Școala unitară a satului
Curentul, Anul XI, No. 3713, duminică 5 iunie 1938, p. 1
Apostol Culea
În ”Călătoriile lui Nils Holgersson”, romanul de țară al scriitoarei suedeze Selma Lagerlof, fostă învățătoare, ni se înfățișează scena săditului unei costișe la care ia parte tot satul, copiii și părinții, după puteri, dar cu un elan egal. Oamenii de specialitate dau îndrumările necesare, fac adică lecții de inițiere la plantat. Comunitatea satului peste vârste și profesiuni este întreagă acolo sus, la școala muncii de bună voe. Așa o fi în Suedia, țară de echilibru între sate și orașe, între clase sociale și unde cultura țărănească a pus marca originalității sale peste cultura națională suedeză.
Transpunând aceste icoane literare în forme de învățământ, ne găsim într-o lume care nu face deosebire de ani când e vorba să primească o învățătură nouă, să adauge un bun cultural satului. Se simte că aici satul este străbătut nu numai de o singură școală – aceia a copiilor – ci de o serie de școli pentru toate vârstele și nevoile, prelucrând aceiași moștenire a generațiilor de sub același orizont rural. Micul Nils este purtat pe sus să cunoască patria mică și patria mare, colțuri de naturi umanizată, folkorul național și istoria locală, muncă și cultură țărănească suedeză.
În lungile seri nordice, femeile de acolo prelungesc până noaptea târziu lucrul mâinilor, în ritmul cântecelor din depărtate vremuri, legate de această muncă cadențată, ca să nu le prindă somnul, iar în șezătorile datinilor caznice orice, participant de la copil la bârtrân, trebue să dea un număr de variație în programul seral. Unitatea de suflet și de muncă sătească este astfel perpetuată într-același stil pe firul tradiției. Ea s-a revărsat în aceiași armonie și în programele școlare, începând de la grădinile de copii până la școlile superioare populare pentru țărani și țărance. Orice joc, jucărie, orice izvor de lucru poartă pecetea regiunei natale. Mai ajută la păstrarea și desvoltarea culturii țărănești muzeele regionale cari fac expoziții ambulante însoțite de demonstrații, niște adevărate școli vremelnice, pe roate, la îndemâna satelor ce au nevoie să se învioreze. Același rost auxiliar școlilor au și asociațiile de lucru la domiciu sau asociațiile de artă populară.
Nici un pedagog desrădăcinat nu cutează să aducă împrumuturi de aiurea în satele suedeze, ocolind această sinteză a veacurilor care este cultura țărănească ce străjuește spiritul școalelor scandinave de țară.
Alt exemplu de școală unitară ni-l dă satul italian, adică o școală inspirată din sufletul local și pentru necesitățile lui. Politica de ruralizare a d-lui Mussolini a mers până și în acele burguri de piatră îngrămădită din evul mediu, azi primenite de aerul proaspăt al satelor.
S-au găsit printre ziduri seculare câțiva metri pătrați unde școlărimea se întrece să facă în mic agricultura regiunii, ca să aducă și ea la ziua bătăliei grâului câțiva pumni de grân italian, contribuție simbolică pentru pâinea italiană. Regenerarea culturii naționale prin contribuția culturii rustice formează firul de aur ce străbate întregul sistem de educație sătească, începând de la azilurile grădinii de copii, până la organizația adultă ”Dopolavare” (După muncă).
Când e vorba de o muncă în sat, ca refacerea pădurilor, lucrări de îmbunătățiri în terenurile băltoase, lupta împotriva malariei, contribuția locală a școlilor, alăturea de populația adultă, este totdeauna părtașă solidar după puterile vârstelor. A fost un strigăt general ca arta și meșteșugurile geniului cultivat italian să fie mânate prin școli până în fundul munților, iar cea țărănească adusă la oraș pentru împrospătare; o călătorie a motivelor de la sat la oraș și îndărăt pentru transfuzie artistică cu efecte ce se pot urmări. Dirijarea acestui flux și reflux de industrie și artă poopulară este supusă unui plan unitar în mijlocul căruia stă lanțul de școli și ateliere. Școlile satului își întocmesc un fel de calendar lunar și săptămânal cu lecții și demonstrații în naturala locală, cu accentuarea acelor lucrări cari sunt de o necesitate mai arzătoare în localitate; căci în Italia contează spiritul iar nu programul, ridigid ca o literă de decalog. Într-atâta e pătrunsă școala de cultural rurală, că până și în lecțiile de religie se reînviază legendele hagiografice locale, se pomenesc sfinții locali, apoi se perindă cântecele și jocurile locale, istoria locală, folklorul local, povestirile locale în acea oră a șezătorilor cu actualitatea adusă și comentată în clasă.
