Sociologia Militans: Stiintele Sociale in slujba dezvoltarii

SOCIOLOGIA MILITANS: ŞtIINŢELE SOCIALE ÎN SLUJBA
DEZVOLtARII[1]

Acad. Michael M. Cernea

Academia Română, Brookings Institution & George Washington University

“Sociologia Militans”: Serving Development Through Social Science”

This paper is excerpted from the “Malinowski Award Lecture”, delivered by the author at the fifty-fifth annual conference of the international Society for Applied Anthropology, upon his acceptance of the Malinowski Prize conferred “in recognition of scholarly efforts to understand and serve the needs of the world through social science”. The paper outlines the author’s understanding of “sociology as vocation” and of its corollary and purpose: the production and application of sociological knowledge for transformative social action. In accounting for his own intellectual biography and professional work, initially in Romania and later as the first sociologist and Senior Social Policy Adviser of the World Bank in Washington, the author reflects on the difficulties, foibles, and high satisfactions of practicing a theoretically informed applied sociology and anthropology. He points to the early influence on his own formation of Romania’s “sociological school”, developed around Dimitrie Gusti, which manifestly directed its field research towards “social action and reform” (“actiune si reformă socială”). This idea, iconoclastic at that time and encapsulated in the daring Latin motto “Sociologia Militans”, proved to be a worthy life compass in crafting public social policies, designing programs for inducing, accelerating, and democratizing development, and in preventing or fighting social pathologies.

In this perspective, the author further discusses a set of theoretical, gnoseological, and institutional issues confronted at the World Bank in applying sociological/anthropological knowledge or tools, likely to surface in other agencies and organizations as well. The paper criticizes three widespread but distorting development paradigms characterized as “econocentric”, “technocentric”, and commodocentric”, and concludes by arguing for the involvement of sociologists next to economists not only in designing discreet project-type interventions but also in formulating the policies that guide induced development.

Pentru a fi de folos, cercetarea trebuie să fie curajoasă şi să aibă un scop. Trebuie să fie informată de necesităţile constructive ale guvernării şi să se caracterizeze printr-o înţeleaptă şi inspirată capacitate de a anticipa problemele relevante şi prin curajul de a aplica remediile necesare…

Din păcate, opinia greşită că antropologia aplicată este fundamental diferită de antropologia teoretică sau academică este încă răspândită. Adevărul este că ştiinţa începe cu partea aplicativă… Ce este aplicaţia în ştiinţă şi când se transformă
„teoria” în practică? Atunci când, înainte de toate, ne permite o înţelegere precisă a realităţii.

Bronislaw Malinowski, Dinamica schimbării în cultură

Este pentru mine o înaltă onoare să accept Premiul Bronislaw Malinowski decernat de Societatea de Antropologie Aplicată şi sunt profund recunoscător juriului şi Societăţii pentru această recunoaştere. Faptul de a fi asociat, prin această distincţie, cu numele şi moştenirea lui Malinowski, precum şi cu şirul de oameni de ştiinţă care m-au precedat în primirea ei, este emoţionant şi stimulator.

O lume în mişcare

Când Margaret Mead şi colegii ei au creat Societatea de Antropologie Aplicată, cu 54 de ani în urmă, puţini erau aceia care ar fi anticipat, fie dezvoltarea actuală a ştiinţelor sociale aplicate, fie recunoaşterea de care aveau să se bucure problemele dezvoltării sociale şi culturale.

Gândiţi-vă o clipă la uriaşul val de schimbări de sisteme social-politice care, în ultimele decenii, au restructurat lumea şi au transformat, până la a le face de nerecunoscut, societăţi pe care le-am studiat cu toţii ca antropologi chiar în trecutul apropiat: economia acestor societăţi, structurile lor politice, cultura, oamenii şi proiectele lor de viitor – toate au evoluat dramatic şi rapid. Antropologia însăşi îşi are rădăcinile în reflecţia despre comunitatea umană. Dar acum antropologia se schimbă şi trebuie să se schimbe continuu, în parte pentru că însăşi noţiunea de comunitate a început să se erodeze, în parte datorită dinamicii creşterii economice, decolonizării şi faptului că zeci de naţiuni au dobândit existenţă statală independentă. Trăim într-un sistem mondial simultan integrat-şi-fracturat. În chiar acest deceniu, înseşi structurile lumii noastre contemporane s-au schimbat fundamental datorită prăbuşirii regimurilor din fosta Uniune Sovietică şi din Europa de Est – un triplu colaps de modele politice, structuri economice şi formule statale multinaţionale. La rândul lor, etnicitatea şi religiile reînvie şi remodelează harta socială a planetei. Pentru a continua să aibă ceva de spus în contextul dezvoltărilor actuale, specialiştii în ştiinţele sociale trebuie să înveţe să gândească în mod diferit dezvoltarea însăşi.

Dezvoltarea a modificat substanţial viaţa cotidiană a individului. În generaţia noastră, de la 1960 încoace, speranţa medie de viaţă în ţările în curs de dezvoltare a crescut cu circa douăzeci de ani, şi această modificare are şi va avea urmări incalculabile. Procentul adulţilor alfabetizaţi a crescut de la circa 40% la peste 65%, iar venitul mediu pe cap de locuitor în ţările sărace s-a dublat, în unele ţări crescând chiar de trei sau patru ori. Temerea ca un copil născut astăzi într-o ţară în curs de dezvoltare să moară înainte de a împlini vârsta de cinci ani a scăzut la jumătate comparativ cu aceea legată de un copil născut cu numai o generaţie în urmă. Speranţa ca acelaşi copil să înveţe să citească este de două ori mai mare; el se poate aştepta la un standard de viaţă de două sau trei ori mai ridicat.

Şi totuşi, aceste schimbări sunt doar o parte a realităţii.

În lumea noastră, aproximativ 1,3 miliarde de oameni trăiesc încă în sărăcie absolută, câştigând mai puţin de un dolar pe zi. Peste două miliarde de oameni sunt încă lipsiţi de accesul la energie electrică şi obligaţi să folosească vreascuri şi bălegar pentru a-şi produce energia necesară. 1,7 miliarde de oameni sunt lipsiţi de canalizare, iar circa un miliard nu dispun de apă curentă curată, ceea ce provoacă moartea a circa 3 milioane de nou-născuţi şi de copii anual. Decalajul dintre ţările bogate şi cele sărace se măreşte continuu: în ultimii 30 de ani, veniturile în ţările în care locuieşte cincimea cea mai bogată din populaţia globului au crescut aproape de trei ori mai repede decât în ţările în care locuieşte cincimea cea mai săracă. În lumea de astăzi există mai mulţi refugiaţi şi persoane dislocate decât oricând înainte, inclusiv în anii imediat următori celui de al doilea război mondial. Iar 140 de milioane de adulţi sunt azi şomeri şi nu-şi pot hrăni familiile.

