Sistemul de burse pentru studenți în România interbelică

Sistemul de burse pentru studenți în România interbelică

Fragment din Irina Năstasă-Matei, Educaţie, politică şi propagandă: Studenţi români în Germania nazistă, Cluj-Napoca: Editura Şcoala Ardeleană; Bucureşti: Eikon, 2016 (în curs de apariție)

Politica statului român față de migrația studențească a fost în perioada interbelică  haotică și incoerentă, marcată de naționalism și evoluțiile de pe scena politică internațională, dar și de probleme economice.

Dar peste toate domina parcă arbitrarul! Autoritățile române astăzi acordau burse, mâine le suspendau, chiar și în cazul studenților aflați deja în străinătate, care aflau dintr-o dată că nu își mai pot continua studiile, nu mai pot obține diploma, sau că nu vor mai primi bani nici măcar pentru a se întoarce în țară. De altfel, nu este clar nici măcar care a fost momentul exact al suspendării burselor, unele documente menționând 1932, altele 1933, dar existând bursieri finanțați de către Ministerul Educației și în anii următori.

Teoretic, statul avea nevoie de specialiști în diverse domenii și de o elită academică performantă. De aceea, finanța sau cel puțin facilita plecarea la studii în străinătate a tinerilor care doreau să se specializeze în domenii care nu se învățau în țară. Pe de altă parte, de multe ori era considerată o jignire la adresa instituțiilor de învățământ superior românești dacă un tânăr dorea să urmeze cursuri în Occident, invocându-se existența unor școli similare în România. Se întâmpla de multe ori ca aceștia să nu primească valuta necesară sau să li se refuze eliberarea pașapoartelor de studii. De obicei, în această situație erau minoritarii, precum sașii, care în mod tradițional mergeau la studii în Germania, indiferent dacă disciplina respectivă se studia sau nu în România, ori maghiarii, cărora sistematic li se refuza plecarea la studii în Ungaria.

Primirea unei burse din partea statului român pentru a pleca la studii era în perioada interbelică atât de dificilă, iar problemele care riscau să apară pe parcursul derulării ei erau atât de frecvente și greu de suportat, încât se încumetau să solicite o asemenea bursă doar cei care își doreau cu tot dinadinsul să se specializeze la o instituție de învățământ superior străină, care proveneau din familii cu o bună situație materială, care să le poată asigura studiul și traiul în străinătate, sau care aveau „spatele asigurat“ – cu alte cuvinte aveau rude sau cunoștințe în interiorul sistemului care puteau veghea ca ei să primească aceste burse și ca apoi, aflați deja la studii în străinătate, banii să le fie efectiv virați cât de cât la intervale onorabile.

Ministerul Educației va fi activ în acordarea de burse pentru studii în străinătate doar până la finele anilor ’20, odată cu izbucnirea crizei economice fondurile pentru schimburi de studenți fiind suspendate aproape în totalitate. Astfel, de la 807 bursieri români în străinătate finanțați de Ministerul Educației în 1921, numărul lor se va diminua la 278 în 1927[1], iar din anii 1932-1933 statul nu va mai acorda burse în străinătate decât prin intermediul unui număr limitat de instituții (precum cele două școli românești din Italia și Franța). Referindu-se la suprimarea burselor în străinătate, însărcinatul cu afaceri de pe lângă Legația Română din Praga scria la 12 octombrie 1932:

„Domnule Ministru, referindu-mă la adresa ministerială nr. 40194 din 17 octombrie (sic!) a.c., am onoare a vă aduce la cunoștință că am luat dispozițiunile în consecință în privința suprimării ajutoarelor de studii. Cu această ocaziune cred că ar fi util ca să interveniți și unde de drept spre a nu se mai acorda pașapoarte pentru străinătate în special studenților lipsiți de mijloace, aceștia continuând a aduce neplăceri Legațiunilor și Consulatelor noastre, devenind elemente tulburătoare și ușor de câștigat pentru orice propagandă subversivă”[2].

