Andreea Ciupercă
„Singurul lucru care îl regret din Spania este sucul de portocale”
(M. C., 47 de ani, jud. Galaţi)
– Copilăria şi liceul le-am făcut la Bârlad. Am lucrat zece ani într-o fabrica din Bârlad numită E.P.A.M., o întreprindere de automatizări. În 1984 m-am căsătorit. În 1985 am avut primul copil, iar în 1987 am avut al doilea copil. Amândoi copiii sunt băieţi. În 1990 ne-am mutat la Galaţi, prin natura meseriei soţului care este navigator, unde ne-am cumpărat un apartament, şi locuim şi în ziua de astăzi tot în Galaţi. Copiii au făcut şcoala la Galaţi, o viaţă mulţumitoare, cu mici tristeţi prin natura meseriei soţului, fiind navigator pleca foarte mult de acasă.
– Înţeleg că nu prea mai avea timp şi de viaţă de familie?
– Viaţă de familie era, dar era în puţinul timp cât era soţul acasă, respectiv lucra trei luni cu două luni sau două luni cu două luni, şi în două luni trebuia să recuperăm ce era plecat în celelalte două luni. Dar primii ani când ne-am mutat la Galaţi au fost destul de grei. În perioada aia soţul meu a lucrat foarte mult, cam opt luni într-un an, şi ne vedeam foarte rar. Eram de abia venită, nu cunoşteam pe nimeni în Galaţi, nu aveam rude. Colegii soţului fiind şi ei plecaţi, nu puteam lua legătura cu soţiile colegilor ca să reuşesc să încheg cât de cât nişte relaţii mai apropiate.
– Soţul e gălăţean?
– Nu, e tot bârlădean. La Bârlad ne-am cunoscut. Cu toate că el este navigator, am fost colegă cu sora lui şi aşa ne-am cunoscut. După doi ani viaţa, situaţia s-a mai reglementat. Au început turele regulate o lună cu o lună, eu am început să cunosc mai multă lume, fiind şi o fire mai comunicativă, am mai început să ies în lume, mi-am făcut prieteni şi printre părinţii copiilor de la şcoală. Am activat mult în comitetele de părinţi, atât la primul băiat cât şi la celălalt. A fost o situaţie bună până în o mie nouă sute… când am fost eu în Spania? Am doi ani de când am venit, deci când era Octav în clasa a XI-a, deci acum trei ani, deci în 2002. A fost bine până în anul 2001, când situaţia s-a înrăutăţit la Navrom şi nu atât înrăutăţirea situaţiei cât dorinţa de a face o afacere în care să lucrăm eu şi soţul meu ne-a determinat ca soţul meu să plece de la Navrom. Şi am încercat să facem o afacere, dar a mers foarte greu, şi am fost nevoită în noiembrie 2002 printr-o prietenă, cu ajutorul unei prietene care era stabilită în Spania să încercăm, să încerc să contribui la înflorirea afacerii. Ulterior s-a dovedit că afacerea nu a mers nici cu ajutorul banilor din Spania, şi am încheiat afacerea, soţul meu întorcându-se la meseria de bază, navigator. În Spania, plecarea a fost dureroasă întrucâtva, pentru că eu plecând din Bârlad nu am mai lucrat, şi neavând pe nimeni aici când ne-am mutat, copiii erau foarte mici, unul era la grădiniţă celălalt în clasa I. Deci nu avea cine să îi supravegheze. Am fost nevoită să îmi întrerup serviciul şi am stat efectiv cu ei şi s-a creat o legătură foarte strânsă. Am plecat cu o oarecare… Nu am plecat cu foarte mari dubii, ştiam că acasă soţul meu va avea grijă de ei, şi plecam pentru ceva concret. Ştiam că nu plec pentru o perioadă foarte îndelungată de timp, ştiam că am plecat numai pentru şapte luni, şi impactul a fost… De fapt a fost şi nu a fost dureros, pentru că am plecat pregătită sufleteşte, ştiind că nu am plecat din sărăcie, nu am plecat cu datorii de acasă, ca în momentul când ajung acolo să fiu nevoită să îmi găsesc serviciu imediat, ştiind că eu acasă am datorii. Pentru că asta este una din marea, una din marile tragedii ale celor care pleacă în străinătate: nu pleacă pe banii lor, pleacă pe bani împrumutaţi şi în momentul în care ajung acolo… De multe ori nu se găseşte de lucru din prima lună sau din prima săptămână, şi datoriile cât stai acolo cresc, se înmulţesc, ştii că intri în criza asta, că trebuie să trimiţi acasă. Ca să trimiţi o mie de euro, ca să poţi să pleci, îţi trebuie o mie de euro. Ca să împrumuţi aceşti bani şi ca să munceşti necunoscând limba, necunoscând pe nimeni sau chiar cunoscând… Omul la care te duci nu poate să îţi asigure… Nu poate să îţi spună: „Dom’le, vino astăzi, că mâine te apuci de lucru!” Tot mai trebuie să stai o perioadă de timp. Şi ştiind că ai o mie de euro… Şi acolo este foarte greu de acumulat această sumă de bani, şi ştiind că acolo cât stai tot îţi trebuie un ban de chirie, îţi trebuie un ban de mâncare, nemaipunând igiena personală sau alte… Deci punând chiria şi mâncarea de zi cu zi care-i… tot se cheltuie nişte bani, se acumulează nişte datorii şi intri în panică. Ei, eu neplecând cu datorii de acasă, nu am intrat în panica asta. Am zis: „Găsesc, găsesc! Nu găsesc, nu găsesc! Mă întorc acasă.” Ştiu că am după ce bea apă, ştiu că am pe ce pune capul, am ce mânca. Dar nu era problemă… Problema era că eu când am plecat, am plecat cu ideea să acumulăm cât mai mulţi bani într-o perioadă mai scurtă de timp. Şi… norocul meu a fost… impactul a fost… Pentru că eu am plecat într-o comunitate pe care eu o cunoşteam deja de acasă. Erau fraţii unei prietene de-ale mele şi doi fraţi. Stăteau la un loc. După aia erau două cumnate de-ale aceleiaşi prietene de-ale mele care tot aşa ne cunoşteam de foarte multă vreme. Ne cunoşteam de ani mulţi, adică de când ne-am mutat aici în ‘90. Ne cunoşteam bine, deci integrarea a fost oarecum uşoară. Ăăă… Norocul meu a fost că mi-am găsit şi foarte repede de muncă… Mi-am găsit într-o săptămână de muncă. Un alt noroc de-al meu, dacă se poate numi noroc, a fost că am putut să învăţ foarte repede limba, că altfel nu se învaţă foarte repede limba, decât dacă nu auzi româneşte vreo lună-două de zile. Eu o lună de zile nu am auzit deloc vorbindu-se româneşte, şi am fost forţată să acumulez foarte mult, şi într-o lună jumătate am învăţat să vorbesc în proporţie de 50% spaniolă. Mă înţelegeam deci… Cred că mai bine de 50% mă înţelegeam în spaniolă cu bătrâna la care lucram.
– Deci aveaţi grijă de o bătrână!
– Aveam grijă de o bătrână care a avut un accident de maşină. A avut o fractură. Bătrâna era cu un psihic destul de fragil… îi murise soţul care era mult mai tânăr decât ea, şi tot aşa… Adică tot aşa… murise în urma unei operaţii banale… A fost un şoc foarte mare, şi lucrul acesta s-a întâmplat relativ recent pentru ea, circa cu un an înainte de a suferi accidentul ei. Deci pentru ea era o perioadă foarte critică. Încă nu îşi revenise… era cu psihicul la pământ. Accidentul îi pusese capac, iarăşi ea avea o stare psihică foarte fragilă, foarte greu de comunicat cu ea, foarte greu de intrat în voie. Toată ziua plângea. Eu am ieşit din casă… făceam cumpărături, plăteam… adică nu din prima săptămână, dar din a doua săptămână am reuşit să mă duc la cumpărături, să cumpăr ce era necesar…
– Aţi reuşit să învăţaţi limba în două săptămâni cât să vă descurcaţi la cumpărături?
– Strictul necesar l-am învăţat în două săptămâni, şi în două săptămâni eu mă duceam… Ştiam că există o comunitate de români, dar două luni n-am auzit vorbă românească, dar mă duceam că… În Spania, nu ştiu dacă şi în alte părţi, dar în Spania sunt cum sunt oficiile poştale la noi, se numesc ,,locutorii’’ şi sunt… se vorbeşte în toată lumea cu o sumă foarte mică de bani. Ultima dată când am plecat erau 13 cenţi minutul, şi vorbeam destul de des acasă… sau cu 15 cenţi minutul. Vorbeam o dată la trei-patru zile vorbeam, când ieşeam la cumpărături mă duceam… Dar ca un făcut… Ştiam că sunt români, ştiam că este o comunitate de români destul de puternică, dar întâmplarea a făcut ca în zona respectivă să nu fie foarte mulţi români, adică să nu fie foarte mulţi români şi să nu mă nimeresc printre ei. Un alt noroc al meu, adică un alt noroc a fost că una din rudele bătrânei pe care o îngrijeam avea… sau bătrâna avea o nepoată care închiriase… Avea două locuinţe: avea un apartament la bloc şi o casă proprietate personală. Şi apartamentul nu a vrut să-l vândă, şi l-a închiriat unei familii de români care era plecată din ţară din ‘89 sau din ‘90. Erau de foarte multă vreme acolo. Dar am vorbit cu soţul, dar soţia… doamna nu era în… Era plecată la o soră din America, deci n-am vorbit foarte mult… Ştiam că există un român, ştiam că există o familie de români. Tot la familia asta mai stătea sora domnului, dar am vorbit cu ăştia trei, dar toată lumea a zis că după Crăciun, după Anul Nou vine stăpâna, doamna asta… De fapt doamnă… că era mai mică ca mine, dar necunoscând-o automat se impunea o discuţie de persoana a doua plural… nu era o discuţie de per tu… Dar două luni de zile cert este că nu am vorbit decât o dată pe lună româneşte, şi cât mai dădeam telefon la prietenii ăştia ai noştri. Dar cât puteam să vorbesc la telefon? „Bună! Ce faci?” Vorbeam două, trei, cinci minute, dar două luni de zile n-am vorbit româneşte deloc.
