„Când mă duceam să cerşesc mă îmbrăcam mai prost”
Carmen Claudia Păun
(I. N., 45 de ani, jud. Dolj)
extras din Zoltán Rostás, Sorin Stoica (coordonatori) TUR-RETUR. Convorbiri despre munca în străinătate, Vol. 1, Ed. Curtea-Veche, 2006
– De ce ai plecat afară să lucrezi?
– Păi am plecat că s-a înrăutăţit situaţia în ţară. N-am nici un fel de calificare şi pâinea mea am câştigat-o cu agricultura.
– În ce an ai plecat prima oară?
– Am plecat anu’ trecut prima oară. Trebuia să plec după Revoluţie, da’ m-am îmbolnăvit şi n-am putut să trec fraudulos în Germania. Am fost bolnav şi mi-a venit rău şi de-acolo di la… din Polonia m-am reîntors înapoi, şi am plecat anul trecut în Italia, în sud, în Foggia. Am plecat legal. Am plecat cu autocar, cu Atlassibu’ (n.n. firmă de transport internaţional de pasageri), am plătit tot ce trebuie de plătit, şi m-a aşteptat cineva acolo şi am intrat direct în muncă, daaa… condiţii proaste.
– Ce ai muncit acolo?
– La… recoltat de roşii, ne băga la curăţat de… cartofi, curăţănie administrativă în interiorul fermei, acolo unde munceam, da’ a fost condiţii proaste. Acolo era un grajd de cai care nu mai fusese folosât de mulţi ani. Şi noi l-am văruit, românii care eram acolo, l-am văruit, ne-a dat un fel de substanţă de am dezinfectat pe jos, ne-a dat nişte paturi de fier italianu’. O parte din români au mai făcut paturi improvizate din blăni, scânduri, puse pe cărămizi de beceau’ şiii… saltelele le cumpăram de la africani… cinci euro salteaua. Plus o pătură, plus câte un cearceaf de fiecare, că ei să ocupau cu aşa ceva. Da’ erau pături şi cearceafuri nefolosâte, deci erau la pachet. De unde le aduceau, nu ştiu. Ei făceau bişniţă… din Napoli veneau cu aşa ceva. Eram 30 de inşi acolo unde dormeam. Bărbaţi şi femei. Şiii… grajdul îl împarţâsăm în două, pusăsăm nişte pături şi făcusăm un fel de zâd între noi… Deci care erau căsătoriţi era într-o parte, şi necăsătoriţi într-o parte. Şiii… n-aveam pe ce să gătim. Mergând aproape de Foggia, că eram în câmp, eram foarte izolaţi, pe câmp, ca să putem să fim feriţi de carabinieri, de poliţie, că lucram la negru, şi am găsât două butelii aruncate şi şasă aragaze. Ne-am dus, am anunţat băieţii de acolo, am vorbit cu negrii, că ei să ocupa, aveau maşini, am luat toate aragazele, am luat buteliile, şi erau bune. Bine, că decât le-am încărcat, buteliile. Şi pe ormă fiecare şi-a luat tigaie, oală, furculiţă, strictul necesar. Şi fiecare îşi gătea. Personal fiecare îşi gătea. Fiecare avea vasele lui, fiecare şi le spăla… pe ormă dimineaţa ne sculam la cinci. Se făcea cafeaua şi ne duceam la muncă. Era 100 de metri până la locul nostru de muncă. Da’ ce se întâmplă… apa foarte proastă în sud, proastă, caldă, şi italianu’ zgârcit, în loc să ne dea apă minerală, aşa cum să prevedea, ne dădea şi beam apă din vană. Era vană ca alea de la noi din România, unde venea apa din Dunăre, şi noi agricultorii dam drumul şi udam porumbul şi grâul. Îţi dai sama, beam apă proastă. Prima oară am muncit la un italian, Carlo şi pe ormă ne-a luat alt italian, Domenico, tot la cules. Şi era o căldurăăă… mare, mare,… şi am cerut să se ducă să ne ia apă minerală, şi a venit cu apă caldă, tot aşa ne-a adus… Am leşinat toţi, toţi eram căzuţi, nu mai puteam. Eu unu’ nu mai vedeam nimica. M-am supărat şi am plecat… Am mers, am mers, am mers până am dat de un… am greşit drumu’: în loc să merg spre dormitoru’ meu, am găsât un drum, şi mergeam spre Foggia. Şi acolo era un fel de depozit din ăsta… de angro… şi acolo m-am pus pe burtă într-un şanţ… era umbră acolo… am găsât nişte cartoane, şi am stat liniştit, şi a venit o italiancă. M-a întrebat: „Che successe?”, adică „Ce se întâmplă?” şi i-am spus că mi-e rău, că vin de la muncă şiiii… Mi-a dat aia un bax de apă minerală, mi-a dat nişte pâine… la ei se zic „pannini”, nişte salam mi-a dat. M-am spălat cu apă pe ochi, pe cap… Ăăă… foarte prost condiţiile şi acolo. Nu e simplu. Aicea îţi faci un plan: că mă duc şi fac şi dreg… da’ acolooo… E altă socoteală. Dacă nu ştii să te autogospodăreşti, să îţi duci grija, mai ales că te îmbolnăveşti… mai ai o pastilă, mai ai un medicament la tine… eşti mâncat.
