„Şi acolo m‑am pus pe priciul ăla şi‑am plâns, şi‑am plâns, am plâns până am adormit”

extrase din Smaranda Vultur (coord.), Germanii din Banat prin povestirile lor, Ed. a II-a, Iași, Polirom, 2018, pp. 265-275

Barbara Rasovan[1]:

„Şi acolo m‑am pus pe priciul ăla şi‑am plâns, şi‑am plâns, am plâns până am adormit.”

Gărâna, Văliug, deportare URSS (Urali, Iss)

Simona ADAM

 Am făcut şcoala numai până la şase clase, din cauză că am fost săracă. Am fost fată săracă, toate fetele or fost îmbrăcate frumos, eu am avut haine puţine şi am vrut şi eu să fiu egală cu celelalte. Şi am zis: „Tată, eu mă duc să îmi câştig bani, să‑mi iau şi eu haine”.

Şi m‑am dus la unsprezece ani la un copil de un an. Am îngrijit pe copilul acela. Da’ le‑o fost drag de mine, c‑am fost cuminte şi am fost vrednică. Şi pe urmă mi s‑o întâmplat: m‑am jucat cu copilul pe fereastră – eu copil, el copil – şi mi‑o căzut copilul pe fereastră afară. Şi‑atunci am fugit afară. Doamna o stat de vorbă cu preoteasa şi când o văzut că eu vin cu copilul înăuntru şi‑o dat seama ce s‑o întâmplat şi o venit către mine şi mi‑o tras o palmă „ungurească”. Am văzut stele verzi în faţa ochilor. Asta se spune aşa, un proverb, da’ e adevărat. Asta ai să vezi dacă iei o palmă ca lumea. No, asta o fost. Ei, şi am fost acolo, mi‑o dat drumul pe urmă, aşa că m‑am dus acasă şi am mai stat acasă. Am încercat apoi să mă mai duc la şcoală, dar nu mi‑o plăcut la şcoală, mi‑o plăcut lucrul. Şi m‑am dus iar servitoare, dup‑aia. Şi tot aşa. Când nici n‑am avut şaisprezece ani, m‑or măritat părinţii după un băiat care o avut pământ mult. O avut pământ, da’ eu n‑am avut nici un folos de acolo, din pământul ăla.

Dumneavoastră vă plăcea de el, de soţ?

Da, că o fost bărbat frumos. Şi lui i‑o fost drag de mine. El o mai umblat după mine. Eu am fost vrednică. Şi băieţii or venit acolo la noi, la fete. Şi lui i‑o fost drag de mine. Şi‑atunci, când am fost la Reşiţa odată, servitoare, am fost la fereastră să şterg geamurile. Şi el era în armată. Şi atunci se întorcea iar la armată, la Sibiu, parcă. Şi s‑o oprit cu mine acolo, la fereastră şi vorbea, şi vorbea. Am zis către el: „Măi, du‑te odată, că vine doamna şi mă ceartă!” (râde). Şi atunci o plecat. După aceea când o venit acasă şi o fost scăpat de armată, părinţii lui or vrut să se însoare. Eu eram aici a doua oară la Văliug servitoare, la un birt. Şi o venit şi m‑o luat de aici. N‑am avut nici şaisprezece ani. Şi‑atuncea… m‑am măritat cu el, şi‑atunci mi‑a povestit că el o tot vrut să‑mi scrie, da’ i‑o fost frică de părinţi, că mă ceartă, că nu mi‑s acasă, mi‑s plecată de acasă. Şi, eh, o trecut aşa, şi… o venit vremea de m‑am măritat cu el, că cei bătrâni or vrut, părinţii, şi m‑am măritat cu el. Da’ n‑am avut noroc cu el. Doi ani am trăit cu el şi am făcut doi copii în ăştia doi ani. Fata o fost născută, la doi ani după fată am avut copilul. Şi când o plecat el în război, am fost gravidă în şapte luni. Şi după aia, când o venit în concediu, avea copilul trei luni. Şi când o venit el, el o ştiut de fată şi el o primit fată, dar copilul nu i‑o fost în cap. Şi zic: „Uite că mai ai unul acolo!”. „Eu pe ăla nu‑l ştiu”, o zâs, „pe ăla nu‑l ştiu”. No, o stat două săptămâni acasă şi‑apoi a plecat iară. Şi nici nu mai o venit.

A murit acolo pe front?

Da, pe front. Atunci a trebuit să cresc copiii ăştia. Şi i‑am crescut. O fost unul de trei luni, nu? Şi fata de doi ani.

Locuiaţi aici în Văliug?

Nu, la Gărâna am stat. Am muncit cât am muncit şi m‑o luat în Rusia. Or rămas copiii, fata avea cinci ani şi copilul avea trei ani. M‑o luat în Rusia, or rămas la ăi bătrâni, la socrii mei. Da’ stai să vezi: ei aveau doi băieţi, amândoi or murit la război şi de la celălalt or rămas alţi doi copiii. Or rămas ăi bătrâni cu patru copii şi pe noi ne‑o luat în Rusia, pe mine şi pe cumnata mea, Richer Walburga.

În ce an v‑a luat?

În ’45, atunci. Acolo în Rusia rău a fost, mâncare nu, puţină… Eu m‑am mai descurcat. Eu, nu ştiu, aşa a trebuit să fie…? Da’ cumnată‑mea, asta cu care am plecat, ei i‑o mers foarte rău. Nu primea mâncare când venea de la lucru, că nu a avut norma făcută. Eu am avut normă.

Dumneavoastră ce aţi lucrat?

În pădure, la lemne. Da’ n‑am avut aşa mare norma cum a avut ea. Şi eu am putut să fac, da’ ea nu. Aşa că eu am avut şi cinci porţii de mâncare seara, când veneam de la lucru, şi ea săraca n‑o primit nici o porţie, fiindcă nu o avut norma. Atunci am împărţit cu ea şi i‑am dat şi ei de la mine.

În ce localitate aţi fost deportată?

La Is. Şi‑atunci a plecat ea acasă mai devreme ca mine, c‑o fost distrusă. Şi eu am stat trei ani. Ea la doi ani o plecat şi eu am stat trei ani şi jumătate. Şi‑atunci, până am venit eu, ea mi‑o avut grijă de copii, c‑o venit mai repede. Şi am venit şi eu acasă…

Mai povestiţi‑mi de‑acolo din Rusia. Erau mulţi deportaţi de la dumneavoastră din sat?