– Şi cu prietenii de acolo, care v-au adus acolo, nu v-aţi întâlnit?
– Nu, nu m-am întâlnit, pentru că norocul, adică una din condiţiile pentru care am fost angajată am spus că nu vreau… Programul de lucru în Spania este cam… deci se lucrează ori până… dacă eşti adventist… Prietenii ăştia la care am fost sunt de religie adventistă, ei nu lucrează sâmbăta. Deci erau liberi de vineri de la ora trei până duminică dimineaţă, sau dacă nu, sâmbăta erai dacă nu erai de religie adventistă, erai liber de sâmbătă de la ora trei până luni dimineaţă. Aveai voie să faci ce vrei, nu interesa ce faci. Pentru faptul că eu nu am cerut acest liber a fost un atu pentru mine, sau a fost şansă sau nu ştiu ce-a fost. Cert este că am fost angajată. Şi am avut liberă o singură duminică pe lună… Şi atâta am vorbit, noiembrie, decembrie şi ianuarie, trei luni de zile. Dup-aia am avut… Ba nu! Noiembrie, decembrie – am stat şase luni – noiembrie, decembrie, ianuarie şi februarie.. patru luni nu am avut decât o duminică liberă, dar s-a schimbat situaţia după sărbători, pentru că am început să cunosc mai mulţi români şi ieşeam duminica la plimbare şi cunoşteam români. Şi îi trăgeam de mână… Pur şi simplu mă plimbam pe stradă şi când îi auzeam vorbind româneşte mă duceam şi-i trăgeam de mâna şi vorbeam cu ei. Dar tot aşa, primele două luni n-am vorbit deloc româneşte. Şi asta m-a ajutat foarte mult, că în momentul când am plecat, după şase luni… când am plecat din Spania deja vorbeam spaniolă în proporţie de 80%, 70-80%.
– Vi s-a părut o limbă grea spaniola?
– Nu, nu este grea! Este tot la fel. E la fel de pretenţioasă gramatical, nu este mai puţin pretenţioasă. Are particularităţile specifice oricărei limbi. Sunt şi conjugări care sunt specifice, sunt declinări care iar sunt specifice fiecărei limbi. Cum pentru noi, eu ştiu, un cuvânt are şapte sensuri şi la ei, dar mai puţin… Deci dau un exemplu clasic… „chiero” în spaniolă însemnă „vreau”, dar dacă îi pui particula „te”, „te chiero” se transformă în „te iubesc”, deci nu are nici o legătură unul şi cu altul. Deci sunt chestii specifice oricărei limbi. Nu pot să spun că am învăţat-o foarte greu sau foarte uşor.
– Oricum, aţi învăţat-o repede… în două luni…
– Da, da am învăţat-o repede, dar acuma să-ţi spun… Băiatul bătrânei care venea în fiecare sâmbătă chiar îmi spunea că vorbesc foarte repede. Bătrâna avea foarte multe rude care veneau şi o vizitau. Cert este că eu stăteam cu ei, şi ei vorbeau foarte mult şi m-au ajutat şi ei foarte mult. În permanenţă eu eram cu caietul, cu dicţionarul şi cu „Învăţaţi limba spaniolă.” Erau toate trei în mână la mine. Cum nu ştiam un cuvânt, cum vream să-mi exprim o idee, cum… Plus de asta mă mai ajutau şi ei. Faptul că vorbeau ei între ei. Erau două familii, sora şi cumnata bătrânei şi veneau… dacă nu veneau… cel puţin o dată la două seri veneau toţi patru. Dar dacă nu veneau, într-o seară veneau o familie, într-o seară venea cealaltă familie. Deci în permanenţă erau cel puţin trei oameni seara. Plus de asta, mai era o bătrână care… mai era o doamnă care era mult mai bătrână decât doamna asta de care aveam eu grijă, care avea un spirit mult mai tânăr, cu toate că a fost mai necăjită. Avea un băiat schizofrenic, doi copii plecaţi, unul în Franţa, unul în America, şi-i vedea o dată la doi ani. Avea un băiat care era aproape de 45 de ani şi nu vrea să se-nsoare, şi era şofer de tir, da’ de transport din ăstea de materiale explozibile, de produse din astea periculoase şi oricând… Singurul… singurul om de care putea fi mulţumită era un alt băiat, cu soţia căruia se înţelegea foarte bine. Era singurul ei sprijin nora asta, moral, da’ restu’… toţi… Ea făcea menajul pentru băiatul care nu era căsătorit şi pentru băiatul schizofrenic. Stătea cu… îi murise soţul. Nu avea soţ, şi stătea la un loc cu băiatul ăsta care era schizofrenic. Era un schizofrenic controlat, pentru că îi făcea tratament, da’ era schizofrenic. Avea ciudăţeniile lui. Primele trei luni ştia… se ferea de mine pe scară. Ştia bine cine sunt, că îi explica mama, îi explica Remé, Remé fiind bătrâna cu care m-am înţeles eu foarte bine şi datorită căreia şederea mea a fost mult mai plăcută. Ţi-am spus, bătrâna asta era foarte… era cu un spirit foarte îmbătrânit, nu-i plăcea… multe. O întrebam de muzică, o întrebam de dans, o întrebam… indiferent ce o întrebam, ea nimic nu ştia niciodată. Noroc de Remé, bătrâna asta care-ţi povestesc, cu tot felul de greutăţi. Cu ea am discutat despre filme, cu ea am discutat despre cântăreţi, ea a rămas foarte impresionată că ştiu… Ştiam de foarte mulţi cântăreţi de… surorile… de Azucar Moreno, le ştiam de când îs tinere, ştiam de Rafael. Întâmplarea făcea că şi ei îi plăcea… şi mai erau câţiva cântăreţi spanioli de care nu îmi aduc aminte acuma cum îi cheamă, şi-i ştiam. Plus actorii, povesteam… era o emisiune culinară la ora două care o vedeam eu când eram în ţară şi vorbeam… era un bucătar vestit, Cardigliano se numeşte. Tot aşa discutam… Ea m-a ajutat. Vorbind mereu cu ea tot felul, pe unde ştiam, pe unde mă mai ajuta, pe unde… aşa… Aşa am învăţat. Plus de asta, da’ nu numa’ spaniolii, toţi occidentalii nu sunt foarte pretenţioşi la… în exprimare, adică ei nu sunt ca noi… Dacă nu ai făcut o conjugare, dacă nu ai acordat subiectul cu predicatul, sau dacă nu ai vorbit… gata! Să te privească… Ei sunt mulţumiţi că te înţeleg. Mulţi dintre ei vorbesc foarte prost gramatical. Şi ăsta a fost avantajul. Nu ştiu acum cât de gramatical am vorbit, gramatical n-am vorbit, sunt conştientă de asta, dar faptul că ei m-au înţeles… Că la un moment dat când am plecat a fost o fază… În fine, înainte de a pleca cu două săptămâni a trebuit să… I-am spus cu o lună înainte că eu plec… Iniţial i-am spus că-i stau şapte luni, da’ dup-aia m-am răzgândit când am văzut eu că situaţia era bună acasă, era mai mult decât mă aşteptam eu… adică Nelu îşi reluase vechiul servici, intrase în navigaţie, situaţia… Deci am considerat eu că nu mai era necesar să mai stau în Spania. I-am spus că de la unu mai plec acasă. M-a întrebat: „Ai zis că stai…” Zic: „Nu mai… Situaţia de acasă nu mai îmi permite să stau şapte luni.” Zice: „Da’ să-mi aduci o fată-n loc.” „Bine, ţi-aduc o fată în loc.” Şi i-am adus o fată, care sora ei era de doi ani în Spania, şi-i spun… Zic: „Maricica e de doi ani în Spania!” „Ce? Da?! Tu vorbeşti de o mie ori mai bine decât ea! Cu toate că e de doi ani.” Gramatical mă refer, nu la baza de cuvinte mă refer. Şi atuncea a fost, a fost oarecum o încântare. Dar eu în perioada asta am avut… Unul din fraţii prietenei ăsteia la care am fost, are doi copii la şcoală în Spania şi am luat cărţile de citire de clasa întâia, a doua şi tot am citit povestioare din astea pentru copii. Şi vrând-nevrând am învăţat şi forma cât de cât gramaticală, ş-am prins şi după ureche aşa că… ca şi-n româneşte adică un gen… deci la o formă sau într-o anumită poziţie are un înţeles. Da… Îmi scrisesem eu într-un caiet, aveam un caiet… Caietul i l-am lăsat cu ce-mi scrisesem eu, cu cuvintele uzuale, cu verbele uzuale le-am lăsat la fata care a rămas în locul meu. Deci, patru luni de zile într-adevăr nu am văzut nimic. Am stat… Am vizitat numai oraşul ăsta, un oraş care se numeşte Aranjuez. Este un oraş foarte vechi, a fost capitala Spaniei înainte de Madrid. A fost reşedinţă regală. Am văzut acolo ceva care… De fapt toată cultura spaniolă este construită numai pe bogăţia Americii de Sud. Tot