Cred că nu mai există nici un legiutor școlar în Europa care să creadă că făcând o școală primară de câțiva ani pentru copiii satului și lăsând fără asistență culturală restul poplulației, a rezolvat chestia educației poporului. Problemele satului nu se pot deslega separat, nu se pot izola una de alta și nici compartimenta, vorbesc de cele românești. Legiuitorul reformator vede satul întreg cu toate aspirațiile și nevoile lui în care se încadrează și șcala primară, începătoarea prelucrării de cultură țărănească.
Dacă satul românesc este unitar, el nu are încă școala unitară corespunzătoare pe măsură în întindere și spirit. Zic în întindere, fiindcă abia avem ici-colo o școală primară de 7 ani și nu utilată suficient ca să orienteze și să inițieze majoritatea aboslvenților spre dominantele îndeletniciri locale. Supra încărcată teoretic, lipsită de mlădieri potrivit localității, lipsită de un calendar călăuzitor în demonstrațiile sezoniere, neaplicată să se lege de munca satului prin acele vacanțe regionale și sezoniere, nu pregătește tineretul spre munca productivă. Sistemul nostru de stat al culturii de masse are goluri; se oprește acolo unde ar trebui să înceapă. De la 14 – 18 ani, băeții și fetele de țară, tocmai la vârsta când se conturează ființa morală și se pune baza formației profesionale sunt lăsați în grija nimănui. Într-o țară cu 80 la sută populație țărănească, instrucția în anii pubertății și ai adolescenței este supravegheată în regim de școală profesională ori secundară abia la 11 la sută aproximativ din tineret și acela în majoritate orășenesc. Din cel rural, cam 2 la sută beneficiază de o pregătire oficială prin școli în vederea unui rost social. Numărul strivitor rămâne pe seama rutinei mediului. Aici trebuie să intervie clasele complementare cari la noi nu există. Organizarea învățământului complementar de la 14 – 18 ani cu 300 – 400 ore de lucru practic și teoretic anual, distribuite pe sezoane și regiuni, nu trebue să mai întârzie. Aceste clase formează ucenicia vieții gospodărești. Nu putem socoti că împlinesc nevoile satului acele cursuri de adulți pentru neștiutori de carte chemați să învețe scrisul și cetitul, ori pentru cei cu clasele elementare neterminate, cursuri reduse la câteva chestiuni mai însemnate din programa celor patru clase primare, în vederea dobândirii certificatului echivalent.
Mulțumită sugestiilor Augustului Întemeietor al Fundației culturale regale Principele Carol cu acțiune la sate prin cămine culturale, mulțumită Astrei transilvane și altor ințiative, avem experimentate cu rezultate îmbucurătoare școli țărănești pentru bărbați și femei de la 18 – 25 – 30 ani cu suflet și muncă nouă practică, pe o durată de la 1 – 5 luni într-un an, ori în 2 și 3 ani, iar câteva cu internat. Mulțumită tot inițiativei regale, școala satului, ca o accentuare a unui spirit dinamic, încorporează în sistemul ei străjeria și premilităria cu munca de folos obștesc. Așezământul căminul cultural năzue să împreune și să adăpostească toate organizațiile satului de educație sufletească, educație economică și sanitară a comunității adulte, începând cu tineretul. Toate aceste instituții complectează unitatea de durată a școalelor și prelungesc viața satului în școala satului, influențând-o, cum și invers.
Pornindu-se de la principii generale s-a ajuns la o formă egală de organizație a învățământului, atât pentru orașe cât și pentru sate. Școala satului nu ține seama de mediul ei, ci cultivă trăsăturile omului în genere, mai aproape de omul de oraș, trăsături pe care le consideră valabile și pentru omul de la țară. Această preponderență a mediului urban în viața școlilor de țară păgubește ducerea mai departe a culturii țărănești. Așa se explică în parte puținele rezultate ale școlii în mediile rurale; iar la nepotrivirea conținutului se mai adaogă și forma ei prea verbalistă.
