrumente, pe când la Le Play a fost singurul instrument pe care el l-a putut face foarte repede. Aşa că, după părerea mea, acuzaţia asta de care cred că nu se mai face astăzi caz, nimeni nu mai stă să zică că Gusti a preluat metoda monografică de la Le Play. Nu. Le Play a văzut într-adevăr ca unică metodă de a studia viaţa de familie, bugetul de familie. Acolo se reflectă, nu? Dar numele de monografie nu i-a venit de la Le Play, i-a venit de la monos, „unu” în greacă, adică el studia un sat, şi faza următoare, cum v-am spus, am trecut la zonă. Dar de aici a venit denumirea de monografie. Sigur că aşa, împrumuturi şi astea…

– În istoria ştiinţelor sociale nu se poate spune că eu am descoperit ceva anume care nu are antecedente sau similitudini.

– Da. Acuma vedeţi că rămâi totuşi surprins de unele afirmaţii care se fac uneori. Un american, un sociolog din America, care a detectat în cartea lui Gurvitch – eu îi spun aşa, nu pronunţ franţuzeşte, fiindcă era rus, nu… Afirmă în cartea aceea, când prezintă sociologia americană, că sociologia americană este în impas. Asta le nivelul anului ’45. Cartea a apărut în 1946, şi el trebuie să fi scris totul în ’45, spun eu. Că se găseşte în impas, şi nu are altă soluţie decât cercetarea directă. Adică, exact ce spunea Gusti. Dar asta fără să-l menţioneze pe Gusti, fără nu ştiu ce. Szabó în materialul de care v-am vorbit îl acuză pe american, numai că eu n-am citit la Szabó asta, adică am citit, dar o ştiam, fiindcă primisem cartea din Franţa, cele două volume ale lui Gurvitch, de fapt sub redacţia lui Gurvitch. Şi citisem acolo, şi m-am crucit, cum este posibil, când în America se publicaseră… Philip Mosely publicase despre metoda lui Gusti[5], ajunseseră şi cărţile lui, avea două cărţi în franceză tipărite Gusti[6], nu se poate să nu fi ajuns. Şi să faci o astfel de afirmaţie, fără să menţionezi e cam… Dar nu pot, pot să-l acuz de ignoranţă, dar nu de furt. Dacă stai bine şi te gândeşti, dom’le, cum poate trăi o sociologie, cum poate? Ce trebuie să vadă? Grupuri umane, nu? Societatea. Păi, trebuia să mergi, nu mai faci ca Tönnies sau Leopold von Wiese sau chiar Durkheim, care se baza mai mult pe sociologia primitivă, decât pe… Chiar şi în Diviziunea muncii sociale unde face el faimoasa separaţie între societatea, cum îi zicem astăzi arhaică sau agrară, sau tradiţională şi societatea… el de fapt face împărţirea după solidaritatea dintre indivizi, dacă este mecanică  sau…

– Organică.

– În monografie facem această separaţie, distingem între tipul de societate tradiţională sau agrară, şi cea modernă. Caracteristicile demografice sunt complet deosebite la cele două societăţi. Şi mai distingem faza de tranziţie demografică, cum o numim noi, trecerea de la o natalitate foarte ridicată şi o mortalitate tot atât de ridicată, la inversul lor, la scăzute amândouă. Dar, între ele există stadiul ăsta premodern, în care una, natalitatea, rămâne ridicată, dar mortalitatea, datorită evoluţiei medicale, medicamentelor diferite care s-au inventat în ultimii 50 de ani, mortalitatea scade foarte mult. Şi atunci ai acea explozie demografică, pe care amicul meu, domnul Stahl, o vedea şi prin secolele XVII-XVIII, şi prin Ţările Române. /râde/

– Aş vrea, să revenim: anul universitar ’39-’40 nu v-a ţinut tot timpul în  armată, nu?

– Nu, în octombrie am fost desconcentrat, şi m-am dus acasă, am stat două săptămâni sau aşa ceva, şi pe urmă am venit şi am continuat în ’39-’40, am continuat regulat, am frecventat, am dat examenele. Sigur, fără Vianu. Tot anul doi nu m-a primit la examen.

– În acest an, anul doi, care a fost atmosfera în jurul sociologiei după desfiinţarea Serviciului Social? Practic nu era nimic instituţionalizat, era doar catedra.

– Seminarul şi catedra. Trebuie să vă spun că existenţa Serviciului Social şi a Institutului Social Român printre colegii mei n-a avut o răspândire. A fost efemeră. A fost înfiinţat în 1939, prin primăvară, şi a fost desfiinţat în octombrie sau noiembrie. În noiembrie, cred. A fost o durată foarte scurtă, efemeră. Opinia creată în facultate în jurul lui Gusti şi a sociologiei lui, a seminarului, deci în jurul lui ca persoană şi a seminarului ca acolo unde se lucra, şi unde scria: „Aici gândul se gândeşte, şi fapta se trăieşte”.

– Cine a zis asta?

– Karl Marx. Da, da! Întrebaţi-l pe Stahl, pentru că el este autorul acestei… o hârtie scrisă acolo, pe perete, la seminar. O să-şi aducă aminte Stahl de asta! /râde/ Deci, nu a influenţat cu nimic. Adică, nu s-a văzut un recul, o retragere din jurul lui Gusti. Cei care au considerat că vor face sociologie, au continuat să facă.

– Perspectivele sociologiei ca atare…

– N-au scăzut absolut cu nimica. Dimpotrivă. Aş putea să vă spun… N-am vorbit nimic despre asta, fiindcă n-am ajuns cronologic unde spuneţi dumneavoastră. Dar fiindcă mi-a venit în minte, vă spun. M-am întors la începutul lui ’42, în ianuarie, de la Valea Hoţului, să-mi dea – că era sesiune atunci şi în ianuarie. Din cauza războiului era sesiune toamna, în ianuarie şi iunie. Şi până la urmă se dădea oricând veneai de pe front, puteai să te prezinţi la examene, şi chiar la licenţă. Nu-mi aduc aminte de ce Marin-Dunăre a venit la Bucureşti înainte de a veni eu, nu-mi aduc aminte. Fiindcă noi atunci eram numai doi, a venit unul care făcea istorie, Stoianovici, şi eu. Şi l-am găsit pe Marin-Dunăre la Bucureşti. Când a venit, şi de ce a venit, nu ştiu.

– Aţi fost împreună la Valea Hoţului?

– Da. Ştiu că îi spuneau moldovenii de acolo Marin-Dunăre Măşcatul…

– De ce?

– Fiindcă era gras şi cu fălci mari. Acuma nu mai e aşa! /râde/ „Măşcat”, după moldoveni era „mare”, „voinic”. Spunea un moldovean care gătea pentru noi: „da’ mult mai mănâncă măşcatul ăla!” /râde/ Când m-a văzut Gusti, a spus, bine că ai venit să ne ţii o conferinţă, o prelegere la seminar, cu ce te-ai ocupat acolo? Şi i-am spus, „dom’le, m-am ocupat cu familia sovietică şi cu problema demografică”. Atunci dădusem eu pentru prima dată cu ochii prin demografie. Aceea practică, fiindcă cea teoretică mai văzusem cărţi tipărite de Institutul Central de Statistică… „Dom’ profesor, da’ e cam greu, e război…” „Nu, nu, tu spune ce-ai văzut.” Şi Marin-Dunăre cu „ştiinţă de carte” sau aşa ceva, că el se ocupase de problema aceasta spirituală, ăştia toţi de dreapta vedeau numai spiritualitatea românească. Şi Focşa şi-a făcut teza de doctorat, dacă şi-a făcut-o, cu spiritualitatea românească. Ce-o fi scris el acolo? Şi a anunţat atunci, că lecţia viitoare, sau ora viitoare Marin-Dunăre şi Reteganu o să vorbească despre problemele acestea. A fost foarte multă lume, nici nu m-am aşteptat să fie atâta lume. Era această necesitate de a cunoaşte ce e acolo. A fost o perdea, o cortină, nu? Atâta ţin minte, că, după expunere a venit Răcoasa, care era considerat de toată lumea comunist, şi m-a felicitat pentru „obiectivitate”. /râde/ Ceea ce am considerat eu atunci că e cam puţin, dar mă rog… Pe Marin-Dunăre nu l-au felicitat, fiindcă el făcuse atunci primul gest de reconsiderare a atitudinii lui politice. Şi a cam exagerat toată această acţiune de alfabetizare pe care au dus-o. Şi am dus-o şi noi, nu? S-a văzut şi din babele de 90 de ani ştiutoare de carte… /râde/  În sfârşit…

– Deci în anul universitar ’39-’40 sociologia nu a suferit vreo pierdere de prestigiu.

– Nu. A continuat.

– Şi-n vacanţa de iarnă ’39-’40 aţi mai făcut ceva?

– Nu.

– Şi în vara lui ’40?

– Păi, am fost concentrat. Odată ce s-a terminat sesiunea din iunie, automat, aveam ordinul de chemare la mine, adică cel cu care ni se dădea bilet de călătorie. Şi am avut surpriza că nu trebuia să mă prezint la Gherla, unde fusese unitatea la care eu mi-am făcut practica de elev-plutonier – ăsta era gradul cu care am terminat şcoala -, ci la Oradea. Se desfiinţase unitatea din Gherla, şi se înfiinţase la Oradea un regiment de artilerie fortificată, deci eram pe linia fortificaţiilor. De fapt, eu cu obuzierele eram în spatele liniilor de fortificaţie. Şi nici măcar n-am avut ca să spun aşa, satisfacţia de a fi în sat, că era la şase kilometri sud de Oradea, nu-mi aduc aminte numele satului, foarte aproape de Băile Felix. Ne duceam în fiecare zi după-masă, soldaţii, de la două la patru la Băile Felix, care erau pustii, efectiv pustii, era în ’40, se simţea, nu? Şi ne duceam să facem baie caldă. N-am avut satisfacţia să stau în sat, ca să cunosc satul. Poate aş fi făcut ceva. Dar aşa n-am făcut nimic. Pe urmă, imediat după august, am fost lăsat la vatră.

– Deci, nu v-a prins la baterie Dictatul?

– Ba da.

– Dar a fost la 30 august.

– Da, dar am trecut frontiera, noua frontieră, şi de acolo ne-a lăsat, pe cei care aveam domiciliul stabil în Transilvania de Nord, ne-a lăsat la vatră, şi m-am dus acasă, mi-am luat hainele, şi tot ce am avut, şi am venit aici în Bucureşti. Am călătorit foarte greu.

– Cred că era aglomeraţie mare.

– Foarte mare. Mă rog, n-am stat mult, fiindcă am fost, cum v-am spus, trimis de Ministerul de Externe, în septembrie-octombrie, pe noua frontieră româno-maghiară, pentru a rezolva unele accidente de teren. Casa a rămas în România, grajdul şi pământul dincolo, şi avea nevoie ţăranul de „igazolvány[7]” ca să meargă să dea mâncare la vite, care erau dincoace. Eu am rezolvat-o.