ce am văzut este plin de opulenţă. Vegetaţie nu au! Este o zonă aridă sau… Nu! Semiaridă, dar în schimb au foarte multe monumente istorice, catedrale, foarte multe clădiri din astea masive: biserici, palate şi toate sunt grandioase. Aranjuezul, oraşul în care am fost eu, este la 30 de kilometri de Madrid, între Madrid şi Toledo, care este iar un oraş vestit în toată lumea. Era o grădină care nu se poate exprima… nu se poate explica… Trebuie văzută! Mi-au mers fazanii… mi-au mers fazanii şi cu păunii îmi mergeau, când mă plimbam pe alee… îmi mergeau… mergeau printre picioarele noastre. Nu aveam voie să le dăm mâncare. Şiii… Tot aşa! E şi Palatul Princiar! Acolo mult timp şi-au avut regii Spaniei reşedinţa de vară sau… o reşedinţă… acuma nu mai ştiu, de vară, de iarnă… Dup-aia, după astea patru luni am vizitat… Când deja ştiam că vin acasă la întâi mai… Deja la unu martie m-am hotărât că vin acasă la unu mai. Mai mult, Octav m-a determinat. Era într-a douăsprezecea, nu avea nici un chef să înveţe, şi tot mă întreba la telefon: „Măi, când vii acasă?” Zic: „Vin, măi, vin acasă!” Zice: „Da’ măcar la examen eşti acasă?” Şi când l-am auzit spunând pe Octav dacă de examene sunt acasă, am zis: „Ştii ce? Ori cu o lună, ori fără o lună…” I-am şi spus: „Ştii ce? Eu vin acasă! Nu mai stau nici până la întâi iunie, nici până la-ntâi… nu mai stau până la nici un întâi!” Adică eu m-am hotărât, dar aşa hotărâtă… Era cam 15 martie când am avut eu discuţia asta cu Octav la telefon. Că eu plecam la întâi aprilie, dar nu aveam timpul necesar să-i spun babei, să-mi găsesc fată în loc… Zic: „Lasă că n-oi mai muri o lună aicea!” Şi i–am spus la întâi aprilie: „Să ştii că eu la întâi mai, plec!” Şi am plecat. Octav a fost cel care m-a determinat să plec mai devreme, că mi-am dat seama că deja ei începuseră să rămână singuri. Nelu făcea ture o lună cu o lună, ei stăteau câte o lună singuri. Sau făcea două săptămâni cu două săptămâni… Cert este că stăteau singuri, şi n-avea nimeni grijă de ei. Nelu trebuia să alerge când venea să le facă mâncare seara, ca dimineaţa să aibă timp să plece la vapor şi tot aşa. Zic: „Ştii ce? Ia hai acasă!” Veneam, ţi-am spus, veneam la întâi aprilie, da’ n-am avut timpul necesar ca să anunţ şi… Am vizitat, nu pot să spun! În luna asta şi jumătate… De la 15 martie când le-am spus că plec am avut liber în fiecare sâmbătă şi duminică. Sâmbătă de la prânz şi duminica! Făceam o ora din Aranjuez în Coslada, unde erau prietenii ăştia ai noştri. De multe ori ne întâlneam în Madrid, şi am avut fiecare duminică, şi am vizitat! Am vizitat Madridu’, am fost în Toledo, am fost în Alcala de Jenares care este oraşul natal al lui Cervantes, i-am vizitat casa memorială, am vizitat… Toată Spania predomină aceleaşi tip de catedrale cu mici variaţiuni, cam cum sunt bisericile la noi, dar mult mai ample, mai somptuoase, mai mari, mai grandioase, mai… Numeşte-le cu vrei! Ceea ce m-a impresionat foarte mult a fost Catedrala din Toledo. Este imensă! În România nu există aşa ceva. În catedrala aia cre’că încăpeau zece biserici. Drept dovadă că fiecare biserică, fiecare turn sau… Avea mai multe turnuri şi fiecare turn era aşa de mare că era o biserică de sine stătătoare, cu preotul lui… Avea un grilaj şi scria: „Biserica Sf. Anton” sau Biserica… ce sfinţi mai au ei acolo. Era un grilaj, şi fiecare avea acolo cel puţin douăzeci de bănci din ăstea mari aşa cum sunt în biserici. Cum sunt specifice bisericilor catolice. Ortodocşii nu au bănci. M-a impresionat foarte mult. Şi oraşul în sine, aşa… Se formează o incintă în care se produc tot felul de sărbători religioase şi laice specifice Spaniei. O sărbătoare specifică Spaniei, care n-am înţeles-o, dar care-i foarte gustată de spanioli, este în Ajun de Crăciun. Sunt care alegorice cu diverşi sfinţi, cu Maica Domnului, cu Iisus şi alţi. Nu ştiu ce mai erau… Irozi se numesc, cum sunt irozii la noi, oameni mascaţi. Şi pe carele astea alegorice stau tot felul de oameni, şi aruncă cu bomboane pe stradă. Şi toată strada e plină de bomboane călcate în picioare! Ce-o fi? N-am înţeles! Asta e în decembrie! Nu ştiam suficientă spaniolă ca să înţeleg ce reprezintă. Dup-aia un alt ritual a fost ritualul de Paşti care iar este foarte impresionant. Sunt tot aşa care alegorice cu… cum era armata Inchiziţiei înainte, cu tot felul de costume, care mai de care mai mov, mai roz, mai negre, în funcţie de rangul credinţei, în credinţă că şi credinţele sunt mai multe etape… Fiecare etapă avea o culoare. Şi se mergea în pas de tobă. Era în faţă o tobă foarte mare, şi era un cetăţean care ţinea cadenţa cu toba asta. Şi dup-aia mergeau oamenii care ţineau carele astea alegorice. Normal ar fi fost să le ţină pe umeri, da’ acuma s-au modernizat şi le puneau pe roţi şi nu mai erau… numai încadrau carele astea alegorice. Cam astea au fost… Astea două au fost mai deosebite. Ei nu fac cozonac la Paşti. M-a prins timpu’ să fac şi Paştele şi Crăciunu’ acolo… Sunt tot felu’ de sărbători… A! La Anul Nou iar este specific ceva la ei. Se mănâncă foarte mult strugure în noaptea de Anul Nou, şi este o tradiţie ca la fiecare bătaie a ceasului să mănânci câte o boabă de strugure. Că cică asta poartă noroc. De Crăciun şi acolo vine Moş Crăciun, aduce cadouri…
– Au colindători?
– Nu! Nu au asemenea lucruri.
– Şi nu aţi dus lipsa celor de acasă?
– Mmm… Şi dacă am dus lipsa, ce puteam să fac? M-am gândit… Am stat aşa în gândul meu şi mi-am adus aminte de cei de-acasă. Vorbind acasă s-a mai atenuat.
– Le-aţi făcut turte de Crăciun?
– Nu, nu, nu, nu… Ea era o fire… ea fiind… Se întâmplă să vii şi să introduci mâncare tradiţională românească în momentul când eşti într-o familie în care sunt mai multe generaţii. De exemplu, una din prietenele mele făcea menajul şi avea grijă de o bătrână care stătea cu familia. În casa aia era bătrâna, care era de 85-90 de ani, era lucidă… da’ oricum, era fata bătrânei, care avea 60 şi ceva de ani şi era şi nepoata. Deci erau trei generaţii. Chiar dacă nu locuiau zi de zi acolo, dar veneau zilnic, sau o dată la două zile sau veneau sâmbăta şi duminica şi mâncau, nepoata venea şi mânca la bunică sau fata venea şi mânca la mamă. Erau invitaţi la masă. Ei! Când sunt mai multe generaţii în casă poţi să vii, sau când este o familie de bătrâni, el şi ea, şi care sunt mai deschişi la minte. Dar bătrâna asta era aşa de închisă, ea nu vroia, pe ea n-o interesează! Nu-ţi povestesc că vreo trei luni de zile am făcut foamea cât am stat la ea, pentru că nu avea nimic de mâncare care să-mi placă. Erau şi puţin zgârciţi. Ea mânca foarte mult biscuiţi care mie nu-mi plăceau. Singura mea salvare a fost în perioada asta că am băut suc de portocale la discreţie. A fost singurul lucru care m-a ţinut. Şi se mânca la prânz un fel. Dimineaţa şi seara nu mânca decât biscuiţi cu nişte… cum îi la noi budinca… cum îi Danette-ul la noi, aşa era, Natilia… ceva foarte dulce şi foarte greţos… Iaurt… Da’ nu-i plăcea iaurtu’ că era dulce. Deci şarlota asta. Pe asta o cumpăram foarte des, lapte şi biscuiţi. Eu beam lapte şi mai îmi cumpăram orez. Şi dup-aia se făcea mâncare duminica când venea băiatul cu nepotul. Atunci era ziua când se făcea mai multă mâncare, mâncare specifică. În rest… Îi drept că am mâncat foarte multă mâncare specifică spaniolilor. Am mâncat foarte multe fructe de mare, am mâncat creveţi, languste, caracatiţă am mâncat… am mâncat de toate… adică tot ce nu am mâncat acasă, am mâncat acolo.