Da. Am avut eu numărul 731 şi erau peste o mie. Erau peste o mie de persoane…

S‑au întors mulţi? Câţi s‑au mai întors din cei o mie şi ceva?

Nu ştiu, aia nu ştiu câţi s‑or mai întors. Da’ or murit mulţi acolo. Şi eu am avut noroc acolo, că m‑am descurcat bine. Îi era drag şi maistrului rus de mine, că o avut milă de mine, i‑o părut rău de mine, că m‑o tot întrebat de copii şi „Cum e acolo la voi?…”. Da’ nu ca să zici că din altă cauză. C‑aşa‑i, i‑o părut rău de mine. Când o avut de lucru, striga după mine: „Richer!” – să vin încoace. Mi‑o dat de lucru: să sparg lemne, să‑mi iau femeie şi să mă duc după lemne cu aia şi… m‑am descurcat.

Ei, da’ pe urmă am fost într‑un lagăr şi mi‑or îngheţat picioarele. Şi‑atunci am avut de lucru. Un ofiţer din ăla, el m‑o mânat afară într‑o dimineaţă cu bocanci, era frig şi mi‑or îngheţat picioarele. Şi‑atunci n‑am mai putut să umblu. S‑or spart degetele, n‑am mai putut să umblu. Şi m‑or dus la spital şi atunci el a fost certat. N‑ar fi avut el voie să facă asta. Trebuia să‑mi dea cizme de pâslă. Şi‑atuncea el o avut ură pe mine, pentru că a fost certat. Şi m‑o dat afară de la spital. O venit unul, iară ofiţer rus, şi a făcut control prin tot spitalul, să vadă dacă nu este vreun simulant, ştii? Care nu vrea să muncească. Şi când o venit la mine la pat: „No, ce ai?”. I‑am spus că mi‑or îngheţat picioarele. Că să‑i arăt. Şi când m‑am descoperit, slabă eram, slabă, nu o mai vrut să‑mi vadă picioarele. O zis: „Lasă, nu mai desfă”. Şi o văzut nişte „pocini”, cum îi spunem noi, făcuţi aşa ca sandalele, da’ închişi – şlapi, şi o văzut ăştia sub pat şi m‑o întrebat dacă cu ăştia pot să umblu, cu ăştia el mă mână la lucru. „Da, cu ăştia pot să umblu, da’ ăştia‑s numai pentru în casă, nu‑s pentru afară!” „Bun, bun”, o zis. Să mă scol şi să mă încalţ în ăştia şi să mă duc sus la cantină şi să am grijă să nu mă ud. Şi el se duce sus şi le spune că vine una distrofică şi să mă lase să mănânc acolo cât pot. Da, o făcut aşa.

Aşa a fost. Când deschidea conservele americane, era aşa, ca şi cârnatul, ca şi parizerul, şi deasupra era untură. Şi când desfăcea, m‑a chemat. Am curăţat cartofi fierţi şi m‑am dus acolo, am mâncat cartofi fierţi cu conservă din aia. Şi m‑am îngrăşat bine. Şi atunci o desfiinţat lagărul unde mi s‑o întâmplat asta. Şi o venit ofiţerul ăla acolo şi m‑o dat afară de la cantină, de ciudă. Şi m‑o dat afară şi mi‑o zis că acuma pot să fac normă, c‑acum mi‑s tare. Şi eu m‑am gândit: „Nu vă fac norma”, m‑am gândit eu aşa, „îţi arăt eu că nu‑ţi fac norma!”.

M‑o dat afară. Dimineaţa o dat ordin la conducătoarea aia care m‑a dus la lucru. „Să‑i dai normă! Să‑i dai firizul şi să facă normă, să vină seara cu planul, cu normă – 5,20 metri cubi făcuţi.” În prima zi n‑am făcut, n‑am tăiat cu firezul. Am dus lemne la drum ca să încarce în maşină. A doua zi iar aşa. A treia zi a dat ordin lu’ aia: „Astăzi să‑i dai firizul să facă normă”. Eu n‑am făcut. Am avut în echipă un băiat de şaptesprezece ani (Palthaus Karban), m‑o dat să lucrez cu el. M‑am gândit că eu, într‑adevăr eu aş putea să muncesc, că am câta putere, dar copilul ăsta, cum să omor eu copilul ăsta, m‑am gândit că‑i tânăr, nu? Şi… nu ştiu, să mai spun eu asta acuma, să nu spun, poate că nu‑i bun?… Şi… m‑am tăiat pe mână, aici (îmi arată mâna). Da, ca să nu mai fie ei siguri să‑mi dea firizul în mână. Şi‑am scăpat de firiz. Iar am fost la spital, iar m‑o dus la spital.

La Anul Nou toată lumea o primit pâine albă, un kilogram, eu, pedeapsă, mi‑o dat două sute de grame de pâine neagră. Cu coajă de brad în ea (repetă). Şi‑atunci am zis: „Nu‑i nimica, nu mor de foame”. Mâncare mi‑o dat, dar numai pâine mi‑o tras. Nu mor de aia, firizul nu mi‑l mai dau ei în mână. Şi aşa o fost, iar a venit ofiţerul ăla în comisie şi‑o zis: „Iară te găsesc aicea”. Zic: „Iară!”. „Păi, ce‑ai făcut acuma?” „Păi, uite, m‑am tăiat pe mână.” C‑am fost acolo la raport, că să mă prindă, cum am făcut. Da’ nu m‑o prins. Da’ unul o zis, ăla care a avut ură pe mine, o zis: „Capul nu ţi‑l tai?”. M‑am făcut că nu înţeleg când o zis asta, că n‑am ştiut ce să răspund. M‑o întrebat în toate felurile, n‑am ştiut ce să‑i răspund acolo. M‑am făcut că nu‑i înţeleg. Atunci am scăpat de carceră. Era să fac carceră, îţi dai seama, să mă‑nchidă! Şi m‑o dat la spital şi… când o venit ăla, zice: „De aia nu poţi să lucri?”, o zis el, ofiţerul ăla: „Ba da!”. Eu nu m‑am pus contra, ca să afle el, ofiţerul ăla, că am fost figurantă, nu? Şi… pot să lucru cu aia „No, bun. Te scoli şi vii aici în fiecare zi aici la pansat şi te pansează şi iei mânuşă pe mână şi nu te mai duci la firiz”, o zis, „te duci la lopată, să lucrezi cu lopata”. Cu lopata o zis că pot să lucrez. „Da, pot!”, am zis către el. No, atunci n‑am mai văzut firizul cât am mai fost în Rusia.