Tot atunci, Nicolae Iorga, în calitatea sa de director al Școlii Române din Franța, considera ca bună măsura diminuării burselor în străinătate, protestând doar împotriva tăierii fondurilor destinate instituției conduse chiar de el, precum și a celei analoage din Italia:

„Domnule Ministru, aflu că măsura de suprimat bursele în străinătate, pe care le-am crezut totdeauna peste măsură de numeroase și adesea absolut neîndreptățite, atinge și Școalele din Roma și Franța, așezăminte create în baza unei legi. Este desigur o greșeală, o măsură financiară neputând să desființeze astfel de instituții care au contribuit și contribuie așa de mult nu numai la dezvoltarea științei românești, dar și la strângerea și întreținerea legăturilor culturale cu țări de care suntem legați așa de mult ca Franța și Italia”[3].

Se pare că doleanța i-a fost ascultată, căci în 1936 mai existau doar trei tipuri de burse în străinătate oferite de Ministerul Educației: cele pentru studenții cehoslovaci, cele pentru membrii Școlii Române de la Roma și ai Școlii Române de la Fontenay-aux-Roses[4].

Măsuri de suspendare a burselor s-au luat și în 1932, și în 1933. Documentele de la Ministerul Educației se contrazic – prevăd ca desființate bursele la date diferite, fie din 1932, fie din 1933, dar și în acești ani și în anii următori mai găsim referințe la existența unor stipendii de la minister. Probabil că se dădeau burse speciale, sau burse oferite de universități, cu finanțare de la Ministerul Educației. Cert este că până și în 1939 găsim referințe la bursieri ai acestui minister. În orice caz, tăierea fondurilor pentru studii în străinătate a afectat un număr însemnat de studenți, unii dintre ei aflându-se deja în anii terminali ai studiilor la universitățile occidentale, care în aceste împrejurări au trebuit să se întoarcă în țară înainte de a obține diploma:

„Ce facem noi atunci, unii în ultimul an de studii, alții la susținerea tezelor de doctorat și laolaltă având deja făcută proba meritorie a studiilor făcute? Ne vom vedea oare constrânși să părăsim costisitoarele străduințe de până acum? Ori care ar fi motivele care au determinat luarea unei atari dispozițiuni, noi ne îngăduim respectuos a vă atrage atenția asupra acestei deciziuni, care ne lasă fără sprijin într-o țară străină, fără măcar să fi fost preveniți din timp și ne împiedică să ducem la bun sfârșit studiile întreprinse”[5].

De asemenea, pe fundalul corupției autorităților și al neîncrederii populației în clasa politică, suspendarea burselor a atras suspiciunea unora dintre tineri, care considerau că acestea se dau doar cu pile. Astfel, una dintre problemele cele mai dezbătute în epocă, mai ales în cadrul presei studențești, se referea la cine ar trebui să câștige bursele acordate de stat (de regulă în baza principiului meritocratic) și cine le câștiga de fapt. Dacă, teoretic, ajutoarele financiare pentru studii în străinătate erau destinate tinerilor promițători care aveau resurse financiare limitate, lucrurile se pare că nu stăteau deloc așa. În 1933, tinerii redactori ai revistei „Axa“[6] erau revoltați de felul în care se acordau stipendiile:

„Ca și în trecut problema burselor pentru studii în străinătate este, și continuă a fi, o afacere ca aceea a spirtului negru, a trusturilor, a pașapoartelor și altele. Înființate cu un scop precis de a oferi posibilitatea să-și continue sau completeze studiile în străinătate acele elemente merituoase care, lipsite de posibilități materiale, nu ar fi putut face aceasta, bursele sunt pe departe de a fi acordate celor în drept. Pentru că dacă ele trebuiesc acordate celor merituoși, dar lipsiți de mijloace, aceasta nu se poate face decât printr-o selecționare obiectivă pe bază de concurs și acte de stare materială. Or, nu știu dacă 5% din bursierii statului în străinătate au luat bursele după acest criteriu? Totul se reduce la cunoștințe personale, la înrudiri, la interese politice, care primează, etc”[7].