– Nu aveaţi asistenţă medicală, adică nu aveaţi un doctor la care să vă duceţi?
– Nu, nu, nu e vorba de aşa ceva. Noi, cei care eram la negru… puteam să mor şi… nimeni. Un preten de-al meu a fost muşcat de un şarpe… acolo, în fermă. Că prin roşii erau şerpi. Şi a fost muşcat şi i s-a umflat piciorul. Şi cine l-a dus? Italianu’ i-a spus că să plece de la el de acolo, din fermă. Şi negrii, africani, senegalezi, care aveau acte acolo… aveau o credinţă în ei şi l-au luat, l-au dus cu maşina în Andria, un oraş Andria. Acolo l-au dus, au plătit ei tot tot tot, au făcut nu ştiu cum, l-au tratat, că putea să moară băiatul ăsta. Era un băiat din Piteşti. Tot aşa era supărat şi ăsta, avea un copil, suferea de diabet şi plecase şi el tot de sărăcie din ţară. Da’ ce vreau să spun: că nu interesează pe italian. Dacă îţi vine greaţă, îţi vine de obosăşti, el nu, el repede, să-i faci repede şi bine. El nu se uită că e căldură, că nu mai poţi, să munceşti. Eram şi români, erau şi africani la muncă. Deci eram vecini. Deci culegeam… ăăă, cât culegeai, atâţia bani îţi dă. Deci… la 1500 de kile care trebuia să le recoltezi tu… deci se culegea cu vrej cu tot, că asta era munca… nu luai roşia din vrej s-o pui în lădiţă, te aplecai şi smulgeai. Şi vrejurile alea au rădăcini adânci în pâmânt, şi trebuia să ai putere, trebuia să mănânci. Şi la 1500 de kile îţi da 30 de euro, atât de puţân. Normal noi plăteam comision un euro la cason, aşa îi spunea, ni-i lua românu’ ăsta. Şi din 40 de euro cât trebuia să-i câştig, zece îmi oprea românu’, că românii te mănâncă mult acolo. Ăştia zece euro erau comisionul că el m-a băgat la muncă acolo. În primul rând românii te fac, tot timpul te înşeală. Te minte: merg, fac, dreg, îţi dau atâta salariu. Te lasă, îţi dă să bei, mergi cu el să faci plajă, te plimbă cu maşina. Şi pe ormă te rupe în două. Te lasă să munceşti o lună, iei bani, munceşti de drag, poate munceşti şi mai mult decât trebuie şi îţi faci şi tu socoteala: că luna asta iau 1000 de euro. Că tot românu’ îţi dă banii, nu-ţi dă italianu’. Şi în loc de 1000 ăla vine: „Bă, ia 500, că comisionu’…” Face socoteala, zice că te-a plimbat cu maşina, îţi strigă pe ormă. El nu spune realitatea ce te aşteaptă în spate. La comision aş suporta, da’ în alte chestii n-aş suporta, să-i dau bani că m-a plimbat. I-am spus: „Bă, tu ai vrut. Dacă eu te invit la o bere îţi strig?” Dar e foarte greu. Italia este foarte grea şi am urmărit un scop: să ajung să îmi fac şi eu operaţie la ureche, şi nu am putut, fiin’că n-am avut acte. A încercat cineva cu acte să mă ajute şi a spus medicii de acolo că operaţia e complexă, e grea, şi se cere mult şiii… Normal, dacă aveam acte… era altceva.