– Şi cum se rezolva asta în practică?

– Discuţii cu ei, cu ceilalţi, cu ungurii.

– Se făceau şi schimburi de gospodării?

– Nu ştiu. E posibil, dar eu n-am asistat la aşa ceva. Trebuie să iei în considerare faptul că n-am fost decât de la sud de Oradea, până la Gilău. Gilău era dincolo. Deci era un sat care era vizavi de Gilău. Şi acolo la Gilău am avut discuţii mai multe, fiindcă acolo era o cooperativă forestieră, era un mare depozit de cherestea în Gilău. Cooperativa venise dincoace, dar depozitul rămăsese acolo, şi acuma bătălia era… Ungurii aveau mare lipsă de lemn, şi n-au vrut să cedeze, iar eu n-am putut să fac nimica, era o problemă care trebuia soluţionată altfel. Ei, şi cam tot în epoca aceea m-a chemat Golopenţia, şi mi-a spus să fac toate satele din Năsăud şi din Someş, până la linia Dej. Situaţia lor, populaţie distribuită pe naţionalităţi.

– Dar pe hârtie, nu pe teren.

– Pe hârtie. Era tipărită lucrarea, eu trebuia numai să scot… Şi am întrebat, de ce trebuie asta? Şi a venit un senator ungur, nu-i ţin minte numele, cu o propunere. Că n-au cale ferată spre Secuime.

– Ştiu că trebuia luat autobuzul între două staţii, pentru a ajunge de partea cealaltă.

– Da. Şi ei au făcut propunerea ca noi să le dăm partea asta, şi ei ne dau din Năsăud şi din Someş echivalentul. Asta nu mai era… Asta era o acţiune politică, ca să zic aşa, nu mai ţinea nici de sociologie, nici de statistică. Statistica putea să furnizeze elemente. Au intervenit factorii politici, care au spus că orice fel de tranzacţie de genul acesta înseamnă a accepta Dictatul de la Viena. Şi era exact aşa.

– Dictatul de la Viena a fost într-un timp acceptat de guvernul lui Carol.

– Păi, a fost semnat, nu?

– Aţi studiat chestiunea aceasta, care ca studiu era  foarte interesantă, nu?

– Precum au fost şi celelalte două. Când a ocupat Iugoslavia, i s-a spus lui Antonescu, uite Banatul sârbesc. Şi asta era chiar în sărbătorile de Paşti, fiindcă în noaptea de Înviere am fost chemat la birou, să facem o situaţie cu satele din Banatul sârbesc. Noi n-aveam decât recensământul din ’30, sârbii nici nu mai făcuseră pe urmă… Au făcut în ’920 şi în ’930.  Pe urmă… Şi am fost chemaţi la birou, să facem lista satelor. Directorul general era rudă prin alianţă cu Maniu, era nepotul lui Maniu. Şi Maniu a plecat în chiar dimineaţa zilei de Paşti, în ’41, la Predeal, că era acolo Antonescu, la Predeal, şi i-a spus că a lua Banatul sârbesc de la sârbi în situaţia asta echivalează cu a pierde nu doar Timişoara, ci şi Reşiţa. Şi atunci a renunţat. Fiindcă Tito s-a răzbunat pe unguri că au luat părticica aia, a luat dublu, sau nu ştiu cât a luat.

– S-a răzbunat altfel, cu populaţia…

– A, i-a alungat dincolo. Tot aşa a fost şi năzdrăvănia asta cu Macedonia, provocată de cei de dreapta. După ce a căzut şi Grecia, o aripă de dreapta de la noi, nu erau legionari, nu mai aveau la Antonescu nici un fel de credit în momentul acela. Dar erau cei de dreapta care erau ancoraţi bine în diplomaţie, în guvern, şi aşa mai departe…

– Mulţi macedo-români, nu?

– Nu! Aveam la Institut un macedo-român, Constante, el are şi trei volume scrise, Românii de peste hotare, cred, în care a strâns toate studiile care s-au publicat şi de români, dar şi de străini mai ales despre macedoneni.

– Şi se găsesc la Biblioteca Academiei?

– Sigur că da. E un nume uşor de ţinut minte, din două motive.

– Despre asta se poate vorbi.

– Desigur, nu e nimic secret în treaba asta, carte publicată, şi o am şi eu… Era salariat al Institutului, şi avea trei fete. Cea mare n-a fost căsătorită niciodată, nu ştiu dacă mai trăieşte. Cea mijlocie a fost căsătorită un număr de ani, nu ştiu câţi, cu Belu Zilber[8], despre care am mai discutat noi. Cea mică, cea mai frumuşică dintre ele, a fost căsătorită cu Grigore Moisil, matematicianul. Nu ştiu dacă a rămas căsătorită cu el, dar în orice caz, în ’44 era.  Cea mijlocie era Lena Constante, aceea care desena în stil simbolist. În primul an de apariţie al Sociologiei Româneşti făcea ea coperta, desena ea ţărănci care dansau, sau ţărănci care torceau. În orice caz era cunoscută ca foarte bună pictoriţă. Şi a fost implicată în procesul Pătrăşcanu, i-au dat 17 ani, a făcut 17 ani, şi apoi a fost eliberată, după care s-a stabilit, mi se pare, la Predeal. Eu în orice caz n-am mai văzut-o de atunci, din timpul războiului. Ei, el a iniţiat această acţiune, tot în zilele acelea, de reconstituire a Macedoniei. Partea de la sârbi putea fi luată oricând, partea de la greci putea fi luată oricând, mai rămânea problema cu bulgarii. Şi aici iar am intra în discuţii cu bulgarii ăştia, care nu ne iartă din ‘913, nici astăzi nu ne iartă, să ştii. Şi acum iar să intrăm în discuţie cu ei, cu bulgarii?

– Ei au fost aliaţi cu nemţii…

– De la început! Noi am fost, ca să zic aşa, luaţi de nazism, de Hitler. Dar ei au fost de acord cu nemţii.

– Şi în primul război.

– Eu am cartea lui Poincaré, am dat-o băiatului, s-o citească şi el, fostul prim-ministru, unde el descrie, pe baza documentelor de la Ministerul Afacerilor Străine şi Consiliului de Miniştri, situaţia Balcanilor din 1912. Ea ajunge exact, când se termină cartea, când începe România acţiunea din ‘913. Dar despre asta el nu mai vorbeşte, ci numai despre ‘912. Cred că este cea mai bună carte, în care un om, dacă o citeşte cu atenţia, înţelege ce s-a întâmplat atunci în Balcani. Sigur că şi aşa era iluzoriu să faci o Macedonie din trei bucăţele, chiar dacă din punct de vedere etnografic şi al originilor, al limbii şi aşa mai departe, ei erau una. Totuşi, geografic nu ţinea. Trebuia să încaleci trei state, şi să le pui, nu? Motivul de disensiune dintre bulgarii şi sârbii de astăzi, bucăţica asta de Macedonie. Erau bucuroşi grecii în momentul ăla să facem aşa ceva, nu? Dar cum? N-avea nici un acces la ei, trebuia să treci prin Bulgaria sau să ocoleşti pe la Belgrad ca să ajungi la Skopje. Nu, nu era posibil! Dacă ar fi ascultat Antonescu, şi să nu treacă Nistrul, cred că era altă situaţie.

– Ăsta a fost norocul finlandezilor, care s-au oprit unde trebuia.

– Dar a mai fost şi cealaltă parte, fiindcă acum se ştie, asta nu-i o noutate, că ruşii preferau să discute cu Antonescu decât să discute cu civilii. Şi se ştie că au discutat. Dar Antonescu s-a ţinut tare de Basarabia, care a fost cumpărată cu nişte pungi de aur.

– N-a vrut să se lege de numele lui pierderea… Am deviat puţin de la anul ’40.

– Ei, eu deci am plecat în ’40…

– S-au făcut statisticile, acelea la cererea lui Golopenţia…

– Şi după aceea mi-am dat examenele, şi am plecat la regiment, în ’40, şi am stat până toamna târziu.

– Şi aţi lucrat pentru Golopenţia după ce v-aţi întors de la regiment.

– Sigur, sigur. Nu ştiu cum îl cheamă pe senator… Vorbea aşa de bine româna, mă rog, era un senator de acolo, din Ardeal. S-a şi scris. Nu mai ţin minte în ce revistă am citit acţiunea asta a lui.

– Anul şcolar ’40-’41 a debutat în plină dictatură legionară. Cursul de sociologie s-a suspendat de la bun  început?

– Nu, deloc.

– Deloc?

– Deloc. Stahl ţinea seminarul în continuare, Herseni ţinea conferinţe, el era conferenţiar, ţinea Sociologia rurală, şi seminar. Avea şi curs, şi seminar. Şi Gusti ţinea cursul. Încă nu se întâmplase nimica. Pe urmă a fost vorba să-l dea pe Gusti afară, cu introducerea măsurilor rasiale…

– Asta prin iarnă?

– Toamna era. Când m-am dus la Herseni să discut împreună cu Gusti, când l-am pus în dilema aceea. V-am povestit-o.

– Da, da ar fi bine să revenim.

– Eu am stat puţin la facultate în epoca aceea, pentru că luasem postul de secretar general de redacţie la ziarul „Excelsior”, un ziar economic. Apărea săptămânal, şi eram tot timpul ocupat. Eram singurul care citeam articolele, şi aveam obligaţia să prezint articolele redactorului şef, Ion Veverca, v-am vorbit despre el. Şi el decidea dacă se publică, sau nu se publică, sub semnătură. Că nu era un ziar de reportaje, era un ziar ideologic. Adică, făcea o anumită politică, chiar dacă toată redacţia era de stânga, cu excepţia lui Vereş, popa Vereş, toţi ceilalţi erau de stânga, totuşi nu se… Mi-aduc aminte de un incident care s-a produs atunci.  M-am trezit într-o dimineaţă cu o adresă de la cenzură, la ziar. Şi am desfăcut plicul, nu am dus niciodată materiale la cenzură. Nu consideram… nu ştiu… Aşa am considerat eu că n-am de ce să le duc la cenzură. Dar am publicat eu o ştire, pe care culegătorul de la tipografie a dat-o cu litere mari, cu verzale. Am fost surprins eu când m-am uitat a doua zi că a apărut această ştire cu litere mari.

– Nu dumneavoastră dădeaţi indicaţii pentru caractere?

– Ba da.

– Şi atunci?

– El a făcut-o intenţionat. Ce ştire era? Atunci se făceau acele faimoase preluări de întreprinderi cu capital anglo-american, sau francez, sau belgian, olandez şi aşa mai departe, şi ştirea asta pe care eu o primisem de la Ministerul Industriei şi Comerţului anunţa tocmai că un mare complex forestier din Munţii Retezat, Motru, partea aceea a Olteniei, a fost preluat de consorţiul nu ştiu care, italo-german. Şi scrisoarea de la cenzură îmi punea în vedere că dacă mai tipărim ştiri de felul acesta, va fi suspendat ziarul.