Aceste probleme, şi altele la fel de grele, ne impun o agendă formidabilă pentru a vindeca patologiile societăţii contemporane, agendă pe care secolul nostru, al douăzecilea, i-o va preda celui următor.

Totuşi, din perspectiva dezvoltării sociale, putem spune că secolul 21 a şi început. A început chiar în luna aceasta: martie 1995.

Putem spune că primul eveniment al noului secol a avut loc atunci când guvernele lumii s-au întrunit la Copenhaga la primul Summit Mondial de Dezvoltare Socială. Acest Summit şi-a propus ţeluri plasate dincolo de creşterea economică, scopuri de ordin social. Având privilegiul de a fi prezent la Summit, am încercat să anticipez care ar putea fi efectele sale previzibile asupra discursului ştiinţelor sociale într-o lume care se proclamă preocupată de dezvoltarea socială.

Summitul a produs o cartă a drepturilor sociale – un contract social pentru întreaga lume – un pas care n-are precedent. Toţi şefii de stat au aprobat acest Program de Acţiune constând din nouă angajamente majore, fiecare implicând o serie de scopuri şi acţiuni cu privire la: eradicarea sărăciei; ocuparea integrală a forţei de muncă; combaterea dezintegrării sociale; drepturile omului; egalitatea în drepturi a femeilor; crearea cadrului legal şi instituţional şi alte obiective sociale majore. Este adevărat că au existat şi acorduri neîncheiate, contradicţii, vorbe goale, multe confuzii. Totuşi, semnificaţia istorică a acestui eveniment este de netăgăduit. Dacă există vreo legătură între cercetarea şi gândirea socială, pe de o parte, şi dezvoltarea socială propriu-zisă, pe de altă parte, atunci implicaţiile sarcinilor noastre, în calitate de specialişti angajaţi în ştiinţele sociale, sunt deopotrivă de netăgăduit.

Acesta este un început promiţător pentru secolul 21. Văd aici şi o implicare puternică a profesiei noastre.

Antropologia şi Sociologia la Banca Mondială

[…]
Inscripţia gravată pe Premiul Malinowski declară că acest premiu este oferit ca „recunoaştere a efortului de a servi nevoile lumii prin ştiinţele sociale”. Faptul că prestaţia mea ştiinţifică este considerată de Societatea noastră ca meritând această distincţie este o imensă dovadă de apreciere morală şi profesională care mă obligă să dau seama pe scurt de ceea ce am făcut. … Când am început să lucrez la Banca Mondială, în august 1974, nu aveam cum să ştiu că această muncă mă va aduce, douăzeci şi unu de ani mai târziu, la această tribună; de fapt, atunci nu ştiam nici lucruri mult mai simple, cum ar fi ce voi face a doua zi după angajare. „Ziua de mâine” s-a dovedit a fi o călătorie în Tanzania, pentru a ajuta la descifrarea sociologică a unui experiment social în agricultură, prin care Guvernul ţării tocmai organizase în sate „ujamaizarea”, gruparea forţată a ţăranilor în cooperative săteşti înfiinţate de stat.

Kigoma, regiunea de vest în care lucram noi, pe malurile magnifice ale lacului Tanganika, se distingea printre regiunile Tanzaniei pentru că executase ujamaizarea mai brutal decât in alte locuri. Liniile generale ale acestei abordări a cooperativizării agriculturii din perspectiva economiei de stat, cu tristele lor consecinţe, îmi erau cunoscute din studiile mele anterioare asupra colectivizării în România. Comparaţia a ceea ce ştiam despre colectivizarea socialistă în Europa de Est cu ce am văzut atunci în Tanzania privind modelele de organizare sătească şi schimbările impuse mi-a facilitat în mare măsură analiza. Mă simţeam în largul meu în munca de teren şi asta mi-a conferit un avantaj asupra celorlalţi colegi din echipa Băncii, venită in Kigoma. Acest „avantaj” i-a făcut mai interesaţi de analiza socială întreprinsă de mine şi de relevanţa rezultatelor ei pentru proiectul în curs.

Acesta a fost primul meu test de teren – un punct de pornire, dar încă nu o hartă clară a drumului de urmat. Mi-a întredeschis o fereastră spre ceea ce era necesar din perspectivă sociologică, şi spre ceea ce se putea încadra în tiparele muncii de la Bancă. M-a ajutat să-mi dau seama că erau necesare schimbări în cultura şi ethosul Băncii, pentru ca acest nou tip de activitate să fie acceptat pe scară largă. Şi mi-a arătat cât se poate de limpede că va trebui să „plătesc” pentru rolul meu de prim sociolog la Banca Mondială intr-o „monedă forte”: moneda era ştiinţa socială de utilitate organizaţională indisputabilă.

M-am apucat de lucru cu hotărâre şi, mărturisesc, cu teamă. Ca să vă dau o idee despre ce însemna atunci să fii purtătorul mesajului sociologiei într-un grup profesional agnostic şi sceptic, aş aminti o poveste adevarată de la Vatican. După conciliul Vatican II, Papa Paul a hotărât să facă ceva pentru a răspândi credinţa în ţările din blocul răsăritean. Atunci a creat o nouă secţie, un nou birou la Vatican, numit… „Secretariatul pentru necredincioşi”. L-a numit pe cardinalul Franz Koenig din Austria (care, mulţi ani mai târziu a relatat personal acest moment reporterilor de la Washington Post, ceea ce mă face să cred că nu este doar o glumă) secretar de stat pentru necredincioşi. Bietul cardinal nu ştia ce se aştepta de la el. S-a dus la Papă şi a întrebat: „Ce am de făcut?” Papa, pe cât se pare, a ridicat din umeri şi a spus: „Nu ştiu.” Apoi a adăugat, în latină: „Usus docebit”: cu alte cuvinte, cu ajutorul lui Dumnezeu, „experienţa te va învăţa”.

Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu mine, când am preluat funcţia de secretar de stat pentru necredincioşii în sociologie la Banca Mondială: experienţa m-a învăţat. Era intimidant de evident că trebuia să fac faţă unei provocări uriaşe şi să trec un test personal foarte greu. Devenind primul deţinător al unui nou rol în structura Băncii, m-am găsit într-o situaţie nedefinită şi ambiguă. Nu existau nici statut formal, nici aşteptări structurate, nici măcar un stereotip căruia să mă conformez. Însăşi unitatea mea de lucru era nouă, o Divizie experimentală specială creată atunci de Robert McNamara pentru a pilota noua politică de reducere a sărăciei2, pe care o lansase la Nairobi cu un an în urmă, in 1973. De la bun început, am fost privit ca un fel de „ambasador al unei discipline necunoscute” până atunci de agenţia respectivă. Fără ocolişuri, mi s-a pus în vedere că munca mea va demonstra instituţiei dacă disciplina pe care o reprezentam avea un loc legitim în cadrul Băncii Mondiale, dacă era sau nu compatibilă cu o agenţie de dezvoltare internaţională.

