„Sociologie Românească”: O invenție strategică

„Sociologie Românească”: O invenție strategică

Ionuț BUTOI[1]

 „Revista Română de Sociologie”, serie nouă, anul XXVII, nr. 5–6, p. , Bucureşti, 2016

Abstract: In this study I evaluate the group context and functions associated to the Romanian Sociology journal, in relation to the institutionalization phenomenon of the School of Sociology in Bucharest. The analysis is limited to issues of the journal in its year of birth (1936) and focuses on the organizational manner and the place occupied by this magazine within the larger ensemble of all gustian projects. I demonstrate that the Romanian Sociology, as it appeared in 1936, was a magazine created at the initiative of D. Gusti, and its role was, from the outset, to enforce and strengthen the image of the monographist group as a “School”. It was built as a canvas designed to provide coherence to the many gustian initiatives and should be seen as an illustrative tribune for the “old” monographists rather than the young. Moreover, it was a privileged place to promote Gusti’s institutional development agenda.

Keywords: Romanian Sociology, Gustian School, sociological school, journal of sociology, monography

În studiul de faţă evaluez contextul de grup şi funcţiile asociate revistei „Sociologie Românească” prin raportare la fenomenul de instituţionalizare a Şcolii Sociologice de la Bucureşti. Analiza se rezumă la numerele revistei din anul apariţiei (1936) şi se concentrează asupra manierei de organizare şi locului ocupat de revistă în ansamblul proiectelor gustiste. O analiză a conţinutului sociologic propriu-zis al revistei (a ideilor sociologice) rămâne pentru mai târziu; pentru cercetarea de faţă am fost atent nu atât la text, cât la modul în care acesta reflectă o intenţie deliberată de a construi şi consolida imaginea „Şcolii sociologice” şi a „agendei” conducătorului acesteia, Dimitrie Gusti. Restrângerea la primul an de apariţie o justific atât prin integrarea în efortul conjugat al acestui număr special, cât şi faptul că în 1936 echipa redacţională a fost alta decât cea din anii următori, după cum voi dezvolta mai jos. Consider că „Sociologie Românească” a fost mult mai importantă, de la bun început, în economia construcţiei Şcolii sociologice decât a fost evaluată de cei mai importanţi autori ai domeniului şi demonstrez acest lucru prin folosirea documentelor sociale de istorie orală, de corespondenţă a monografiştilor, precum şi prin analiza de conţinut a primului an al revistei. Ca şi în celelalte studii efectuate pe teme interbelice, plec de la premisa existenţei unei raţiuni strategice în spatele iniţiativelor diverşilor actori sociali, care poate fi înţeleasă prin integrarea sincronică în contextul social şi în cadrul conceptual al epocii respective.

Voi arăta, mai departe, că „Sociologie Românească”, aşa cum apare ea în 1936, a fost o revistă creată la iniţiativa lui D. Gusti, chiar dacă pe fondul unor aşteptări ale monografiştilor, că rolul acesteia a fost, de la bun început, de impunere şi consolidare a imaginii de „Şcoală” a grupului de monografişti, de construire a unui tablou care să ofere coerenţă iniţiativelor multiple gustiste, că a fost o tribună demonstrativă în care s-au desfăşurat mai degrabă „bătrânii” monografiei[2] decât cei tineri, că a fost locul privilegiat de promovare a agendei de dezvoltare instituţională a lui Gusti, având ca obiectiv şi coordonarea diverselor instituţii de cercetare create sau vizate a fi aduse sub umbrela Institutului Social Român. Aşadar, nicidecum o revistă pentru studenţi sau de uz intern, ci cu totul dimpotrivă: o revistă care să demonstreze opiniei publice şi lumii academice, inclusiv internaţionale, că există o Şcoală care funcţionează coerent şi se află în plină dezvoltare şi care, dacă ar fi sprijinită, în continuare, ar putea să ofere soluţii aplicate şi fundamentate ştiinţific unora dintre problemele cele mai grave ale României interbelice. Iar cel care a avut această viziune a revistei a fost D. Gusti.