– Se  făcea în  secret?

– Sigur. După apariţia acestei ştiri, a venit la mine un ziarist, american  zicea el,  ca să mă întrebe dacă nu mai am şi alte ştiri similare. Şi era Aurel Popa redactor, care a pus degetele pe buze, să tac, chiar dacă mai am, să nu spun. Că nu ştii cu cine ai de-a face. Şi ziaristul a plecat foarte dezamăgit că nu i-am spus.

– Tot în această perioadă a fost problema cu legionarii, că aveaţi  salariu…

– Nu. Bursă. 3500. Publicată în ziare. Şi fiindcă eu aveam salariu de 8500 de la ziar, şi cum s-a organizat recensământul populaţiei din aprilie ’41, iar Mihai Pop era coordonator pe municipiul Bucureşti, m-a luat şi pe mine la secretariatul Comisiei pentru Bucureşti. Şi primeam şi de acolo 4500 pe lună, şi cu 8500 făcea 13000. Şi atunci am considerat că nu e corect din partea mea să primesc şi bursă, când alţi studenţi erau în lipsă. Şi am făcut o scrisoare către Comitetul Legionar, sau nu ştiu cum îi spunea, care distribuia bursele – că nu le mai distribuia consiliul profesoral -, în care am spus că renunţ la bursă. Şi am fost chemat acolo. Am să vă povestesc episodul cu ţigara şi cu pălăria. Să mă întrebe dacă nu cumva renunţarea asta la bursă se datoreşte faptului că ei le distribuie, adică sunt antilegionar, şi de-aia refuz bursa. Şi eu am spus, nu, am salariu, nu pot să pretind…. M-a pus să dau o declaraţie, în care renunţ în favoarea domnişoarei Ana Maria Toader. Era o fată de preot din Banat, am întâlnit-o după vreo 40 de ani, cercetătoare la Institutul de Cercetări Pedagogice. Şi am dat.

– De ce au insistat să ajungă tocmai la ea bursa?

– Cred că simpatiza cu ei. Ei peste mine nu puteau trece din două motive, să nu-mi dea bursă. În primul rând că eram fecior de ţăran sărac, şi a doilea rând erau examenele în spate pe care le luasem numai cu foarte bine, pe toate. Şi în plus avusesem doi ani bursă. Atunci am auzit, sau după aceea la scurt timp povestea cu Gusti, că îi ia biblioteca, şi îl dă afară din facultate, fiind căsătorit cu o evreică. Şi m-am dus la Herseni. De obicei mergeam la el după 9 seara, un obicei pentru mine neagreat. Nu agreez deloc să lucrezi după 9 seara, sau chiar să stai de vorbă după o zi plină, e absolut absurd…

– Herseni prefera aşa?

– Da. Îl înţeleg, că era la Minister nou. Tăia mii de profesori, şi numea alţi mii de profesori, şi că avea timp numai după 9 seara. Dar, în orice caz avea timp în fiecare săptămână să scrie articole care apăreau în mijlocul paginii întâi a ziarului „Cuvântul”, organul legionar principal. Deci, i-am spus atunci că am auzit că îi ia biblioteca, ceea ce eu nu vedeam unde va fi aşezată, fiindcă era efectiv în sala Seminarului. Erau două săli de seminar, unde erau pereţii acoperiţi de cărţi, şi nu vedeam unde urma să le pună. Dar asta n-a interesat. A spus, „o să-i găsim loc”.

– Deci, biblioteca de acasă.

– Avea peste 15 mii de volume. Mereu se lucra la inventarul ei, şi niciodată cred că n-a ajuns la sfârşitul inventarului. Şi i-am spus că am auzit că îl şi daţi afară de la catedră. Zice, „da, e lege, nu? Cei căsătoriţi cu evreice nu pot fi salariaţi ai statului, funcţionari ai statului”. „Bun, dar o să divorţeze”. „Păi, tot îl dau afară, ca lipsit de caracter!”

– Dumneavoastră aţi emis această ipoteză aşa, pentru moment, sau aveaţi ştire că intenţionează să divorţeze?

– Că ar divorţa, n-aveam ştire. Am spus doar, „dar o să divorţeze”. Sigur că n-a divorţat. „Tot îl dau afară, că are lipsă de caracter.” Am întrebat şi eu atunci care e definiţia caracterului, dar n-am primit răspuns. Ei, şi pe urmă în martie am fost concentrat.

– În ’41. Dar, iarna,  rebeliunea legionară în facultate cum s-a manifestat?

– Nu ştiu.

– Nu eraţi aici?

– Eram aici, dar eram blocat. Vă spun cum eram blocat. Locuiam alături de Ministerul de Război, Ministerul Apărării Naţionale de pe Brezoianu, şi acolo alături este Hotelul Opera. Acolo stăteam eu, în hotelul Opera. Plăteam jumătate de preţ. O cameră costa 80 de lei, iar eu plăteam jumătate de preţ, 40 de lei. Era mult mai redus decât de a lua o cameră cu chirie. Şi era aproape de ziarele de pe Sărindari, lângă Casa Centrală a Armatei. Acolo apărea „Dimineaţa” şi „Adevărul”. Acolo era tipografia mare, şi acolo se tipăreau. La etajul întâi aveam birourile redacţiei. Tipografia era vizavi. Dar locuind în Hotelul Opera, şi fiind Ministerul Apărării Naţionale acolo, era blocată toată strada. Ne aducea mâncare acolo, de la restaurant. Şi n-am fost nici la facultate, şi nici la ziar atunci. De fapt a durat puţin, 2 zile. Se ştie că hitleriştii au mizat pe un guvern tare, ori legionarii nu erau un guvern cu priză, armata n-ar fi fost în nici un caz cu ei. Armata îl urma pe Antonescu. S-a terminat destul de repede. Îmi aduc aminte că mă uitam pe geam, şi vedeam cum tot veneau legionari, şi scoteau pistoalele, şi le predau gărzii aceleia care închidea strada, adică le predau ei de bună voinţă. Dar, îi trimetea tot la subsolul Ministerului. Aşa erau dispoziţiile. Sigur că s-a făcut în hotel percheziţie, nu putea să stea alături, şi să nu ştie cine e în hotel, şi ce fac ăia din hotel, nu? Deci, am stat zilele alea, şi nu prea… nu cunosc.

– Şi Veverca a revenit la conducerea revistei, după rebeliune?

– Staţi puţin. El a mai rămas, până când eu am fost concentrat. Fiindcă regimentul de la Oradea a fost mutat la Brăila, şi partea sedentară, PS cum se spunea atunci, era în faimoasa mahala Nedelcu Chercea, unde s-a născut Nae Ionescu şi Dumitriu. Şi m-am trezit chemat. De fapt m-am trezit că controalele cetăţenilor au continuat şi după rebeliune. Şi când mi-a cerut legitimaţia, eu am prezentat livretul militar, şi nu cartea de student. Dar am uitat că în livretul militar era ordinul de chemare. Şi atunci m-au arestat, ca nesupus la concentrare. Şi m-au trimis aici sus, la  dealul Cotrocenilor, unde era curtea cazărmii regimentului de geniu. Şi acolo m-a chemat comandantul, locotenent-colonelul, care m-a moralizat. Că nu ştiu eu ce se întâmplă astăzi în lume? Şi că să mă duc imediat la regiment. Altfel mă trimite cu escortă. A trebuit să-mi dau cuvântul de onoare că mă duc la regiment, ceea ce am şi făcut. M-am dus la regiment, am găsit partea sedentară la Brăila, restul era eşalonat, împrăştiat pe fortificaţiile Focşani-Galaţi. Ştiţi că era linia asta. Inutilă, ca şi aceea din vest. Şi acolo am avut o discuţie cu prim comandantul regimentului, şi cu ajutorul lui, care era locotenent colonel… cu care avusesem o discuţie la Oradea. Discuţia de la Oradea a fost că eu susţineam teza cedării unei părţi din Transilvania. Nu puteam să susţin teza cedării întregii Transilvanii, fiindcă nu ţinea. Fiindcă nemţii au vrut să cedeze Transilvania, dar dacă se pot atinge două ţeluri. Să ajungă foarte aproape de valea Prahovei. Şi prin cedarea Secuimii a ajuns la 60 de kilometri de Braşov! Deci într-un ceas jumătate, două ceasuri erau la Ploieşti. Şi să nu cedeze nemţii, care se opuneau. Nemţii din Transilvania, grupul etnic din Transilvania se opuneau trecerii lor la unguri. Şi de aceea a fost curioasa aia linie, pe care lumea n-a înţeles-o decât mult, mult mai târziu. Adică. Majoritatea covârşitoare a grupului etnic german a rămas dincoace. Ce-a mai rămas? Ce era pe la Târgu-Mureş şi ceva pe al Bistriţa-Năsăud.

– Foarte puţin. Nici 100 de mii n-au fost.

– Nu, nu, mult mai puţini.

 – Ştiţi unde mai erau? La  Reghin şi …

– Da, Mureş, şi deasupra Bistriţei. De la Teaca în sus mai erau nişte saşi. Şi m-a întrebat colonelul prim, ce părere ai dumneata care vii de la ziare, nu ştiu ce, voi ziariştii aveţi fel de fel de informaţii… Păi, vor face război. Sârbii nu sunt ca noi. Era deja venită misiunea germană în România. Armata germană.

– Trupe de şcoală, sau cum le spunea…

– Erau pline cârciumile, restaurantele şi străzile de ei. Şi mărşăluiau prin Bucureşti cântând cântecele lor, şi aşa mai departe. Încartiruiţi fie în cazărmi, fie ofiţerii pe la case…

– Hotelul Splendid a fost al lor, nu?

– Da. Cred că şi celălaltul, că erau două unul lângă altul, Splendid şi  Ursus. Ei, şi eu am susţinut aşa. Ah, zice, dumneata nu ştii. Colonelul ajutor. Uite, ai ajuns de la Oradea la Măicăneşti – Măicăneşti se numea satul în care era comandamentul – , ai ajuns din Oradea la Măicăneşti, în băltoacele astea pline de ţânţari şi broaşte. Colonelul, care – niciodată ajutorul şi colonelul prim nu trăiesc bine – a început să râdă. Şi m-a invitat la o cârciumă. Atunci am văzut…

– Vă referaţi la izbucnirea războiului de partizani?

– Nu, păi era martie.

– A da, încă nu intraseră ungurii.

– Nu credeam că ungurii vor face asta.

– De asta s-a sinucis prim-ministrul Teleki.