Mai mult, tot în 1933 un student reclama regelui faptul că i-a fost refuzată o bursă în străinătate, pe motiv că nu sunt fonduri, în vreme ce rude ale unor politicieni beneficiază de asemenea avantaje:

„Domnul director al învățământului superior, dl. Kirițescu, îmi răspunde în numele d-lui ministru următoarele: (…) fondul burselor și ajutoarelor fiind suprimat din bugetul anului în curs (…). N-am încredere în această frază stereotipă, care se repetă tuturora ce fără intervenții politice cer un ajutor. N-am încredere pentru că în 1929 eu am cerut un mic ajutor și nu l-am primit, dar o rudă a unui domn ministru a fost trimisă pentru un an la Londra. N-am încredere pentru că la Școala Română din Roma se trimit oameni ce n-au nici o legătură cu specialitatea arheologiei și filologiei, dar au rude mari politicieni. N-am încredere pentru că chiar în anul în curs (…) la Berlin dl. Ion Fințescu împreună cu soția d-sale primește 800 mărci pe lună. N-am încredere pentru că datorită acestor fraze unele familii primesc câte două lefuri și altele mor de foame”[8].

Numai că petentul, Avram Rappaport, era evreu, originar din Bacău, extrem de silitor la învățătură, care după ce își luase licența în litere la Cernăuți a mers pe cheltuială proprie la Strassbourg, lucrând sub direcţia lui Albert Grenier și Robert Forrer, pentru ca mai apoi să studieze arheologia și orientalistica în Italia cu Paolo Pavolini, Giuseppe Furlani, Umberto Cassuto. A preferat în cele din urmă să părăsească România, în fața antisemitismului tot mai evident al anilor ‘30. În ceea ce îl privește pe acel Fințescu pe care îl menționa având o înaltă protecție, el va deveni ulterior ministru al Economiei Naţionale în vremea guvernului condus de mareşalul Ion Antonescu.

De altfel, modul de distribuire a burselor, mai ales la Școlile Române din Franța și Italia, a fost de multe ori contestat. În 1942, de exemplu, acordarea bursei de sculptură la Roma a iscat un adevărat scandal, una dintre profesoarele membre în comisie dându-și demisia. Președintele comisiei de examinare, celebrul sculptor Oscar Han, a fost acuzat că ar

„promite cu ani de zile înainte bursele pentru străinătate protejaților d-sale, în special domnișoarelor”[9].

Iar acestea nu sunt nici pe departe singurele plângeri de acest fel, presa vremii fiind plină de acuzații cu privire la acordarea frauduloasă a burselor în străinătate, principiul nepotismului aplicându-se în cazul celor mai multe stipendii ale statului român.

            Chiar și atunci când unii tineri români – de altfel puțini la număr – erau declarați câștigători ai unei burse din fondurile statului, problemele lor financiare nu doar că nu se încheiau aici, ci de multe ori abia începeau! Uneori, deja aflați la studii în străinătate, nu li se virau banii decât cu întârziere de luni de zile. Astfel, spre exemplu, în 1940 studenții români din Franța trebuiau să se împrumute de la Legația română din Paris pentru a putea supraviețui până când își primeau bursele[10].

Alteori nu primeau la timp pașapoartele de studii, ratând perioada în care se desfășura o anumită practică sau școală de vară, sau ajungând la universitate după începerea anului academic. În vara lui 1938, de exemplu, studenții români, care erau în general foarte bine reprezentați la școlile de vară germane, nu au putut participa la cea de-a treia ediție a unor asemenea cursuri organizate de Ministerul de Externe german special pentru tinerii din sud-estul Europei deoarece nu au primit pașapoarte, și prin urmare nu au putut ieși din țară[11]. Tot cu refuzul eliberării pașaportului de studii s-a confruntat în 1935 Rusu Nicanor, devenit apoi un cunoscut lingvist, profesor de italiană și spaniolă la Universitatea de Stat din Republica Moldova. În ianuarie 1935 el ar fi trebuit să plece la studii la Roma, însă autoritățile române au tărăgănat atât de mult eliberarea pașaportului, până când acesta s-a îmbolnăvit și a fost nevoit să renunțe la bursa oferită de statul italian. În aprilie 1935, profesorul ieșean Iorgu Iordan a trimis o scrisoare autorităților, în care acuza felul în care au gestionat această problemă[12]. Rectorul Universității din Iași, la rândul lui, se plângea în legătură cu acest caz, reclamând