A aduce în școile satului, potivit vîrstelor, literatura rustică, folklorul, istoria regională, natură locală, jocuri și jucării din viața înconjurătoare, artă populară, mici industrii și munca agricolă locală, însemnează a face cultură țărănească. Cultura țărănească nu e posibilă fără cultivarea omului mână în mână cu cultivarea mediului, desvoltarea aptitudinilor în comunitatea satului, odată cu ameliorarea împrejurărilor în cari trăesc țăranii. Cultura țărănească nu-i posibil a fi ajutată din plin dacă nu e lăsată să se desvolte în formele sociale comune țărănimii de pretutindeni, ținându-se seamă de mediile concentrice: familia și gospodăria, satul, regiunea, apoi patria cea mare și universul. Familia țărănească nici nu poate fi gândită fără natură, fără pămând, fără grădină, fără câmpie, fără pădure, fără vite. Țăranul e preocupat permanent de gospodărie; pentru ea se căsătorește, pentru ea se bucură de copii și-i crește, punându-i de mici la treburile ei. Înăuntrul gospodăriei familiare care este o formă de cooperativă de producție, tinerele vlăstare primesc școala vieții cu virtuțile și lipsurile ei. Numai ținând seama de aceste unități de viață socială, când organizăm programatic școala unitară a satului, începând de la grădidna de copii (care trebue să fie în vremea muncilor agricole deschisă ca un azil) cu ultimele clase de preorientare a școlii primare (V, VI și VII) cu clasele complementare și etajul de deasupra la școlile țărănești, toate străbătute de acelaș spirit contopitor al teoreticului cu practicul aplicat, legarea energiei sufletului de energia naturii, cultura țărănească se adâncește și nu în rădăcini, ci răsbate afară în spice rodnice, cum spune plastic d. Rădulescu Motru. Cu astfel de școli satul iese din faza etnografică și dobândește acea ”personalitate energetică”, adică o personalitate care continuând natura, creiază peste natură forma nouă de energie. Brațele și creierul săteanului român transformă materia primă în creiații originale, cari, încorporate apoi culturii române întregi, întreține evoluția acestei culturi.
Așa gândește și lucrează, cred, îndrumătorul de azi spre școala unitară a satului, care e omul de lungă experiență, D. V. Țoni.
Serviciul obligator la sate
Curentul, Anul XI, No. 3727, dunminică 19 iunie 1938, p. 1
Dragoș Vrânceanu
În fiecare an ies din facultățile noastre, de la toate cele patru universități din țară, serii de licențiati care timp de un an sau doui bâjbâiesc dezorientați căutând un culcuș pentru începerea carierii. Majoritatea acestor tineri trec, în primii ani după sfârșitul studiilor, printr-o stare tristă și primejdioasă. Abia atunci își dau seama, experimental, de adevărul vorbelor care li s-au repetat pretutindeni: nu mai sunt locuri. Fiecare din ei spera, în forul său interior, să nu fie printre aceia pentru care ”nu mai sunt locuri”. Fiecare se gândea la o rudă care stă bine și are trecere la București și care ”va face ceva” pentru el, la un politician, la un ocrotitor. Nu mai sunt locuri, e drept, dar nu mai sunt locuri pentru mulțimea celorlalți, nu pentru mine. Aceasta e iluzia care falșifică raționamentul fiecăruia.
Odată sfârșite studiile tănărul aspirant își dă seama însă că nici ruda, nici politicianul, nici ocrotitorul pe care se bizuia, nu fac nimic. Fiecare îl primește ridicând din umeri, dându-i explicații și apoi chemându-l din nou după câteva luni. Mai mult decât lipsa de loc îl demoralizează jocul între speranță și desnădejde în care îl țin încercările pe care le face. Optimismul natural cu care iese din universitate sufere grave sguduituri. Tânărul licențiat începe să mediteze asupra tuturor mijloacelor cu care poate să izbutească totuș și se oprește la cele rele. Doi ani de șomaj și de încercări de tot felul sunt suficienți ca să desfigureze o conștiință.
Dar tocmai acest lucru este partea cea mai tristă, pierderea cea mai mare în toată această poveste dramatică cu ”locurile ocupate”. În fiecare an o armată de tineri, de la cele patru universități din țară, este aruncată în piată unde mișună tot felul de samsari dar unde – la urma urmei – nu se găsește de muncă. Piața muncii intelectuale și profesiunii intelectuale este dezastroasă.