– Câte grajduri erau acolo unde stăteaţi? Mai erau altele în afară de cel în care stăteaţi?
– Da, patru grajduri şi 32 de case de mină părăsite. Adică erau case de locuit, da’ erau ocupate de africani. La africani găseai un fel de cârciumă… Deci ei făceau bişniţă… se duceau, luau bere, luau vin, găseau frigidere aruncate. Aveau o cameră văruită, punea bere la rece şi o vindea nouă, stranierilor, care veneam din câmp… Că nu îmi convenea mie să mă duc 15 kilometri pe jos în Foggia să iau o bere. Nu-mi convenea… Şi ne da… şi căram la negri acolo. Plus ţâgării, plus parfumuri, săpunuri, toate di la ei de acolo. Inclusiv şi medicamente. Da’ de multe ori nu luam că nu ştiam… Ne era frică dacă era drog, dacă era ceva… că…. Ei se ocupă cu aşa ceva. Negrii. Da’ e foarte greu. Italia este grea. Mai bine a fost în timpul comunismului. Să-ţi dau un exemplu: în 1984 aveam 3000 de lei, munceam în Dobrogea, în Constanţa. Am fost la prăşit de porumb, la cules de porumb… muncile agricole specifice vara. Şi aveam 3000 de lei, ceea ce este acum la 30 de milioane. Şi atuncea aveam sâmbăta de la 12 eram liber până luni dimineaţa. Mă duceam şi vedeam plaja, mă duceam la Mamaia, mă duceam la Constanţa, făceam plajă, beam bere, mâncam, mă îmbrăcam, mă încălţam, vedeam pe Dan Spătaru, pe Mirabela Dauer, spectacole… Era altceva. Pe ormă s-a înrăutăţit situaţia. Deci condiţiile atunci au fost mult mai bine ca acum. Acu’ banu’ nu are valoare…
– Şi în Foggia cât ai stat la muncă?
– În Foggia am stat două luni şi jumătate. După ce s-a terminat roşiile, am plecat în Andria. Am plecat cu nişte băieţi, moldoveni, în Andria, în oraş, şi acolo m-am dus şi mi-am luat chirie… 120 de euro pe lună, da’ s-a găsât foarte, foarte greu de lucru. La zî. Foarte greu. Fiindcă noi, românii, ne strângeam într-o piaţă, acolo. Şi-i spunea „Piaţa Românilor”. Şi venea italienii şi ne lua… cum vin românii când se duc la târg să cumpere vaci. Exact ca vitele eram. Se uita italianu’ aşa, din picioare până-n cap, şi dacă îi plăcea, te lua, dacă nu, salut. Nu te lua. Îţi dai sama. Eu am avut noroc: m-a luat un italian şchiop. Am făcut treabă şi… în fine… m-am descurcat în Andria. Da’… eforturi supraomeneşti. Eforturi supraomeneşti. De exemplu, când ne prindea ploaia, italianu’ nu ne lăsa… zicea că să culegem. Ne da plase, pungi de-ăştia de avem noi… şi ne puneam în cap ca să nu ne udăm şi… culegeam struguri prin ploaie. Fiindcă la ei trebuia să meargă treaba repede… struguri mari, struguri de masă…unde îi ducea el nu ştiu…unde îi ducea. Programul de lucru îl aveam cât puteam noi să muncim… Îţi dau un exemplu: italianu’ zicea: „Dacă vreţi să munciţi de 100 de euro, 100 de euro vă dau astăzi. Da’ asta era muncă de dimineaţa până noaptea la 12. Ne sculam la cinci, ne spălam, beam o cafeluţă, ca oricare acolo, şi de acolo cam de la până la 12 şi jumate – 1 maxim, că venea căldura aia puternică şi nu mai puteam. Iar după-amiaza, când se mai răcorea, care voia să meargă mai ieşea la treabă… care nu… ieşeam iar dimineaţa. Deci asta a fost… şase ore. Depindea de forţa la fiecare. De multe ori mă dam peste cap: două zâle munceam, şi scoteam bine, şi câteva zâle stăteam. Stăteam căăă… mâncarea e proastă la ei acolo, nu-i ca acasă aici. Şi îţi dai sama: să tragi de vrejurile alea, pin căldura aia să te apleci la vale… era muncă.