La lopată era mai uşor?

Da, mai uşor. Şi‑atunci, după aia o fost când i‑o fost drag maistrului ăluia de mine. Acolo am primit şi premii şi în fiecare zi am intrat în lagăr cu procente 100%… Şi am primit talon de porţie de mâncare. Am avut pe lună treizeci de taloane. Iar aşa, de acolo am împărţit cu cumnată‑mea. Am avut şi din lagăr supliment, am avut şi supliment fiindcă am avut normă, şi aşa am adunat cele cinci porţii de mâncare şi am împărţit cu cumnată‑mea.

No, şi‑apoi am venit acasă şi eu. Am găsit copiii cu ăi bătrâni. Cum zic, m‑or măritat după pământ, după avere, da’ n‑am avut nici‑un folos de averea aia. Că ăi bătrâni or fost bătrâni, n‑or mai putut, nici n‑or mai vrut, dar eu am vrut să muncesc. Şi cumnată‑mea gândea tot aşa, că avem patru copii şi să le facem ceva la copiii ăia. Celor bătrâni nu le‑o păsat. Şi atunci eu am văzut că nu fac nici o ispravă aici şi‑am plecat de acolo. Am plecat şi m‑am dus la lucru la şantier. La şantier l‑am cunoscut pe al doilea soţ. N‑a fost aşa simplu şi aşa uşor nici a doua căsătorie, cu doi copii, iară or fost probleme. Dar pe drum n‑am fost, acoperiş am avut deasupra, frumoasă am fost – eh! Toţi or crezut că mi‑s pentru ei! Eu asta n‑am vrut, eu am vrut să merg liniştită pe stradă. Eu n‑am vrut să am necaz cu femeile bărbaţilor, nu. Eu m‑am luat cu ăsta şi să am un stăpân şi să am pace. Am luat pe ăsta, am trăit şaisprezece ani cu el, împreună cu o fată de‑a lui. Am trăit bine, ne‑am împăcat bine. Şi astăzi mai trăiesc bine cu ea. Şi atunci ne‑am cumpărat casa asta, după ce copiii or crescut. Nu mai avea rost de a sta atâta grămadă. Fiecare să‑şi facă treaba, nu? Şi‑am cumpărat aicea. Aicea, acum am rămas iară văduvă şi bolnavă şi bătrână… Ce să mă fac? Copilul ăsta‑i cuminte, îi bun cu mine, nu pot să zic nimica, nepoţii îs buni cu mine…

Am înţeles că dumneavoastră sunteţi din neamul pemilor. Povestiţi‑mi ce obiceiuri aveaţi, cum era la Gărâna?

O fost frumos. O fost frumoasă tinereţea mea. M‑am măritat tânără, dar până atuncea a fost frumos, săracă, aşa cum am fost. Era Farsang‑ul trei zile… o fost bal, ai putut să te distrezi. O fost Kirchweih‑ul trei zile. Iar aşa. Noi fetele, tineretul, am umblat peste săptămână cu lucrul de mână una la alta, aşa, pe rând… Veneau feciorii pe la noi acolo, că aşa vezi că m‑am aflat şi cu ăsta, cu primul.

Povestiţi‑mi cum erau obiceiurile la Farsang şi la Kirchweih. Cum se îmbrăca lumea?

Păi, frumos am fost îmbrăcată, ar fi trebuit, uite, ar fi trebuit o poză, am una aşa cum mi‑s îmbrăcată acum vreo doi‑trei ani.

Aveaţi costume speciale?

Păi da, pentru sărbători, or fost frumoase, pentru lucru nu erau aşa. Numa’ noi eram, numa’ nemţi, pemii, pem nemţesc. Şi la Gărâna iar aşa, mai era un sat, Lindenfeld. Am fost trei comune aşa… în jur unul de altul. Şi ne duceam unii la alţii, vorbeam o limbă toţi.

Eraţi diferiţi faţă de ceilalţi germani? Pemii erau diferiţi ca obiceiuri, ca limbă?

Păi da, noi am vorbit altfel, noi ni‑s pemi de neam nemţesc. Mai sunt pemi cehoslovaci. Nu suntem din ăia… Da’ noi din partea aia am venit, ai noştri, ăi bătrâni… Asta o fost prin 1790[2], pe acia, când veneau ăi bătrâni de acolo. Şi era pădure acolo. Or muncit lume multă, ăi bătrâni. Or curăţat acolo şi or făcut loc, teren de şi‑or sămănat. Terenul ăla a fost tot pădure, pe care‑l vezi acolo la Gărâna. Şi‑acum or lăsat tot. Acuma iară se face pădure înapoi.

Ce s‑a întâmplat în satele acelea cu oamenii, au murit, au plecat?

Păi, acuma or plecat toţi, mai sunt vreo şase numere la Gărâna şi la Brebu un număr mai e. La Lindenfeld nu mai e nimica, e tot dărâmat la Lindenfeld. Şi la Gărâna mai sunt şase numere, da. Da’ vin în concediu, acuma vin toţi. Mai au unii casele lor, mulţi au vândut la timişoreni, la reşiţeni. Nici nu îmi place să mă duc acolo. Vezi numai maşini, numai maşini. Nu mai văd pe nimeni să mai întreb, să mai vorbesc cu cineva. Nu mai merg, că nu‑i frumos acolo acuma. […]

Aţi spus că politica nu vă prea interesa acolo.

Nu, asta nu ne‑o interesat.

Atunci, ce vi s‑a spus atunci când au venit să vă deporteze? Ce‑aţi ştiut dumneavoastră, ce ştiaţi că se întâmplă?