În fața acestei realități să punem acum cunoscuta propunere a creerii unui serviciu obligator la sate. Ce însemnează acest serviciu obligator? Fiecare tânăr licențiat să fie constrâns prin lege ca primii doui ani ai carierii sale să-i petreacă în sate, unde să muncească în domeniul specalității și profesiunei lui cu un minimum de câștig garantat într-un fel ori altul.
Anii cei mai dificili, adevărații ani de criză ai celor ce termină studiile superioare – profesori, preoți, avocați, medici, ingineri, etc. – sunt astfel din capul locului întrebuințați în sensul carierei lor, în primul rând, în sensul practicei profesionale, în al doilea rând și în serviciul unei cauze care ea singură – indiferent de avantagiile de care vorbim – poate susține tonusul moral al unui tânăr.
Este vorba de prelungirea obligației studilor pe încă doi ani, dar de o prelungire care satisface interesul personal al fiecăruia, căci în acest mod se poate lua contact cu problemele elementare ale profesiunii și care potolește și o firească aspirație etică pe care crizele de șomaj o compromit și o distrug.
”Serviciul social obligator la sate” este ideia prin care profesorul Dimitrie Gusti a înțeles că se poate încadra în metodele de studii și de sprijin științific al satului, o armată întreagă de energii tinere, fără a aduce, prin aceasta, pagube libertății lor de muncă și desvoltării carierii lor. Privim lucrurile prin prisma tinerilor licențiați.
Mai prețios este însă să le privim prin aceia a interesului național. Ceea ce se face pentru sate este puțin. Satele au nevoie de o îndrumare generală și dezinteresată care să recupereze lipsurile și bolile creiate în organismul sătesc de o neglijență scandaloasă a statului nostru modern. Bolile satului românesc nu sunt fructul secolelor, ca să zicem așa, sunt un rezultat al contrastelor de stat care s-au creat de un secol încoace, contraste care au făcut din starea de patriarhalism a țărănimii o stare de decadență. Patriarhalismul este și el un sistem care își găsește remedii la deficiențele sale, în sine însăș. Așa s-au petrecut lucrurile sute de ani. Când acest sistem a fost sfărâmat însă de un altul, au început să se facă simțite: mizeria, ravagile bolilor sociale, exploatarea omului, obscurantismul, etc.
Neglijența statului liberal, aceasta poartă răspunderea deplorabilei stări în care se găsește țărănimea noastră. Numai statul are puterea și mijloacele necesare ca să remedieze această situație. Cu condiția ca el să știe să găsească mijloacele cele mai economice, adică cele mai metodice, și să nu se avânte în experiențe costisitoare su risipitoare de energii.
Serviciul social obligator la sate este unul din mijloacele epocale puse la îndemâna statului nostru pentru a încerca să se achite de o datorie de onoare care apasă grav asupra lui.
Acest mijloc este creat și lămurit de un cercetător al realității sociale românești și de un om de pătrundere și de studiu. Nu e fructul unei inspirații discursive dintre cele cu care ne-a obișnuit democrația și demagogia. Acum, când statul dispune de sine însuș în atât de mare măsură, nimic nu-l împiedică să treacă la aplicarea unor măsuri salvatoare pentru ridicarea țărănimii noastre. Cu atât mai mult cu cât aceste măsuri sunt foarte oportune în problema tinerilor absolvenți ai facultăților românești.
Între pâine şi carte
UNIVERSUL Nr. 176, miercuri 29 iunie 1938, p. 1,2
de N. BATZARIA
Două fapte de mare importanţă se leagă de săptămâna trecută: acordarea unui credit de un miliard de lei în favoarea plugarilor şi – al doilea fapt – inaugurarea „Lunii Cărţii”.
La inaugurarea „Lunii Cărţii”, M. S. Regele a spus cuvinte impresionante, în care, relevând din nou strânsa legătură dintre răspândirea culturii şi întărirea şi propăşirea neamului şi ţării, a tras drumul pe care trebuie mers pentru atingerea acestor ţeluri.
În acelaşi spirit a vorbit şi d. Armand Călinescu, ministrul de interne, cu ocaziunea instalării d-sale ca ministru interimar la departamentul educaţiei naţionale. „Acţiunea noastră, a spus d-sa între altele, trebuie să se desfăşoare sub lozinca: înapoi la cartea şi numai la carte”.