Ceea ce Banca nu realiza decât foarte vag pe vremea aceea era faptul că eu mai aveam un motiv foarte puternic să reuşesc – un coşmar pe plan personal – opţiunea nemiloasă „câştigă sau dispari”: copiii mei erau ţinuţi ostatici de guvernul de atunci din România şi nu li se permitea să vină la mine, care mă stabilisem în SUA. Singura modalitate de a-i „extrage” de acolo era să reuşesc în munca mea şi să-mi păstrez serviciul, conferind legitimitate cererii de a fi eliberaţi. Totul a durat cincisprezece luni nesfârşite. Am reuşit să-mi păstrez slujba şi am reuşit să-i aduc aici. Sunt fericit să amintesc faptul în seara asta, când copiii mei se află cu noi în această sală – acum căsătoriţi şi veniţi cu propriile lor familii! Antropologia se ocupă de oameni reali, aşa încât cred că vă pot povesti şi acest episod personal.

Evident că formarea mea anterioară muncii la Bancă avusese prea puţin de a face cu problematica sau cu vocabularul conceptual de la Banca Mondială. Pot mărturisi acum cât de suspendat în gol mă simţeam atunci, când îmi zburau pe lângă urechi concepte bancare clasice, precum: „shadow prices”, „disbursement curve”, „economic rate of return” etc. Dar veneam dintr-o solidă tradiţie sociologică şi antropologică de studiu al mediului sătesc, dezvoltată timp de decenii şi adusă la maturitate între cele două războaie mondiale de cei mai buni sociologi şi antropologi din România: Dimitrie Gusti şi principalul său colaborator Henri H. Stahl. La fel ca Malinowski, şi Dimitrie Gusti a studiat la Leipzig, cu aceiaşi profesori ca şi Malinowski: psihologul Wilhelm Wundt şi economistul Karl Bucher, aproximativ în aceeaşi perioadă ca şi Malinowski. Mai târziu, Dimitrie Gusti a creat, atât în ceea ce priveşte concepţia, cât şi organizarea, ceea ce a ajuns să fie recunoscut drept „şcoala monografică rurală românească” (Gusti 1935, 1941), o modalitate antropologică holistică serioasă de a studia cultura, obiceiurile, credinţele, contextul natural, activităţile economice, şi organizarea politică şi socială de la sate. Dincolo de simpla etnografie, Gusti şi Stahl (1934, 1939) au fost ctitori ai unei orientări spre acţiune şi reformă socială (termenul „dezvoltare” nu era folosit conceptual pe atunci) îndrumând cercetarea socială înspre activităţi practice de îmbunătăţire a vieţii satelor studiate (ceea ce a fost o încurajare pentru propria mea orientare), deşi au reuşit mai mult în descrieri decât în reformă. Multe dintre marile echipe de cercetare ale lui Gusti cuprindeau 40, 50 şi chiar peste 60 de membri, organizaţi să completeze cu date empirice modelul de „cadre şi manifestări” al metodei sale monografice săteşti. După război, când sociologia şi antropologia au fost ideologic, politic, şi administrativ interzise în România, studiul clandestin al monografiilor rurale antebelice ale lui Gusti şi Stahl a fost, pentru mine şi alţi tineri cercetători din domeniul ştiinţelor sociale, o modalitate de a învăţa despre investigaţia empirică de teren.

Când s-a ivit prima posibilitate, spre sfârşitul anilor 1960, am iniţiat o cercetare monografică rurală, restudiind o comunitate investigată cu 30 de ani înainte de cercetătorii lui Gusti, pentru a aprecia schimbările intervenite între timp (Cernea, Stahl, Kepes, Larionescu 1970). Astfel mi-am format treptat o dublă identitate ca sociolog şi antropolog, ca lucrător de teren şi cercetător ştiinţific.

În acea perioadă sufocată de o ideologie dominantă, directivele de sus în jos privitoare la cercetare cereau să atribuim realităţii imaginea a ceea ce ar fi trebuit să fie, dar nu era. Munca de teren era de altfel ostracizată, pentru că implica o ameninţare la adresa puterii: ameninţarea de a dezumfla balonul ideologic cu dovezi empirice din viaţa reală.

Ceea ce apreciez cel mai mult din anii aceia este contribuţia pe care am reuşit s-o aduc în anii ’60–70, împreună cu echipa mea de cercetare, la reluarea şi relegitimarea cercetărilor sociologice empirice de teren în România, după o întrerupere de două decenii. Ceea ce am învăţat atunci despre puterea iconoclastă a faptelor, de a răsturna imaginile false şi de a invita la acţiune, m-a ajutat atunci şi mă ajută şi acum în activitatea curentă. Tot acea cercetare empirică a condus mai întâi la activitatea mea din 1967 în Franţa la Centre d’Etudes Sociologiques, iar apoi, încă mai important, la anul de neuitat 1970–1971 pe care l-am petrecut la Center for Advanced Studies in the Behavioral Sciences de la Stanford. Acel an intens din punct de vedere intelectual mi-a restructurat profund gândirea şi mi-a reînnoit încrederea în puterea cercetării sociale – convingerea că aceasta are puterea să explice şi puterea să ghideze acţiunea. Pe scurt, mi-a schimbat viaţa, şi nu pot lăsa să-mi scape ocazia acum, un sfert de secol mai târziu, de a-mi exprima din nou recunoştinţa faţă de Centru.

După această scurtă relatare „preistorică”, mă întorc la problematica legată de aplicarea sociologiei şi antropologiei la programele de dezvoltare intenţionată.

Cercetarea antropologică a câştigat teren, treptat dar ferm, în interiorul Băncii. A dus la o schimbare în instituţie, de la poziţia iniţial etnocentrică la recunoaşterea crescândă a „variaţiilor între culturi contemporane” (Mead 1976) şi a unui spectru larg de variaţii sociale în dezvoltarea indusă. Desigur, recunoaşterea şi înţelegerea altor culturi a necesitat ca propria cultură internă a Băncii, ca agenţie de dezvoltare, să se schimbe. A trebuit ca antropologii să înţeleagă cultura Băncii, să-şi poată apăra poziţia şi să funcţioneze eficient, acţionând pentru a modifica permanent însăşi cultura înconjurătoare. Folosesc aici termenul „cultură” în sens larg, cu referire la caracteristicile Băncii ca sistem de organizare pe mai multe nivele, (a cărui echipă internaţională aparţine unei multitudini de culturi naţionale), cu norme, valori şi scopuri proprii, cu reguli de lucru şi modele informale de interacţiune umană, cu spaţii, terenuri numite elegant „zone de jurisdicţie intelectuală”, cu modalităţi de a accepta şi a respinge critica, cu stimulente şi penalizări, cu tipuri de răsplată şi de conflict.