– De unde vă luaţi mâncare?
– Să ducea… era un român… unu’ care era bişniţar şi… făcea o listă. Că eram mulţi acolo. Şi spunea aşa: „Care vreţi să luaţi mâncare, că eu plec dupe pâine, dupe din astea?” Şi se făcea lista. Şi începea: „Niţă, tu ce iei?” „Îmi iei de 30 de euro. Ce-mi iei? Conserve, pâine, ulei, dero, sare, cutare, cutare.” „Cutare, ce iei?” Şi să făcea un tabel. Şi ăsta se ducea şi târguia exact. Da’ nu ne înşela. Ce era al lui, era al lui: nu ne înşela. Că îi dam noi câte un euro de căciulă… îţi dai sama: eram 60 de inşi… îţi dai sama câţi bani lua. Se ducea să târguie cu maşina lui personală. Avea acte, cunoştea… să ocupa cu mai multe. Că noi acolo eram în câmp. Şi acolo îţi spusăi: pâine nu aveam. Dacă să întâmpla de rămâneam fără pâine, trebuia să cer la un preten: „Bă, dă-mi o felie de pâine până pleacă Marius la Foggia să-mi ia pâine”.
E foarte greu. Că aicea, noi, în România, ne facem planu’. Că vin alţii şi începe să îţi spună vise de noapte: că merge, că drege, te înşeală românii, ia comisioane şi acolo ai şansa să mori: dacă nu ştii să te descurci, nu munceşti şi nu ai grijă de tine, eşti mâncat. Eşti mort. Nu te bagă nimeni în samă şi, cât de sărac ai fi, tot românu’ te bagă în pământ. Ce spun îţi spun din experienţă, nu îţi spun din auzite. Am văzut oameni nenorociţi, români care i-a dus în Italia, le-a luat banii şi i-a lasat acolo. I-a lăsat sânguri. Am întâlnit un băiat care a zâs: „Dacă găsesc un copac mă spânzur, eu acasă nu mai mă duc.” A fost rău pentru băiatul ăsta. Un băiat din Bistriţa şi tot aşa, plângea, el să băgase în bancă. Eu l-am luat personal pe băiatul ăsta din Bistriţa, l-am luat şi l-am dus la un patron. Şi acolo a câştigat 500 de euro pe lună. Acolo şi-a revenit. Da’… acuma am avut eu sufletul mai bun…da’ românu’ te îngroapă acolo şi e foarte greu. Care au acte e mai uşor. Şi în special e mai uşor pentru femei. Fiindcă eu ştiu: nevasta mea e în Italia şi… în sensu’… e uşor că au post fix. Da’ babele, babele de acolo, femeile bătrâne italience îşi bat joc de ele. Fiindcă la ora unu noaptea dacă vrea să o cheptini pe cap, să-i faci masaj, te scoală, nu te lasă să dormi. Sau dacă vrea să îi tai unghiile, sau chestii din astea, ca să-şi bată joc. La capitolul ăsta o duc rău şi femeile: să îmbolnăvesc de nervi. Dimineaţa dacă eşti obosâtă şi vrei să mai dormi o oră, italianca să scoală şi începe să dea cu cratiţa, să spele farfuriile, să dea drumu’ la apă, ca să te scoli, să nu te lase. E greu şi pentru ele. Le plăteşte 550, 600 -700 de euro pe lună, depinde de zonă. Depinde de zonă şi cum nemereşti. Că italienii din Sud în special sunt săraci. Şi cum îl întâlneşti: dacă e mai bogat îţi dă mai mult, dacă nu îţi dă 550, cum are nevastă-mea. Acu’ nevastă-mea mi-a spus asară la telefon că pleacă de la 550 – 600 de euro, da’ numai noaptea să stea cu baba şi ziua să găsască cu ora. Tot la femei bogate: să spele, să cureţe, 20 de euro ora. Şi-ti dai sama: dacă prinde patru ore, 80 de euro. Ea stă acuma la babă. Are condiţii, are baie, are televizor, are tot tot tot. Da’ pentru bărbaţi la negru este foarte, foarte greu. Românii… de fapt anu’ ăsta am dormit pin casă