Rolul „Sociologie Româneşti” a fost oarecum subestimat de către cei mai avizaţi cercetători ai fenomenului gustist. Astfel, Zoltán Rostás încadrează apariţia revistei în contextul mai larg al dezvoltării Şcolii-atelier prin câştigarea accesului la resursele financiare şi logistice ale Fundaţiei Principele Carol şi prin iniţierea, pe lângă acţiunile de cercetare monografică, a acţiunilor de intervenţie socială. Din 1934 D. Gusti a iniţiat, beneficiind de bugetul Fundaţiei, acţiunile echipelor regale studenţeşti, scoaterea revistelor „Căminul Cultural” şi, cu relevanţă mai mare pentru subiectul de faţă, „Curierul Echipelor Studenţeşti”, ridicarea Muzeului Satului, iar, în 1936, „Sociologie Românească”.[3] Pentru Z. Rostás, revista este, în 1936, „accesibilă, scrisă de tineri, pentru tineri”, având, cu alte cuvinte, rolul de ghid de cercetare pentru tinerii monografişti, dar şi rol de platformă accesibilă de afirmare prin aplicarea unor standardele mai modeste decât cele folosite de „Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială”[4]. Ideea este reluată, în aceeaşi contribuţie, în alt capitol, unde autorul precizează că „Arhiva” era o revistă „de nivel ridicat”, „cunoscută numai în cercurile de specialişti”, pe când „Sociologie Românească” era o revistă „de popularizare, de exerciţiu studenţesc”[5]. În mod evident, în volumul său (altfel inovator până în zilele noastre), Z. Rostás este tributar percepţiei pe care H.H. Stahl o avea asupra revistei, atât în propriile sale amintiri, cât şi în interviurile de istorie orală. Corectarea acestei percepţii a fost făcută de Sanda Golopenţia, însă doar parţial. Golopenţia este preocupată prioritar să demonstreze că „Sociologie Românească” nu a fost o realizare de echipă (în formularea lui H.H. Stahl, „devălmăşie”), ci, începând cu anul 1937, a fost opera lui Anton Golopenţia. Acesta ar fi modernizat revista aplicând propria viziune asupra modului de alcătuire a conţinutului şi formatului revistei, prin lărgirea agendei de teme şi domenii atinse, introducând problemele urbane, de industrializare şi altele de actualitate ce ieşeau din sfera rurală, prin stabilirea unor conexiuni semnificative cu colaboratori prestigioşi din afara Şcolii şi prin racordarea temelor sociologice locale la cele ale sociologiei contemporane internaţionale[6]. Sanda Golopenţia citează un autor care a scris pe tema „Sociologiei Româneşti” înainte de 1989, Grigore Traian Pop, pentru a invoca faptul că revista avea un statut mai important decât cel de publicaţie de popularizare pentru tinerii monografişti. Conform lui Pop, „Sociologie Românească” era complementară ştiinţific „Arhivei” [7], fiind atât o revistă în care direcţiile generale ştiinţifice căpătau concreteţe prin studii aplicate, cât şi o revistă care avea rolul de „îndrumare” şi „coordonare” a cercetărilor monografice.[8] Urmându-l pe Pop, Dungaciu consideră că „revista devine un pivot central al proiectului Şcolii”, aducând, însă, ca unic argument, faptul că în timpul apariţiei „Sociologiei Româneşti” mai sunt scoase doar patru numere din „Arhiva”[9]. Cu toate că este de acord cu evaluarea celor doi, Sanda Golopenţia consideră, la rândul său, că „tiparul iniţial” al revistei, ceea ce înseamnă întreg proiectul editorial al revistei de pe parcursul primului an (1936) ar fi fost „de uz intern”[10].