Cercetătorii noştri din domeniul social cu cel mai mare succes sunt aceia care au înţeles cel mai bine cultura, însă nu i s-au subordonat, ci mai degrabă au luat-o în considerare şi au acţionat deliberat dinăuntrul ei – ca agenţi sensibili şi tenaci ai schimbării.

Cum cercetătorii noştri în ştiinţe sociale au defrişat terenuri noi şi importante, promovând folosirea cunoştinţelor sociologice şi antropologice în dezvoltare – terenuri noi nu numai pentru Banca Mondială, ci, consider eu, şi pentru profesia noastră, în general – voi încerca în continuare să rezum o serie de lecţii cu valabilitate mai largă din experienţa grupului nostru şi să vi le ofer spre reflecţie critică.

Raţiunile analizei sociale

Explicaţia pe care o dau aici pentru raţiunea de a fi a analizei sociale se bazează pe câteva premise importante. Prima premisă este că tipul de dezvoltare la care mă refer este dezvoltarea indusă. Este o dezvoltare urmărită intenţionat, accelerată şi programată, adesea ghidată de măsuri bazate pe un amestec de cunoştinţe şi presupuneri, şi deci diferită de dezvoltarea spontană. Astfel, în timp ce dezvoltarea spontană este numai observată şi descrisă pasiv în antropologie, dezvoltarea indusă este cea pe care antropologii o pot influenţa, dacă sunt incluşi în proiect.

A doua premisă este că intervenţiile de dezvoltare induse cu mijloace financiare sunt programe planificate de dezvoltare socială şi de schimbări sociale, nu numai de creştere economică. Analiza socială, care aduce în scenă tehnicile conceptuale şi de cercetare ale ştiinţelor sociale non-economice, reprezintă metodologia de clarificare a mecanismelor sociale şi comportamentale de dezvoltare şi schimbare şi e de folosit ca atare. Aceste mecanisme sociale şi comportamentale sunt intrinseci dezvoltării; ele acţionează uneori ca mecanisme distincte, dar cel mai frecvent se împletesc organic cu mecanismele economice. Prin urmare, aceste mecanisme sociale trebuie recunoscute şi mobilizate intenţionat pentru a atinge obiectivele programelor de dezvoltare. În esenţă, acest tip de acţiune este – şi trebuie să fie – similar modalităţilor în care mecanismele economice sunt puse în funcţiune şi ajustate pentru a atinge obiectivele programate.

În acest scop, cerinţa fundamentală pentru o intervenţie de dezvoltare reuşită este ca ţesătura socială, contextul proiectului, să fie explicată şi înţeleasă. În îndeplinirea acestei funcţii, nu există nici un substitut pentru analiza sociologică.

Mai departe, analiza sociologică trebuie folosită şi pentru a ajuta la stabilirea scopurilor şi cerinţelor sociale ale proiectului. Aceasta include proiectarea eşafodajului social instituţional în cadrul căruia este încorporată tehnologia finanţată de proiect. Scopurile principale ale proiectului sunt creşterea echităţii şi reducerea sărăciei prin intermediul dezvoltării. Această proiectare a aspectelor sociale şi a etapelor punerii în practică, incluzând activitatea colectivă necesară, este indispensabilă în calitate de contribuţie la strategia de elaborare şi punere în execuţie a programului. Acest tip de contribuţie trebuie să facă întotdeauna parte din luarea deciziilor şi să fie întotdeauna integrat în „pachetul de dezvoltare”.

Pe lângă elaborarea şi mobilizarea mecanismelor sociale constructive de dezvoltare, analiza socială mai trebuie să confrunte uneori consecinţele sociale adverse ale creşterii economice. Creşterea economică are deseori costuri sociale dureroase. Atunci când se iau decizii de a investi în creşterea economică, riscurile şi costurile sociale ale acestor decizii trebuie recunoscute transparent, fără ocol. Un imperativ moral al analizei sociologice ex-ante este datoria de a anticipa costurile sociale, de a identifica grupurile expuse unor riscuri impuse, datoria de a defini ce măsuri de protecţie şi contracarare a riscurilor trebuie introduse in programul respectiv.

Din toate aceste motive – economic, social, moral, financiar – analiza sociologică este nu numai utilă, ci indispensabilă. Ea contribuie nemijlocit la configurarea programelor de dezvoltare. De aceea, cercetările sociologice/antropologice necesare analizei sociale nu constituie un lux sau un adaos marginal, ci sunt tot atât de necesare pe cât este analiza economică în planificarea şi stabilirea fezabilităţii şi a orientării spre un scop adecvat a programelor de dezvoltare.

Sociologia şi antropologia trebuie să-şi combine cunoştinţele şi metodele. Spre a pune în practică acest deziderat al cercetării sociale, care implică previziunea şi planificarea, sociologul sau antropologul care se ocupă de dezvoltare dispune de un stoc de cunoştinţe profesionale cu privire la organizarea socială şi la sistemele culturale necesare pentru a induce o dezvoltare cu profituri sporite şi mai puţină suferinţă. Cercetarea aplicată este necesară spre a extinde continuu stocul disciplinar de cunoştinţe al analistului social şi a-l rafina în aşa fel încât să răspundă la întrebările practicii curente. Analistul social profesionist trebuie totodată să fie constant conştient de imperfecţiunea acestui tip de cunoaştere, şi trebuie să formuleze recomandări cu prudenţa necesară şi cu responsabilitate etică.

Principiile ontologice şi metodologice cheie pentru a folosi cunoştinţele sociale sunt comune antropologilor implicaţi atât în programe internaţionale, cât şi în programe naţionale. Prin urmare, multe dintre observaţiile mele cu privire la cele dintâi se aplică şi celor din urmă. Natura interculturală a unor programe de dezvoltare a dus la apariţia multor scrieri nechibzuite referitoare la rolul de „broker intercultural” al antropologului. Acesta este un concept care a fost dezvoltat corect (Wolf 1956, Wiedman 1973), dar a sfârşit prin a fi frecvent trivializat de practici care au marginalizat utilitatea antropologului, considerat în mod greşit drept un simplu ghid sau translator al jargonului local pentru uzul membrilor echipei sale3. Atât în programele naţionale cât şi în cele internaţionale, antropologii pot şi trebuie să facă mult mai mult decât „brokeraj intercultural”.

În fine, o premisă centrală este aceea că antropologia dezvoltării şi sociologia dezvoltării au în comun o serie de aspecte care depăşesc mult diferenţele dintre ele4. Prin urmare, ambele comunităţi profesionale trebuie să treacă peste diferenţe tradiţionale, să-şi combine resursele şi să-şi furnizeze una alteia concepte şi metode. La Banca Mondială, grupul nostru de sociologi şi antropologi conlucrează armonios. Astăzi vorbesc aici atât despre antropologie, cât şi despre sociologie şi folosesc adesea cei doi termeni în acelaşi sens.