părăsâtă. A venit şi carabinierii şi… nu m-a luat. Am avut baftă că… e Dumnezeu mare… şi… au plecat şi m-au lăsat. Eram şi obosât, şi… băusăm o cafea – şi eu nu le am cu cafeaua – şi tremuram. Şi dacă m-au văzut aşa, au plecat. Da’ la cinci kilometri de unde locuiam eu, la casa părăsâtă, au luat, 14 români au luat. I-au pus pe avion. Le-a rămas banii acolo, le-a rămas mai multe. Ce să-i mai lase să şi le ia? Cum i-a găsât, aşa i-a pus pe avion. În casa părăsâtă eram patru. Da’ eu cunoşteam băieţii ăştia pe care i-a luat carabinierii că ne cunoşteam, ştiam unii de alţii, că zî de zî ne întâlneam la o cârciumă, ete ieşeam şi noi şi beam câte o bere şi… Toţi au fost căsătoriţi, au fost toţi din Caracal. Şi i-a pus. Şi îţi dai sama: aveau bani să ia aproape pe o lună de zâle de fiecare, ceea ce italianu’ a zis: „Săru’mâna, mersi, bine că i-ai pus pe avion”, că nu le-a mai dat banii. Da’ tot mafia aia era. Că tot italianu’ te munceşte, pe ormă pune carabinierii pe tine. Şi pe ormă ce bani să-ţi mai dea? Dacă de exemplu eu am un văr şi mă pune pe avion şi se duce văru-meu şi spune: „Seniore, pă da’ ete văru-meu a muncit, dă mie banii să-i trimet în România că are nevoie de bani”, italianu’ zâce: „Nu ştiu, nu sunt eu vinovat. De ce l-a pus pe avion? Ce vii tu? Vii să mă furi? Vii cu droguri la mine, că acu’ pui Poliţia pe tine?” Nu poţi.
– Şi italianu’ stătea ziua cu voi pe câmp şi vă supraveghea?
– Are omu’ lui. Şi ăsta supraveghea în juru’ a cincizăci de oameni. Că nu era numai români: era şi africani, era şi albanezi, era şi poloneji. Că ei au vii… şi patronii au vii şi sânt patron lângă patron. Da’ noi ne cunoşteam toţi: şi români, şi poloneji, că ne salutam, ceream câte o ţâgară unu’ la altu’, în italiană. Ne înţălegeam: dacă vorbeam cu albanezu’, şi eu rupeam italiana şi el rupea italiana, ne înţălegeam ca şi cum am fi fost italieni. Dacă nu, ba pin semne, râdeam, glumeam sau… eu am muncit între doi albanezi. Şi… ei sânt foarte rapizi… la recoltat de struguri… sânt foarte rapizi. Ei fac munca asta de 30 de ani. Şi eu rămâneam în urmă. Că acolo nu să culege strugurii ca la noi. Acolo ai foarfecă şi tre’ să tai. Şi bolta de struguri e sus, şi eu dacă eram scund nu ajungeam bine. Stai numai cu capul sus şi cu un oval ( n.n. un recipient de formă ovală ), cu un ştreang, îl prinzi din spatele gâtului. Şi sânt strugurii ăia mari. Şi când se umple te doare gâtul de zici că… Şi trece tractoraşul ăla mic, cu remorcuţa, şi te duci şi debarasezi când să umple coşu’… daaa… plin. E mare coşu’… are la 20 de kile. Şi toată greutatea să lasă în gât. Deci e curea. Şi-ţi dai sama, dacă îl pui jumate că… observi cum începe să te apese. Da’ nu ai voie să îl pui în remorcuţă gol. „Nu, plin, că dacă nu, nu mai vii la mine”. Şi nu te lasă să stai să fumezi o ţâgare. Bine, că eu n-am fumat. Dacă bei repede apă – ţi-aduce o sticlă de apă minerală este o minune. Tre’ să bei repede şi înghiţî pe rând. Că la ei la 1 tre’ să plece camionu’. Că e tiru’ acolo şi încarcă strugurii şi pleacă. Mulţi le-a dat ţeapă la români şi nu le-a mai dat banii. Bine, eu n-am avut parte de aşa ceva, mie mi-a dat banii tot timpu’. Deci era banu’ cât era munca.
