O RAPSODIE EPISTOLARĂ A INTERBELICULUI ROMÂNESC (II)
Sanda Golopentia
– Extras din Studiul introductiv al volumului Anton Golopenţia, RAPSODIA EPISTOLARA Vol. IV, ed. Sanda Golopenţia, Enciclopedică, 2014
*
Singur cu satul care moare: H.H. Stahl
Schimbul de scrisori dintre A.G. și Stahl acoperă trei perioade. Prima, cuprinsă între 21.10.1930 și [18.8.1933] și constând din scrisorile 1–21 e perioada în care, cu sprijinul lui Stahl, A.G. devine „monografist bibliotecar”, fiind angajat la Biblioteca Seminarului de Sociologie. Scrisorile, scurte mesaje, ne dau imaginea vieții în cotidian a seminarului și Facultății, cu D. Gusti decan, a lucrului la Ministerul Instrucției, cu A.G. șef de cabinet și cu vizitele de lucru în țară ale ministrului, a conferințelor de miercuri ale Institutului Social Român, sau a campaniilor monografice de la Cornova și Drăguș și a campaniei de redactare de la Făgăraș. Se configurează tensiuni, unele trecătoare, altele care vor crește în timp, cea între Profesorul Gusti și Brăiloiu, sau cea legată de campania monografică de la Drăguș. Astfel, în mesajul 7, din [1931], A.G. scrie:
„Mi-a comunicat [Secretarul-general al Grupării universitare, S.G.] că domnul Decan vrea să ție mâine seminar și că e foarte curios să afle ce ați făcut. Se teme mai ales că d-l Brăiloiu v-ar fi absorbit vremea”.
În scrisoarea 16 (27.7.1932), într-un moment în care pare posibilă plecarea Profesorului de la Minister, A.G. îi scrie lui Stahl, aflat la Drăguș:
„Și cum nu mai e nici la C.A.M., nici la Radio, a hotărât să se dedice cu totul sociologiei și, în consecință, monografiei. Azi o bună parte din zi a fost îngrijorat de bunul mers al expediției Drăguș. Se întreba dacă nu sunt iarăși la ordinea de zi plimbările la lună și somnurile până-n prânz, frecăturile lăuntrice, paradele sterpe. / E hotărât să se ducă la Drăguș de îndată ce are o clipă sau [un] ceas de răgaz. / Acum să vedem ce s-o întâmpla. / În tot cazul, grija există. Am cetit vreo două scrisori-raport pe cari le-ai trimis, poate merge bine, poate îți și scapă, cufundat zelos în treburi de spiritual, câte o dezerțiune parțială sau completă.”
Scrisoarea 19 a lui Stahl consemnează o vagă iritare în raport cu stilul de lucru al monografiei și seminarului, pricinuită de amânări, marginalizare și centralizare gustiană excesivă:
„[…] aș vrea să văd fotografiile Drăgușului. Dacă redactăm, vreau să le am la Seminar, nu în altă parte. Cele vechi și cele noi, ale lui Iliescu (pe care nici nu le-am văzut!) Nu blocați totul la d-l Profesor. Dânsul fiind ocupat, voi ocupați, avem toate șansele să moară verva de executare a tuturor lucrărilor mici, de bucătărie, dar esențiale.”
A doua perioadă (scrisorile 22–30, 7.2.1934–7.7.1936) este cea în care A.G. se află la studii în Germania. Ea începe cu o lungă scrisoare (iar nu „ semn de viață” sau „raport”):
„Nădăjduiesc că nu ești prea supărat din pricina tăcerii mele. S-ar fi căzut, cel puțin, să-ți trimit o vorbă pe o ilustrată. O știu. Te cinstesc însă mai mult decât să fi putut crede vreodată că mi se cade să nu-ți trimit dintru început o scrisoare.”
Conform legii scrisorilor, care sunt menite să deschidă luminișuri în viața interioară a autorilor lor, A.G. își povestește cele două luni de istovire, care trecuseră de la sosirea la Berlin, după ce întârziase la București pregătind o descriere a stării de fapt a învățământului românesc pentru volumul-dare de seamă al lui D. Gusti[1]:
„Sosit încoace, amestecul de scepticism și de dezgust, de aprehensiune a problemelor adevărate și de vrere entuziastă de a lucra la soluționarea lor, adus de acasă, mi-a făcut viața grea. Toate aceste elemente se războiau între ele, în adâncurile conștiinței mele, evacuându-mă oarecum din mine însumi. Prăpădit, cu senzația de a fi gol înăuntru și zăbrelit în afară, îmi târam traiul, căutând să scurtez cât mai mult prilejul de nemulțumiri dintre somnul nopților succesive. Finalul adolescenței mele, pe care n-am avut vreodată timpul s-o curm, a găsit de bine să coincidă cu calmul de aci, cerându-mi să lichidez fel de fel de vise, din cele care, pline de patima absolutului și a desăvârșirii, înstrăinează de întâmplările bune–rele ale vieții, cu care trebuie să ucenicim.”