– Da, nu credeam că vor face asta. Nici nu m-am gândit că pot face asta. Că au făcut-o… Ce se-ntâmplă? În martie ‘939, când a fost chestia cu Cehoslovacia, nu lucram la Statistică, dar mergeam foarte des la Statistică, din cauză că lucra Golopenţia acolo, şi mergeam foarte des să-l văd pe el. Şi atunci ştiu că a venit doctorul Manuilă şi a spus că, dom’le, trebuie să facem o situaţie foarte urgentă cu Ucraina Subcarpatică. Că a venit o delegaţie de preoţi şi învăţători de acolo, care cer să ocupăm noi, să alipim Ucraina Subcarpatică. Păi, a spus Golopenţia, acolo sunt 4 sate româneşti. Apşa de Sus… Nu ştiu, Mihai Pop le ştie mai bine.

– El ştie atât de bine, încât îi ştie şi pe preoţii de acolo.

– Sigur. Tatăl lui a fost preot protopop, nu? Al lui Mihai Pop. Mă rog, n-au vrut, de fapt Maniu a fost singur care se opunea. A spus, nu, nu, nu luăm de la cehi nimic. Sunt prietenii noştri, nu ştiu ce. Chiar dacă cer ei, nu cer toţi.

– A fost atât de influent chiar şi fără portofolii?

– Absolut. Dacă era cineva de care se temea Carol al II-lea, atunci acela era Maniu. Ei, n-am luat-o, au luat-o ungurii. S-au răzbunat şi cehii.

– Şi încă cum! Mai rău decât sârbii. Au fost nişte transmutări de populaţie…

– Ei, atunci am văzut prima dată o cârciumă de ţară cu sonerie la fiecare masă. Să nu strigi după patron, ci apăsai pe buton, de atâtea ori a câta masă erai. Dacă erai a şasea masă, apăsai de şase ori pe buton, şi venea cârciumarul şi te servea cu ce doreai.

– Acolo, în satul acela?

– Da, pe linia asta Focşani, Măicăneşti cred că se chema… M-am mirat, fiindcă în Argeş în ’39 când am făcut cercetarea n-am mai văzut o cârciumă aşa de… Sigur că erau cârciumi care aveau şi afară amenajat, aici în Argeş, loc pentru mese, şi cu taraf de lăutari şi aşa mai departe. Dar ăştia aveau linie electrică, şi puteau să-şi permită luxul să aibă sonerie la fiecare masă. Pe urmă mi-a dat drumul acasă. Am venit acasă, vroia să mă ia din nou la ziar, dar Golopenţia mi-a spus să plec de la ziar.

– N-avea şi motive ideologice?

– Nu.

– Sau mai mult profesionale au fost.

– Mi-a spus, dom’le, ai făcut cunoştinţă cu economia, ştii cum se tipăreşte şi se aranjează un ziar, ţi-e suficient, acum vino. Şi m-am dus, în aprilie eram statistician principal acolo, la Institut. Bun, când a începutul războiul, am fost mobilizat, am fost pe linia frontului vreo lună jumătate, numai atâta. Şi legăturile dintre comandant şi mine se mai strânseseră între timp, deveniseră mai bune. Aşa că îndată după ce a fost ocupată Basarabia, nici n-am trecut în Basarabia, la Galaţi se stabilise sediul regimentului atunci, pe mine m-a demobilizat. Doi am fost demobilizaţi: cel mai bătrân sublocotenent, la 50 şi ceva de ani, un ardelean, şi cel mai tânăr, nici activi nu erau mai tineri decât mine. Pe mine m-a demobilizat, neţinând seama de protestele celorlalţi care ar fi fost îndreptăţiţi, de mai multă vreme concentraţi, şi mai în vârstă decât mine. Am plecat la Cernăuţi, adică am venit cu lucrarea de licenţă scrisă.

– La Cernăuţi ce aţi făcut?

– Inventarierea, înregistrarea populaţiei. Şi asta a durat…. Cam pe la 20 august cred că am ajuns, şi a durat până la sfârşitul lui septembrie. Şi pe urmă am plecat în Basarabia, şi acolo n-am vrut să mai stau în oraş Am văzut oraşul, Cernăuţiul… Dar am stat două săptămâni în Chişinău.

– Cernăuţiul nu v-a plăcut?

– Era strada principală, care se numea Bucureşti, sau aşa ceva. A fost complet distrusă. Arsă. Nu de germani, ci cum s-au retras oamenii. Şi era un aspect dezolant, când vedeai strada asta principală, arsă casă de casă. Şi acolo mi-am găsit o consăteancă, fata lui jupân Stern, am mai vorbit de el, cu ceara şi cu… era căsătorită cu un mare comerciant de cherestea, de lemn, butoaie şi aşa mai departe. Am ajutat-o cât am putut, că ţin minte că  i-a scris ea tatălui ei din sat de la mine să-i dea lui tata banii pe care i-a primit. Am ajutat-o şi cu alimente…

– Erau pe cale de a fi deportaţi de acolo?

– Nu, singurele două măsuri erau să poarte steaua, şi a doua era cu alimentaţia. Mai uşoară pentru cei cu copii mici, şi mai grea pentru ceilalţi. Dar eu când am plecat din Bucureşti, am plecat cu servieta plină de sute de mii de lei, să le distribui evreilor, cu adresă, mă rog, la fiecare.

– Din partea cui?

– A evreilor de aici. V-am spus că am cunoscut foarte bine o fată, o evreică, colegă de facultate, şi în special pe tatăl ei, care făcuse Academia Comercială la Viena.

– Cine a fost?

– Grünberg. A murit în primul bombardament. Abraham Grünberg făcuse Academia Comercială la Viena, şi avusese profesori pe Schulpeter, pe fraţii…

– Acela a ajuns mare.

– Mare economist în SUA, Schumpeter. Am cartea lui aici, în germană. El a fost prima dată profesor la Cernăuţi. La vârsta de 27 sau 29 de ani preda la Universitatea din Cernăuţi. Îşi dăduse tocmai atunci doctoratul cu faimoasa lui teză Teoria evoluţiei economice. Şi după aia a fost mutat la Viena. Şi i-a avut pe cei doi fraţi Menger, Karl şi Anton. Am discutat cu el foarte mult, şi când am plecat din Cernăuţi, m-am dus să-mi iau rămas bun de la el. Şi a spus, când pleci? Poimâine. Vino te rog pe aici, că am avut eu acolo un reprezentat comercial, cum era pentru oraşele mari, şi vreau să-i trimit nişte bani, dacă vrei să-i duci. Ei, sigur că-i duc. Şi atunci am găsit mai multe plicuri la el, nu numai pentru reprezentantul lui. Şi le-am dus, şi am predat plicurile la adresele indicate. De fapt nu m-am dus la fiecare adresă, că nu era chiar uşor. O supraveghere tot era, nu? Şi l-am văzut pe acesta, care a fost salariat al lui Grünberg, să facă el oficiul de distribuire. Scenă care s-a repetat în ’943. Dar nu la Cernăuţi, şi la Golta, un oraş pe Bug, pe partea Transnistriei. Era de fapt un singur oraş, dar despărţit de Bug în două, şi pe partea stângă era capitala de judeţ germană, dincoace era prefect român. Era un pod, un pod de vase, că podul… Nu ştiu cum de a rămas întreg podul de cale ferată. Dar podul pe care circulau pietonii şi maşinile a fost distrus. Era de vase. Ei, acolo la Golta era un mare lagăr de evrei. Foarte mare. Dar erau şi evrei scoşi din lagăr, şi adăpostiţi într-o clădire destul de mare. Erau vreo 100, 100 şi ceva, ăştia neţinuţi în lagăr. Se puteau plimba în oraş, circula, ăştia din clădire erau mai avantajaţi, care erau considerentele, nu ştiu. Fuseseră mai bogaţi, sau… asta nu cunosc. Dar, tot aşa plecând… Eu aveam un foarte bun prieten evreu, care era fotograful oficial al Institutul Social Român, Aurel Bauh. A avut el multe expoziţii, chiar după război. El a făcut şi poze în Dâmbovnic, excelente poze, sunt publicate o parte din ele în revista “Sociologia Românească”.

– Originalele s-au păstrat?

– Originalele le reţinea întotdeauna. El făcea dublu. O serie pentru el, o serie pentru noi. Şi am lucrat cu el încă în 1948. În ’50, după ce am ieşit eu din…. Am terminat „facultatea superioară”[9], m-am dus să-l văd, i-am făcut o vizită. Şi l-am găsit singur. I-am zis, cum eşti singur? Păi, zice, fata şi soţia sunt la Paris, plecate pentru tratament medical. Asta a fost în ’55, când m-am dus să-l văd, în ’56 a fost ultima expoziţie internaţională de artă fotografică, făcută la Palatul Consiliului de Stat, aripa dinspre biserică. Acolo el a mai avut atunci două sau trei fotografii premiate. Era un om infirm, n-avea piciorul stâng. Dar cât era de strâmb, atâta se strâmba când lua poza. Şi avea un ochi extraordinar. El, nu ştiu, din Olanda venise de undeva… Poate se născuse aici, dar era olandez sau aşa ceva era de origine. Pe urmă a plecat şi el.

– Şi n-a salvat nimeni fotografiile?

– Eu am vorbit cu el atunci despre… şi el mi-a spus că nu dă ce are. Fiindcă el vrea să facă un album al României, cu pozele lui. El cred că a lucrat cel puţin zece ani cu echipele astea ale lui Gusti. Eu l-am dus la Hodac. Eu am fost cu Bauh la Hodac în ’47, chiar după stabilizare. După august. Neamţu l-adus, deci el ar fi ştiut mult mai bine originea lui.

– Nu originea, fotografiile lui mă interesează.

– Sunt convins că le-a dus cu el… El a spus că vrea să facă un album al României. A făcut, n-a făcut, nu ştiu… Eu l-am dus la Hodac, e adevărat, cu maşina. Şi Golopenţia şi eu i-am dat scris ce are de fotografiat. Bineînţeles, el a făcut pozele în afară de asta. A spus, nu mi-aţi comandat voi, dar eu am făcut. Şi l-am dus aşa. L-am dus la Glăzăria, Gurghiu. Acolo erau catolici. Erau unguri catolici la Gurghiu. Şi acolo era castelul lui Maximilian al III-lea, castelul de vânătoare. Pe vremea asta, în ’47, era şcoală de brigadieri silvici. Şi sâmbăta după masa stăteam în Gurghiu, şi eram impresionat cum mergeau nemţoaicele astea la biserică, două cu două, coloană întreagă. Şi duminică, acelaşi spectacol. La noi mergea grămadă lumea! /râde/

– Aşa se merge şi în Secuime, şi  în valea Călatei.