ANTECEDENTELE. DE LA „ANTEU” LA „SOCIOLOGIE ROMÂNEASCĂ” VIA „CURIERUL ECHIPELOR”

Tentativele din anii 1934–1935 ale tinerilor monografişti de a avea o publicaţie proprie în care să-şi expună punctele de vedere asupra “realităţilor româneşti” au făcut obiectul unor studii din cadrul Cooperativei G.[11]. Faţă de neastâmpărul diverselor sub-grupuri monografice, absenţa unei iniţiative sau, cel puţin, a unei opinii din partea profesorului Gusti cu privire la utilitatea sau forma unei astfel de publicaţii este oarecum stranie. În lipsa acesteia, unii monografişti se mulţumesc să publice în „Dreapta”, săptămânal care viza cu precădere studenţii, iar alţii „rup rândurile”, constituind un grup distinct, iar mai târziu şi anti-gustist, cu revistă proprie, „Rânduiala” (care apare din 1935). La „Dreapta” rolul cel mai important, dintre monografişti, l-a avut Octavian Neamţu, care colaborează strâns cu Anton Golopenţia. O prezenţă semnificativă au avut şi Mircea Vulcănescu, H.H. Stahl, Lena Constante şi alţii.

Gândul unei reviste proprii care să aparţină monografiştilor („Dreapta” a fost doar o publicaţie-„gazdă” provizorie) i-a aparţinut lui Anton Golopenţia, care a făcut demersuri pe lângă D. Gusti şi membrii mai „mari” ai Şcolii încă din 1932 pentru a-i convinge de utilitatea acesteia[12]. Golopenţia avea în vedere o manifestare „politică” a monografiştilor, prin care înţelegea, probabil, o prezenţă vizibilă şi aplicată a grupului în opinia publică, pe teme de actualitate socială şi geopolitică, precum şi ţintirea unui loc de prim-plan în captarea şi îndrumarea tinerilor studenţi. Reţinerea lui H.H. Stahl faţă de un asemenea angajament este destul de pilduitoare: „Eu nu voi merge pe această cale, ale cărei capcane le cunosc şi de care-mi e scârbă”[13]. Stahl trăise pe propria piele pasiunile politice care animau cercurile „tinerei generaţii interbelice” din Bucureşti, asistând inclusiv la eşecul iniţiativei Criterion, ale cărei cauze le găsea, ca şi Vulcănescu, în ideologizarea membrilor săi. În plus, avea o reticenţă şi aversiune faţă de politică (pe care o cunoştea destul de bine din postura sa de stenograf al şedintelor parlamentare) şi de ideea de organizare politică a ţărănimii pentru modernizarea acesteia[14]. Iniţial, revista preconizată ar fi trebuit să se numească „Anteu”. Revistă lunară pentru înfăţişarea şi apărarea realităţilor româneşti”, titlul acesteia fiind modificat, la propunerea lui Vulcănescu, în „Gând şi faptă”.

Într-o încercare de sintetizare a direcţiilor diverse din cadrul monografiştilor, dar şi a proiectelor publicistice ale acestora, Octavian Neamţu enumera, în noiembrie 1934: „Arhiva pentru ştiinţă [şi reformă socială]”, „Revista de sociologie românească” sau „Revista română de sociologie”, care se afla în proiect şi în dreptul căreia notează scurt „pentru material monografic”, „Rânduiala”, încă aflată în stadiul de proiect, şi „Dreapta”[15]. Regăsim aici prima menţiune a proiectului „Sociologiei Româneşti” de mai târziu, văzută, în acel moment, într-adevăr, ca suport pentru prelucrarea materialului provenit din cercetările monografice. Într-o altă scrisoare, de această a lui D. Gusti către H.H. Stahl, din decembrie 1934, aflăm din nou de existenţa proiectului, menţionat lapidar, fără alte detalii, de profesor: „Anul 1935 să-ţi aducă, în sfârşit, doctoratul – să ne aducă o monografie, la varî, bine chibzuită şi reuşită – să ne aducă şi o „Revistă de sociologie” (ori să-i spunem „Sociologia militans”?) şi, vai, oare ar fi posibil, chiar cele două volume sintetice asupra Drăguşului!”[16].