– Când vă dădea banii?
– De exemplu, eu unu’ – vorbesc în dreptu’ meu – îmi ceream banu’ cum terminam zâua de muncă. Nu mi-i dădea, nu mai veneam a doua zî. Şi îi influenţam şi pe ăilalţi să nu mai vină şi trebuia să-mi dea banu’. Da’ alţii care să înţălegeau cu italianu’… de exemplu erea… am văzut familii cu copii, cu soţie, cu tot, şi spunea: „Dom’ne, mie îmi dai banii la două săptămâni. Şi nu le-a mai dat nici un ban. Şi erea patru. A 40 de euro la zî, calculează şi tu. 160 de euro pe zî de familie. Păi… erau bani ăştia… Erau patru… şi nu le mai da banii… Nu mai venea la lucru, venea omu’ lui şi dacă nu pleca: „Trimet carabinierii.” Deci când trebuia să le dea banii îi gonea. Deci asta a văzut ochii mei, n-am auzât să zâci că mi-a povestit cineva… Ochii mei a văzut. Şi toţi spunea: „Ete, Niţă a făcut cel mai bine că a luat banii în mână şi şi-a văzut de treaba lui”. Şi ăştia pe care îi goneau plecau unde vedeau cu ochii. Că sunt case părăsâte, case lăsate, dupe timpuri, şi acolo să duceau. Să duceau şi la Caritas. Singura salvare a românilor era Caritas. Caritas însamnă… ăăă… aşa să spune… că Biserica Catolică ar fi implicată… împuternicită de Uniunea Europeană pentru stranieri. Şi era un fel de refugiu pentru stranieri… că nu era doar pentru români… erea şi pentru bulgari, şi pentru ucraineni, şi pentru moldoveni de peste Prut. Şi acolo era o sală mare, cu o curăţănie exemplară, începând de la veselă până la gresie, faianţă… şi ne da să mâncăm. Câte două porţii de mâncare, ne da încălţăminte, îmbrăcăminte, şi… să ducea de exemplu cum era familia asta… de i-a gonit. Să ducea şi spunea la măicuţă, că măicuţăle să implică. Şi spunea că… şi spunea doleanţăle la măicuţă şi… „Ete nu mi-a dat banii, ete nu avem pe ce să ne culcăm, stăm în casă părăsâtă” şi atuncea aia făcea o notă şi le da paturi, cearceafuri, ăăă….mai vechi, nu noi, da’… nu te caza acolo. Decât îţi făceai baie o dată pe săptămână. O dată pe săptămână – era joia – era pentru baie şi pentru haine… să-ţi dea haine, te dezbrăcai de elea şi ei le lua, le ducea şi le da foc. Te berbereai, îţi da şampon să te speli pe cap, îţi da şosete, îţi da adidaşi, îţi da tot. Şi la familia asta de spusăi, la familii de-ăştia de… aşa, ei se duceau şi luau de la Caritas şi găseau alt patron. Deci un timp pierdut, eforturi, stres şi nervi. Italia nu mai… Italia cade. Peste câţiva ani. Deja e căzută. E căzută… Că au importat şi ei acuma, au importat de la chineji, au importat de la spanioli roşii, şi producătorii italieni nu mai au piaţă de desfacere. Şi… ce-aud eu… lumea îl blestema pe Berlusconi, că el conduce prost acolo şi…spunea că la anu’… când vor fi alegerile… nu îl mai alege. Am cunoscut şi alţi italieni în afară de patronu’ meu. Foarte mulţi. Şi cu copiii am vorbit. Şi copiii când venea de la şcoală mă cunoşteau. Că sunt foarte gălăgioşi şi graşi. Majoritatea copiilor sunt graşi. Şi au uniforme ca pe timpul comunismului. Şi erau graşi şi aveau fustiţe, copiii. Şi aşa drag mi-era de ei şi mă împrieteneam şi cu părinţii lor că… ăăă sunt şi ei ca şi la noi. Asta era în Andria. Mă duceam la meci, că aveau echipă de Divizia C şi portarul de acolo… îmi zicea să-l mai ajut la curăţănie… că aruncau ăştia bilete pe jos… că era stadion. Mă împrietenisem cu ăla. Măturam, îmi mai da şi mie câte o bere, îmi mai da şi mie câte zece euro, mă ştia alt italian, mă cunoştea, oprea maşina, mai mă lua, mai mă claxona alţii. Aşaaa… sunt comunicativi. Da’ când e vorba la bani, te face. Sunt mafioţi. Când e, mănânci cu el, bei cu el, joci fotbal cu el… a doua zi la muncă nu te mai cunoaşte. Nici nu vorbeşte cu tine. Îţi spune ce ai de făcut. Şi îşi schimbă atitudinea… şi faţa i se schimbă. Şi îţi dai sama… că să citeşte pe faţa lui… că trebuie să fii… e exigent cu tine la muncă. Eee, normal că trebuie să munceşti, da’ şi-aşa te înşală, te rupe. Te minte prima dată că îţi dă atâta şi când e la sfârşitul săptămânii, sâmbăta, să-ţi dea banii, îţi dă atâta. Că… ăăă… nu mai are bani, că are copii la Roma la facultate, că nu ştiu ce, că i s-a fărâmat maşina, că a mai avut nişte impozite de plătit de anu’ trecut… începe cu ale lor. Înţălegi? N-ai ce să-i faci.