Conţinut social şi analiză socială

Primul domeniu de acces pentru contribuţii sociologice şi antropologice la Banca Mondială este proiectul de dezvoltare.

Propuneri şi cereri de finanţare a unor asemenea proiecte sosesc la Banca Mondială de pretutindeni, şi în toate domeniile: de la sistemele de îngrijire a sănătăţii în Asia până la infrastructura urbană în America Latină, de la irigaţii în Maghreb la reîmpăduriri în Pakistan, de la educaţie în Africa la reducerea poluării în Thailanda, la combaterea SIDA în Uganda, de la proiectele de baraje hidroelectrice la îmbunătăţirea planning-ului familial şi nutriţia familiei. Peste 1.800 de proiecte finanţate de Bancă sunt în chiar acest moment în curs de execuţie simultană, cu costuri totale de investiţii de aproximativ 500 de miliarde de dolari.

În ciuda acestei enorme diversităţi, proiectele au totuşi anumite trăsături fundamentale comune. Fiecare „proiect” este un proces social, nu numai o investiţie comercială, şi aduce în scenă o multitudine de actori sociali diferiţi. Totuşi, abordarea obişnuită privea proiectele drept intervenţii exclusiv economice şi tehnice. Cum să concepem proiectele ca unităţi de intervenţie menite să conducă la o transformare intenţionată şi organizată în societatea respectivă nu a fost, şi în mare măsură nu este nici azi, o ştiinţă predată în universităţi. A trebuit să inventăm, să învăţăm şi să afirmăm validitatea unui demers diferit.

Spre a înţelege cum s-a desfăşurat procesul de afirmare a utilităţii analizei sociologice, trebuie să amintim anumite schimbări în însuşi rolul sociologului, schimbări pentru care ne-am luptat înăuntrul instituţiei, şi pe care le-am obţinut şi înfăptuit. Asemenea schimbări esenţiale au fost: (1) respingerea practicii de a cantona îngust analistul social în evaluarea finală a proiectelor, făcută ex-post, – evaluari care au impact limitat sau nul – şi argumentarea plasării lui în „linia întâi”, cu drept la cuvânt şi de veto în elaborarea programelor şi în luarea deciziilor; şi mai departe, (2) elevarea „nivelului de intervenţie” a sociologului, de la o prezenţă limitată la micro-nivelul proiectelor singulare de dezvoltare, la o prezenţă extinsă la macro-nivelul superior al elaborării politicilor sociale generale privind înseşi obiectivele şi conţinutul fundamental al dezvoltării induse.

Argumentul meu nu a fost de ordin personal: am susţinut de la început că problema este nu sarcina dată unui sau altui sociolog, ca individ, într-un proiect sau altul; problema este recunoaşterea rolului sociologiei ca disciplină ştiinţifică şi folosirea corpusului de cunoaştere cuprins în această disciplină în toate activităţile procesului de dezvoltare indusă. Orice expert social, ca individ, poate juca, cu folos, un rol parţial ca, de exemplu, evaluarea ex-post, dar este greşit a limita ştiinţele sociale non-economice la un singur segment din ciclul muncii la un proiect şi a le exclude din altele. În acelaşi sens, nimic nu justifică limitarea ştiinţelor sociale non-economice doar la contribuţii la nivelul proiectelor, excluzându-le de la formularea politicilor şi strategiilor generale ale dezvoltării sociale.

Spre a argumenta mai clar acest principiu, am formulat un model al „punctelor de intrare pentru expertiza socială în ciclul pregătirii proiectelor de dezvoltare”, de la ideea incipientă la execuţia finală propriu-zisă a proiectului, incluzând toate etapele succesive ale acestuia (Cernea 1979, 1991). Lecţia principală pe care am învăţat-o în întreaga mea experienţă este aceea că principala contribuţie a cercetătorului social nu este aceea de a fi doar un harnic colecţionar de date şi un „evaluator” pasiv al situaţiei existente; dimpotrivă, cercetătorul trebuie să definească şi să incorporeze, în arhitectura, obiectivele şi planul de acţiune al proiectului, conţinutul schimbărilor sociale pe care acesta este chemat să le producă şi să traseze drumul acţiunii colective către înfăptuirea acestor schimbări.

Dar avem într-adevăr temei să afirmăm că o bună analiză sociologică poate produce proiecte mai bune? Putem susţine că analiza socială aduce beneficii sporite populaţiei afectate? Răspunsul meu este neîndoielnic afirmativ. Dovezi în acest sens sunt acumulate continuu. O dovadă cuantificabilă a fost furnizată, de exemplu, de o analiză secundară independentă întreprinsă de Conrad Kottak (1991) pe un set de 57 proiecte finanţate de Bancă5. Kottak a avansat ipoteza că, dacă se măreşte adecvarea socioculturală a proiectelor, acestea vor fi asociate, în medie, cu o rată mai mare de profit la finalizare. Şi invers, inadecvarea socioculturală iniţială va fi asociată, în medie, cu o rată scăzută a profitului. Rezultatele cercetării sale au arătat că adecvarea socioculturală sporită a fost într-adevăr asociată cu beneficii în plan economic; rata medie a profitului a fost de 18,3% la proiectele social-cultural compatibile, în timp ce pentru proiectele incompatibile socio-cultural, rata de profit a fost mai mică de jumătate, totalizând numai 8,6%.

Acestea sunt rezultate medii; nu se poate spune că fiecare proiect în parte s-a încadrat în curentul general. Dovezi similare convingătoare rezultă din multe alte evaluări şi studii. Toate dovezile disponibile, furnizate de proiect după proiect, confirmă concluzia că un proiect este cu atât mai apt să atingă rezultate satisfăcătoare cu cât analiza socială a fost mai solidă.
În acelaşi timp trebuie să recunoaştem cinstit şi responsabil că analiza socială n-a fost şi nu poate fi întotdeauna ferită de greşeli. Unii cercetători au emis judecăţi eronate sau au validat proiecte nechibzuite. Alţii au făcut evaluări şi previziuni eronate cu privire la comportamentul populaţiilor implicate. Instrumentele noastre de analiză şi metodele de a traduce cunoştinţele din domeniul social în recomandări pentru a trece la acţiune sunt în proces de maturizare. Suntem adesea nevoiţi să emitem judecăţi pe baza unor informaţii sociale departe de a fi complete, iar putinţa de a greşi nu ocoleşte pe nimeni. Totuşi, în pofida acestor greşeli, elementul important constă în faptul că se iau în considerare variabile noi privind organizarea socială şi culturală. Aceste variabile sunt luate în calcul tocmai pentru că analiza sociologică devine treptat parte integrantă a proiectului, cu o poziţie centrală, nu periferică.