Se pare că Gusti s-a decis definitiv pentru editarea unei reviste de specialitate care să promoveze monografia după experienţa reuşită a unei reviste care era într-adevăr, deşi nu exclusiv, de uz intern: Curierul Echipelor Studenţeşti”. Realizată din 1934 cu fondurile Fundaţiilor Regale, „Curierul” a reprezentat o experienţă de lucru editorială în echipă, principalii responsabili fiind H.H. Stahl şi O. Neamţu. Astfel, reacţiile lui Gusti sunt ilustrative: „Curierul” se prezintă foarte simpatic. Păcat, însă, că tipograficeşte nu este cum ar trebui”[17]. Sau: „Numerele «Curierului», cum le primesc, le cetesc cu mare emoţie. Mă mustră gândul că sunt departe de ele! (…) Vă felicit din inimă pentru îngrijirea «Curierului»”[18] Trebuie înţeles, însă, că nu era vorba doar despre experienţa editorială reuşită a acestei publicaţii, ci despre un angrenaj care începea să capete contur tot mai convingător pentru D. Gusti şi care îl încuraja în dezvoltarea planuri sale[19]. Conducerea Fundaţiilor Regale îi permite lui Gusti iniţierea etapei de intervenţie socială (echipele regale studenţeşti[20]) şi construirea unor structuri de recrutare, acţiune şi publicitate tot mai integrate şi complexe. Aşadar, sesizând oportunitatea, Gusti devine convins de menirea şi utilitatea pe care preconizata revista de sociologie o putea aduce consolidării construcţiei complexe monografiste, precum şi întăririi şi afirmării identităţii grupului condus de el. O afirmare gestionată, însă, în termenii săi.

Primele impresii despre noua revistă, „Sociologie Românească”, transmise de O. Neamţu lui A. Golopenţia, confirmă faptul că apariţia acesteia era legată, mai degrabă, de planurile lui Gusti, care, de altfel, colaborează, iniţial, cu tinerii din altă „gaşcă” monografistă: „Ţi-am trimis şi «Sociologie Românească». Nu ne-ai scris ce crezi despre ea. La primul număr, amestecul nostru, vechea grupă Stahl et Co şi Brutus şi Pichi, n-a prea existat. Era un număr Herseni-Răcoasa. Nici n-am crezut în – să zicem, trăinicia revistei. Am avut impresia că este scoasă numai în vederea concursului de la Cluj, ca un titlu mai mult pentru Herseni[21]. Dar acum văd că profesorul ţine mult la ea. Numărul doi l-a pasionat mult şi zilnic vorbeşte despre ea. De asemenea, a prins drag de ea si Stahl şi chiar şi eu, care am lucrat mult la numărul doi. Acum deci e vremea să vorbim despre ea. (…) De altfel, în privinţa revistei, sunt vinovat faţă de tine. Profesorul îmi dăduse ordin să-ţi scriu, rugându-te să scrii pentru revistă. La numărul întâi n-am vrut să te anunţ. Nici nu credeam că va apare, nici nu ţineam la revistă. Dar, acum, iată, o fac: cred că dacă am fi puţin stăruitori «Sociologie Românească» ar putea fi ceea ce noi plănuiam cu Anteu, care apoi devenise gând şi faptă”[22]. Acest fragment epistolar confirmă faptul că revista a apărut ca o iniţiativă impulsionată de profesor, diferită de profilul planurilor sub-grupului Golopenţia-Neamţu, precum şi faptul că, cel puţin pentru primul număr, gestionarea editorială a fost încredinţată lui Traian Herseni şi Vlădescu-Răcoasa. Începând cu numărul doi, munca editorială pare a fi realizată, cu precădere, de O. Neamţu, H.H. Stahl şi T. Herseni. Gestionarea editorială nu este încredinţată unui singur om, poate şi pentru că D. Gusti se temea ca revista să fie, astfel, monopolizată spre beneficiul sau în siajul agendei personale a unuia dintre monografişti. Neamţu se simte vizat de această metodă folosită de profesor, transmiţând din nou, prietenului său din Germania, faptul că nu se regăseşte în revistă: „personal nu-mi mai este aşa dragă. (…) eu muncesc să apară bine şi mă devotez ei, iar alţii o folosesc cum le place şi scriu ce vor şi eu sunt continuu pus la bănuială că vreau să scriu lucrurile cari îmi convin mie. Profesorul se teme să nu-i dau coloratură de dreapta, e mereu bănuitor cu ce fac”[23].