„trista și dureroasa situație în care a ajuns studentul Universității noastre, Rusu Nicanor, bursier al statului italian, reușit prin concurs, singurul candidat din numărul de 30 de concurenți. Din cauza neglijenței și a totalei nepăsări a autorităților însărcinate cu facerea diferitelor formalități pentru plecarea din țară, numitul bursier a fost nevoit să bată ușile ministerului timp de trei săptămâni, pe ploaie, încât în momentul de față, în loc de străinătate, își caută de sănătate la părinți, în Basarabia. Prin faptul acesta s-a comis un fapt foarte grav, deoarece tânărul student promitea mult și ar fi ajuns un valoros muncitor pe ogorul culturii noastre”[13].

Cum au reacționat autoritățile la aceste plângeri? Ei bine, în locul adoptării unor eventuale măsuri pentru a facilita acordarea de pașapoarte, mai ales acelor tineri care primiseră deja o bursă, răspunsul cinic al acestora a fost:

„Noi regretăm cazul, dar din el am putea trage un învățământ, și anume că va trebui pe viitor să fie supuși unui examen medical candidații la burse în străinătate”[14]!

Odată primit pașaportul, viza, valuta (și, în cazurile fericite, dar puține, o bursă), problemele acestor tineri cu autoritățile române și cu birocrația de aici păreau rezolvate. Nimic mai departe de adevăr. La întoarcere, mulți dintre ei aveau probleme cu echivalarea diplomelor, mai ales dacă aparțineau unei minorități etnice și confesionale sau dacă studiaseră medicina. Prin controlul exagerat al echivalării diplomelor și prin birocrația care făcea ca acest proces să fie dificil, îndelungat și costisitor, se urmărea un control al accesului la profesii de liberă practică și poziții profesionale de clientelă al tinerilor întorși în țară, principalul obiectiv al autorităților fiind diminuarea numărului de minoritari în universități, în diverse industrii, în practicarea medicinii, a farmaciei sau a avocaturii pe teritoriul României.

Având în vedere numărul restrâns de burse de la Ministerul Educației, concurența pentru obținerea acestora era mare. Puțini erau cei care ajungeau să beneficieze de un asemenea stipendiu, dar destul de mulți cei care aplicau. Pentru a-și mări șansele, tinerii își prezentau în cadrul aplicațiilor nu doar realizările profesionale, ci și patriotismul, iar după 1940 și eventualele suferințe datorate pierderilor teritoriale și izbucnirii războiului:

„Astăzi, după ce mi-am pierdut tot ce aveam mai scump în Bucovina – o mamă bătrână și mormintele calde încă – plus toată averea materială, pe care nu am putut s-o salvez deoarece în momentul cedării eram concentrat de un an de zile, iar mama fiind bătrână și țărancă fără carte a rămas acolo – de care nu știu decât că a fost arestată pentru păcatul de a fi Româncă și mama mea, nu-mi găsesc mângâiere decât studiind – vreau să fac școala Politehnică secția construcții, pentru care am o înclinație și care azi pentru mine formează al doilea ideal. Cum subsemnatul sunt în vârstă de 29 de ani și fără nici un mijloc de întreținere, fac apel la marea Domniei-Voastre [Ministrul Învățământului] bunătate, să-mi dați o bursă pentru Germania. Mă consider întrebat, de ce mi-am ales tocmai Germania? Răspund: a) pentru că durata studiilor este mai redusă ca la noi, și b) acolo nu există limită de vârstă”[15].