– Ăştia nu se considerau secui. Că dacă ar fi fost secui… Majoritatea covârşitoare erau catolici. Ăştia erau aduşi de Maximilian pentru paza castelului. Dealtfel nici biserica n-avea decât vreo 300 de ani vechime. Maximilian a fost în secolul XVII, după 1650. Acolo am fost cu Bauh, şi acolo a mai lucrat el cu noi în 1947. Pe urmă a devenit fotograf pe Calea Victoriei, pe la Casa Centrală a Armatei, colţ cu Capşa, îi zicea Julieta, nu ştiu, era patron, nu era patron… Când treceam, mă opream, şi mai stăteam de vorbă cu el. Ei, în ’43, când am mers cu treburile noastre peste Bug, aveam sediul la Golta, în oraşul acesta unde era lagărul acesta. Şi Bauh ne-a rugat să ducem nişte alimente şi nişte bani. Avea cumnat trimis acolo. Şi soţia. Şi într-o zi ne-am dus. Cine se gândea că face ceva ilegal? În orice caz ne-am dus. Era uman să te duci, să-i duci mâncarea, zahăr, salam de Sibiu, mă rog, ce considera el că ţine. Se şi gătea acolo. Celorlalţi din lagăr li se gătea acolo mâncare. Mai era şi ulei. Alimente şi bani. Când am venit eu mai târziu în Bucureşti, după 2-3 săptămâni, îmi spune, am fost chemat de Siguranţa statului, şi am dat o declaraţie despre ce am dus noi în lagărul ăla. Zice, eu n-am spus că ai fost şi tu, zice, dar dacă ei ştiu c-ai fost, şi au să te întrebe, spune exact ce-a fost, ce-am dus. Dar n-am fost chemat, şi m-am dus înapoi. În ’44 în mai, poate la începutul lui iunie eram evacuaţi aicea, la 40 de km, vreo trei sate. Într-o duminică s-a oprit un camion românesc, încărcat cu aviatori americani.

– Prizonieri.

– Da. Se stricase ceva la motor şi trebuia schimbată o piesă. Au chemat şeful garajului, să vadă ce este, şi să dea piesa respectivă. Nu cunoşteam engleza atunci, am învăţat-o mai târziu. Însă era sora mai mare a lui Lena Constante, ea ştia bine engleza, şi am rugat-o să-i întrebe dacă le e foame, dacă au ţigări. Inspiraţie de-aceasta, prostească, în plin război. Şi au spus că ar mânca, dar nu marmeladă, că s-au săturat de marmeladă. Fuseseră reţinuţi, anchetaţi undeva, la Alexandria, în oraş probabil. Şi pe urmă era un lagăr aicea, a fost o şcoală primară, aproape de Piaţa Unirii unde erau ţinuţi prizonierii americani. A adus salam, şuncă, ce-am găsit acolo. Şi ţigări. Ţigări am dat eu, eram fumător pe vremea aceea, fumam Tomis, cea mai scumpă ţigară românească şi cea mai bună. Erau 17, au mai rămas 3 ţigări, şi ultimul căruia i-am dat a pus pachetul în buzunar, nu mi l-a mai dat. Am dat vreo două pachete. Ca să se işte după plecarea lor un conflict teribil între două partide. Unul, care era bun prieten, dar fusese legionar destul de mărişor… Dar n-a luat parte a rebeliune, pur şi simplu a stat închis în Institutul de Statistică, numai să nu participe la rebeliune.

– Golopenţia l-a închis acolo?

– Nu, el nu i-a spus nimănui du-te sau stai. L-a lăsat pe fiecare să acţioneze cum consideră…. Şi o parte din sat. Dar nu ţărani, inginerul agronom, soţia lui, nişte rude care au sărit, m-au acuzat de pactizare cu inamicii care omoară populaţia. Am ţinut şi eu partea mea, şi mi-a mai ţinut-o şi alţii, încât se constituise în spatele meu un grup destul de bun, că dacă ar fi fost vorba să sară la bătaie, aveam cine să mă apere. Era Bucur Şchiopu, Suciu, tot clujean. Biji era la închisoare în vremea aceea. A fost şi condamnat. Judecat şi condamnat. Ei, am ieşit, ne-am dus fiecare la casele noastre, dar fapt este că am fost chemat la faimosul general Topor, comandantul Jandarmeriei. Avea sediul pe şoseaua Ştefan cel Mare, într-o casă de asta conspirativă, şi l-am întrebat pe unul care stătea lungit pe pat, ce se întâmplă cu cei care intră aici. Păi, zice, unii pleacă, alţii nu mai pleacă… Pe urmă a venit un căpitan, şi mi-a cerut o declaraţie, cum a fost, ce-am dat, de ce am dat. Ţin minte, că dimineaţa, când a venit şeful de post să-mi spună că trebuie să mă prezint la Jandarmerie, eu m-am îmbrăcat cam fistichiu, adică haina de o culoare şi pantalonii de altă culoare. Şi îmi spune Golopenţia, ce dracu’ te-ai îmbrăcat aşa, du-te şi pune-ţi un costum uni. Te duci ca un francez sau ca un englez, îmbrăcat în felul ăsta? M-am schimbat. Un alt episod a fost, că a venit Şchiopu foarte alarmat, să nu-i spun numele lui, că-i însurat, are copil. Fiindcă fuseseră arestate două fete ale unui locotenent colonel din satul vecin, tot aşa, că în ziua de Paşti dăduseră unor americani nişte alimente, ouă roşii, mă rog. Au fost trimise în lagăr la Târgu Jiu, amândouă, deşi tatăl lor era locotenent colonel activ. Am dat declaraţia, şi m-a chemat generalul Topor. Zic, domnule, uite ce s-a întâmplat. Eu înainte de a le da l-am întrebat pe comandantul convoiului dacă am voie sau nu să dau. Şi el mi-a spus că n-are nici un ordin în privinţa asta. Nici să dau, nici să nu dau. Ca atare, zice, fă cum vrei dumneata. Păi, ce grad avea? Zic, plutonier major. Păi, bine, dom’le, dumneata, licenţiat în filosofie – eram atunci şef de serviciu, adică egal în grad cu maior, în orice caz funcţionar superior – te iei după vorba unui plutonier major? /râde/ Să ştii că ţi-am propus 3 luni de zile lagăr. Maşina instituţiei mă aştepta jos. Am venit, îl găsesc pe Golopenţia. Eu nu ştiam că el a venit în oraş. Pe urmă am ştiut că el a vorbit cu două persoane, cu doctorul Manuilă care putea vorbi cu Maniu, şi cu Neamţu, care era mâna dreaptă a ministrului de interne. Jandarmeria ţinea de Ministerul de Interne, nu de Ministerul Apărării Naţionale. Şi în felul acesta alea trei luni de zile nu au fost aprobate.

– Şi la Ministerul de Interne de ce se ocupa?

– Neamţu? Nu era, doar că era în relaţii foarte bune Picki Vasiliu, care era subsecretar de stat, dar de fapt el conducea ministerul, pentru că Petroviceanu nu prea… era bolnăvicios şi nu prea… de altfel Picki Vasiliu a fost împuşcat, nu Petroviceanu. Ei, şi aşa, spre surprinderea şefului de secţie jandarmi din Ghimpaţi….

– În perioada asta activitatea sociologică din România s-a mutat practic la Institutul Central de Statistică. Singura campanie la care aţi luat parte a fost în valea Hoţului?

– A doua a fost în ’45.

– Dar înainte de 23 August.

– Eu n-am mai participat la altele, fiindcă am fost în sate, să depistez şi să înregistrez moldovenii aflaţi de la Bug spre răsărit, cu Golopenţia şi cu tot grupul lui, foşti şi viitori miniştri. /râde/ Cu Mănescu, cu Şchiopu… Încă nu fusese arestat Biji, a fost şi el.

– Care a fost motivul iniţierii acestei cercetări, şi care au fost instrumentele de lucru?

– Practic, concret nu ştiu cine a iniţiat-o. Adică, nu ştiu dacă a fost iniţiativă internă, deci a Institutului, sau a pornit de sus, de la Guvern. Un singur lucru ştiu. Că Ministerul Apărării Naţionale, şi mai ales Statul Major era mereu asaltat de note informative ale Armatei Române care lucra în Sud, până în Caucaz. De sate româneşti, care cer să vină să se aşeze în România.

– Despre care probabil nici nu prea se ştia.

– Deloc! A fost prin câteva sate, prin anii 1890-1900, un scriitor moldovean, Teodor Burada…

– A fost şi folclorist.

– Da, el a scris ceva despre satele de români din oblastia – asta este regiune, cum a fost la noi regiunea – Herstorskaia. Herston, Kerston este un oraş pe Nipru, dar mai spre vărsarea lui în Marea Neagră. Şi capitala întregii zone a fost acest oraş. Dar, fără precizări, fără să dea nici statistică, nici descrieri mai amănunţite, uneori nici denumiri. Noi am studiat, îmi aduc aminte că am luat recensământul sovietic din 1926, acela a fost un recensământ publicat, deci un recensământ după revoluţie. Nu ne-am putut ghida, fiindcă era foarte sumar. Aceasta a fost, cred, sursa de iniţiere a acţiunii, care a avut… în sfârşit, ajungem şi acolo. Cum v-am spus, am plecat în noiembrie, ’41, am trecut Bugul, ne-am oprit la Nicolae, acolo era Dragalina, generalul care comanda Armata de Sud. Nemţii au refuzat să ne primească, n-aveam autorizaţie de la Berlin, şi ne-am dus la Valea Hoţului, şi de-abia în iulie ’42, după sesiunea de examene, am fost trimis al Tiraspol, să organizez venirea şi celorlalţi. Adică, se primise avizul favorabil de la Berlin că putem merge să facem treaba asta. Şi a venit un grup foarte mare atunci, 20 şi ceva de inşi.

– Vă aduceţi aminte de ei?

– Nu de toţi. Era Mănescu, era Levente, Marin-Dunăre cu încă doi legionari. Restul erau fie de stânga, fie fără culoare politică, cum eram eu, Golopenţia şi alţii. Şi ne-am împărţit în grupuri de câte trei. Eu am fost singur cu doctor Seidel de la Iena. A fugit de hitlerişti, avea şi paşaport Nansen el. Depistam pe moldovenii răzleţi, 3-4 într-un sat, prin căsătorie sau prin profesie ajunşi din satul matcă într-un alt sat. Şi asta a mers până în… deci, am făcut toată zona asta dintre Bug şi Nipru, unde erau circa 20-25 de sate  moldoveneşti. Se ridica la vreo 70-80 de mii numărul moldovenilor. Dincolo de Nipru era însă zona militară. Nu mai era administraţie civilă. Foarte curios. La cotul Niprului era un sat Volohskoe. Şi numele spune că era vorba de volohi, adică de valahi. Era sat absolut de moldoveni, aflaţi într-un foarte puternic proces de deznaţionalizare. Singurul sat care era pe cale de deznaţionalizare. Se aflau la 5 kilometri de un mare oraş, toţi lucrau în oraş. Preferau să se ducă la liceu la oraş, era la 5 kilometri, dar făceau cu autobuzul. Şi acolo am avut un – hai să zic – ghid, pe unul Petrică Ciobanu. Îl întrecea pe Creangă în povestiri. Şi o limbă moldovenească… Un tânăr de vreo 35 de ani. Şi acest Petrică Ciobanu a scos bilet de aşezare în România. Să plece de acolo, cu autorizaţia Berlinului, bineînţeles.