Aşadar, în jurul anului 1934, existau cel puţin două proiecte editoriale aflate „pe masa” conducătorului Şcolii Gustiene: „Anteu” sau „Gând şi faptă”, care reflecta, cu entuziasm tineresc, dorinţa unora ca Golopenţia, Neamţu, Brutus Coste (având şi susţinerea lui Vulcănescu), de a exprima punctul de vedere „monografist” asupra problemelor de actualitate („politice”) ale României, şi „Revista de sociologie românească/Revista română de sociologie”, iniţiativă în mod evident circumscrisă unor imperative strict legate de acţiunile monografice. Niciunul din ele nu se concretizează timp de doi ani, iar, când acest lucru se întâmplă, Gusti va prefera proiectul perceput drept „restrâns” şi specializat monografic. Proiectul „politic” care să fie condus de tineri ar fi reprezentat un experiment nu lipsit de riscuri pentru planurile lui Gusti. O tribună monografistă combativă ar fi însemnat o platformă care, din punct de vedere editorial, putea pune probleme de control pentru Gusti şi putea potenţa posibile conflicte între diversele orientări concurente sau diferite din interiorul Şcolii. Altfel spus, era mult mai riscant şi mai greu pentru Gusti să gireze un proiect gândit, creat şi gestionat de tinerii săi colegi sau, în orice caz, această variantă conţinea mult mai multe necunoscute decât cea, mult mai „cuminte”, a unei reviste de specialitate, chiar dacă mai deschise către publicul larg. Contextul politic era şi el, deja, destul de frământat, iar în grupul monografist nu doar că nu domnea armonia, ci, în afara unor legături interpersonale solide, existau rivalităţi puternice şi o neîncredere destul de surprinzătoare referitoare la intenţiile, inclusiv politice, ale “celuilalt” (cel care era în grup, dar nu era din „gaşcă”). De altfel, un alt motiv pentru tergiversarea lui Gusti şi, în final, adoptarea proiectului revistei de sociologie, îl putea constitui chiar diversitatea de orientări şi de „găşti” monografiste: grupul Golopenţia-Neamţu-Coste-Pogoneanu, grupul Vulcănescu-Stahl-Georgescu, grupul Ionică-Amzăr-Samarineanu etc. Apropiate de experienţe şi viziuni comune, uneori şi de interese, aceste sub-grupuri cu delimitări relative reprezentau tot atâtea puncte de vedere despre cum ar fi trebuit să arate o revistă a monografiştilor, cine să o conducă şi spre ce/cine. Gusti optează pentru un proiect integrat construcţiei sale monografiste care să potenţeze la maximum identitatea şi imaginea unei “Şcoli sociologice” care deţine întâietatea ştiinţifică în România şi cheia rezolvării problemelor sociale din ţară. Împrejurările care au condiţionat apariţia „Sociologiei Româneşti” pot explica şi maniera în care H.H. Stahl o rememorează în amintirile sale scrise şi orale. Într-adevăr, faţă de varianta „Anteu”, proiectul lui Gusti are un caracter mult mai „intern”, fiind mai apropiat, ca funcţie, de „Curierul Echipelor Studenţeşti” decât de publicaţii de gen „Dreapta”. De asemenea, caracterul „devălmaş” al revistei a fost, cel puţin pentru primele numere, o realitate. În fine, temerea ca revista să nu devină „sectară”, adică monopolizată de unul din sub-grupurile monografiste, exista inclusiv la profesor şi a fost resimţită de O. Neamţu, după cum am văzut mai sus. Parţialitatea amintirilor lui Stahl, care obturează, involuntar, rolul şi profilul „Sociologiei Româneşti” din perioada Golopenţia, nu arată altceva decât că acesta nu a fost un observator critic, ştiinţific, al propriei sale experienţe sociologice, ci a reprodus percepţii construite ale experienţelor de viaţă. În cazul de faţă, pare că Stahl a reprodus percepţiile stârnite de contextul discuţiilor, aşteptărilor şi temerilor legate de apariţia „Sociologiei Româneşti”, „uitând” evoluţia ulterioară a acesteia, de vreme ce nu mai era implicat la fel de mult în munca editorială, sau chiar funcţia pe care revista a jucat-o în economia generală a dezvoltării Şcolii gustiste încă din 1936, de vreme ce mai importante erau propriile sale obiective din interiorul grupului.