– Ce obiceiuri aveau acolo, obiceiuri care te-au surprins?
– Obiceiuri în ce privinţă? Cu sărbători de-ăştia? Au, au sărbători. La ei când este vro’ sărbătoare cum e la noi Sf. Dumitru, la ei în faţa bisericii – că sunt catolici majoritatea – fac slujba, şi pe ormă iasă şi pun mese. Şi pun mâncare… exact în faţa Bisericii… să pun mese şi fiecare familie vine cu câte ceva de acasă, pune pe masă acolo, da’ la ei nu să tămâie, cum e la noi să vină popa să citească. Popa citeşte în timp ce face slujba, spune ce spune, că să fie pentru morţi, pentru ce spune acolo… şi… Culmea că pe noi stranierii nu ne invitau să mâncăm. Sunt foarte zgârciţi. Nu ne lasă să ne aşezăm la masă. La cununii şi la nunţi te lasă. La cununie… ce se întâmplă? Când iasă cu mireasa, cu ginerele din biserică şi ţâpă, sunt gălăgioşi, mai rău ca noi sânt, şi începe să arunce cu bomboane şi cu bani mărunţi. Obicei. Aruncă în faţa lor când iasă ei. Deci îţi dai sama, românii atacă atuncea şi bomboane, şi tot. Rup. Şi pun o masă acolo şi… eu îţi spun din propria experienţă… prăjiturele… un fel de bitter acolo, da’ nu… nu conţâne alcool, mai e câte o bere… şi acolo ne lăsa să mai mâncăm şi noi. Da’ eu eream… cum să-ţi spun eu ţâe… mă purtam frumos, eram altfel… nu eram ca alţii, bădărani. Că românii făcea şi-n scârbă. Se ducea şi trăgea cu totu’; mesala (n.n. faţa de masă ) şi… am văzut… au tras mesala cu bucate cu tot… au băgat în geantă şi s-au pus pe fugă. Ca să vezi. Ăia… cum striga dupe ei… ce să-i mai prindă. E şi o chestie aciia. Şi românii le fac. Le fac şi ai noştri de… e rău. Da’ obiceiurile lor sânt proaste faţă de ale noastre. Sânt slabe. Sărbătorile de iarnă. Bine, că şi la noi s-a pierdut din tradiţii, din ăştia, s-au dus. Ce mai ţâne… zona Maramureşului, partea din Satu Mare şi moldovenii. La noi la Oltenia… o parte… ca să ştii… obiceiu’ se menţâne în partea Gorjului, în Mehedinţi. Aci să ţân. Da’ în Dolj… s-au pierdut pur si simplu. Nu să mai ştie. La ei de sărbători… nu ştiu… de exemplu… în privinţa mâncărurilor. Nu sânt mâncăruri bune. Pun acolo paste de-ale lor şi bea… te uiţi… nu te roagă… că eşti preten cu el… nu… nu discută cu tine. Dacă ştiu că eşti român să mai uită şi mai urât. Ca… să-ţi spun… ce s-a întâmplat la o biserică acolo. În timpul slujbei, ploua. Acuma femeile care au venit la biserică acolo au lăsat umbrelele într-o cameră special, unde se dezbrăcau de umbrele, de pardesii. Şi românii noştri s-a dus şi le-a luat pardesiile şi umbrelele. Îţi dai sama. Şi eu, unu, care mă duceam… că câteodată n-aveam de lucru… să cerşesc, mă duceam, pe mine mă ştiau. Da’ pe mine nu mă certau, nu se uitau ciudat. Da’… câteodată simpatia mea o pierdeam datorită ăstora… ce făceau. Că mă