Semnele formării unei noi burghezii bucureştene[1]
Mihai Pop
Alţi Bucureşti interbelici: studii şi cronici gustiene, Antologie de Zoltán Rostás, Ed. Vremea, 2014
Schimbând stilul românesc pentru stilul linear modern, casele cu grădiniţă şi străzile cu piaţete şi ronduri care dădeau oraşului aspect sătesc şi aminteau crucile uliţelor, pe blockhaus-uri şi pe bulevarde cu scuaruri, Bucureştii trebuiau să-şi fi schimbat şi structura socială. Cât de adânc şi cât de departe a mers această schimbare structurală, nu se ştie încă. Cercetarea ei va trebui, desigur, să formeze odată obiectul unor migăloase şi sistematice studii. Până atunci însă, unele forme ale acestei schimbări merită să fie consemnate.
Acum zece ani încă, unul dintre aspectele caracteristice ale Bucureştilor îl formau lăptăriile, birturile economice, simigeriile şi plăcintăriile. Astăzi, cel puţin la centru, ele au dispărut cu totul. Dacă mai există la periferie – şi aici numai în anumite părţi –, aceasta e o dovadă în plus a tendinţei de a le elimina din structura generală a Bucureştilor, păstrându-le ca note caracteristice numai în structura aparte a unor mahalale. În schimb, centrul Bucureştilor a fost invadat de sucursalele lăptăriei Ehrmann, de mezelăriile lui Rochus şi Podsudek, de Gagel şi Herdan, iar cartierele periferice moderne au fiecare o băcănie, o mezelărie, o lăptărie şi un pantofar, ceea ce aminteşte Praha de pildă, unde fiecare cartier are o Mlekarna (lăptărie), o Uzenarstvi (mezelărie) şi o sucursală Bata.
Numai această schimbare înseamnă schimbarea structurii însăşi a micii burghezii bucureştene. Mica burghezie a lăptăriilor, simigeriilor şi plăcintăriilor era levantină, greacă, macedoneană sau bulgară; burghezia pe care o încetăţenesc sucursalele lui Ehrmann, Rochus şi Podsudek este central europeană, săsească, cehă sau maghiară, venită din Ardeal şi Bucovina. Paralel cu acestea, în cartierele centrale apar mereu băcănii noi, care aproape toate sunt ale Românilor ardeleni, iar desfacerile lăptăriilor de la Sibiu, Braşov şi Făgăraş se concurează la fiecare din cele patru hale de desfacere ale primăriilor respective. Altădată Lipscani erau centrul de desfacere a manufacturii occidentale. Evreii pământeni îşi concentraseră prăvăliile pe această stradă al cărui nume, derivat din vechea denumire românească a Leipzig-ului (Lipsca, slav Lipska cm. lipscănie, marfă de la Leipzig) dovedeşte tradiţia. Azi aproape toate prăvăliile de manufactură de pe marile bulevarde şi Calea Victoriei sunt în mâinile evreilor din Ardeal şi Bucovina.
Sunt, desigur, fapte mărunte cele notate în aceste observaţii fugare. Ele arată, însă, în aceste vremi de cristalizare a noii societăţi româneşti, cum dincolo de orice atenţie a oficialităţilor, dincolo de o politică economică dirijată, aspectul micii burghezii bucureştene s-a schimbat sau este pe cale să se schimbe. Transformarea Bucureştilor din capitală numai a Vechiului Regat, în capitală a unui Stat, care cuprinde şi ţinuturile româneşti foste sub stăpânire străină, începe să devină vizibilă. Burghezia, în măsură considerabil minoritară, a oraşelor din ţinuturile alipite, îşi cucereşte locul şi în capitala ţării. Aşa, importanţa componentei central-europene a Bucureştilor e într-o creştere rapidă.
Conturăm aici procesul acesta, care se desenează de pe acum în faţa celor ce privesc cu luare aminte. Cercetarea lui amănunţită şi din vreme e o necesitate, dacă e ca Statul nostru să nu fie surprins de prefaceri împlinite.
[1] Sociologie românească, anul II, nr. 1/ ian. 1937, pp. 27-28
Lasă un răspuns