– Altfel nu se putea?

– Nu. Şi i-am dat biletul, şi i-am spus, ia-ţi soţia şi copilul, şi du-te. De ce să mă duc? Păi, dar n-ai cerut? V-am cerut ca să mă duc la lucru în Germania! /râde/ El nu vroia să plece de acolo! Ci ca să aibă o hârtie, pe care s-o arate dacă vin de la primărie sau de la jandarmerie, şi să-l lase în pace. Am avut alt caz, descendenţă din faimoasa familie Roznovanu. Nu ştiu dacă ai auzit, din istoria românilor… El a fost candidat la tronul Moldovei, când a fost tratatul de la Adrianopole. Însă n-a izbutit. Era o ramură la Iaşi, şi una la Chişinău. Ei, ea se trăgea din ramura Chişinău. Şi mama ei – vorbeau perfect româneşte amândouă – era căsătorită cu un locotenent colonel în armata ţaristă, care supravieţuise într-un fel, şi acum în noua orânduire era contabil. Cum a fost şi la noi. Ea într-adevăr a venit, am întâlnit-o în ’44 în vară în Bucureşti. Nu ştiu ce făcea… Ei, dar comandantul armatei von Manstein era la Zaparoj, şi s-a dus Golopenţia la el, i-a explicat, i-a arătat hârtiile, că am făcut partea asta până la Nipru şi ca să mergem mai departe. A zis, mergeţi. Până unde veţi putea. Şi am ajuns până la 60 de kilometri răsărit de Stalino. Astăzi Doneţk îi spune. Bazinul carbonifer al Doneţului. Şi acolo era un grup de 6-7 sate compact moldoveneşti. Noi n-aveam nici un fel de dispoziţie pentru aducerea lor în Basarabia, sau în Moldova sau nu ştiu unde. Singura noastră sarcină era să-i înregistrăm, şi să le distribuim o serie de produse de-astea, de strictă necesitate. Zahăr, săpun, sare – fiindcă n-aveau sare, v-am povestit chestia cu ciumacii, nu? Şi în august ’43 am terminat toată operaţia de înregistrare. Până pe linia frontului, 5 kilometri de front. Frontul venea mereu încoace, dar am avut toate garanţiile că dincolo, adică mai spre răsărit nu mai existau sate moldoveneşti. În ’43 am venit în Bucureşti, numai Golopenţia şi eu, ceilalţi veniseră mai înainte. În septembrie ’43 s-a primit dispoziţie să mergem înapoi, şi să aducem în Basarabia pe toţi cei ce vor să vină. Nimic obligatoriu. Numai cei ce vor să vină. În Basarabia existau numeroase, nu ştiu număr, dar foarte multe sate goale, unde au fost germani.

– Germanii au fost luaţi în Silezia.

– Poate şi în Silezia, dar majoritatea au fost duşi în Guvernământul General. Acesta era Polonia cu Varşovia. Şi li s-a dat acolo mai mult decât echivalentul a ce aveau aicea, echivalentul în pământ şi… Şi rămăseseră satele goale. Mai erau găini, pisici. Dar sate foarte frumoase, cu case făcute cu 4-5 camere, cu scândură pe jos… La Şaba de pildă, la sud de Cetatea Albă erau nemţi elveţieni. Poate erau francezi, erau din munţii Jura. Şi ei acolo s-au dus, n-au vrut să se ducă în Guvernământul General. Au fost tratative deosebite cu nemţii care făceau repatrierea.  Şi s-au dus acolo.

– În Elveţia?

– Da. Ăştia făceau faimosul vin de Şaba, se găsea foarte greu la Bucureşti, numai la pivniţele Zaporoscenko. Avea pivniţe, şi avea şi bar, pe Brezoianu, aici pe cheiul Dâmboviţei era faimosul bar Zaporoscenko. Ei, atunci ne-am dus înapoi şi s-au dus aşa: Un grup la Cetatea Albă. Aicea era Corneliu Mănescu, era unul Betea care a murit, Raţiu care cred că mai trăieşte. A fost o întâmplare cu el…

– Legionarul?

– Da. Dar convertit. A fost promoţia Ana Pauker în partid. În noiembrie ’44. Pe urmă l-a înhăţat 6 ani jumătate. Era de lângă mine, beclean, din Beclea. Unul Maca de la Alba Iulia. N-aţi auzit de el, că n-a participat, asta a fost prima lui intrare în grupul Golopenţia. Şi au mai fost, nu mai îmi aduc aminte. În orice caz, eu îi strângeam… A fost întâi numai un singur punct de trecere. Acesta de la Golta, şi lângă mine, când veneau ei cu actele, şi eu listele pe care le aveam, fiindcă noi am înregistrat, toată familia, absolut toţi, cu vârsta, cu sexul, cum se face la un recensământ. Aveam lângă mine un cetăţean de la Siherheistdienst. Nu ştii ce-i asta? Mai mare decât Gestapo. Serviciul Secret de Siguranţă.  Şi cu el lucram. Şi el punea pecetea, şi eu puneam pecetea şi semnătura. Uneori închidea ochii. Avea şi alte treburi, nu să stea el, cogeamite nu ştiu ce era el, maior sau ce, avea alte treburi… Am scos odată din lagăr 550 de moldoveni.

– Din ce fel de lagăr?

– Păi, pe măsură ce frontul se apropia, ei luau bărbaţii de la 16 până la 60 de ani. Şi luase din astea trei sate, adică din faimoasele trei sate care se numeau a 8-a, a 9-a şi a 10-a, adică compania… luase toţi bărbaţii. Şi mă trezesc chemat de comisarul acesta, să vin la el cu listele din satele alea. M-am dus la el, şi zice, uite, lagărul acela e plin cu moldoveni de-ai dumitale, du-te şi ia-i de acolo. Comandantul lagărului a rămas cu gura căscată când a văzut că vine cineva din afară, şi are şi liste. Şi i-am scos. Erau într-o magazie, sau grajd, sau nici nu ştiu ce era. Până i-am despăducheat! În sfârşit… Deci eu îi treceam… Pe urmă n-am mai putut, că veneau prea mulţi. Am mai înfiinţat două puncte, unul la Vronisensk, mai jos la vreo 100 de kilometri de Golta, şi celălalt la Nicolaev. Din Kubani armata a adus trei sate, Moldavska, Grozovatka şi nu mai ştiu cum se numea al treilea. Ăştia au fost aduşi de armată, cu camioane, cu trenuri. Cum a putut i-a adus armata, şi i-a colonizat prin Basarabia pe undeva. Restul câţi a adus, îi încărcam în tren, aveam vagoane la dispoziţie tot timpul, şi-i trimiteam la Cetatea Albă. De la Cetatea Albă îi lua grupul Mănescu, şi îi ducea în satele respective. A fost după aceea în… martie. Începuse să deszăpezească, în martie ’44, se zvoneşte că am căzut în încercuire, eu şi trei care erau cu mine. De fapt n-am căzut, am plecat ultimii de acolo, cu ultimul tren care a plecat din Golta. Şi am aflat că Golopenţia a fost chemat de doctorul Manuilă, şi întrebat, ce s-a întâmplat cu mine, am căzut într-adevăr în încercuire, sau n-am căzut. Şi Golopenţia n-a reuşit să ajungă, nu mai circula trenul până acolo. Dar ne-am încrucişat pe drum, fără să-l văd, şi fără să mă vadă el. Pe urmă m-am dus la Odessa. Fără să ştiu că Golopenţia era acolo, în Odessa, cu mai mulţi. Şi m-am dus seara la operă, la faimoasa Operă din Odessa, considerată cea mai bună. Şi la Operă îl văd pe Golopenţia în lojă, cu încă vreo trei sau patru colegi. El se convinsese că am rămas încercuit, numai că el n-a putut ajunge, şi nu m-a văzut pe drum, a zis, s-a terminat cu mine. Am fost bucuroşi amândoi. Pe urmă am mers amândoi în satele astea, să vedem cum s-au aşezat. Sigur că între timp se spărseseră geamuri, se mai furaseră uşi de la casele astea. Dar erau aşezaţi foarte bine… Ei, tot materialul acesta strâns de noi, şi fiecare bineînţeles cu caiet de notiţe. Acele trei sate de care am pomenit, a 8-a, a 9-a şi a 10-a, cum spuneau ei în limbaj obişnuit se numeau Martinoşa, Panciova şi Kanij. Compania a 8-a, a 9-a şi a 10-a. Dacă iei harta Iugoslaviei, atunci la vărsarea Tisei în Dunăre sunt exact trei sate cu această denumire, Martinoşa, Panciova, Kanij.

– Formidabil! Şi sunt moldoveni?

– Ei, sunt de acolo, sau nu sunt de acolo? Mi-a cântat o babă din bazinul Doneţului „Jiule, pustiule, secaţi-ar izvoarele, să-l trec cu chicoarele….” Nu zicea „picierele” cum zic oltenii, ci „chicoarele”. Deci, se moldovenizase, chiar dacă ea a fost olteancă… Nu ea, străbunica ei. Şi nu era auzit de la radio! Nu se auzea radio Bucureşti până acolo. Erau aproape 2000 de kilometri în linie dreaptă. Şi nu stătea să prindă Bucureştiul s-o audă pe Maria Tănase cântând. Aceasta a rămas nerezolvată. Adică, de ce le zicea moldoveni? V-am spus că procesul a avut două laturi. A fost o emigrare naturală, s-a înmulţit populaţia din Moldova, şi a trecut, şi s-a dus peste, că era ţara pustie. Când polonezi, când ruşi, când turci…

– No man’s land.

– Aşa. Şi a fost această colonizare iniţiată de Ecaterina a II-a, care a înfiinţat sate de grăniceri pe măsură ce a eliberat teritorii de la turci. De pildă, acolo în bazinul Doneţului unul din sate se numea Bairak. N-am reuşit să găsesc cum s-a chemat el la origine. Bairak e baracă. Cam turcesc numele. Moldovenii erau pe vale, şi ucrainenii care veniseră mai târziu ca lucrători în mină – avea cărbune Bairakul – erau pe deal, pe podiş. Aduceau moldovenii apă, pentru ei, pentru vite, pentru înălbit cânepă, şi aşa mai departe. Aşa era în partea asta, de aceea am spus de colonizare, nu emigrare firească, naturală, cum erau ăştialalţii, din Transnistria, Balta, Râbniţa, Dubăsari, şi aşa mai departe.

– Aţi pomenit de materialul care s-a scris atunci.

– Da. Nu l-am păstrat! Adică listele de înscriere au fost predate la Institut. S-a făcut o primă prelucrare, şi s-a făcut o expunere publică asupra constatărilor. Câte se puteau constata atunci. Între care partea esenţială a fost a lui Brăiloiu. Brăiloiu a fost, şi eu l-am condus în numeroase sate, şi a înregistrat, nu pe bandă, ci pe discuri, folclor şi poveşti.