Urmează o prezentare atentă a sociologiei devenite „Volkskunde”, a eliminării din peisajul universitar german a teoriilor lui von Wiese, Alfred Weber, Mannheim sau Marx, a intrării în tăcere a lui Sombart, a „semănătorismului integral” al momentului și a expoziției omagiu pentru țărănime intitulată „Die grüne Woche„.
Răspunsul lui Stahl în scrisoarea 23 (15.3.1934) e una din cele două scrisori cheie ale întregii corespondențe. El începe prin a saluta în A.G. sinteza dintre teorie și practică, despre care va vorbi și peste ani, când îi va creiona portretul în Amintiri și gânduri…:
„Aștept cu nădejde multă întoarcerea ta în țară. Am convingerea că, din câți au trecut prin Seminarul nostru, ești singurul care poți face față celor două probleme dintr-odată: teorie și practică. Unii sunt filosofi. Alții simulează că sunt. Alții sunt simpli cotrobăitori prin fapte. Iar alții nu sunt nimic. Tu ai putea fi un fel de sinteză a lor (evident, cu exluderea „simulării” și a „nimicului”). Și eu mă bucur mai ales de ce îmi place mie: de dragostea ta de sat.”
Odată cu activitatea la Fundația Principele Carol, în raport cu care e mai degrabă sceptic („Lucrez și la Fundație, însă Profesorul nu are curajul necesar. Cred că o să batem apa în piuă. Și totuși, s-ar putea face ceva.”), Stahl consideră definitiv încheiată etapa campaniilor monografice gustiene și sosit momentul întreprinderii unor monografii model de unul singur:
„Vechea monografie e desăvârșit moartă. Lucrez tot ce pot, ca să salvez din ea ‘femeile și copiii’. Alcătuiesc bărci de salvare, prin munca mea și a unui grup de studenți din seminarul meu. Am lucrat demograficul eu. Am impresia că tot eu voi face și psihologicul. Să scoatem măcar cadrele. / Însă, apoi! Nu o să mă împiedice absolut nimeni și nimic să fac o monografie, eu singur, cu același grup de tineri cari, fiindu-mi studenți, nu vor face (deocamdată măcar) pe genialii. Vreau să găsesc formula (gând vechi de altfel) unei monografii sănătoase și modeste, model pentru alții, o monografie care să nu moară de gigantism și să nu otrăvească oamenii de bună credință printr-o pestilențială atmosferă de putrefacție. Și voi pleca apoi din sat în sat, singur.”
Refrenul care se înfiripă, al muncii solitare, e echilibrat în scrisoare de sentimentul maturizării realist cumulative a eforturilor personale, amintind de rânduri similare scrise nu cu mult înainte de Claudel:
„Zdruncinat și clătinat din cale-afară de mult, pe vremuri, sunt acuma împăcat. Nu mai aștept nimic de la nimeni. Ci primesc de la ei tot ce-mi pot da bun, pe măsură ce-mi dau ceva bun. Iar gândul întreg îl pun de la mine. A început să dea roade viața. Nu mai e timp de zădărnicirea totului, pentru neîmplinirea amănuntului. Drept la capăt trebuie ajuns. Și repede. Și așa, măcar zi de zi, te alegi cu fapta făcută, adăogată statornic lângă altă faptă făcută, și din tot ce ar fi putut să fie se alege ce poate să fie.”
Planul primăverii 1934 se orientează spre trecut și morfologia sătească:
„Peste câteva săptămâni, plec la țară să mai scap de trista umanitate a orașelor. Am de gând să o pornesc iarăși spre trecut. Sunt câteva probleme din morfologia sătească, încă nelămurite pentru mine, și cari mă turbură.”