O REVISTĂ PENTRU O ŞCOALĂ

Acelaşi H.H. Stahl, în interviurile de istorie orală, explică sensul titlului revistei (care am văzut că avea mai multe variante) legându-l de numele grupului monografist:

– „Lumea zice «Şcoala românească de sociologie». Noi spuneam «şcoala de Sociologie românească». În sensul de sociologie aplicată pe problemele româneşti.

– Interesantă nuanţă.

– Da. Şi suntem singurii care am făcut-o. Pentru că toţi ceilalţi au făcut sociologie românească în sensul că erau români. A făcut şi Andrei, şi Brăileanu, Sudeţeanu…

–  Speranţia…

– Şi Speranţia, toţi au făcut sociologie, fiind români. Dar n-au făcut sociologie românească. Adică, n-au aplicat cercetările sociologice la problemele româneşti”[24].

Conversaţia este despre revista „Sociologie Românească” şi, chiar dacă nu este explicită, iar Stahl vorbeşte, şi aici, ca parte integrantă a monografiştilor, deci ca un membru care promovează în exterior opiniile grupului după ce le-a interiorizat, naturalizându-le, este un indiciu puternic asupra funcţiei şi semnificaţiei întreprinderii editoriale în cadrul grupului condus de Gusti. Sau, cel puţin, în cadrul grupului care a fost inclus în acest proiect. Din fragmentul citat aflăm un lucru foarte important: numele revistei era legat de numele şcolii, iar numele şcolii era o metaforă a monografiei gustiste. Aşadar, un exerciţiu de construcţie deliberată a imaginii unei şcoli şi a semnificaţiei acesteia, printr-o sintagmă care monopolizează inteligent producţia autohtonă de sociologie. Semnificaţia s-ar putea „traduce” astfel: sociologia românească este Şcoala gustiană, sociologie românească este doar monografia grupului condus de D. Gusti.

După cum se arată în alte studii ale acestui număr, folosirea sistematică, programatică a termenului de „şcoală” pentru grupul şi întreprinderile coordonate de D. Gusti este întâlnită în materialele pregătite de monografişti pentru cele două volume omagiale din „Arhiva” anului 1936 dedicate profesorului. Materialele vor fi, ulterior, asamblate laolaltă într-un volum de sine stătător, din 1937, intitulat „D. Gusti şi Şcoala Sociologică de la Bucureşti”, publicat sub egida ISR. Henri H. Stahl foloseşte, în schimb, termenul de „Şcoala monografiei sociologice”. Trebuie menţionat, însă, că revendicarea publică a unui statut de „şcoală” pentru monografia gustiană are antecedente chiar mai vechi, apărând într-un articol din 1931 semnat de Mircea Vulcănescu şi intitulat „Lucrările şcoalei române de sociologie”[25]. Semnificativ este şi scopul articolului, Vulcănescu făcând, de fapt, publicitate unei campanii de publicare a studiilor monografice de către ISR şi a unei broşuri de prezentare a principiilor generale de cercetare ale şcolii, care urma să fie semnată de Traian Herseni.

Regăsim discursul despre şcoală şi instituţionalizarea acesteia încă din primul număr al revistei „Sociologie Românească”, în articolul semnat de D. Gusti: „cercetările monografice au dus la cea dintâi şcoală sociologică românească”[26]. Rostul revistei era acela de a veni în întâmpinarea nevoii de îndrumare şi coordonare a „mişcării” monografice care, sub inspiraţia campaniilor lui Gusti, începea să se dezvolte şi în alte regiuni ale ţării, prin Institutele Sociale locale de la Chişinău şi Banat-Crişana, şi sub umbrela căreia intrau şi echipele regale studenţeşti. Interesant este că, în acest prim număr, Traian Herseni, într-un articol de inventar al evoluţiilor din sociologie, menţionează gruparea de la Rânduiala, condusă de „patru dintre tovarăşii noştri de muncă monografică” (Ion Ionică, D.C. Amzăr, Ernest Bernea, I. Samarineanu), ca fiind „formaţi în şcoala d-lui profesor Gusti”[27]. La scurt timp, gruparea de la „Rânduiala” va intra în conflict cu Gusti şi grupul monografist. Tot în acest prim număr aflăm, la secţiunea de Însemnări, că Fundaţia Rockefeller trimisese doi bursieri pentru a studia sociologia “aşa cum o înţelegea şcoala românească”[28]. Unul din ei era Philip E. Mosley, care va deveni, încă din 1936, unul din cei mai activi „propagandişti” ai Şcolii în lumea anglo-saxonă.