– Aceste înregistrări s-au păstrat?

– Sunt la Institut, la Mihai Pop, el ştie de ele, trebuie să ştie. Avea Brăiloiu un salariat, un specialist şi în înregistrări, şi în producerea cilindrilor. Căruia Brăiloiu îi zicea Edison. Noi nici n-am ştiut cum îl chema de fapt niciodată, în afară de Edison[10]. Ei, el a făcut partea esenţială, punând cântecele, şi aşa mai departe, culese, înregistrate în satele astea. Carnetele de note le-am păstrat fiecare. Cred că unul… nu ştiu dacă Marin-Dunăre sau Apostol, cred că a scris ceva despre nişte sate.

– Care Apostol? N-am mai auzit de el.

– A venit mai târziu el lângă noi, cam prin ’41-’42, dar a făcut parte din grupul Golopenţia. Cred că trăieşte. Era mai în vârstă decât mine. Cred că trăieşte. A fost acum vreo 10-15 ani pe la mine. Şi lucra ca contabil la un IAS pe lângă Orăştie. A fost cam verde el, a avut Teologia la bază, şi teologii ăştia au cam scrântit-o. Şi pe urmă când a venit la mine, cred că a venit să-mi spună că urmează să fie numit, dacă primeşte, ceva pe la episcopia aceea de la Arad.  Aşa că ori s-a dus, ori e tot pe la Orăştie, nu ştiu. Ei, cred că el sau altcineva a scris ceva, adică experienţa lui personală, ce a cercetat el. Dar, toate listele astea de înscriere erau depozitate în nişte lăzi de la Institutul Central de Statistică. Scria pe ele ICS, numărul cutare. Şi depuse la arhivă, în subsolul instituţiei. N-am ştiut ce… Ale mele au fost  luate când am fost ridicat, caietul, carnetul, şi ce mai aveam.

– Şi astea nu s-au înapoiat?

– /râde/ A venit o dubă mare, de m-a apucat şi groaza. Opreşte ziua în amiaza mare o dubă în faţa casei mele… Eu am ieşit de câteva luni. A venit să-mi aducă înapoi o parte din cărţile şi materialele care mi-au fost luate. Dar erau dintre cele… am zis, de ce nu mi le-ai adus pe celelalte, de ce mi le aduci pe astea? Zice, domnule, eu îţi aduc ce mi s-a dat. Toate cărţile lui Pătrăşcanu cu dedicaţie, şi carnetele… Era carnetul de note, era inclusiv Dâmbovnicul. Ei, au trecut ani de zile… Bineînţeles eu nu m-am dus înapoi la Statistică. Nici dacă m-ar fi chemat nu m-aş fi dus… Dar, să închei povestea.

– Deci, v-aţi întors, şi Statistica bătea pasul pe loc, că se apropia frontul.

– Păi da, am venit la Bucureşti, am evacuat Institutul. Adică, noi l-am evacuat. Am lucrat aşa într-un hal că Golopenţia a căzut bolnav de surmenaj. A stat vreo trei săptămâni până şi-a revenit. Sub îngrijiri medicale, sub tratament şi aşa mai departe. Fiindcă n-am avut bani pentru evacuare.

– Şi ce s-a întâmplat cu lăzile acelea? S-au distrus?

– Asta voiam să v-o spun, dar m-aţi întrerupt. Ani de zile au trecut. Şi la sfârşitul lui ’65 sau începutul lui ’66. Cam aşa era. Când a fost diferendul acela cu Basarabia, cu nu ştiu cine… S-a vorbit în anii aceia de problema aceasta. Am fost chemat, şi întrebat: „unde-i materialul de peste Bug”. „Aici l-am lăsat.” „Cum era, cum…” „Păi, era în lăzi, nu ştiu, nu ţin minte numărul lăzilor, vreo 5 lăzi, aşezat frumos pe judeţe, raioane, sate”. „Am căutat, am răscolit tot, subsolul şi tot depozitul, şi nu este nicăieri”. S-ar fi putut, să ştiţi, atunci… Dacă nu ştiţi, vă spun. Trebuia să fie înapoiate toate obiectele aduse de la Prut încolo. Au venit oameni care şi-au cumpărat piane, sau pur şi simplu în satele astea nemţeşti erau pianele… Îşi lua cine vrea. Într-o curte, îmi aduc aminte, la Bairamcea, un sat de vreo 100 de case, era numai pe o singură stradă foarte largă. O stradă de vreo 100 m lăţime. Mijlocul era însă grădină, plin de stupi sistematici. Rămăseseră acolo, şi acum era un inginer care avea grijă de stupii ăştia. Erau pianele strânse în curte, 15 piane. Găinile… cuibare în ele, le ploua. Şi au venit care aveau mijloace să le aducă. Au luat alţii şi covoare… În sfârşit, cumpărate, necumpărate, nu ştiu, nu mă pricep. Nu am făcut afaceri de felul acesta. Nici măcar n-am fost întrebat! Ei, au trebuit înapoiate. Toate obiectele aduse de acolo. Că le-o fi luat… Nu ştiu, cineva într-adins a pus mâna pe ele, şi le-a distrus probabil. Deşi ulterior am auzit că la Externe s-ar găsi acest material.  Dar n-am fost niciodată să întreb. Ei, le-am spus atunci cam ceea ce ţi-am spus şi dumitale. Şi acum mi-este foarte greu să-mi aduc aminte şi satele. Eu sunt singurul… nici Golopenţia nu le-a văzut pe toate, cum le-am văzut eu. El de câte ori pleca, rămâneam substitutul lui. Şi atunci am văzut toate satele astea. Dar să mă pui acum să fac lista lor… Imposibil.

– Ce s-a întâmplat cu oamenii care au fost băgaţi în fostele sate nemţeşti?

– Au rămas acolo. Vreo 15-16 dintre ei au venit dincoace. Prin Ministerul Agriculturii – că ăştia 15-16, vorbesc de familii, erau mai multe persoane, cu excepţia unuia, care s-a aşezat în oraşul Călăraşi, şi fiică-sa a devenit farmacistă acolo, el având farmacie sau aşa ceva… Ceilalţi au fost prin Ministerul Agriculturii colonizaţi în Banat. Aşezaţi în Banat. Unul dintre ei, o familie dintre ei, cu trei fete, a venit în Bucureşti… Ministerul Agriculturii aici cam pe unde-i arena asta, sau Parcul Tineretului, sau cum îi zice. I-a dat o casă şi nu ştiu cât pământ ca să crească vite. Şi el a crescut vreo 4-5 vaci cu lapte, făcea smântână, brânză, unt, şi vindea  la piaţă, şi trăia. Fetele lui, cea mai mică e profesoară de limba română.

– Îi ştiţi numele?

– Sigur.

– M-ar interesa o familie care a trecut prin toate astea.

– Nu-l mai găseşti, el era atunci de aproape 50 de ani.

– Ei, acum poate avea 90.

– A trăit până acum câţiva ani.

– Dar fiicele îşi aduc aminte.

– Da, fiindcă cea mare, Elena, a făcut geografia, 5 ani de facultate la Odessa. Cea mijlocie n-a făcut decât 10 clase.

– Cum o găsesc pe fata asta cu geografia?

– Ea e de vârsta mea. Pavelescu o cheamă. A fost căsătorită, s-a mutat la Braşov cu soţul, acolo a divorţat. Nu cunosc motivul, că nu prea îmi place să mă amestec în problemele acestea. Atâta ştiu că în momentul în care eu am ieşit, la vreun an de zile m-a găsit el, tatăl lor. Leonte Leuţă. M-a găsit, şi cum nu eram acasă, şi nici soţia nu era, mi-a lăsat un bilet. Că locuieşte pe strada Pindului, aşa se numea strada, care nu mai este acum… numărul 90 şi ceva. Că am plecat de aici, din piaţa Unirii pe jos până acolo, că n-am ştiut pe unde putea fi Pindului acesta. Ei, ea era venită de la Braşov, divorţată. Angajată din fond nescriptic la echipele de cercetări monografice ale Institutului de Cercetări Economice. Vreo doi ani a lucrat… Până s-a desfiinţat, a lucrat acolo. Pe urmă a devenit educatoare sau aşa ceva, la o grădiniţă de copii sau o creşă, aici, în piaţa asta, Filaret. Chiar lângă fosta gară e creşa asta, la parter. Cred că acum e pensionată, dar ei trebuie să ştie de ea. Cealaltă, mijlocia e tehniciană, a făcut zece clase, că pe urmă a început războiul, şi n-a făcut… Căsătorită cu un tehnician în energetică, care lucra pe la Bicaz. Dar avea domiciliul într-un bloc pe Victoriei.

– De cei din Călăraş şi din Banat nu mai ştiţi nimic?

– Nu ştiu nimic, absolut nimic. Atâta ştiu că fata lui Mileşcinko a devenit farmacistă la Călăraşi. Era ucrainizat numele. Acest Mileşcinko nu era din grupul celor trei sate de care v-am vorbit. Era mai jos, la vreo 15-20 de km alt grup. Aşa erau, grupuri de 5-6-7 sate. Ei, constituţia aia a lui Stalin i-a ajutat, fiindcă ei aveau şcoală în limba românească. Şi până în 1939 cărţile erau tipărite cu caractere latine. Şi învăţătorii lor veneau la Balta – era capitala Republicii Moldoveneşti până în ’38. Când i-a căsăpit pe ăia, când a avut procesele alea mari, i-a căsăpit şi pe ăştia, ca tendinţă de românizare. Şi a mutat capitala la Tiraspol. Dar ăştia de aici, de peste Bug veneau şi făceau Institutul Pedagogic întâi la Balta, apoi la Tiraspol. Şi scriau foarte bine cu litere latine. Eu încă i-am învăţat pe câţiva, că dacă eram singur nu puteam să înregistrez singur un sat întreg de 4500 de locuitori. Dar aveam învăţătorii de acolo, care scriau foarte bine. Un mic instructaj, nu? Asta faci oricând, şi aici, când faci recensământ, instruieşti oamenii. Ei, atunci mi-a părut rău într-adevăr că n-am găsit materialul, atunci, în ’65-’66. Am ştiut de ce vrea să-l găsească. Dar, ce să fac. Aşa… Şi punctul final al afacerii ăsteia e următorul. Ăştia de stânga, sau chiar şi Raţiu care se convertise…

– Deja atunci s-a convertit?

– Da, da. L-a convertit Betea şi poate şi Mănescu. Că şi el era la Cetatea Albă, în grupul lor. Mai făceau şi ei câte ceva. Mai scoteau câte unul clandestin de acolo, şi-l treceau peste Bug, în Transnistria, unde-şi pierdea urma. Deci, şi acţiuni de astea, de salvarea unuia din mâna Gestapoului sau… Ca acum vreo 3-4 ani, îl cheamă Popişteanu pe Raţiu la el… Ştii cine e Popişteanu?