N‑am ştiut nimica. Or venit înainte de aia, ne‑o făcut un tabel cu nemţii, la nemţi or umblat. Ne‑o făcut un tabel, câţi sunt bătrâni şi câţi sunt în casă… Şi cu tabelul ăsta ne‑o adunat. Dacă era atunci pe timpul lui Hitler… În 15 ianuarie ’45 ne‑o adunat la şcoală. Acolo ne‑o ţinut vreo trei zile închişi. Copiii rămâneau acasă… Or venit, am tot cerut: „Aduceţi‑mi încă o dată copiii, să‑i văd”. No, i‑o adus o dată. M‑am dus până la uşă, era un român şi‑un rus la uşă. Şi când am pus mâna pe copii, românul (accentuează), nu rusul, m‑o luat de haină şi m‑o aruncat undeva. Da’ nu rusul, asta un militar român o făcut. No, s‑or dus copiii şi nu i‑am mai văzut până după trei ani şi jumătate.

Şi aţi ştiut unde vă duce?

Nu, n‑am ştiut nimica. Doar acolo, la Iaşi, când am trecut podul ăla mare de am intrat în Rusia, acolo am zis că acuma ne dă drumul în Prut, peste podul ăla de la Iaşi. Am zis că acolo ne dă drumul jos, cu totul. Şi, după ce am intrat în Rusia, no, atunci am ştiut. Atuncea ne‑am dus, ne‑am dus… până în 28 februarie tot pe drum. Din 15 ianuarie până în 28 februarie tot pe drum am fost. Închişi în vagoane de animale. Acolo am dormit pe rafturi, aşa. Jos era WC‑ul şi sus am dormit. Atunci am ajuns acolo, în lagăr, minus patruzeci de grade frig, în februarie. Ne‑o dat saltele, să ne ducem la colectiv, acolo, şi să ne umplem cu paie saltelele. Şi am făcut asta, am intrat în cameră, mai mulţi am fost, nu mai ştiu câţi am fost. Şi acolo m‑am pus pe priciul ăla şi‑am plâns, şi‑am plâns am plâns până am adormit. M‑am trezit din adormit, iară la plâns. Până când… Două fete erau lângă mine, la care le‑o fost drag de mine, c‑am fost servitoare şi la ei, acolo, la Gărâna, şi m‑or certat ele. Or zis: „Vavi, trebuie să te laşi de asta, aşa este şi acum aşa trebuie să petrecem”. No, cândva m‑am lăsat. Până am mers la lucru afară. Cât am stat în lagăr, asta am făcut. Pe urmă ne‑o dat afară, la lucru, atuncea mi‑o mai trecut.

Aţi uitat de plâns?

Da, atunci mi‑o mai trecut. Mai era o discuţie, aşa, mai…

Şi acasă aţi putut să scrieţi sau aţi primit scrisori?

Da, am primit două scrisori în trei ani şi jumătate. Şi eu am scris atâta – două scrisori înapoi. Şi am ştiut că o murit tatăl meu, pe urmă am ştiut că s‑o căsătorit sora mea a doua oară, că bărbatul ei o murit prin Rusia, şi ea, acasă, s‑o căsătorit a doua oară. Asta am ştiut de acasă, alte cele, nu.

Cu ruşii de acolo cum vă înţelegeaţi? Ei cum o duceau?

Rău, rău or dus‑o şi ei. Mâncau cartofi copţi pe jar cu usturoi şi ceai fără zahăr şi ei. Mai rău or dus‑o ei ca noi. Da. Numa’ unii or lucrat la spălat de aur, ăia or stat mai bine, c‑or câştigat acolo. Da’ alţii, care‑or fost la pădure, ca noi… şi care or lucrat… Era o spălătorie de aur, era secretă. O să vezi că nu se vede la televizor nimica. Cei care au muncit acolo or avut normă şi or mai primit câte o rublă. Dar care or lucrat la lemne, ăia iară or avut normă mare şi acolo o fost cumnata mea, Lia, pe care am ajutat‑o eu.

Deci de plătit vă plătea sau nu?

Nimic n‑am luat, nici o rublă n‑am luat trei ani şi jumătate. Nimic. Şi pe urmă, băiatul care o fost cu mine de la început, avea şaptesprezece ani, şi el săracul rămânea în urmă, umbla prin sat să ceară mâncare şi venea mai târziu în lagăr. Şi atunci l‑or pedepsit, l‑or băgat în carceră, într‑o pivniţă, frig, iarna. Şi o răcit acolo, s‑o făcut plin de buboaie şi striga de acolo: „Vavi, adu‑mi o ţâră pită”. „Cum să‑ţi aduc, cum să‑ţi aduc, că, dacă mă văd că‑ţi dau, mă bagă şi pe mine?” „Adu‑mi şi adu‑mi!” Şi o plâns şi ce să fi făcut? M‑am dus şi i‑am băgat acolo pe gură o bucăţică de pită. M‑or pârât la comandantul de lagăr şi era gata să mă bage şi pe mine. Da’ eu am putut să plâng cu forţa. Aşa am putut să plâng şi am spus că nu‑i adevărat, că n‑am dat şi n‑am dat. Şi am reuşit de am scăpat. Şi pe urmă o ieşit afară, da’ săracul de el, răcit, da’ o plecat acasă după nouă luni. Am rămas eu cu cumnata mea. Atunci am avut pe cumnată‑mea în grupă şi atunci am avut o verişoară de‑a doilea şi cu aia am fost încurcată. Aia nu m‑o numit altfel decât „mamă”, că, vorba aia, nu ştiu cum… „cum o fost, aşa să fie”. Şi altele mâncau multă mâncare, aduceau urzici, puneau peste ciorba aia urzici multe şi mâncau, şi băgau în ei… Eu n‑am făcut astfel. Nici bureţi n‑am mâncat, ca altele, nici urzici n‑am mâncat. Eu am zis aşa: ceva tot primim de mâncare, de foame nu murim. Nu‑i de murit, dacă mori de foame, mori fără nimica, nu? Şi‑atuncea… ne‑o dat ciorbă de ciuperci. Acolo puneau ei urzicile alea. Dar ciorba aia era deasupra albă de viermi. Da’, ei puneau o linguriţă de ulei peste ciorba aia, acolo în castronul ăla. Da’ dacă luam viermii ăia jos am luat şi uleiul jos. Şi aşa că am mâncat cu viermi cu tot. Am închis ochii şi am mâncat cu viermi, cu tot, ciorba aia de ciuperci. Atuncea, ne‑o dat ciorbă de mahorcă.