– Nu v-a fost frică să încercaţi?
– Păi nu! Că mâncau, mâncau… era… ca şi cum ai mânca peşte… mult… la ei se mănâncă peşte mult. La ei nu se mănâncă peşte de apă dulce, se mănâncă peşte de apă sărată foarte mult. Peşte de mare se mănâncă. Fructele de mare sunt… cum la noi sunt racii, aşa sunt la ei ăstea. Deci langusta îi… langusta e aia mai mare şi aia mai mică… deci i-aceiaşi familie numai că unu-i mai mare şi unu’ mai mic da’… cum se cheamă? Langustină… Am uitat! Uite îmi scapă acuma cum se cheamă! Aşa! Au o carne foarte dulce. Calcan iar am mâncat foarte mult! Cert este că la Crăciun nu se mănâncă altceva decât peşte. Este mâncare specifică. Asta-i mâncarea tradiţională de Crăciun la ei! Se face o supă specifică… supa „pescado” se numeşte. I-o supă specifică care se face cu fructe de mare, cu scoici, care şi scoicile astea în funcţie de dimensiuni au diverse denumiri, dar ele în fond sunt scoici. Creveţi, calamari, cam atâta. A! Ba nu! Mai sunt! Sunt nişte animale de mare aşa roşii şi se mănâncă, numai că nu mai ştiu cum se numesc. Am mâncat acolo… iar la Paşti, mâncarea tradiţională sunt cum îi la noi frigănelele, asta este mâncarea lor tradiţională. Numai că e pâinea muiată în lapte şi e dată prin ou şi asta este mâncarea specifică de Paşte. Le-am dus cozonac, că a făcut prietena mea şi le-am dus cozonac… Au fost foarte reticenţi. Bătrâna nici n-a vrut să guste. Remé, bătrâna care m-a susţinut moral în toată perioada asta, ea a gustat şi i-a plăcut şi i-a plăcut şi băiatului, şi a mai gustat şi sora bătrânei care tot aşa… nu… Cu toate că, ulterior am văzut la televizor că în alte zone ale Spaniei se face cozonac şi se mănâncă. Dar acolo, în zona în care am fost eu nu se făcea cozonac. A! Şi m-ai întrebat dacă am putut să implementez mâncare românească. Nu! Pentru că eram numai eu şi cu bătrâna, iar băiatul era foarte conservator şi nu dorea mâncare… El vroia mâncare specifică de-a lor. Şi dacă veneam eu, aşa, c-o idee nu… borşuri, ciorbe, mâncare din asta, nu… Mânca destul de des fasole. Dar o fasole din asta cu bobul lat, dar bătrâna nu mă lăsa să-i pun nimic. Decât fasole şi carne. Fierbeam coasta, sau carnea care-o luam, o luam, o prăjeam, o fierbeam şi-i puneam fasole la borcan. Acolo nu există… există, dar se găsesc în magazine conserve de fasole, cum e la noi mazărea şi păstăile, acolo… Mai este o varietate de soia, care se numeşte „garbanzos”, care iar este o mâncare tradiţională… este o legumă tradiţională, da’ am impresia că şi în Italia este, nu numa’ în Spania. Îs… cum îi mazărea mai mare şi galbenă aşa. Şi cumpăram şi fasole şi garbanzos, că asta mâncam de cele mai multe ori. Îi spuneam la un moment dat lu’ Jose, băiatul bătrânei: „La noi în ţară se pune morcov, pătrunjel…” „Şi la noi, da’ numai la Hermiña nu se face aşa mâncare.” Deci avea bătrâna nişte ciudăţenii în ceea ce priveşte arta culinară, modul de a găti, şi nici eu nu… Nici eu n-am vrut să introduc… Că am încercat în primele două luni să fiu mai prietenoasă cu ea. A fost ziua ei – la vreo trei săptămâni după ce am ajuns eu acolo a fost ziua ei – i-am cumpărat o prăjiturică rotundă, i-am pus o lumânare, i-am cântat, i-am spus „La mulţi ani!” Am încercat… Când plecam duminica aia din lună, când plecam, de câte ori am venit îi aduceam ori un jeleu – îi plăceau ei foarte mult jeleurile – ori îi aduceam aşa o mică atenţie. Asta două luni de zile am încercat, pentru că eu n-am văzut din partea ei… Când mă trimitea la cumpărături, îmi cerea evidenţa la ultimu’ bănuţ, la ultimu’ eurocent îmi cerea. Şi niciodată nu era darnică. Dacă eu am încercat să fiu drăguţă o dată, de două ori, de trei ori şi n-am văzut un răspuns din partea ei, atuncea am renunţat, că n-avea nici un rost să mă milogesc, n-avea nici un rost să fiu foarte drăguţă aşa… Dacă ea îmi respingea… Nu voiam să-mi dea ceva sau… Da’ să fi văzut că o-ncântă sau că apreciază în vreun fel gestul meu. Ea una-două de câte ori deschideam subiectul şi o întrebam câte ceva, ea nu ştia decât că soţul ei a murit, că ea este cea mai nenorocită femeie di pi lume. La început nu mi-am permis să-i spun, dar dup-aia, la vreo patru luni dup-aia zic: „Da’ uite, Remé are… Dacă tu zici că eşti nenorocită! Eşti sănătoasă, uite nu eşti bolnavă de inimă, de cap, nu nimica. Îl ai pe Jose care te iubeşte şi vine şi are grijă de tine, da’ Remé atuncea ce să spună? Dacă ai fi în locul ei ce te-ai face?” „Ei! Nu, nu! Că Remé are copii da’ io…” Tot ea! Cum o dădeai, cum o-ntorceai, tot ea era cea mai nenorocită şi cea mai necăjită femeie din lume. Şi când am văzut aşa, n-am mai încercat, mai ales că eu nu stau acolo să-i moştenesc pământul sau să… n-am mai… Am lăsat-o-n banii ei. Când era, discutam cu Remé, bătrâna care mă-nţelegeam eu foarte bine, şi dup-aia ‚,la revedere’’. Aşa… Deci m-am hotărât. Am venit acasă! Ştiam că vin acasă. La întâi mai am venit acasă. Despărţirea de Spania… Chiar povesteam… Singurul lucru care îl regret din Spania este sucul de portocale, pentru că noi aici avem portocale din astea aduse din Turcia, unde este alt climat decât în Spania. Aceeaşi portocală care o mâncam era mult mai bună dacă o făceam suc. Nu-ţi povestesc că dimineaţa se ştia: cu patru portocale îmi făceam o cană mare de 250 de mililitri de suc. Dacă era peste zi îmi mai făceam, dacă nu îmi puneam… Şi dup-aia mai mâncam o felie… Mâncare ce vream eu, îmi cumpăram eu mâncare, că ce era acolo nu se putea… Adică avea nişte gusturi la mâncare care nu puteam… Mânca foarte dulce, mânca…şi nu…dimineaţa… Îmi mai cumpăram eu câte un pic de brânză, un pic de unt. Seara un ceai. Şi la prânz ce se mânca, ce făceam eu. Meniul a fost cam acelaşi, şi se repeta. Cam cinci feluri de mâncare sau şase feluri. Săptămâna asta mâncam într-o zi mazăre friptă cu „jamon”, care este o pulpă de porc, care este ţinută în condiţii speciale, uscată în condiţii speciale, care e ţinut pe masă acoperit şi taie tot felul de… Ca dup-aia să aflu, spre sfârşit, că şi jamonu ăsta, şunca asta, jambon, ce-o mai fi, este pulpă de porc, ca să aflu că sunt de diferite preţuri. Cu cât e mai scumpă, cu atât e mai bună. Ş-am mâncat şi din aia. Într-adevăr, aia scumpă care era undeva la 80-100 de euro chilu, aia ţi se topea în gură într-adevăr. Da’ ce-avea bătrâna asta era undeva la 40 de euro chilu. E! Asta era opincă! Trăgeai de ea! Şi mânca cu atâta poftă ficior-su şi cu ea. Ei! Şi-o prăjeam eu acolo cu nişte mazăre congelată, era un fel de mâncare. Dup-aia fasole, garbanzos… Ce mai… Făceam duminica un orez cu fructe de mare şi altceva…
Venitul acasă a fost bun, am călătorit în condiţii normale. Când ne-am dus încolo n-am avut nici un fel de probleme…
– Aţi fost cu autocarul?
– Am fost cu un român stabilit în Spania care avea un microbuz şi eram… Am plecat cinci-şase oameni de aici. Era oarecum o chestie de familie. Iar când am venit, am venit cu autocarul. Fiind sărită trei luni de viză, la graniţa cu Austria ne-a oprit paşapoartele, da’ au fost foarte îngăduitori. Am plătit o amendă de 50 de euro, fără interdicţie. Când am venit în ţară, tot aşa, fiind sărită de viză i-am… Când intri în ţară nu contează, că eşti, că nu eşti sărită… zece euro. Cel puţin aşa era. Cred că şi acuma-i tot la fel, dar nu se mai comentează. Acuma se dă mai tacit, nu se mai… Am venit în ţară şi am reluat viaţa pe care o lăsasem în urmă cu şase luni.
– Şi când aţi plecat acolo cât aţi făcut pe drum? V-aţi mai oprit prin alte locuri? Aţi mai văzut şi alte locuri?