Se impun însă două observaţii: prima priveşte natura cunoştinţelor necesare în cercetarea aplicată, a doua priveşte regulile instituţionale pentru punerea ei în practică. Sociologii angajaţi în cercetare aplicată au nevoie de două categorii de cunoştinţe: „cunoştinţe pentru a înţelege” şi „cunoştinţe pentru a acţiona” (Scott şi Shore 1979) şi a prescrie. Experienţa mea confirmă faptul că ceea ce este necesar pentru acţiune constituie într-adevăr un ansamblu de cunoştinţe distincte, care însă, privit separat, poate fi extrem de terre-à-terre şi înşelător. Cunoştinţele necesare pentru acţiune pot fi folosite numai dacă se bazează pe cunoştinţele necesare înţelegerii: altfel, oricât ar fi de preţioase, ele sunt rareori valabile pe durată lungă.

Aceste două categorii distincte de cunoştinţe, ambele indispensabile, rezultă din două parcursuri cognitive diferite. Numai unele segmente din aceste parcursuri cognitive sunt studiate în universităţi. Sarcina celor specializaţi în aplicarea antropologiei şi sociologiei este nu numai să aplice ci şi să creeze şi să recreeze ambele tipuri de cunoaştere pentru fiecare temă de cercetare. A doua observaţie îşi are originea tot în experienţa mea la Banca Mondială şi priveşte faptul că introducerea sociologiei într-o instituţie nu poate rezulta numai din simpla angajare a unui număr de sociologi. Fiecare instituţie are o cultură şi reguli birocratice formale. Pentru a crea cadrul sistemic favorabil utilizării disciplinelor sociale, instituţia sau organizaţia respectivă trebuie să facă schimbări instituţionale apte să favorizeze folosirea acestui tip de cunoaştere. În antropologie, avem un concept pentru asemenea modificări: „schimbarea culturii organizaţionale”. Ne aflăm în 1995, şi deşi până azi s-au înregistrat progrese majore, mai rămân multe de schimbat în activităţile Băncii Mondiale pentru generalizarea analizei sociale. […]

Lupta împotriva modelelor eronate ale dezvoltării Tipul de cunoaştere introdus la Banca Mondială de sociologi şi antropologi nu a apărut pe un teren pustiu. A apărut pe un teritoriu care fusese de multă vreme colonizat de gândirea economică şi tehnică, ambele bucurându-se de poziţii bine consolidate. S-a grefat pe o cultură autohtonă neobişnuită cu, şi rezistentă la această nouă cunoaştere şi expertiză socio-culturală. Ştiu că aşa se întâmplă în multe alte instituţii. Caracteristicile şi prejudecăţile culturii fiecărei instituţii îşi pun amprenta pe produsele acelei instituţii. În ceea ce Weber numea „large scale bureaucracies”, diferite grupuri de specialişti se află în competiţie pentru a exercita „jurisdicţie intelectuală”. Întâlnirea dintre teoria şi practica dezvoltării induse produce „bătălii pe câmpuri de cunoaştere”. (Long şi Long 1992). Mulţi dintre noi cei aflaţi azi în această sală ne confruntăm în diferite organizaţii cu probleme de tactică privind ciocnirile intelectuale între paradigme conceptuale opuse. În cazul nostru, ciocnirile intelectuale au fost şi rămân parte componentă a istoriei afirmării sociologiei înăuntrul Băncii, reînnoite mereu ca premisă a eforturilor de a îmbunătăţi fiecare nou program al Băncii.

Subestimarea structurilor socioculturale ale societăţii n-a dispărut, deşi este mult diminuată acum. Dar modelele reducţioniste reapar mereu, într-o formă sau alta, în elaborarea proiectelor de dezvoltare. Între aceste perspective reducţioniste, cele mai frecvente sunt cele pe care le numesc modelul econocentric, modelul tehnocentric şi modelul comodocentric (Reducţionisme comparabile apar şi în alte contexte şi culturi instituţionale). Modelul econocentric ia adesea forma concentrării exclusive asupra influenţării variabilelor economice şi financiare, considerându-le drept singurele care contează. Ele pornesc, de pildă, de la prezumţia că dacă poţi asigura „preţuri corecte”, restul se rezolvă de la sine. Aceasta este însă mai mult un mit decât o premisă corectă, este o convingere econo-mitică, reducţionistă, o imagine mutilată a realităţii. Teoretic, acest model face abstracţie de variabilele non-economice ale pieţii şi ale procesului economic, fără însă a le putea elimina din viaţa reală. Iar această simplificare este penalizată sever. În realitate, observăm repetat că, atunci când determinanţii sociali ai dezvoltării sunt ignoraţi de o gândire econocentrică, proiectele ce rezultă manifestă o tendinţă… ciudată: eşuează.

Modelul tehnocentric este acea abordare care se ocupă de variabilele tehnologice ale dezvoltării mai mult sau mai puţin „in vitro”, făcând abstracţie de ţesătura contextului social din care fac parte. „Transferul tehnologic” a fost privit o vreme drept paradigma supremă a dezvoltării. Deşi această modă a trecut, este încă prea puţin înţeleasă corelaţia care trebuie creată între dezvoltarea unei noi infrastructuri fizice şi construcţia simultană a unui eşafodaj socio-cultural adecvat pentru această infrastructură. Modelele tehnocentrice tind să subproiecteze şi să subfinanţeze eşafodajul social.

Ceea ce vreau să subliniez este că nu ajunge să „folosim tehnologia adecvată” pentru ca infrastructurile sociale lipsă să apară din neant, peste noapte, prin fiat lux divin. Depăşirea tehnocentrismului necesită o inginerie socială riguroasă menită a construi instituţii, pentru a crea şi menţine acele aranjamente culturale în care este încorporată infrastructura fizică.

Modelul comodocentric este vizibil într-un număr nesfârşit de programe axate pe „produs” mai mult decât pe actorii sociali care le produc. Aceste programe se concentrează asupra producţiei de cafea, dar insuficient asupra cultivatorilor de cafea, asupra „dezvoltării şeptelului”, dar insuficient asupra crescătorilor de vite, asupra aprovizionării cu apă, dar insuficient asupra celor care folosesc apa. „Putting People First”, „punerea oamenilor în centrul fiecarui program”, nu este o idee practicată de exponenţii acestor abordări înguste.

Antropologia şi sociologia dezvoltării trebuie să respingă combativ asemenea modele şi exagerări reducţioniste şi să propună alternative realizabile. Dezvoltarea se referă, nu la produsele inerte ale muncii, ci la cei care le produc. Obiectul dezvoltării sunt oamenii, instituţiile, modalităţile de organizare socială. Iată de ce sociologii şi alţi specialiştii în ştiinţe sociale non-economice trebuie să fie prezenţi şi să lucreze mână în mână cu economiştii şi experţii tehnici în echipele centrale care formulează paradigmele de dezvoltare, politicile de dezvoltare şi conţinutul programelor specifice (Cernea 1985, 1990, 1991).