Ce e aia?

Asta o fost o buruiană din pădure. Mahorca însemnă duhan care o fost semănat de ei în grădină şi asta o fost mahorca. Da’ femeii i‑o plăcut asta, mâncarea de mazăre, o zâs că asta‑s ochi de creveţi, de raci (râde). Atunci, am mers odată la fân şi ne‑o dat mâncare, hrană rece, pe drum şi ne‑o dat „crăieţi” din ăia, icre sărate. Şi atâta am mâncat din ăia. Şi pe drum am aflat, cum se spune… măceşe. Alea or fost dulci, nu ca astea de aici, cu păr înăuntru. Şi‑atâtea am mâncat din alea pe drum, erau dulci ca mierea, s‑or lipit aicea aşa. Şi‑atuncea să vezi: „Crăieţii” ăia şi ălea cu boabele… Cine moare? Eu mor! Am umblat atâta, aşa m‑am tăvălit acolo până s‑o potolit. Atunci, într‑o duminică iară m‑am dus în sat, la cerşit. Am primit pâine multă. Şi‑am mâncat la pâine neagră, până m‑am umflat. Iar aşa, m‑am tăvălit. Pâinea aia neagră m‑o umflat, m‑o balonat. Vezi, acolo am ajutat şi pe cumnata mea, şi pe verişoara mea, le‑am ajutat şi lor, aşa am avut şi‑acuma, aia, cumnată‑mea, nu pot să zic, când o plecat acasă, în Germania, mi‑o trimis şaptezeci de ruble, c‑o primit ea bani, ruble, când o plecat acasă pe drum. […]

Ana Funtek[3]:

„Mai bine fac zece schimburi în mină decât să mă duc să îngrop morţii.”

Ştiuca, Oţelu Roşu, deportare URSS (Donbas)

Simona ADAM

Ne‑au luat în Rusia, m‑au luat şi pe mine, şi pe fratele meu. Am mai avut un frate de optsprezece ani, pe el l‑au luat în armată, în Germania. El a murit acolo, l‑au măcelărit partizanii. Un alt frate care a fost mai tânăr ca mine, acela a fost cu mine în Rusia. Eu am stat, dar el a fugit odată cu un transport şi nu am mai auzit nimic de el, nu mai ştiu nimic de el. Eu am stat cinci ani în Rusia. Am lucrat în mină. Numa‑n loc de bărbat am lucrat. Am lucrat în cinci mine.

Când ne‑au dus, în ianuarie, o lună am mers pe tren. Când am venit în lagăr, vă spun, să nu mai fie în viaţa asta ce am păţit eu. Eu mă mir că mai trăiesc. Acolo au fost minus patruzeci de grade, în Rusia. Noi numai pe scândură am trăit. Foc nu aveam. Noi nu ne‑am dezbrăcat de haine niciodată, ne‑am încălzit unul lângă altul. De păduchi am fost plini, de sus până jos. Mâncare nu era, că nici ruşii n‑au avut mâncare, c‑o fost război. Nici ei n‑or avut de mâncare, nici noi n‑am avut. Eu vă spun, când o început primăvara, când am mers în mină, cât cucuruz crud, şi câtă sfeclă crudă, şi câtă iarbă am mâncat, nu numai noi, toţi. Numa’ eu ştiu, aveam douăzeci şi trei de ani şi trebuia să munceşti doişpe ore, în mină să stai, în întuneric. Nici haine n‑am primit un an, cu hainele noastre am fost în mină. Apa până aici (arată până la genunchi). Uite, dacă vă spun, uite – rană (îmi arată cicatricile de pe genunchi) – aici numa’ rană am avut. Eu numai pe genunchi am lucrat, numai atâta (aproximativ optzeci de centimetri) au fost minele, acolo au fost cărbunii, în apă lucrat. Şi am fost neagră, nici haine n‑am avut de spălat, nici săpun, nici una, alta. Eu vă spun, să nu mai vină în viaţă aşa ceva. Eu nu ştiu de ce mi‑o dat Dumnezeu atâţia ani. Dar am fost chinuită de mică. Mama mi‑o murit când am fost de zece ani, am rămas trei fraţi, după mine, am avut mult pământ. Adevărat, tata o lucrat mult pentru alţii, c‑or lucrat oamenii la noi. Am fost chinuită de mică.

Şi în mină am avut o echipă. N‑am primit bani în Rusia, în primii ani, numa’ mâncare. Am primit un cauc de supă, două linguri de arpacaş şi un ceai fără zahăr. Asta a fost mâncarea noastră. Şi şase sute de grame de pită – aia o fost, cum să vă spun, aşa o bucată, nici n‑o fost coaptă bine. Asta o fost pentru o zi. Păi, pentru un om de douăzeci şi şase de ani care stătea toată ziua în mină… Eu vă spun, cât am plâns eu, mă mir că mai văd cu ochii mei, cât am plâns noi… Am avut un lagăr unde am fost două mii de persoane, într‑o şcoală. O fost o scândură aşa, împrejur, în baie şi nişte lădiţe unde ne‑am spălat. În pielea goală. Eu am fost neagră de la mină şi ne‑am spălat în pielea goală. Uite, aici am fost eu, aici o fost bărbat, aici or fost băieţii. Unul pe altul ne‑am spălat, da’ nu ne‑am plâns. Şi am spus că totdeauna s‑avem numa’ ce au pisicile şi câinii de‑acasă, măcar atât s‑avem de mâncare.