întrebau: „Tu fusăşi la uşă. Nu văzuşi cine luă umbrelele? Şi eu… practic… nu eram în timpu’ ăla, da’… ştiam care fac… ai noştri. Şi le spuneam: „Mă, ce folosârăţi că luarăţi… dupe ce că ne dă – că la cerşeală să ştii că-ţi da… ieşea femeile şi… eu ţâneam de exemplu mâna întinsă şi făceam câte 20 -30 de euro mărunt. Nu ziceam nimic, doar ţâneam mâna întinsă la uşa bisericii, când ieşeau. Aşa era buni, da’ românii le făceau. Şi ei, şi noi. Înţălegi? Când mă duceam să cerşesc mă îmbrăcam mai prost, aşa, îţi dai sama… aveam neşte teneşi … mm… îmi ieşea deştu’ ăl mare pin teneşi Le plăcea mult cântecile. Le cântam,. Pe româneşte. Şi spunea că… la o cârciumă, unde mă duceam cu Eugen şi cu Gabi, cu ăştia, spunea italianu’ acolo, patronu’, ca să vină cineva să îmi traducă, să rămân acolo să câştig bani. Dar nu le plac manelele… nu le plac. Folcloru’ nu le place tot… le plac mult canţonetele. Adică melodii mai melancolice, aşa… cum sunt la noi romanţăle. Cântam un cântec care era cam romanţă şi le plăcea, rămâneau cu gurile căscate. Sau muzică indiană: de le cântam Vagabontu’, tot la fel: „Brava, Niţă, brava”. Acolo mai căpătam câte o bere, câte-un pannini, câte-un şniţel sau… mă rog, ce-mi da ei acolo. La barul ăsta eram amestecaţi, de toate naţionalităţâle, nu se ţânea cont. Acolo era biliard, acolo era maşinuţe.
– Ai avut vreun conflict cu cineva în Italia?
-Cu un român am avut de-a face. Atât. Pe bani. Că ştii ce făceau? Hai că… venea aşa: „Cine vrea să muncească?” „Eu, eu, eu,” Cinci-şase inşi. “Bine, 50 de euro îmi daţi de căciulă. Şi poate munceam două zâle cu 30. Pă’ şi eu dacă luam 60, 50 îi dam lui, şi eu rămâneam cu zece euro şi cu munca, şi cu oasăle rupte? Şi din cauza asta m-am certat cu el. Şi de atuncea nu l-am mai băgat în samă, da’ am fost retras. Albanezii sânt foarte periculoşi. Italienii – rişti, te împuşcă. Scoate pistolul şi te împuşcă în stradă. Trece cu maşina peste tine. Cine să intervină? Nu contează, n-are cine. Am văzut român bătut de italian, aruncat în şanţ, zăcea, acolo zăcea. Ce s-a întamplat cu ăla, că mi-a fost frică să mă implic, fiindcă şi-aşa făcusă rău, intrasă şi furasă bani, acolo, în casă. Şi proprietarul era ăsta care l-a prins şi l-a bătut. Şi acuma, în ultimul timp, a început şi româncele noastre, care muncesc la babe, acolo… să angajează acolo la babă, capătă o credibilitate şi pe ormă le fură. Ba auru’, ba banii. Asta s-a întâmplat sub ochii mei, eu am văzut. Deci o româncă pe care o cunosc, da’ nu vreau să spun cine, s-a angajat la babă italiancă, a stat câteva luni la ea, a căpătat baba încredere în ea. Românca a văzut unde ţinea banii şi i-a furat şi a plecat şi a lăsat-o pe babă aşa.
Din acelasi volum:
Lasă un răspuns