– Sigur, de la „Magazinul Istoric”.

– Şi-i spune, „uite, domnule, la radio Moscova, emisiunea în limba română s-a citit scrisoarea cetăţeanului X, care locuieşte acum la Lemberg, şi el zice că ar vrea să ştie despre dumneata, despre Betea, despre Pavel, care în timpul războiului i-aţi dat un ajutor…” I-au salvat viaţa. „Ce-a fost asta, cum ai ajuns dumneata acolo, nu ştiu ce…” „Păi, stai, domnule, că asta a fost o acţiune, n-a fost în plimbare sau cu războiul, sau nu ştiu ce.” Şi i-a povestit, mă rog, cât ştia el. Deşi el a fost de la început, din prima zi cu mine. „Atunci scrie, domnule! Scrie!”

– Şi a scris?

– Da.

– A apărut?

– Nu, că a ieşit ceva neclar. Şi a fost la Secţie materialul. Trebuia… Dar relatarea nu era foarte exactă. Şi cu lipsuri şi aşa mai departe. Ăia şase ani jumate l-au cam… În orice caz, n-avea perspectiva de ansamblu pe care o aveam eu. El a luat satul acesta, satul acesta, satul cutare. Dar ca ansamblu, nu avea. Şi i-au spus: „cine a mai fost?” Şi a spus el de cine şi-a adus aminte. Şi printre cei de care şi-a adus aminte, m-a scris pe mine chiar primul. „Dar el trăieşte, du-te să-ţi citească materialul, să semneze şi el că-i de acord cu materialul.” Şi a venit într-o duminică dimineaţă la mine, am stat tot aşa cam 5-6 ore cu el, şi am pus materialul la punct. Şi am dat viza. N-am vrut să semnez, fiindcă nici nu mi se ceruse decât atâta, acordul. Ce s-a întâmplat mai departe, nu ştiu[11]. S-a dus înapoi, dar probabil că nu era momentul favorabil.

– Oh, Doamne, Doamne!

– Cred că aceea cu românii din Banatul Sârbesc v-am povestit-o, şi aţi înregistrat-o.

– Cu prizonierii?

– Da. Ei, după aceea am adus înapoi funcţionarii, cu o singură pierdere. Împrejurările au fost de vină. Un funcţionar foarte blând. Un incident, şi-a pierdut viaţa. Ei, şi în ’945, în iulie, am făcut o şcoală de pregătire la Târgu-Mureş. Unde erau aduşi din toată ţara cei care vroiau să devină salariaţi ai Institutului.

– Unde s-a ţinut, în ce clădire, nu vă aduceţi aminte?

– Ba da, la liceul Unirea. Acolo ţineam cursurile, şi acolo nişte săli de clasă au fost făcute dormitoare. Şi predam acolo cursuri de economie politică, noţiuni elementare, bineînţeles. Golopenţia preda statistică, Ioan Negru nu ştiu ce mai preda…

– Ioan Negru? N-am auzit de el.

– A fost… Era atunci… n-am vorbit despre asta, şi o să vorbim când ajungem acolo cu povestea asta… Într-o bună zi, ne-am urcat în tren, Golopenţia şi eu. Şi am mers pe Mureş în sus. Am ajuns la Reghin, cu intenţia să vedem valea Gurghiului. Şi cred că Golopenţia a zis, „de ce să nu stăm noi…” Noi aveam o lună de zile concediu. De ce să nu stăm aici la Hodac, şi să facem cercetare monografică la Hodac. A fost făcută şi o dare de seamă la Academie despre cercetarea asta de la Hodac. Şi i-am luat pe toţi profesorii care mai erau acolo, am mai adus oameni din Bucureşti, încât s-au făcut vreo 20 de inşi. A fost şi Biji, directorul Statisticii Agricole, să facă viaţa agrară… Mă rog. Şi s-au încheiat cursurile. Cursurile s-au încheiat în nefasta de zi de 6 august ’45. A sosit în dimineaţa zilei, sau în după-amiaza zilei directorul general, sau în 7 august… În sfârşit, şi zice, „uite, s-a aruncat bomba[12]”. Ne-a povestit el, chiar în piaţă eram, la restaurantul acela mare, parcă New York se chema, din Târgu-Mureş. Pe dreapta era biserica romano-catolică, asemănătoare cu cea din Cluj, ca stil. Şi am făcut acea cercetare la Hodac, timp de o lună şi ceva. Eu am revenit însă. Am revenit, făcusem toate satele, începând cu Glăjăria, Gurghiu, Hodac, Ibăneşti şi Toaca.

– Acestea sunt sate româneşti.

– Da. Dar spre Gurghiu, mai pendulam în nişte sate care erau dincolo de deal. Ceva cu… Sânmihaiu de Pădure şi nu ştiu mai ce, încă un grup de sate. Şi m-am dus la Reghin, şi am luat toţi salariaţii statisticii din câteva plăşi, şi am făcut satele acelea. Însă de finalizat nu s-a finalizat nimica. A trecut pe urmă Statistica prin foarte multe prefaceri, a primit alte sarcini. Şi Apolzan a fost pe-acolo, şi Biji… Mă rog, tot ce era mai răsărit pe atunci în statistică. Şi am revenit în Gurghiu-Hodac-Ibăneşti cu Bauh în ’47 pentru fotografii şi aşa mai departe. Dar de scris nu s-a scris, cred că numai darea aceea de seamă pe care a făcut-o Golopenţia la Academie.

– Şi nici nu mai aveţi materialul din care s-ar putea scrie ceva.

– Mi s-a luat tot. Caietele şi carnetele… Asta a fost în ’45. Pe urmă noi n-am mai făcut, ca grup condus de Golopenţia. Dar oriunde am mers cu şcolile astea, şi s-a mers aşa: în ’46 Beclean – la 5 km de satul meu, tot în ’46 Curtea de Argeş. Pe urmă a venit Sebeşul.

– Tot concepţie monografică?

– Erau şcoli de astea, fie de specializare, fie de iniţiere. Dar acolo unde am fost eu… la Sebeş n-am putut face nimic. Era localitatea răvăşită, cu nemţii, cu chestii de-astea. Nu puteai să te duci, să vorbeşti de altceva. Oricum, nu era atmosfera favorabilă unei cercetări monografice. Nu era! Pe urmă am terminat cu statistica.

– Când?

– În 21 martie ’50.

– Între timp au intervenit schimbările politice. Bunăoară republica, pe urmă naţionalizarea, unificarea partidelor. În’48-’49 n-aţi mai făcut cercetări de teren?

– Stahl a făcut. Cred că el s-a dus imediat după război, sau după ce s-a constituit Consiliul Naţional de Cercetare Ştiinţifică la Academie, cu Gusti, cred că a primit fonduri şi s-a dus la Goicea. După atâţia ani!

– El cum de n-a luat parte la cercetarea aceasta de la Valea Hoţului?

– Pentru că atunci se inventaria Transnistria. Noi eram peste Bug, şi el conducea inventarierea din Transnistria. El a fost numit şeful tuturor statisticienilor care lucrau în Transnistria. Şi în ’42 m-am întâlnit cu el…

– Deci practic şi el a lucrat la asta.

– Da, dar nu în grupul nostru. În ’42, când am fost eu trimis cu Raţiu la Tiraspol, să aranjăm sosirea celor din Bucureşti, a venit şi el de a predat rezultatele recensământului din Transnistria guvernatorului. Era George Alexianu guvernator, fost profesor la Cernăuţi, la Universitate, şi pe urmă la Bucureşti. Pe urmă a venit perioada cu cercetarea monografică la Institutul de Cercetări Economice.

– Dar după ieşirea din detenţie cum v-au luat la Economice?

– Ei, m-au chemat ei.

– Aţi stat mult timp fără loc de muncă?

– Un an şi 6-7 luni. Pe urmă am intrat la Cercetări şi Proiectări pentru Hârtie, Celuloză şi Stuf, unde am stat până în iunie ’57. Din octombrie ’55. Nici doi ani n-am stat. Şi mi-a cerut transferul Academia. Cred că doi inşi au vorbit despre mine la Academie. Levente, care preluase conducerea DCS-ului, a Direcţiei Centrale de Statistică, şi Biji. Şi Levente n-a vrut să mai… V-am spus că au fost înfiinţate echipele pe lângă DCS, şi Levente n-a vrut să aibă de-a face cu ele. A zis, „eu fac statistică, şi nu sociologie. Academia – treaba ei”. Şi atunci ne-a vărsat la Institutul de Cercetări Economice. „Pe cine să punem acolo?” Şi atunci Levente şi Biji a spus, „pe acela, pe… E mai bun decât ceilalţi”. A fost verificat! /râde/ S-a terminat cu eşecul cunoscut.

Note 

[1] Preşedintele  Academiei era Traian Săvulescu (1948-1959)

[2] Miron Contantinescu devine în 1963 director al Institutului de Istorie al Academiei RPR

[3] adjunct al Ministrului Învăţământului

[4] Roman Moldovan, între 1965-1967 preşedinte al Consiliului Naţional al Cercetării Ştinţifice

[5] Ph. E. Mosely, The Sociological School of Dimitrie Gusti, in « The Sociological Review”, vol. XXVIII, aprilie 1936

[6]La science de la réalité sociale. Introduction à un système de sociologie, d’éthique et de politique, Paris, 1941; La sociologie des unités sociales, in „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”, an XVI, nr.1-4, 1943

[7] legitimaţie (lb.magh.)

[8] este vorba de Lena Constante, căsătorită cu Harry Brauner

[9] Gh. Retegan a fost arestat în martie 1950 sub acuzaţia de “crimă de înaltă trădare”, ulterior încadrarea juridică a fost shimbată în «complot împotriva orânduirii sociale». Închis la Jilava în regim de detenţie politică, a fost judecat în 1954 şi achitat de orice penalitate.

[10] Tehnicianul Gheorghe Adăscăliţei, zis « Edison »

[11] Cartea a apărut în 1994 (Anton Raţiu, Românii de la est de Bug. Cercetări etno-sociologice şi culegere de folclor, Editura Fundaţiei Culturale Române)

[12] bomba de la Hiroshima

Alte interviuri si extrase din volumul Parcurs intrerupt:

• Elevii monografistilor
• “Cei care eram ramasi cu boala monografiei”
• Coriolan Ghetie: „Erau oamenii care te mirau, nu lucrurile” [extras din vol. Parcus intrerupt]
• Luko Gabor: “Acolo m-am făcut om, acolo, in Romania” [extras din vol. Parcurs intrerupt, partea I]
• Luko Gabor: “Acolo m-am făcut om, acolo, in Romania” [extras din vol. Parcurs intrerupt, partea a II-a]

Despre Gh. Retegan si aici:

• Corespondenta cu Mihai Pop si Victor-Radulescu Pogoneanu. La incheierea Rapsodiei Epistolare (III)