– Am făcut trei zile când ne-am dus încolo. Adică trei zile… O zi am făcut în ţară pentru că am hălălăit foarte mult prin ţară până ne-am adunat, că n-am fost… Eu am fost din Galaţi, una a fost din Bucureşti, o familie a fost de pe la Băicoi şi… A! Uite, totuşi am avut probleme, că am vrut să ieşim pe la Nădlac şi n-am reuşit. Adică nu că n-am reuşit! Nu reuşea nimeni să iasă. Nu ieşeau nici autocarele mari, care se ştiau că trebuie să iasă. Era un control şi nu s-a putut ieşi, şi ca să nu riscăm. A căutat şoferul, băiatul ăsta a căutat şi am ieşit undeva la o graniţă în Timişoara. Nu-mi aduc aminte acuma cum se cheamă. Şi am ieşit foarte lejer, foarte bine. Ne-am oprit la… În Franţa ne-am oprit… În Franţa ne-am oprit la graniţa cu Spania de vreo două ori. Odată ca să alimenteze, şi odată era noaptea… Nefiind doi şoferi, trebuia să oprim noaptea să doarmă două, trei, patru, cinci ore. De asta a durat foarte mult drumu’ la dus. Deci am plecat pe 30 şi-am ajuns pe… Nu mai ţin minte! Am plecat marţi dimineaţă şi-am ajuns sâmbătă dimineaţă. Am făcut foarte mult! Foarte greu am călătorit! Când am ajuns la Barcelona am dat telefon acasă. Nu ştiau de ce am ajuns aşa greu, dar le-am explicat eu. Ce-am văzut… Pe drum am văzut culturile astea de viţă de vie în Franţa, care m-au impresionat foarte mult. Nişte culturi pe munte. Şi la noi este plantaţie de vie, dar acolo trebuie să fii foarte tânăr, să ai înclinaţii de alpinist ca să o lucrezi. Deci era munte. Aici jos era Marea Mediterană, şi pe versantul muntelui aveau puţină pantă, şi era aluzat muntele, şi era plantată viţă de vie. La Barcelona, aici era muntele – aici era marea…
– Ce v-a fost cel mai greu cât aţi stat acolo?
– Greu… Greu în ce sens? Mă deranja că sunt departe de copii. Noiembrie, decembrie şi ianuarie a fost greu. Era o situaţie incertă. Voiam şi nu voiam să renunţăm la afacere. Mergea, nu mergea. Nelu nu era hotărât să se-ntoarcă înapoi, zicea că poate-poate pune pe picioare… poate reuşim să cumpărăm o altă maşină mai mare şi nouă totodată. Doar în ideea asta am fost. Am vrut să cumpărăm un microbuz nou de optişpe persoane. Doar de asta am plecat în Spania. Aveam o parte din bani, dar ca să nu plătim foarte mult timp rată, am zis să venim cu avansu’ mai mare. De asta am plecat în Spania, să avem bani de avans mai mare la maşină. Numai bine, că după ce am plecat eu, s-au încurcat lucrurile, nu ştiu… Până la urmă s-a ajuns la concluzia că tot înapoi, în navigaţie e mai bine. Şi până s-a hotărât, decembrie şi ianuarie, până s-a hotărât… da! La întâi februarie s-a angajat Nelu. Decembrie şi ianuarie… Noiembrie a mai fost cum a mai fost, da’ decembrie şi ianuarie au fost două luni foarte incerte pentru mine. Nu ştiam… Dup-aia m-am liniştit. Că am avut destule nopţi în care am plâns! Dar eu am plâns nu neapărat din cauza neadaptării mele. De muncit nu am muncit foarte mult în Spania, dar am suportat un stres psihic. Bătrâna avea un program infernal: se culca la două noaptea şi se scula la doişpe ziua. Eu nu puteam, nu puteam sub nici o formă. Şi trebuia să stau. Şi dormeam şi eu de la două noaptea până pe la… din obişnuinţă mă sculam… şase, la şapte. Nu puteam să dorm mai mult! Nu puteam să dorm pân’ la doişpe, oricât mă chinuiam! Şi nu puteam să ies din casă. Până când, într-un târziu mi-am cerut dreptul şi dup-aia, relativ târziu, am reuşit să ies din casă. Adică eu când mă sculam, făceam curat, aveam eu ce ştiam că… dar ştiam că trebuie să ies din casă, că nu mai puteam să stau în casă. Dup-aia trebuia să stau ţonţoroiul şi să am grijă. Da’ programul ăsta al babei… Şi nu se uita la televizor! Nu-mi părea rău dacă se uita la ceva, dar pur şi simplu se uita prin televizor, numai în ideea că aşa făcea soţul ei. Ea stătea în pat sau în fotoliu şi citea o revistă, sau împletea sau lucra ceva, şi soţul ei se uita. Şi la ora două se duceau la culcare. Şi se scula a doua zi la doişpe cu soţul ei. Ea trăia în amintirea soţului ei. Pentru mine era un chin, un calvar! A fost un stres psihic! Patru luni de zile, până când am prins eu curaj şi i-am spus că: „Dom’le, eu vreau să ies dimineaţa din casă! Nu suport! Că Herimiña doarme pân’ la doişpe! Eu nu pot să stau aici! Până se scoală Hermiña eu ies din casă!” Şi până la urmă a fost de acord, şi mă duceam şi umblam. Nu avea importanţă că nu sunt magazine deschise, important e că ieşeam şi mergeam şi mă vânturam, şi ieşeam din casa aia şi din mediul din casă. Şi nu-mi părea rău dacă se uita la televizor! Da’ nu se uita, nu vedea nimic la televizor! Stătea şi se uita prin televizor. Că dacă nu-nţelegeam ceva, o întrebam. Zic: „Despre ce…” „Nu ştiu, că n-am văzut! N-am fost atentă!” Şi am întrebat o dată, de două ori, de trei ori, dup-aia mi-am dat seama că de fapt ea stătea şi se gândea la soţul ei, şi probabil rememora serile în care stătea cu el, sau… Nici nu ştiu! Nici nu-i plăcea să citească, nici nu-i plăcea… Stătea pur şi simplu, uite-aşa! Ce-o fi fost în capul ei? Ce? Nu ştiu! Şi stresul ăsta psihic m-a terminat! Mi-am mai revenit în ultima lună când am început să plec în fiecare duminică. A fost altfel! Cunoşteam mai multă lume, mai multe familii de români. M-am mai dus, am mai vorbit cu ei, am mai… În fine! Faptul că vorbeam jumătate de oră, o oră dimineaţa cu ele… Când mă mai duceam la cumpărături am mai vorbit tot aşa… Am mai găsit nişte domni, nişte doamne şi nişte fete tinere, plecate de la şaptişpe ani de-acasă. Erau de doi-trei ani, n-aveau acte, aveau salar mai mic ca al meu, vai de capul lor! Vai de steaua lor! În fine! Deci îţi creezi tot felul de… Oricum, ceea ce am constatat eu: românii care o duc cel mai prost în Spania, ăştia vin acasă să se laude că o duc cel mai bine! Şi de-aici se creează mirajul ăsta că „lasă, că mă duc şi eu şi câştig şi eu!” Dar ăştia care-ntr-adevăr sunt oameni serioşi, ăştia niciodată n-au să se laude, pentru că cu multă trudă poţi să faci, să ajungi să… Trebuie să stai, să suporţi tot felul de mizerii un an jumătate, şi poate ai norocul să găseşti pe cineva care să te-ajute să-ţi faci contract de muncă. Că sunt destule familii de români, şi sunt destui români care nici după trei-patru ani nu au contract de muncă. Şi dacă nu ai contract, nu poţi să faci nimic. Ăsta-i norocu’ că spre deosebire de Italia, în Spania nu se fac razii din astea, decât dacă eşti luat în vizorul poliţiei cu trafic de… Da’ nici hoţii nu prea sunt prinşi! Şi am găsit foarte multe familii din astea. Şi dup-aia tot aşa… Sâmbăta când ieşeam dup-amiaza şi venea băiatu’ babei… bătrânei, mai ieşeam două trei-ore. Sau duminică, când tot aşa, ieşeam trei-patru ore după ce se termina de mâncat şi spălam vasele, şi plecam la trei-trei jumate. „Pân’ la şapte eşti liberă. Poţi să faci ce vrei!” Norocul meu e că eu am fost plimbată aşa. În prima duminică când am ajuns, zice: „Poţi să pleci să te plimbi!” Da’ nu m-am rătăcit! Că doar acolo e un orăşel mic. Doar, eu ştiu… Eram în spatele blocului, şi nu ştiam s-ajung, că o luasem pe alte străzi. Şi întreb pe un bătrân unde-i strada, şi m-a trimis în capătul străzii de-a trebuit să mai fac înc-o dată strada. Şi tot felul de peripeţii din ăstea! Una peste alta a fost o experienţă plăcută, din care am venit cu un bagaj de cunoştinţe suplimentar şi acuma dac-ar fi nevoie să mai plec, aş şti cum s-o iau. Dar, oricât, ai emoţii! Până nu stai un an jumate-doi acolo, să stăpâneşti… Hai că limba o stăpâneşti, n-o stăpâneşti, dar trebuie să-ţi găseşti o familie, trebuie să te cunoască familia respectivă ca să aibă încredere în tine, să-ţi facă acte, să te-ajute să-ţi obţii actele, şi tot aşa mai departe. Intenţia bună a fost! Deci eu am carnet de sănătate în Spania care este valabil. Acuma nu ştiu cât o fi valabil, dar este valabil în tot spaţiul Schengen carnetul de sănătate. Deci bunăvoinţă… De fapt, nu ştiu dacă a fost bunăvoinţă… El, băiatul bătrânei, m-a plătit. Accidentul s-a-ntâmplat din cauza cumnatului, a fost un accident de maşină, şi practic băiatul banii ăştia îi primea înapoi de la asigurări de sănătate.