Un alt argument folosit de tineri pentru a-și mări șansele la primirea unei burse era necesitatea studiului sau a specializării într-un anumit domeniu pentru dezvoltarea industriei de război din România. Astfel, în 1940 un tânăr solicita o bursă de studiu la Politehnica din Berlin-Charlottenburg, secția Aviație și Armament, deoarece

„în timp cât eram în Școala Militară am lucrat (…) la două invenții: două mitraliere, una cu două și alta cu șase țevi, cu o cadență de peste 4000 proiectile pe minut (…) Actualmente lucrez tot la o mitralieră cu două țevi capabilă de un debit de până la 4000 lovituri/minut”![16]

Odată cu izbucnirea războiului, autoritățile române vor acorda o tot mai mare atenție controlului studenților români în străinătate, în scopul limitării numărului acestora, dar și a utilizării maxime a potențialului lor, atât din punct de vedere științific, cât și propagandistic. În 1941, Gheorghe Zapan, conferențiar la Universitatea din București și lider legionar, propunea Ministrului Culturii instituirea unor „inspectori de studii pentru bursierii români din străinătate, în persoanele directorilor Institutelor sau a Școlilor române existente în diferitele țări”[17].

După intrarea României în război, tendința a fost de a limita numărul tinerilor care plecau la studii în străinătate și chiar de a-i chema înapoi în țară pe cei aflați deja pe băncile școlilor superioare. În octombrie 1942, Consiliul de Miniștri a decis ca bursele și avantajele de valută să se acorde doar tinerilor care se aflau în străinătate în ultimul an de studii, ceilalți fiind chemați de urgență în țară pentru a presta serviciul militar. În acest scop, va fi înființată o comisie care va decide care student să rămână la studii și care să revină în țară. În plus, trimiterea românilor la studii în strănătate se va hotărî de acum prin Decret[18].

NOTE

[1] University Exchanges in Europe. Handbook of the institutions in all the European countries to facilitate the work of professors, students and teachers abroad, 2^nd revised edition, published by The League of Nations, International Institute of Intellectual Co-operation, Paris, 1929, p. 207.

[2] ANIC Bucureşti, Ministerul Educaţiei Naţionale. Direcţia Învăţământ Superior, dos. 465/1932, f.14. Autoritățile erau îngrijorate în special de activitatea comunistă a studenților români din Cehoslovacia (vezi ANIC, 600/ 1936, f.73-74). De asemenea, de-a lungul perioadei interbelice, și alți studenți în străinătate au fost acuzați de comunism. De exemplu, Maria Temelie, bursieră din partea Ministerului Educației la Paris în 1939, era acuzată că ar coresponda cu comuniști precum Jules Blumengeld, Victor Brauner sau Gherasim Luca (ANIC, dos. 1005/1939, f.213).

[3] Ibidem, dos. 530/1932, f.42.

[4] Ibidem, dos. 600/1936, f.42.

[5] Ibidem, dos. 466/1932, f.249, Memoriu al studenților din străinătate către Ministrul Educației.

[6] Revistă legionară care a apărut la București, în ediție bilunară, în perioada 1933-1934 (24 de numere), sub direcția lui Mihail Polihroniade. Printre legionarii care au scris în mod regulat articole în cadrul revistei se numără Ion Moța, Vasile Marin, Alexadru Christian Tell, Vasile Christescu ș.a.

[7] Sever Galda, Bursele, în „Axa“, an I, nr. 8, 5 martie 1933, p.5.

[8] ANIC Bucureşti, Ministerul Educaţiei Naţionale. Direcţia Învăţământ Superior, dos. 586/1933, f.142-144, 247.

[9] ANIC Bucureşti, Ministerul Educaţiei Naţionale. Direcţia Învăţământ Superior, dos. 1327/1942, f.100.

[10] Arhiva MAE București, Fond Paris, vol. 341.

[11] Politisches Archiv Berlin, Fond Bukarest, dos. 141.

[12] ANIC Bucureşti, Ministerul Educaţiei Naţionale. Direcţia Învăţământ Superior, dos. 561/1935, f.245.

[13] Ibidem, dos. 561/1935, f.244.

[14] Ibidem, dos. 561/1935, f.246.

[15] Ibidem, dos. 1018/1941, f.130.

[16] Ibidem, dos. 916/1940, f.18.

[17] Ibidem, dos. 1018/1941, f.121-123.

[18] Ibidem, dos. 1382/1942, f.215.