Am citat îndelung din această scrisoare, tonică în ciuda însingurării pe care o vădește, și care nu lasă să se întrevadă deprimarea mesajului ulterior al lui Stahl. Acesta va fi iscat de o scrisoare a lui A.G., aparținând avalanșei de mesaje despre care am vorbit (către Neamțu, Amzăr, Vulcănescu, Gusti) menite să-l convingă pe Profesor să „reînvie” monografia creând „un ziar pentru tineri, o altă Dreaptă (cu alt nume) care să-i cuprindă pe toți cei ce ar scrie într-un Gând și faptă” și abandonând „superstiția obiectivității științifice care exclude acțiunea politică”. E evident, la lectură, că scrisoarea lui A.G. pornește de la situația sumbră a monografiei pe care i-o prezentase Stahl și contează implicit pe deplinul lui sprijin:
„Trebuie ca monografiștii să scoată ceva din atitudinea lor, revoluționată prin contactul cu realitatea. De vreme ce se socotesc deosebiți de ‘eseiștii’ din fruntea generației și nu sunt nici ‘gardiști’, au datoria să afirme formula lor. Tineretul de la noi e mai dezorientat decât oricând și viitorul țării tot mai negru. E vremea învălmășirii a tot ce s-a gândit vreodată despre ceea ce e de făcut în România: o neutralizare a tuturor ideilor prin toate ideile și, ca urmare, apatia cea mai adormită cu putință. Liberalii liniei 1848 au avut un program unilateral, însă au clădit imitând Franța. Conservatorii au clădit imitând Germania. Noi reluăm acum critica sterilă a Junimii, neutralizăm Germania prin Franța, Franța prin Germania. Vrem să fim noi înșine, dar nu știm cine suntem și ce trebuie să facem. Școlari care au evadat, dar nu acceptă greutățile maturității. Aparatul de stat funcționează automatic: românii toți stau locului și se mâlesc sufletește. Așa toate merg de azi pe mâine. Pe cei tineri îi destramă flăcăi, care sunt indieni în România sau americani sau franțuji sau nemți și fac publicitatea intimităților lor de dezechilibrați superiori. Alții îi fanatizează fără a le putea arăta drept țel altceva decât trei formule seci: ‘Gardiștii’. Noi am fost puși în fața realității concrete a țării. Mulți am devenit, ce e drept, fanaticii satului, la început. Știm totuși, dacă stăm și gândim, că trebuie să plecăm de la ce e azi în România, să contăm la fel cu ce ne place și cu ce nu ne place. Avem o axă de orientare, în raport cu care problemele raportului sat–oraș, poziția noastră față de culturile mari ale Apusului, ‘industrializarea’ pot fi gândite serios și nu escamotate. Și avem, mai ales, putința de a porni o strașnică acțiune de familiarizare cu țara printre cei tineri” (scr. 25, 13.10.1934).
Răspunsul lui Stahl, despre care, ca și despre tăcerea celorlalți destinatari, A.G. îi scria lui Neamțu în scrisoarea 15 din [noiembrie 1934] („Tăcerea tuturor și o scrisoare a lui Ricu Stahl mi-au gâtuit nădejdile unei săptămâni bune.”), marchează un prim moment de departajare a obiectivelor celor doi prieteni. Tensiunile care vor urma la întoarcerea în țară a lui A.G., despre care am vorbit în legătură cu schimbul epistolar A.G.–D. Gusti (Rapsodia III) și vom vorbi în legătură cu schimbul epistolar A.G.–Mihai Pop în volumul de față, vor accentua diferența de atitudine.
Stahl începe prin a constata distanța în ani care-l separă de tonul și propunerile lui A.G.:
„Sună foarte îndepărtat glasul scrisului tău, dintr-o Germanie frenetic politică și totuși tinerească. Așa, întotdeauna, cei plecați în străini întârzie pe ani trecuți și-ți par tineri, cum erai și tu cândva” (scr. 26, [1934/1935]).
Locul maturității făptuitoare de care vorbise anterior l-a luat acum oboseala și, rezultând din ea, singurătatea ca opțiune existențială. Cuvântul singur se repetă semnificativ în scrisoare: „am învățat că sunt menit să fiu singur”, „înțeleg să rămân singur”, „mă voi amesteca, numai în măsura în care voi putea îndulci puțin moartea lucrurilor cari sunt ale mele, sortite pieirii, pe care poate singur mi le fac nălucă”, „mai bine singur la faptele mele”, „să pornesc la nesfârșit, singur, pe calea oilor”.
Bilanțul clipei e întunecat, centrat pe sfârșitul iminent al satului românesc, care nu are cum fi evitat. Stahl își recunoaște o singură datorie, care nu e nici politică și nici măcar pur profesională — aceea de a consemna o dispariție dureroasă:
„Nu cred în nimeni. Nu cred nici măcar în putința țărăniei de a mai fi. Am o singură datorie: să alcătuiesc procesul verbal al morții unei vechi vieți frumoase românești. Peste o generație, două, răzășii nu vor mai fi și vor muri bătrânii care știu cânta pe lung. Las pe alții să se zbată spre o Românie nouă. Îmi țin și eu rândul, corect, printre ei, de câte ori meseria mi-o cere. Însă tot sufletul mi-l dau numai și numai să mai aud, cât se mai poate auzi, vorba și glasul acelora care-s așa, nu pentru că se străduiesc să fie (‘naționali’), ci pentru că așa sunt ei. Mă farmecă crucile povârnite la răscruci, ascunse printre largile zbateri de muscele ale țării; n-am în urechi decât ‘Primăvara-i noaptea mică, neică nu te du la ibuomnică…’ Și rămân mereu uimit în fața măsurătorilor noi pe bătrâni pe care le aflu. Nici știința rece nu-mi dă liniște. Parcă aș vrea să strig și să țip moartea tăcută a satelor. Însă cu un blestem și o socoteală: satul e mut și bine e să moară, dacă i-a sosit ceasul, netulburat și nespurcat, într-o săptămână luminată. De pe acum, semn, vorbește cu cei mai demult morți, a plecat cu gândul spre-acolo, își frământă pătura și și-o trage pe obraz, ca să rămână singur, în mijlocul alor săi, cari l-au spălat și îmbrăcat frumos și-i țin acuma lumina la căpătâi.”