– Şi cu cât vă plătea pe lună?
– 500
– Şi nu plăteaţi nimic altceva?
– Nu, eu nu plăteam nimic! Aveam cazarea, mâncarea şi-mi dădea… Am început cu 450 în prima lună. Eu dac-am început la întâi noiembrie, mi-a dat 450, şi mi-a zis că dacă încep să vorbesc o să-mi dea mai mult. Am început să vorbesc, mi-a dat 500, mi-a dat 550 plus că-mi plătea sâmbetele şi duminicile. A! Că nu mi le plătea cum trebuia să mi le plătească, mi le plătea ca pe-o zi normală, da’ pentru mine a fost suficient. Cert este că eu n-am luat niciodată mai puţin de 650 de euro. Cert este că acasă trimeteam 500 de euro, şi-mi rămâneau o sută şi ceva de euro. Mi-am permis, adică mi-am cumpărat… De vorbit am vorbit la discreţie acasă. Cred că în fiecare lună vorbeam de 50 de euro. Nu mi-am refuzat nimic. Plus de asta am considerat eu că-i normal să contribui la mâncare şi să plătesc cât am stat acolo lumină, apă, gaz. Am contribuit cu toate. Eu cheltuiam foarte mult cu transportul, pentru că transportul ocazional este foarte scump. Mă costa zece euro ca s-ajung din Aranjuez până în Coslada. Adică mă costa metrou’, mă costa trenul. Da’ ca să mă duc dintr-o parte în alta un euro jumate, un euro. Şi eu n-am zis că nu mă duc să vizitez, sau nu mă duc în cutare loc, că mă costă. Ei! La abonament într-adevăr e foarte ieftin. E 50 de euro pe toate liniile. şi te plimbi de ţi se urăşte de-atâta mers cu metrou’. Sunt linii de metrou… De la bătrână am plecat cu două zile mai devreme, şi astea două zile mi le-am pregătit: „Băi! Două zile nu stau! Decât vizitez şi dup-ai să mergem la cumpărături!” Şi dup-aia numai bine că zilele alea două nu ştiu cum s-a nimerit că m-a luat prietena asta a mea: „Hai ca să reuşesc şi eu să trimit pachete acasă, hai şi m-ajută şi pe mine să muncesc!” Şi mi-a explicat cum să ajung. Nu-ţi povestesc că am făcut o oră jumătate cu metrou’! Îţi dai seama? Din Coslada… Coslada e ca şi cum ar fi capitala României acolo. E o comunitate foarte mare de români acolo. Cre’că din oraşu’ ăsta 60-70% din locuitori îs numai români. Că mai este la Barcelona o comunitate foarte mare de români. Dar pentru zona Madridului… Castilla la Mancha de fapt, pentru că Spania este împărţită cum îs la noi judeţele, da’ sunt regiuni, şi asta era în regiunea Castilla la Mancha, Coslada. Iar eu eram în regiunea Toledo. Şi dintr-o regiune în alta… Cu maşina făceai treiş’ de minute. Nu făceai mai mult din Aranjuez până în Coslada. Ei, da’ cu trenu’ trebuia să fac o oră. Că du-te în Madrid, că nu era tren direct. sau autobuz acolo. E la fel ca şi aicea transportul interjudeţean. Adică, ca şi cum m-aş fi dus dintr-un judeţ în altul. Şi nu era maşină directă Aranjuez-Coslada, şi trebuia să ocolesc, şi mă costa trei euro jumate drumu’, nu mă costa un euro jumate… Era foarte aproape. Cu maşina ţi-am zis cât făceam… Dac-am făcut o oră jumate cu metrou’, îţi dai seama… Că începusem să-ţi povestesc! Şi în ultimele două zile alea cât am stat la Petrica. În prima zi am umblat eu pe-acolo, prin Coslada, mi-am căutat… A doua zi… Îmi pregătisem eu vineri dimineaţă, că sâmbătă trebuia să plecăm. Şi ziceam că vineri dimineaţă mă duc în Madrid să mai văd. Eu la Madrid am fost, şi am şi poze, şi-am văzut muzeu’ ăla… Prado, am fost şi l-am vizitat. Ş-acolo cinci euro a fost parcă intrarea. Fetele zic că… da’ zic: „Ce vreţi să fac, mă? Dac-am venit până aicea, vreau să văd!” Şi mi-am cumpărat, era un telefon care-ţi vorbea în mai multe limbi, şi nu-ţi trebuia ghid. Era ca un ghid electronic. Era un telefon, şi spuneai în ce limbă vrei s-asculţi, şi apăsai pe taste ce număr avea tablou’ respectiv, şi începea să-ţi povestească despre istoricul tabloului: când îi făcut, cum, în ce condiţii, tot ce-ţi spunea un ghid autorizat. Şi am dat şi pe ăla vreo zece euro. Cre’că am cheltuit la Prado, cre’că am cheltuit vreo 30 de euro. Din punctu’ ăsta de vedere, n-am ţinut cont. A! Şi începusem să-ţi povestesc! Şi zic: „Gata! Mă duc în Madrid să mai vizitez!” Îmi intrase mie în cap să vizitez Muzeul de Ceară. Deja acuma pentru mine Madridu’ nu mai avea… Ştiam să mă sui în maşini, ştiam… Numa’ dacă nu ştii să citeşti te încurci în Madrid. Metrou’ este foarte bine explicitat. Îţi explică la fiecare direcţie. Dacă ştii unde vrei să mergi, te duci şi nu te rătăceşti, fără nici un fel de problemă. La fiecare nivel… metrou-i pe trei nivele tot: unde, cum, te duci în stânga, te duci în dreapta. Foarte bine organizat metrou’ şi transportu-n comun! Numa’ bine că vineri dimineaţă îmi zice, cică: „Hai, nu vii – şi trebuia să mă întâlnesc la prânz, la trei, cu o altă cumnată de-a prietenii mele, să ne ducem la un magazin care era specific, ca să cumpăr migdale, că mi-au plăcut foarte mult migdalele, şi de acolo cumpărau ei foarte ieftin – cu mine să m-ajuţi să termin treaba mai devreme şi să plec?” Ce puteam să-i zic? Că nu? Zic: „Da, vin! Cum să nu?!” Şi mi-a explicat. Când am văzut că merg o oră jumătate cu metrou’, am rămas interzisă! Îţi dai seama cam ce distanţe se parcurg?! Şi Relu, fratele prietenii mele – că sunt frate şi soră care au un apartament închiriat şi stau împreună – drumul ăsta îl făcea zilnic. Două ore dus, două ore întors cu metrou’. Pleca dimineaţa la şapte şi venea seara la şapte. Că avea program de dimineaţă de la ora nouă, până seara la cinci. Aveai o oră liberă la prânz, că acolo toate magazinele sunt închise de la ora unu la ora patru, îi pustiu. Nimic nu este deschis, numai barurile unde se mănâncă. Atât! Sau restaurantele. Restu’ toate magazinele, bănci, farmacii, şcoli, nimic, nimic, nimic, nimic, nu este deschis între ora unu şi patru!. Au program de siestă. Dai cu tunu’, şi nu vezi pe nimeni pe stradă la ora aia. De asta cheltuiam foarte mulţi bani pe transport. Ea plătea 50 de euro, abonamentul pe toate liniile, dar eu nu putem că trebuia să luăm cartele de zece. Ieşeai mai ieftin, cartele de zece călătorii, ieşeai mai ieftin. Făceai economie de vreo doi- trei euro. Era suficient. Adică, erau trei drumuri în plus. Ei, în plus de asta, un alt incident memorabil a fost când m-au prins atentatele.
– Da?