Eu spun, asta să nu mai vină în viaţă nicidecât. Dintre cei care au fost acolo nu mai trăiesc mulţi, un sfert dacă mai trăiesc dintre cei care au fost cu mine. Or fost unii mai tineri ca mine şi or murit acolo. Din satul meu mulţi or fost şi nu mai trăiesc, au murit. Ştii cum o fost mina? Nu o fost zi în care să nu fi fost morţi. Că mina, dac‑o fost război, o fost plină de apă, n‑o fost folosită. După aia, când or redeschis‑o, ce mâl o fost acolo, când noi am intrat, cu hainele noastre. Cu hainele noastre o trebuit să intrăm şi să curăţăm. Dar şi dintre ruşi, mai erau acolo numai copii de paisprezece ani şi bătrâni. Şi ei or fost deportaţi, să ştii, şi ei or fost deportaţi în Germania. Ruşii n‑au avut nici ei de mâncare, n‑au avut nimic. Or mers copiii, or mers cu vadra unde or copt pită, cu cârligul aşa or căutat fărâmiturile alea mici. N‑au avut nici ei, şi‑atunci cum să fi avut noi?

Eu vă spun, eu am avut un frate cu mine. Eu am lucrat în mină, el o lucrat afară din mină. Acolo au fost trei clădiri: aici o fost una, aici sus or fost cei care or lucrat la bucătărie şi jos o fost bucătăria. Aici or fost muieri şi aici or fost bărbaţi (schiţează cu mâna în aer). Frate‑meu, no… Eu am stat cu femeile. Până când veneam eu acasă, frate‑meu totdeauna mânca pita mea. „Iar ai mâncat pita mea, eu ce să mănânc? Eu ce să mănânc, că n‑am nimica?” Mi‑am strâns iarbă, draga mea, mi‑am strâns iarbă, cojile de cartofi şi am mâncat. Eu vă spun, aşa ceva nu crede nimeni, dacă povesteşti. Eu de câte ori stau în pat şi mă gândesc: o fost asta sau n‑o fost asta? Plâng, şi… aşa ceva să nu mai vină. Eu îţi spun…

Şi‑o fost o boală, s‑au îmbolnăvit cei care au fost mai slabi. O fost o boală când curge sânge, ştii. Or stat oamenii pe curte, o curs sânge, or murit zece şi douăzeci pe zi. Am avut o baracă unde or fost morţii, plin acolo. Fiecare o îmbrăcat pe cunoscutul lui, când o murit. Da’ pentru îngropat or fost toţi în pielea goală. Şi cine o fost liber – şase zile o trebuit să lucrăm, a şaptea zi am fost liberi –, cine o fost liber o trebuit să îngroape morţii. Eu am fost o dată, doamnă, eu am fost o dată şi am spus: „Mai bine fac zece schimburi în mină, decât să mă duc să îngrop morţii”. Ne‑am dus, o fost la vreo zece kilometri de lagăr cimitirul. Un cal am avut în lagăr, cu un om care o adus pâine. Noaptea, hai că trebuie să îngropăm morţii. O fost o sanie cu patru bârse. Ştii cum e în Rusia, minus patruzeci de grade frig, zăpadă, şi acolo face vântul „uu, uuu, uu!”, nu vezi nimica, cum bate vântul. Până am mers la cimitir… Ne‑am încărcat morţii pe sanie, până am mers la cimitir dacă nu s‑or răsturnat de zece ori morţii… Am clădit morţii ca pe lemne. I‑am luat de picioare şi de mâini şi i‑am pus pe sanie, până la cimitir. La cimitir, ce să facem? Zăpadă mare, frig… Am făcut la o parte zăpada, toţi morţii i‑am pus acolo şi i‑am acoperit cu zăpadă, ce să facem? Şi noi am îngheţat de frig, nu? În primăvară o trebuit să îngropăm morţii din nou. Eu am fost o dată, a trebuit să mă duc şi eu. Am legat cârpă şi peste mine, ce‑am văzut acolo, am zis că mai bine fac zece schimburi în mină, numa’ să nu mă mai duc să‑ngrop morţii.

Nu crede nimeni ce am păţit noi, îţi spun, nu crede. Dar tot este un Dumnezeu, Doamne, Doamne… eu nu ştiu (plânge continuu). Un an n‑am primit scrisoare de‑acasă, un an n‑am primit. Eu cu fratele meu după un an am primit o scrisoare. O am şi acuma, să ţi‑o arăt. Am primit aşa o carte poştală, ştii. Aveai voie să scrii numai douăzeci şi cinci de cuvinte: că eşti sănătos, mai trăieşti, atâta. Şi una goală (o carte poştală) pe care or scris părinţii noştri după aia. După un an am primit prima scrisoare. Aia o fost după un an, aşa, către vară. Apoi am luat eu scrisoarea, am citit‑o, o luat frate‑meu scrisoarea, am plâns, ce să facem. N‑am crezut că eu mai vin acasă. Eu n‑am fost… Câţi morţi au fost acolo şi ce WC am avut, dragă… Am avut ceva aşa, mare şi numai scânduri. O fost o scândură şi una o fost goală, tot aşa, acolo o trebuit să te duci.

Eu îţi spun, să nu mai vină în viaţă ce o fost atunci. Eu nu ştiu de ce mi‑o dat Dumnezeu atâţia ani. Am fost chinuită de mică, ştii. Am lucrat de mică şi aşa am rezistat. Numa’ copiii de la ţară or rămas. Am fost două mii de persoane în lagăr. Şi pe urmă or mers vreo zece transporturi acasă, care n‑or mai fost buni de nimic. Mulţi or murit şi pe drum. Şi acolo ce‑or murit… am rămas din două mii, am rămas ultimii patru sute, patru sute am rămas.

Adevărat, noi, copiii de la ţară, ne‑o făcut un rus o brigadă. Ruşii sunt puturoşi, foarte puturoşi. Şi e un pământ acolo! Noi totdeauna am spus, care am fost de la ţară, că, dacă am avea aşa un pământ… Ei or primit, minerii, aşa o bucată să pună cartofi. Ei n‑or săpat nimic. Or făcut numa’ gaură, or pus cartofi înăuntru şi or acoperit şi atâta. Da’ aşa o crescut! Grâul o fost atâta (îmi arată până la brâu), ovăz, atâta! – şi negru, negru pământ. Noi, copiii de la ţară, tot aşa am spus, că, dacă am avea aşa un pământ la noi acasă… Şi ei nu prea lucră, nu lucră.