Despărțirea de cel alături de care sperase să fie mai puțin singur în scrisoarea anterioară e formulată limpede. Stahl nu crede în posibilitatea acțiunii, cei care ar trebui convinși sunt vârstnici fără ideal, de care ascultă încă tineretul:
„Când te vei întoarce, adună-ți tu, dacă poți, făptuitorii. Vezi: e vorba să pornești cu oameni care s-au depărtat de orice ideal. E vorba să dezveți de năravuri și să le fii tu îndrumător, oameni bătrâni. E vorba să furi altora tinerii ascultători. În plus, cunoașterea țării poate întemeia „orice politică: gardistă, socialistă, național-țărănistă, liberală etc. Obscurantistă, la nevoie.”
Iar în mișcările politice, cu „capcanele” lor, a încetat să creadă și se simte inutil:
„Mai bine mă înghesui la coadă, cu lumânarea în mână, la moartea trecutului țării. Sufletește întreg, aici sunt, în dușmănie cu realitatea. Mă leg de clipe de agonie și-mi fac o viață a mea din moartea istorică a unei părți din realitate, pe care am ales-o în ciudă și cu desnădejde, pentru că mi-s dragi. […] Decât să vin cu tovarăși la o faptă care, în nici un chip nu poate fi pe potriva gândului și sufletului meu, mai bine singur la faptele mele. Mai bine aș găsi curajul să fac ce trebuie să fac și să pornesc la nesfârșit, singur, pe calea oilor, să asist la toate agoniile țării românești. Și dacă Dumnezeu mi-ar fi dat talent să spun pentru totdeauna cum a murit țara țăranilor de-aici, nu mi-ar mai trebui nimica.”
Perioada se încheie cu o urare a lui A.G. prilejuită de căsătoria lui Stahl (scr. 30, 7.7.1936). În volumul de față, căsătoriile alcătuiesc de altfel o notă permanentă (se căsătoresc Tudor Vianu, Dimitrie Gusti, Florin Oromolu, R. Hillard — al cărui anunț de căsătorie apare în „L’Européen” și „Le Figaro”, cf scr. 37 către V. Rădulescu-Pogoneanu —, Brutus Coste, A.G. și Ștefania Cristescu, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Corneliu Golopenția etc.)
Perioada a treia cuprinde scrisorile 31–38 (25.10.1937–8.8.1945). Relația s-a menținut, în ciuda diferențelor de vederi și a tensiunilor, cei doi nu își vor mai scrie însă „scrisori” în înțelesul superlativ pe care îl dă termenului A.G., ci semne de viață sau mesaje de coordonare a eforturilor instituționale comune, care s-au rărit considerabil. A.G. îi scrie lui Stahl de la Paris, unde l-a însoțit pe D. Gusti — comisar al Pavilionului României — la expoziția universală din 1937, din Timișoara sau din concentrare la Silistra, îi trimite un bilet în vederea ralierii forțelor în jurul Profesorului în momentul suspendării Serviciului Social, îl invită la cercetarea monografică a Văii Gurghiului („Intenția: a prezenta o vale printr-un sat, a studia conviețuirea româno–maghiară din cele două sate mixte ale văii și a stabili evenimentele din anii 1940–1944.”). După desființarea I.C.S.R., H.H. Stahl i se adresează lui A.G. în vederea sprijinirii posibilei lui detașări la Ministerul Coordonării. Amândoi vor găsi adăpost la Institutul Central de Statistică: A.G. ca director al Oficiului de Studii, unde va căuta să refacă în parte activitatea monografică, Stahl ca director al Serviciului Extern al Institutului, unde vechea lui experiență de teren din monografie și de la Fundații își va vădi utilitatea.
[1]Cf. A. Golopenția, Date statistice asupra situației de fapt [a învățământului în România] (in) D. Gusti, Un an de activitate la Ministerul Instrucției, Cultelor și Artelor, 1932–1933 (republicat în A.G., Opere II, p. 49–276).
Vezi partea I:
Din aceeasi serie:
Recenzii despre volumele anterioare:
Lasă un răspuns