– Da, am fost… când erau atentatele. Când au fost atentatele în Spania. A fost un eveniment care într-adevăr te marchează. Şi întâmplarea a făcut ca în trenu’ ăsta, unde au fost cei mai mulţi morţi, a fost şi prietena mea, la care am fost. Dar noroc că ea a avut zile, şi n-a fost în vagonul… A fost în primul vagon, şi exploziile au fost în vagoanele 2, 3 şi 4. Şi ce povestea biata fată că a văzut! Se vedeau bucăţi de mâini, de picioare… împrăştiate, şi când a văzut despre ce e vorba nu s-a mai uitat. A urcat dealu’ şi a plecat. Bineînţeles că atuncea aici mama, toată lumea ştia că sunt pe lângă Madrid, nu se ştia exact care-i viaţa mea în Spania. Zic: „Băi, acu’ cât îi dimineaţă…” Era opt dimineaţa, îţi dai seama! Acolo toate se deschid la nouă. N-aveam de un’ să dau telefon, n-aveam cum să dau telefon. Am dat telefon după Petrica, am văzut-o că-i bine, Geni şi ceilalţi erau bine că n-au avut probleme, dar Petrica a fost în tren, da’ a zis: ,,Am avut zile şi am scăpat”. N-a avut nimica. Nu-ţi povestesc… după aia dă telefon! Toate telefoanele erau blocate, că toţi românii dau telefon, dimineaţa la ora nouă la „locutorii”,.la telefoane. Dă-i telefon Silviei: „Băi vezi că Petrica a fost, dar stai liniştită, nu s-a întâmplat nimica, până la urmă.” A fost un eveniment destul de… Plus că s-a întâmplat că în evenimentul ăla au murit şi cunoştinţe de-ale bătrânei, colegi de servici ai băiatului… Asta s-a întâmplat miercuri sau joi, miercuri sau joi s-a întâmplat atentatu’, iar eu duminică trebuia să mă duc în Coslada, nu aveam cu ce să mă duc, mergea pe rute ocolitoare. Găseşte români acolo… Găseşte fete care nu ştiau să se descurce în gări, cu toate că erau de mult timp acolo. Şi după aia să vezi, când am ajuns în Madrid… Să fi văzut lumânări! La ei lumânările nu sunt lumânări clasice, ci sunt din ăstea în borcan care se poartă acuma. Şi era o mare de flori şi de lumânări. Şi mult timp a fost… Cred că două, trei luni a fost… lumânări şi flori acolo. Era aşa ceva sinistru. Multă vreme s-au văzut vagoanele, dar nu ălea foarte afectate. O nepoată de-a prietenei mele a murit cu soţul ei. Dar asta spunea Petrica: ,,Mă! Uite că a chemat-o moartea, că ea nu avea nici o legătură.” Nepoata asta, părinţii locuiau în Coslada, iar ea locuia în Madrid, dar nu avea absolut nici o legătură cu linia asta. Dar miercuri seara i-a chemat la masă, şi joi dimineaţă s-au dus la serviciu, şi au murit amândoi. Dar pe ea n-avea nimica, nici o rană, da’ i-a intrat o schijă în creier şi a murit… A mai respirat când a găsit-o cineva care a stat cu ea jumătate de oră, până când a murit. Şi-a dat duhul. Cică n-o durea nimica. Avea aşa ca o greutate şi… şi de-odată a închis ochii, şi gata! Şi asta spuneam, îi şi soarta. Parcă i-a chemat cineva atunci. Puteau să vină în altă zi să mănânce. Puteau să vină joi seară să mănânce la masă. Şi-au mai fost tot felul de chestii din astea. Nu-ţi povestesc că am auzit şi de cazuri de români care au stat închişi, ca să se deie dispăruţi, accidentaţi. Întâi primul ministru care a fost în perioada atentatelor le-a promis tuturor străinilor cetăţenie, da’ când au văzut că sunt aşa de mulţi, au zis că numai cei care sunt răniţi. Apoi au zis că numai celor care au murit…
– Păi…
– La familie… le-a asigurat. A fost un episod trist. Tot felul de poveşti care mai de care mai…
– Şi povesteaţi de vinerea înainte să plecaţi, când aţi făcut o oră jumate cu metroul…
– Aaa… Începusem să îţi povestesc… Şi mă roagă, hai vino şi m-ajută pe mine, am două case de făcut, şi m-ajută să termin mai repede, ca să am şi eu timp să merg la magazin. Deci am făcut o oră jumătate, şi am fost şi am ajutat-o pe Petrica. După aia am venit, şi iar am mai făcut… Îţi povesteam de ce am făcut aşa mult, că de fapt am vrut să evidenţiez cât de mult se merge cu metroul în Madrid. Şi nu numai în Madrid, cred că şi în Barcelona şi cre’că peste tot în Spania în oraşele ăstea mari. Eu asta am vrut să îţi evidenţiez, cât de mult se poate merge… O oră jumate mergi până la Bârlad sau. nici nu ştiu până unde… Şi asta, ţine cont că mergi pe sub pământ, îţi dai seama cam cât ai face dacă ai merge pe şosea? Cu semafoare cu stop-uri, cu… Şi am fost într-o zonă de blocuri, un cartier de blocuri, ca şi în ţară, tot felul de cartiere de blocuri. Aşa. Şi-a terminat Petrica. Face curat cu ora. Şi acum tot asta face. Câştigă mulţumitor, câştigă cam 1200 – 1300 de euro pe lună. La asta, la curăţenia cu ora, se plăteşte foarte bine. Adică, se plătea acum doi ani opt euro ora. Am fost, am cumpărat, şi am ajuns la magazinu’ ăsta, da’ când am văzut că sunt aşa de scumpe migdalele, erau acelaşi preţ de acasă, zic: „Ce rost are?” Plus că la maşină aveai dreptul un număr de kilograme, şi ce depăşea plăteai doi euro kilu’… Zic: ,,Mai pun doi euro kilu’, şi le mai şi car!” Şi-aşa s-au adunat! S-a adunat pachetele mele, pachetele lu’ Petrica, s-au adunat pachetele la cealaltă prietenă, a lu’ Geni. Am mai plătit vreo 60 de euro kilograme suplimentare. Deci aveam 30 de kile peste. Am făcut escală în Barcelona, am găsit o firmă care nu m-a adus acasă, m-a adus până la Ploieşti, da’ am prins o chestie din asta promoţională de 50 de euro. Să vii acasă din Spania, asta se numeşte baftă curată, se numeşte pomană curată. Şi eu zic: „Oricum are cine să vină să mă ieie din Ploieşti, indiferent de unde… Important e să mă lese undeva în ţară, şi restu’ are cine să vină”. Şi într-adevăr, a venit Nelu la Ploieşti, m-a luat, c-am adus tot băgăjoiul ăla… Şi cam asta e. Amintiri plăcute mai am. Tot aşa, o cumnată. de-a bătrânei, sora cea mai mică a soţului, care a fost cu zece-doişpe ani mai mic decât dânsa. Acolo sunt la modă cuplurile astea cu diferenţă foarte mare ca vârstă, şi să ştii că anul ăsta se poartă foarte multe femei bătrâne căsătorite cu bărbaţi tineri. Nu ştiu dacă o fi şi prin altă parte, da’ în Spania am văzut foarte multe. Aşa… Şi sora cea mai mică a soţului bătrânei, a decedatului, ea tot aşa o fire foarte veselă. Era foarte bolnavă, dar cu un spirit foarte viu. Cu ea m-am împăcat foarte bine, şi tot aşa am mai cules eu tot felul de ciudăţenii de bucătărie. Ea avea un stil foarte ciudat. Făcea tot felul de chestii din astea dulci, nişte fursecuri foarte dulci, nişte prăjituri foarte… şi avea, nu cumpăra hârtie de copt, cumpăra folie de aluminiu şi făcea în ele. Ca ceva inedit, cu soţul doamnei a fost militar şi în Sahara, o bucată din Sahara multă vreme, până în anii ‘80 a fost colonie spaniolă şi a fost militar acolo…
– Soţul doamnei ăsteia, cumnata. Herimiñei?
– Da, da, da…da Hermiña îi bătrâna, da’… Stai că am uitat cum o cheamă… cumnata. Ea, tot aşa, dansa, cânta. Dar sâmbătă mă mai duceam în târgurile astea săptămânale. În fiecare oraş există câte o zi de târg. În Aranjuez era sâmbăta. Şi aici la târgurile astea găseşti de la ac până la ce vrei tu, mai ales fructe. Spaniolii sunt genu’… Şi fructe foarte ieftine. Adică acelaşi fruct care îl cumperi de la un aprozar, cum ar fi aprozarul la noi, îl cumperi la un kilogram de portocale spre exemplu la… era 80 de eurocenţi sau un euro kilogramul, pe când acolo în târg cumpărai aceleaşi portocale, cu un euro două-trei kile. Erau facilităţi din ăstea pentru familiile mari. Era o facilitate să cumperi din târg produse din astea. La en-gros, oferte, supra oferte, ţi-am spus, la fel îmbrăcăminte, tot felul de îmbrăcăminte, de încălţăminte, la preţuri modice. Eu de exemplu mi-am luat o pereche de papuci din piele cu cinci euro. Tot felu’, cum îi în târg, cum îi în bazar aşa…
– Nu aţi fost privită altfel pentru că sunteţi româncă?
– Nu, nu… Probabil dacă nu te descurci cu limba şi nu vorbeşti… Spaniolii sunt, în general, toleranţi. Şi acolo sunt şi spanioli buni şi spanioli răi şi spanioli mediu. De exemplu eu nu pot să spun că am nimerit într-o familie foarte bună sau foarte rea. Într-o familie cu simţu’dreptăţii, ei aşa spuneau. Au considerat că atâta merit, atâta consideră că trebuie să mă plătească, atâta mi-au dat. Nu mi-au făcut cadouri, nu mi-au dat în plus nimica, nu au fost atenţi cu nimica. De exemplu, o prietenă de-a mea a nimerit într-o familie foarte darnică. Pe lângă banii ăia, îi dădeau bani de drum, ceea ce mie nu-mi deconta niciodată drumu’, îi dădeau aparte banii de drum, ca să aibă bani de drum, îi făceau cadouri tot felul de haine, de fleacuri din ăstea de… nu ştiu ce. Fiind familia mai mare altfel… Dar am avut şi cazuri de fete care se duceau şi munceau câte-o lună pe-acolo şi nu le ţineau, şi le ţineau să moară de foame, le dădeau mâncare stricată. Şi după ce le termina de făcut curăţenia zicea că-s hoaţe şi că le fură, le dădea afară şi le dădea câte-o sută de euro amărâtă, şi vai de steaua lor. Deci sunt situaţii şi situaţii. Eu pot să spun c-am nimerit într-o familie normală aşa, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Au fost relaţii amiabile, atâta. N-au fost relaţii calde. Au fost relaţii de bună înţelegere, atât.
– Şi la început, până aţi învăţat limba, cum reuşeaţi să vorbiţi cu ei, să vă înţelegeţi?