Noi am făcut… Am avut un tânăr rus, l‑o chemat Katak, el o fost invalid de război, n‑o avut mână. O vrut de la noi să ia băieţii să facă o brigadă. Da’ băieţii n‑or vrut. Şi el o fost cu noi. Ruşii or făcut într‑un schimb patruzeci de vagoane de cărbuni. Şi noi am lucrat după ei, noi am făcut o sută patruzeci de vagoane într‑un schimb. Ne‑o pus, şi stahanovist m‑o făcut! Eu am lucrat, eu şi două femei am lucrat în loc de bărbaţi. Ne‑o pus şi la panou, că suntem stahanovişti şi nu ştiu ce… Când o văzut ăla, că el o fost brigadierul nostru… O venit unul din Basarabia, unul mai bătrân care o fost pentru muncitori, şi o ştiut bine româneşte şi o ţinut foarte mult la noi. Atunci am căpătat şi mâncare, şi bani. Înainte, n‑am primit bani, numa’ mâncarea ce‑am primit‑o de la cantină. Fară bani am lucrat.

Cât timp aţi lucrat fără bani?

Cât timp? Cum să vă spun, vreo doi ani. Da, da. Nici haine n‑am primit, hainele noastre. Noi am vândut şi hainele noastre, s‑avem şi mâncare. Da, am multe fotografii, da’ făcute după aia, când ne‑o mers mai bine, ştii. Înainte nu ne‑o lăsat. Şi n‑am fost nici aşa… El o ţinut foarte mult la noi, omul ăla din Basarabia, care o ştiut româneşte, o ţinut foarte mult la noi. Şi şefii, toţi. Spun, că noi, când am plecat de‑acolo, atâta or plâns ruşii după noi, or plâns de numa’. Noi am făcut, cum să spun, noi am făcut norme. Multe! Dacă or pus şi în oraş panouri cu noi, cât am făcut…

Draga mea, a fost foarte greu. Eu una spun, aşa ceva să nu mai vină. Am păţit foarte multe. Câtă iarbă am mâncat, câţi au murit, Doamne, câţi au murit… şi, oh! Noi am mers în mină, am venit acasă, că n‑am putut să mergem aşa, schimbul, unul lângă altul, noi o trebuit să mergem aşa: o mers unul înainte – că zăpada era atâta (până la brâu), acolo se auzea „uu, uuuu”, n‑ai văzut nimica – noi am fost toţi legaţi, acoperiţi. O trebuit să meargă unul înainte, când o fost obosit, o trebuit să meargă altul înainte, aşa ne‑am dus, să facă drum. Şi nu este apă bună, atâta de tare este apa! Numa’ de la mină era, şi tare urâtă.

Noi am fost într‑un lagăr ce era şcoală mai înainte, după aia ne‑o transferat într‑o şcoală mai nouă, care o fost mai bună. Şi în locul nostru o pus prizonieri germani. Nu am stat departe, am lucrat şi cu ei. Îi greu… nu‑i de crezut. Nici eu, de câte ori stau în pat şi mă gândesc: „O fost asta, am putut să rezist la atâta?”. Da’ nu mai trăiesc mulţi dintre noi, nu mai trăiesc mulţi. Şi n‑o fost nici un schimb unde n‑o murit cineva şi n‑o fost un accident. „A, nu mai trebuie să lucrăm!”, şi ne‑am plâns, şi una, alta. Nu‑i nimic, haide mai departe, şi l‑o tras afară şi gata. O, eu am văzut, doamnă, eu am văzut cum de sus o picat piatră pe maşina care taie cărbunele, nu ştiu în româneşte cum îi zice, fleaşcă l‑o făcut pe omul ăla. L‑am luat aşa în vagon şi l‑o dus sus şi gata!

Mi‑s tare! Eu îţi spun, şi acuma, mie nu mi‑e frică de morţi nicidecât. Uite, în toată strada poţi să întrebi pe oricine, toţi la care o murit cineva or venit la mine, să îmbrac eu, să spăl eu. Mie nu mi‑e frică de morţi. Care‑i odată mort, gata, nu mai învie!

Da, da. Aşa că am venit acasă, câţi am fost, patru sute am venit acasă, c‑or plans ruşii după noi. Când am venit acasă, dragă, noi am avut treizeci de lanţi de pământ acasă, fratele meu, la optsprezece ani o fost cu armata germană în Serbia, l‑or măcelărit partizanii. Celălalt frate, cu doi ani mai tânăr, o fost cu mine în Rusia. El o fugit de‑acolo, dar nu mai ştim nici astăzi de el nimic, unde‑i ajuns şi…

Nu l‑aţi mai întâlnit niciodată?

Am auzit odată că el o mers la tren, c‑o mers transport acasă şi i‑o prins şi i‑o transportat înapoi în lagărele de condamnaţi. Nu am mai auzit nimic de el. Aşa că… am venit eu singură acasă. Când am venit acasă, dragă, lui tată‑meu i‑o luat tot, fiindcă a fost fratele meu în armata germană. I‑o luat caii, i‑o luat căruţa, i‑o luat plugul, tot, tot o luat fiindcă o fost fratele meu în armata germană. Şi frate‑meu n‑o vrut să meargă, atâta o plâns, atâta o plâns. Na, atunci o fost situaţia aşa. Numa’ sora mea aia mică şi cu tata or rămas acasă. Când am venit acasă din Rusia, noi stăm la Ştiuca şi lângă noi este Scribeşti – acolo este poligonul de armată, cel mai mare poligon. Ce crezi, ce am primit eu când am venit acasă? A trebuit să mă duc la Scribeşti şi a trebuit să tai zece hectare de tulei, fără un ban. Ăsta o fost venitul meu, îţi spun. Da, şi‑atuncea eu şi soră‑mea am mers în alt sat, cu plasă cu mâncare, că lui tată‑meu i‑o luat tot, să mai muncim cu ziua, să cumpărăm lui tată‑meu iară cai, plugul şi căruţa, să punem iar de la capăt. Asta o fost întoarcerea mea. Asta o fost Rusia.

În ce an aţi venit?