Convingerea mea personală este că, dacă evităm să ne angajăm în bătălia intelectuală cu privire la paradigmele dezvoltării, rezultatul va fi nu o „acceptare mai prietenoasă” a specialiştilor în sociologie aplicată şi a activităţii lor, ci exact opusul ei.

Cred că am clarificat răspunsul meu cu privire la strategia de urmat în ciocnirile conceptuale pe terenul problemelor dezvoltării. Trebuie să ne afirmăm diferenţele conceptuale, pentru că acestea contează. Trebuie să adoptăm poziţii ferme, fără ostentaţie, trebuie să fim serioşi fără a ofensa şi trebuie să ne susţinem ideile fără a avea idei fixe. Pentru specialiştii în ştiinţe sociale aplicate, despicatul firului în patru numai în scopul de a îmbunătăţi rezolvările practice nu este niciodată de ajuns. Afirmarea ideilor novatoare necesită lupte intelectuale şi implicare teoretică. […]

Modele conceptuale pentru sociologia dezvoltării

Critica modelelor a-sociale este indispensabilă, dar nu suficientă. Întrebarea ce urmează este: cum argumentăm pretenţia sociologiei la relevanţă?

Argumentul constructiv este mai important decât critica. Felul în care legitimăm, pentru uzul altora sau al nostru propriu, necesitatea obiectivă a analizei sociale în intervenţiile pentru dezvoltare, creează o structură de aşteptări care obligă.
Cu alte cuvinte, dacă argumentăm folosirea sociologiei numai prin beneficii operaţionale pragmatice, pe termen scurt, vom sfârşi prin a juca un rol minor, cârpind lucrurile pe ici pe colo. Dacă însă construim în mod convingător argumentul în favoarea unei sociologii teoretice şi aplicate, dovedim că avem ceva de spus cu privire la conţinutul paradigmelor şi politicilor de dezvoltare.

Dihotomia rigidă dintre antropologia sau sociologia aplicată şi cea teoretică este o reprezentare simplistă care trebuie respinsă. „Practica” sociologiei poate genera valoare adăugată pentru societate numai în cazul unei sociologii teoretice aplicate. Ceea ce trebuie „aplicat” sunt cunoştinţele noastre teoretice generalizate despre societăţi şi culturi. Ce altceva ar avea sociologii de aplicat ? Ei folosesc metodele de cercetare. Ceea ce aplică ei este depozitul de cunoştinţe (van Willingen 1993, Angrosino 1976). Sociologii şi antropologii încorporează în activitatea lor cunoştinţe cu privire la ceea ce este general în societăţile individuale locale şi caută să dezvăluie ceea ce este unic în fiecare. Nu-mi pot imagina antropologia sau sociologia aplicată fără această „înţelegere teoretică” aflată şi purtată cu sine în bagajul mental al antropologului activ.

Dacă examinaţi literatura de specialitate, veţi găsi câteva tipuri de argumente – modele de raţionalizare sau modalităţi de „a argumenta rolul sociologiei in dezvoltare”. Mă voi referi la trei asemenea modele. (Un altul, modelul „brokerajului cultural”, a fost menţionat anterior.)

Nu toate modelele în circulaţie sunt corecte sau convingătoare. Avansez ipoteza că unele dintre ele relegă pe sociologi la a îndeplini numai un rol periferic şi diminuat, deşi real. Disciplina noastră e în stare însă de mai mult decât atât. Pentru că anul acesta întâlnirea noastră este dedicată „mediului, dezvoltării şi sănătăţii”, voi defini şi discuta unele dintre aceste modele în contextul variabilelor antropologice ale programelor de mediu.

Modelul cel mai larg răspândit, dar cel mai puţin convingător, este ceea ce aş numi modelul (sau argumentul) add-on pentru antropologie sau sociologie. Este vorba despre o cale bătută: simpla afirmaţie vagă că există „unele” implicaţii cultural-sociale pentru toate problemele de mediu (sau de sănătate sau privind orice altă problemă la ordinea zilei) şi deci că este nevoie şi de sociologie sau antropologie, nu numai de…, şi aşa mai departe. Cunoaşteţi litania. Această modalitate firavă de a ne apăra cauza imploră implicit un rol marginal, un loc tolerat la periferie, o adăugire stereotipă de tipul „am şi eu ceva de spus…”. O asemenea cerere timidă nu invocă nici măcar sacrosanctul nostru holism, pentru că, dacă pledăm în favoarea holismului ca o listă de trăsături de „adăugat”, holismul îşi pierde sfinţenia şi devine o amestecătură eclectică. În consecinţă, modelul „add-on” nu este nici conform esenţei noastre, nici apt să-i convingă pe cei cu idei contrare. În jargon antropologic ar putea fi numit modelul „hodgepodge” („mişmaş”), pentru că priveşte realitatea sincretic, ca pe un amalgam de aspecte, fără a identifica structuri şi a sesiza priorităţi şi cauzalităţi în măruntaiele animalului social.

Aşa cum voi sublinia în continuare, punctul nostru „forte” este faptul că variabilele socio-culturale nu sunt doar încă un „aspect”, o faţetă minoră a unei probleme pur tehnice. Aceste variabile sunt esenţiale pentru structura majorităţii problemelor cu care ne confruntăm.

Un alt model este modelul comportamental, numit astfel pentru că se axează pe necesitatea ca indivizii să înţeleagă şi să-şi amendeze comportamentul dăunător faţă de mediu. Acest model nu este lipsit de validitate întrucât educaţia şi atitudinile sunt semnificative pentru formarea comportamentului indivizilor. Dar este, pur şi simplu, insuficient. Într-adevăr, el acordă prea puţină greutate structurilor de grup şi structurii intereselor, ceea ce numim in engleză „the structure of vested interests”. De asemenea, modelul plasează efortul antropologic pe tărâmul educaţiei ecologice – o poziţie relevantă, dar nu centrală. Logica acestui argument îi împinge pe antropologi spre o abordare psihologică şi educaţională îndreptată în primul rând spre percepţiile şi atitudinile greşite ale individului, dar lasă în afara discuţiei dimensiunile structurale ale societăţii.

Un model alternativ – care, după părerea mea, ne oferă cea mai bună modalitate de a argumenta necesitatea practicării analizei antropologice şi sociologice – este concentrarea pe tipurile de organizare socială în conformitate cu care acţionează actorii sociali. De aceea am şi inclus conceptul de organizare socială, concept după mine absolut central în antropologie şi sociologie, în titlul prelegerii de azi, cum explic pe larg in secţiunea următoare6. Numai afirmând contribuţia analizei sociologice în primul rând la revelarea modelelor de organizare socială care stau la temelia proceselor sociale şi interconectează actorii sociali, vom reuşi să poziţionăm cercetarea aplicată pe o solidă bază teoretică. Astfel, laserul cercetării aplicate este orientat spre problemele de structură, o poziţie centrală si fertilă.