Dar între carte, adică între dorinţa de a învăţa sau, mai precis, necesitatea ce simţi de a-ţi însuşi o cultură şi starea economică este, netăgăduit, o strânsă şi indisolubilă legătură. Bineînţeles, atunci când înveţi pentru viaţă, iar nu cu scopul de a ajunge în posesiunea unui certificat sau unei diplome, care să-ţi dea dreptul să baţi – deseori zadarnic – la poarta bugetului public.
Ştim dintr-o lucrare cu adevărat magistrală, că, până mai acum câteva decenii, ţăranii îşi dădeau bucuros copiii la şcoală, fără să fie nevoie de a fi ameninţaţi cu amenzi şi cu aplicarea legii privitoare la obligativitatea învăţământului primar. În concepţia lor de atunci, şcoala era bună, fiindcă te scăpa de muncă – prin muncă ei înţelegând doar munca, deoarece îţi asigura o slujbă – fie şi o slujbuliţă cât de modestă.
Este de prisos să stăruim asupra urmărilor nenorocite ale unei astfel de concepţii despre rostul culturii. Spunem doar şi noi adevărul elementar că raţiunea de a fi a culturii, a învăţăturii de cartea nu este şi nu poate să fie aceea de a spori armata slujbaşilor şi a candidaţilor la slujbe, ci de a crea cetăţeni luminaţi, care, trăind prin propriile lor mijloace şi din munca lor independentă de bugetul statului, să poată deveni, prin cunoştinţele căpătate la şcoală, factori de progres şi propăşire.
Însă un alt adevăr tot atât de netăgăduit este că acela care trăieşte în sărăcie cumplită, acela care n-are nimic şi nici perspectiva că poate avea ceva, nu simte nevoia de învăţătură de carte, de formare a unei culturi intelectuale. O persoană, care se găsea în contact permanent cu pătura ţărănească, îmi povestea mai acum câtăva vreme că atunci când, înainte de război, ţăranii erau îndemnaţi să înveţe carte, pentru ca măcar să-şi poată ţine socotelile, ei răspundeau: „Ce socoteli să ţinem, când n-avem nimic? Avem, ce-i drept, datorii, dar au grije boerul şi cârciumarul să le ţină socoteala”.
Cum se prezintă sub raportul situaţiei materiale ţăranii de la război încoace sau, mai exact, de la împroprietărire încoace?
Un răspuns extrem de întristător şi dureros îl găsim în expunerea făcută asupra noii legi a cooperaţiei de d. Mitiţă Constantinescu, guvernatorul Băncii Naţionale şi ministrul economiei naţionale. Constatările făcute şi statisticile culese de d-sa înfăţişează stări de lucruri aproape de necrezut şi care nici nu erau măcar bănuite.
Din totalul populaţiei ţărăneşti – iar „populaţia ţărănească” nu înseamnă numai covârşitoarea majoritate a populaţiei ţării, ci înseamnă naţiunea însăşi – 48 la sută din ţărani nu au un singur porc, 42 la sută nu au o singură oaie, 35 la sută nu au o vacă etc.
Sărăcia în pătura ţărănească dăinuieşte, aşadar, aprigă şi cumplită. Reforma agrară, adică împroprietărirea, nu şi-a produs efectele bune, nu a răspuns nici pe departe aşteptărilor. Ţăranul de astăzi, cu două, cu trei sau chiar cu cinci pogoane de pământ este tot aşa de sărac, precum fusese mai înainte de împroprietărire.
Iar partea şi mai îngrijorătoare şi mai dureroasă a acestei chestiuni este că, în comparaţie cu ţăranii minoritari, ţăranul român – îndeosebi în provinciile alipite – e cel mai lipsit, cel mai necăjit. În provinciile alipite ţăranii unguri, saşi, şvabi etc. au cele mai bune pământuri de cultură şi vitele cele mai bune. Scriem acestea şi pe baza de informaţii personale culese la faţa locului.
Aşa fiind, ajutorarea în primul rând a ţărănimii române şi îmbunătăţirea situaţiei ei materiale constituiesc un act de dreptate elementară şi în acelaşi timp un act imperios de prevedere naţională. Iar când vom avea o pătură ţărănească mai înstărită, se va deschide şi teren prielnic pentru răspândirea culturei.
Lasă un răspuns