În ’50, în 16 decembrie ’50. În 15 ianuarie 1945 ne‑o luat şi în 16 decembrie ’50 am venit acasă. Adevărat, am adus de toate, nu pot să spun. Am şi astăzi materiale din Rusia, pe care le‑am luat, că am primit bani mulţi, că am muncit, ştii. Material am luat. Ne‑o făcut pe urmă, în Rusia, în lagăr, cum să spun, ca o piaţă de jur împrejur. Ai putut să cumperi ce vrei: şi motocicletă, şi maşină de cusut, şi de toate ai putut să cumperi, să duci. Numa’ să nu duci bani. Banii nu o lăsat. Nişte copeica am adus. Că am primit, eu am câştigat pe urmă, ca un bărbat. Pe urmă, la mină, eu o mie trei sute, o mie patru sute de ruble am avut pe lună. Şi mai multe premii am primit după aia, pe lună. Şi‑atunci o fost în bani româneşti, o fost douăzeci şi nouă de lei o rublă. Aşa ne‑o socotit, ştii. Am avut bani, ştii. Dar banii nu i‑o lăsat. Ne‑o dus pe toate din lagăr şi: „Cumpăraţi ce vreţi, dar banii n‑aveţi voie să‑i duceţi!”. Am cumpărat, eu am venit cu bagajul plin, plin de materiale, că acolo în Rusia este bumbac, este material foarte bun. În oraş n‑am avut voie să mergem, da’ or venit din oraş cu toate, de ai putut să cumperi ce vrei. Numa’ banii să nu‑i aduci.

La sfârsit, io‑ţi spun, un an şi jumătate am trăit în Rusia, cum eu nici în burta mamei mele n‑am trăit aşa. Ştii pentru ce? Or trimis americanii vagoane de carne, vagoane de carne, ciocolată – câtă ciocolată am mâncat eu atunci! – numa’ două‑trei ruble o fost o ciocolată care‑i cea mai bună, or trimis americanii. Atuncea n‑am mai luat mâncare de la cantină. Ne‑am făcut noi mâncare. Ne‑am cumpărat de la ruşi găini şi carne şi una, alta şi ne‑am fiert noi. Am cumpărat aşa un cuptor cu benzină şi am fiert. Şi pâine albă, atunci o adus pâine albă. De toate cele bune şi compot or trimis americanii, io‑ţi spun, cutii de lapte, noi numa’ am pus înăuntru apă şi am făcut smântâna. Atunci or avut şi ruşii, c‑or trimis americanii, da.

Asta spre sfârşit…

Aia o fost, da, pe ultimii ani.

După ce‑aţi venit în România, spuneaţi că i‑au luat tatălui dumneavoastră caii şi tot ce aveaţi?

Da, n‑o mai avut, că o luat fiindcă o fost fratele meu în armata germană.

După aceea cum v‑aţi descurcat?

Atunci, no, am mers la lucru şi ne‑am cumpărat iară. N‑am primit nici azi, mai am cinci hectare în Ştiuca, nici nu mai mă duc să… Sora mai mică o plecat în Germania, că am un verişor, adică de la verişoară‑mea, băiatul ei. Îi de mult în Germania. Şi soră‑mea o fost la Ştiuca. Şi el o făcut actele toate, să meargă‑n Germania. Trăieşte foarte bine. Şi eu am acte, şi eu cu băiatul meu am. Băiatul lui soră‑mea l‑am crescut eu. Eu n‑am avut copii. L‑am înfiat şi l‑am crescut eu. Şi noi avem acte. N‑o ştii pe doamna Pinter, care‑i la Forum? Când o făcut ea, în ’91, o făcut acte pentru intrare în Germania, mi‑o luat şi pe al meu şi l‑o dus la Forum. În şase luni eu am primit, am aicea acte pentru intrare în Germania, pot să mă duc oricând.

Dar eu am spus că nu mă mai duc, cu bătrâneţea mea… Eu am spus când am fost în Rusia: „Dacă eu ajung acasă”, n‑am crezut că mai ajung acasă, „nici din cameră nu mai ies afară!”. Nu plec. Am şaptezeci şi şapte de ani. Acuma nu pot să spun, eu cu pensia mea pot să trăiesc. Eu am după bărbatu‑meu, n‑am lucrat, da’ am după bărbatu‑meu patru sute de mii de lei şi ceva, da’ am din Rusia opt sute de mii de lei. Tot ne‑o dat, ştiţi, din Rusia. Şi eu nu plătesc nici trenul, nici autobuzul, nici impozit nu trebuie să plătesc, nici asigurare medicală nu‑mi trage. Aşa că eu nu mă mai duc, cu anii mei, nu mă mai duc. O spus verişoru‑meu, că o fost băiatul meu şi cu nevasta acolo, că aşa de frumos e acolo. Da’ eu nu mă mai duc. Stau aici la casa mea şi… Eu ajut pe copiii mei. Mie nu‑mi trebuie, eu am un milion două sute de mii de lei pensie. Şi dacă se mai măreşte… Am grădină cu de toate, am găini, am ouă, am de toate, nu mă mai duc.

Ştiţi cum e în Germania? Eşti în Germania, dar acolo eşti străin. N‑ai vecini cum ai aici, cum ai crescut. Eu mă duc la vecini, vecinii vin la mine şi una, alta. Acolo, toţi… sunt altfel germanii, ştiţi. Ei nu prea se‑nţeleg cu care au venit.

Deci sunteţi consideraţi, chiar dacă sunteţi germani, tot străini?

Da, da. Eu mai bine înţeleg în germană decât în româneşte. Înţeleg româneşte, da’ nu perfect. Şi eu la televizor mă uit mai mult la germani.

NOTE:

[1] Născută Karban (căsătorită Richer şi apoi Rasovan), 1923, Gărâna/Wolfsberg – 2005, Văliug/Franzdorf, deportată în URSS, la Iss, intervievată de Simona Adam în 20 august 2000, la Văliug.

[2] Avem de‑a face mai mult ca sigur cu o eroare a intervievatei. Gărâna (Wolfsberg) a fost colonizată în 1826‑1827, la fel ca Brebu Nou şi Lindenfeld.

[3] Născută Schmidt, în 1923, la Ştiuca/Ebendorf, deportată în URSS, în Donbas (lagărul 1220), intervievată de Simona Adam în 19 august 2000, la Oţelu Roşu/Ferdinandsberg.

*Fotografia: Camera din lagărul 1220, Donbas, în care a locuit Ana Schmidt. Fotografia e făcută înainte de întoarcerea în România. Se observă valizele cu haine şi materiale cumpărate cu banii câştigaţi în ultimii ani din muncă în mină