Aceasta este poziţia normală pe care ar trebui să o ocupe analiza antropologică si sociologică, nu pentru că aşa doresc, subiectiv, specialiştii în ştiinţe sociale, ci din două motive de netăgăduit. Mai întâi, datorită poziţiei centrale a actorilor sociali în procesul de dezvoltare; în al doilea rând, datorită faptului că ceea ce ştim deja despre modelele organizării sociale ne dă cheia principală pentru înţelegerea motivaţiilor actorilor implicaţi. Conceptul şi înţelegerea modelelor de organizare socială este însăşi esenţa antreprizei antropologice şi sociologice, avantajul comparativ şi competenţa specială a disciplinelor noastre.

Note:

1. Keynote Paper. Discurs de acceptare a Premiului Bronislaw Malinowsky, rostit la Conferinţa internaţională a Societăţii de Antropologie Aplicată, Albuquerque, New Mexico, 1995. Text prescurtat. Traducere de Mariana Neţ, revăzută de autor.
2. Divizia specială pentru proiecte „experimentale” de combatere a sărăciei a fost creată de Robert McNamara cu scopul explicit de a testa abordări noi şi de a le generaliza la nivelul Băncii. McNamara l-a numit ca şef pe asistentul lui personal, Leif Christoffersen, un inovator entuziast. Această secţie a fost încadrată în Departamentul pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, condus de un economist iconoclast, Montague Yudelman, şi el consilier apropiat al lui McNamara. Timp de mulţi ani, Departamentul a fost un „think-tank” dinamizând reorientarea strategică a Băncii către reducerea sărăciei şi a fost în avangarda multor demersuri înnoitoare.
3. Într-un sens larg, contribuţia tipică a antropologului pe teren este să explice şi să descrie o cultură dată. Interpretat în acest sens larg, „brokerajul cultural” nu este un concept la care obiectez. Dar ceea ce nu pot accepta — şi am observat multe exemple ale acestei practici dăunătoare — este limitarea rolului jucat de antropolog la aspectele minore ale intermedierii lingvistice sau la aspecte mecanice ale „turismului dezvoltării” (expresia îi aparţine lui Robert Chambers) în timp ce competenţa sa în chestiunile esenţiale ale organizării sociale, stratificării, etnicităţii şi a instituţiilor locale nu este luată în considerare ca indispensabilă pentru lucrarea întreprinsă.
4. Notez, ca dovadă a relaţiei intime dintre aceste două discipline, faptul că Malinowski însuşi n-a ezitat să-şi numească analizele Trobriand „sociologice” şi nu numai „antropologice” (Malinowski 1984; ed. iniţială 1922). Printre mulţi alţii, Radcliffe-Brown a recurs şi el la ambii termeni spre a-şi descrie cercetările.
5. Analiza lui Kottak (1991) a fost „dublu oarbă”, codarea variabilelor socioculturale şi socioeconomice (incluzând variabilele organizării sociale, ale stratificării, etnicităţii, diviziunii pe sexe a muncii etc.) efectuându-se fără a cunoaşte performanţa economică a proiectului; numai după ce s-a încheiat codarea socială au fost introduse în analiză ratele de profit.
6. Limite de spaţiu nu permit includerea acestei secţiuni importante în selecţia tradusă; ea poate fi citită în versiunea originală a prelegerii, http://sfaa.metapress.com/content/ l61056q61944r14l/ (nota red.)

Bibliography:

Angrosino, Michael V., ed. 1976. Do Applied Anthropologists Apply Anthropology? Athens, Georgia: University of Georgia’s Press.

Cernea, Mihail, Gheorghe Kepes, Maria Larionescu, şi alţii. (Colegiu de redacţie: H.H. Stahl, M. Cernea, Gh. Kepes) 1970. Două sate: Structuri sociale şi progres tehnic, Bucureşti: Editura Politică.

Cernea, Michael M. 1979. Entry Points for Sociological Knowledge in the Project Cycle. Agricultural and Rural Development Department, World Bank, Washington, D.C.

Cernea, Michael M., ed. 1985. Putting People First: Sociological Variables in Rural Development. New York and London: Oxford University Press.

Cernea, Michael M. 1990. Poverty Risks from Population Displacement in Water Resources Development. Discussion Paper 355, Cambridge, Mass.: Harvard University/ Harvard Institute of International Development.

Cernea, Michael M. 1991. „Knowledge from Social Science for Development Policies and Projects.” In vol. Michael Cernea, ed., Putting People First: Sociological Variables in Rural Development, 2nd ed., revised and enlarged. New York and London: Oxford University Press.

Gusti, Démètre. 1935. „La monographie et l’action monographique en Roumanie.” In Etudes de sociologie et d’ethnologie juridique, sous la dir. de René Maunier. Paris: Alcan.

Gusti, Démètre. 1941. La Science de La Réalité Sociale. Introduction à un Système de Sociologie, d’éthique et de Politique. Bibliothèque de Philosophie Contemporaraine. Paris: Alcan, Presses Universitaires de France.

Kottak, Conrad Phillip. 1991. „When People Don’t Come First: Some Sociological Lessons from Completed Projects.” In Michael M. Cernea, ed., Putting People First: Sociological Variables in Development, 2nd ed. New York and London: Oxford University Press.

Long, Norman and Ann Long, eds. 1992. Battlefields of Knowledge: The Interlocking of Theory and Practice in Social Research and Development. London and New York: Routledge.

Malinowski, Bronislaw. 1922. Argonauts of the Western Pacific. Reprinted in 1984 by Waveland Press, Inc., Prospect Heights, Illinois.

Malinowski, Bronislaw. 1961. The Dynamics of Culture Change. New Haven, Conn.: University Press. Reprinted in 1976 by Greenwood Press, Inc., Westport, Conn.

Mead, Margaret. 1976. Applied Anthropology: The State of the Art. In Anthony F.C. Wallace and assoc., eds. Perspectives on Anthropology, 1976. Washington, D.C.: American Anthropological Association.

Scott, Robert A., and A.R. Shore. 1979. Why Sociology Does Not Apply: Sociology in Public Policy. New York and Oxford: Elsevier.

Stahl, Henri H. 1934. Technica monografiei sociologice. Bucureşti: Institutul Social Român, Biblioteca de Sociologie, Etică şi Politică condusă de D. Gusti.

Stahl, Henri H. 1939. Nerej, un village d’une région archaïque. Bucureşti: Institutul de Ştiinţe Sociale al României.

Willingen, John van. 1993. Applied Anthropology: An Introduction, revised edition. Westport, Connecticut, and London: Bergin & Garve.

Wiedman, Hazel H. 1973. „In Praise of the Double Bind Inherent in Anthropological Applications.” In Michael V. Angrosino, ed., Do Applied Anthropologists Apply Anthropology? Athens, Georgia: University of Georgia Press.

Wolf, Eric R. 1956. Aspects of Group Relations in a Complex Society: Mexico, „American Anthropologist” 58: 1065–78.