– Păi n-am reuşit să vorbesc. O săptămână n-am reuşit să vorbesc cu ei. Mai rup un pic de engleză, mă înţelegeam în engleză cu băiatul bătrânei. Nu ştiu! Chiar mă gândesc acuma… Nu ştiu cum m-am înţeles două săptămâni, până am început eu să vorbesc. Au fost foarte înţelegători. Nu m-au privit în nici într-un fel, nu… M-am înţeles bine…
– V-au acceptat repede…
– Au fost nevoiţi să mă accepte repede, pentru că bătrâna era foarte sâcâitoare, şi nici unu’ din ei nu voia să steie cu ea. Ca să angajeze o spanioloaică, dacă mie îmi dădeau 450-500, cât mi-a fi dat mie acolo, o spanioloaică nu stătea fără 1200-1300 de euro pe lună, nemaipunând la socoteală sâmbetele şi duminicile care nu le stătea sub nici o formă. Iar dacă stătea, trebuia să i le plătească dublu, nicidecum normal.
– Aţi avut probleme cu birocraţia? Aţi spus că aveţi carte medicală. Aţi obţinut- o greu?
– Nu! Acolo contrar… sau probabil şi-acolo sunt funcţionari între funcţionari sau… Că eu m-am dus, am întrebat, că nu ştiam. Băiatul bătrânei mă tot trimetea să mă interesez ca să-mi facă. Asta era obligat să-mi facă. Casa de asigurări îl obliga să-mi facă şi mie carte din aia de sănătate. Şi mă tot trimetea pe mine să mă interesez. Şi m-am dus şi-am întrebat. Unde nu ştiam cum să-ntreb, am întrebat familia asta de români, românca asta care era de zece ani în Spania, şi avea cetăţenie deja. Are cetăţenie spaniolă. Am întrebat, au fost foarte drăguţi. Mi-au explicat ce acte-mi trebuie. I-am spus lui, m-am dus, am depus actele, când a trebuit s-o scot, au foarte drăguţi. Am obţinut-o foarte repede, în nici două săptămâni. Cre’că în zece zile mi-a venit cartea de sănătate. Şi puteam cu cartela asta să mă duc oriunde. Nu întâmpini greutăţi acolo. Toată lumea are răbdare cu tine, nimeni nu te-mpinge, nimeni nu te „ho”! Nimeni nu te „ţo”! Pe-acolo. Are răbdare cu tine, îţi scrie pe hârtie dacă nu ştii. Îţi scrie pe hârtie ce trebuie să-ţi scrie, îţi arată. N-am întâlnit aşa… Ori n-am cerut eu un lucru foarte imposibil. Probabil dacă vroiam ceva loc de muncă sau dacă vroiam acte de rămânere permanentă, probabil că întâmpinam tot felul de greutăţi, dar aşa, nu ştiu… Pentru cartea asta de sănătate n-am întâmpinat greutăţi. Au fost foarte drăguţi. Nu se stă, acolo se programează toată lumea. Dacă eşti programat la ora de, eşti programat la ora de. Singurul loc unde se stă la rând este la oficiul forţelor de muncă. Într-adevăr, sunt foarte mulţi şomeri, şi din rândul lor şi sunt şi din ăştia străini. Sunt foarte mulţi marocani, foarte mulţi arabi care sunt acolo. Şi… Chinezi iar sunt foarte mulţi care nu muncesc, şi care au reuşit să-şi prindă loc şi să-şi facă acte, dar în schimb îşi pierdeau locul de muncă. Şi într-adevăr, aicea se stătea la rând câte o oră-două până reuşeai să intri. Cum îţi spuneam, contează foarte mult modul, maniera în care pleci. Una e când pleci forţat de împrejurări şi pleci cu datorii, şi alta e când pleci cum am plecat eu: „Dom’le! Îmi găsesc – îmi găsesc, nu-mi găsesc – nu-mi găsesc, consider că am pierdut 800 de euro, adică consider că am fost într-o excursie, şi-am cheltuit o sumă de bani, eu ştiu 7-800, 1000 de euro, am vizitat Spania, mi-am făcut o vacanţă în banii ăştia.” Deci e cu totul şi cu totul altfel să începi o ţară străină în momentul când pleci fără nici un ban, şi alta-i când pleci cu bani după tine şi-i altfel când ştii că nu depinzi, sau depinzi de-o anumită sumă, de-o datorie sau… Modul de percepere este cu totul şi cu totul diferit. Probabil că la mine de asta nu a avut un impact foarte negativ, sau un impact major. Pentru că eu mai ieşisem din ţară, mai ştiam ce-nseamnă străinătatea, citisem, ştiam, auzisem, văzusem tot felul de filme pe tot felul de canale din ăstea, pe Discovery, pe mai ştiu eu ce. Una-i când pleci instruit şi ştii la ce pleci, şi alta-i când pleci, că te duci că… Gata! Mă duc acolo că trebuie şi…
– Înainte să plecaţi v-aţi pregătit oarecum? Aţi încercat să învăţaţi limba?
– Nu că nu se poate învăţa! Nu poţi să-nveţi… Sub presiune nu poţi învăţa! Ori, înveţi o limbă în două, trei, patru luni. Dar eu nu m-am hotărât decât în septembrie, la 15 septembrie m-am hotărât să plec în Spania. Nici n-aveam paşaport! Ş-am plecat la întâi noiembrie. Deci nu aveam nici paşaport. La 15 septembrie ne-am hotărât, gata! Hai că-mi fac paşaport, hai că încercă şi varianta cu Spania, să vedem poate strângem banii ăştia într-o perioadă de timp mai scurtă. Şi n-aveam nici paşaport la 15 septembrie. Mi-a trebuit o lună de zile, la 15 octombrie mi-a ieşit paşaportu’! Îţi dai seama? La 15 octombrie de-abia am vorbit: „Băi Petrica pot să vin şi eu?” Zice: „Da! Da!” Zice: „Să ştiţi şi voi ceva spaniolă.” Zic: „Ce să-nveţi măi spaniolă? Că n-ai cum să-nveţi spaniolă sub presiune. Tot acolo se-nvaţă!” Şi mai contează foarte mult bagaju’ de cunoştinţe pe care îl ai de-acasă. Petrica a învăţat şi ea foarte repede înainte de a pleca în Spania, că ea a avut o situaţie familiară destul de complicată, a avut un soţ rău… Ea înainte de a pleca în Spania a făcut bişniţă în Polonia şi-n Turcia de i-a crăpat capu’. Deci i-a trebuit… A ajuns foarte repede! Geni şi Relu, ceilalţi fraţi ai lui Petrica, ei erau oameni deschişi la minte, cu un bagaj de cunoştinţe destul de vast, şi le-a venit uşor. Ştiau ce-i Spania, ştiau cu ce se mănâncă, au plecat tot la nişte rude, că toată încrengătura asta de la ce-a pornit? De la un eveniment tragic! Şi cel mai mare frate al prietenei ăsteia ale mele, a fost în Spania. De mult îi plecat! A fost, a lucrat în construcţii, plecat cu acte, în mod normal. Dar a avut ghinionu’ şi-a avut un accident de maşină. Patronu’ firmei de construcţii la care a lucrat cel mai mare dintre fraţi, a avut o părere aşa de bună despre el, şi faptu’ că a murit într-un mod tragic, într-un accident pe autostradă, l-a determinat să-i ajute pe ăştilalţi. Şi ei au plecat tot pe-o bază cât de cât solidă. N-au plecat în necunoscut. Au plecat la ceva sigur când au plecat. Şi de asta îţi spun că sunt oameni deschişi la minte, şi le-a venit uşor să-nveţe limba. Petrica iar la fel. A făcut Turcia şi Polonia de i-a crăpat capu’, şi-a făcut vilă pe baza traficului, micului trafic cum era în ‘92, ‘93, ‘94. Aşa… Bine! Că am întâlnit şi oameni care au plecat aşa, în neştire, şi după jumătate de an ei nu ştiau să vorbească spaniolă şi nu-şi găseau de muncă, asta-i cu totul şi cu totul altceva. Acuma depinde foarte mult de structura celui care pleacă, de gradul de pregătire. Unul care are o pregătire bună se integrează mult mai uşor decât unul care n-are nici un fel de pregătire sau are o pregătire minimă, sau eu ştiu… Deci contează foarte mult de la om la om, de la situaţie la situaţie, şi-i şi-o chestie de noroc până la urmă. Nu-i ceva bătut în cuie! Să zicem că uite, eu ţi-am găsit ţie un loc de muncă, dar până vii tu, până nu ştiu ce, cel la care ţi-am găsit, doar dacă mă cunoaşte cel care vrea să te-angajeze să mă lase pe mine să te-aştept să vii din ţară. Sau dacă nu, câţi români nu sunt, şi câţi marocani, şi câţi din ăştia veniţi din America de Sud care sunt vorbitori… peruani, columbieni, care sunt vorbitori de limbă spaniolă, care au din start un avantaj… Te ţine două săptămâni, vede că te-nţelegi cu el, te mai ţine, nu, la revedere! Plus că pe ăstea două săptămâni, o lună nu-ţi dă nici un ban, şi-aşa mai departe. Aşa cum am mai spus, experienţa din Spania a fost una plăcută. Am avut noroc de locuri şi oameni care m-am înţeles cu ei, mai puţin bătrâna care… Da! Asta ca să termin… A fost bine, şi la fel şi în ţară dup-aia… Totul s-a întors la normal.
Vezi si:
Lasă un răspuns