În acelaşi sens, de discurs care obiectivează deliberat un fenomen de instituţionalizare a iniţiativelor lui Gusti, în numărul doi, acesta îşi expune ambiţioasa agendă de generalizare a experimentului echipelor regale studenţeşti prin înfiinţarea unui Serviciu Social obligatoriu, idee reluată şi în cadrul unui număr de mai târziu[29]. În numărul patru, Gusti reia ideea serviciului social şi insistă, în plus, asupra creării unei reţele de institute sociale în toate centrele universitare ale ţării, după modelul celor de la Banat-Crişana şi Chişinău, care să fie coordonate de la centru de Institutul Social Român[30]. În numărul imediat următor Gusti scrie despre Muzeul Satului, prezentat ca o iniţiativă venită în prelungirea activităţii echipelor regale studenţeşti şi ca o frescă vie a satului real, propunând, totodată, proiectul unui al doilea Muzeu, cel al unui sat-model, de această dată[31]. În doar câteva numere, aşadar, avem construită imaginea unei şcoli care creşte „organic”, reuşeşte să se afirme ştiinţific şi social, creează instituţii, generează o mişcare monografistă şi, prin urmare, are legitimitatea de a revendica proiecte ample, cum ar fi crearea unei reţele naţionale de institute de cercetare şi un serviciu social obligatoriu. Este agenda lui Gusti care va căpăta concreteţe după câţiva ani, în 1939.

Dincolo de studiile propriu-zise, în „Sociologie Românească” apar numeroase materiale de popularizare a acţiunilor şi instituţiilor monografiste. Traian Herseni[32], Octavian Neamţu[33] şi Henri H. Stahl[34] scriu despre metoda şi sensul activităţilor echipelor regale studenţeşti, Institutele Sociale regionale, Muzeul Satului, propun planuri de cercetare pentru diferite subiecte interesante pentru monografiile rurale, dar, de asemenea, notează cu atenţie tot ceea ce se scrie în revistele de sociologie străine, franceze, americane şi croate, despre Şcoala gustiană. În fine, în ultimul număr al revistei pe anul 1936 este publicat un material din partea redacţiei care anunţă volumul omagial din anul următor. Tot aici regăsim, din nou, rânduri programatice despre D. Gusti, care „a creat mişcarea sociologică-monografică de la noi, din care a pornit şi revista noastră şi a devenit şeful unei adevărate şcoli româneşti de sociologie, cunoscută şi apreciată şi în străinătate”[35].

O parte a popularizării grupului monografist ca Şcoală de sociologie i se datorează colaboratorului american Philip Mosley. Debutând la secţiunea de recenzii, unde a aplicat o metodă pe care o va mai relua şi în alte materiale din „Sociologie Românească”, el compară tehnicile de cercetare şi de intervenţie ale „şcolii bucureştene” faţă de alte sociologii contemporane, fie americane, fie, cum va proceda într-un articol mai amplu din secţiunea de cronici, din sud-estul Europei (Bulgaria)[36]. Mosley a prezentat nu doar Şcoala, ci şi revista „Sociologie Românească” în publicaţiile americane de sociologie[37]. Aflat în strânsă legătură cu membrii acesteia, cu care se afla în corespondenţă chiar în timpul redactării materialelor, imaginea pe care Mosley o face şcolii şi revistei reflectă, evident, maniera în care Gusti şi principalii săi colaboratori îşi vedeau şi îşi doreau să fie perceput demersul. Dar, de asemenea, poartă amprenta propriilor interese academice ale sociologului american, care era specializat pe economia rurală din estul Europei. Astfel, Mosley se axează strict pe dimensiunea ţărănească a proiectului gustist, este adevărat, dominantă în primul an al revistei „Sociologie Românească”, cu toate că Gusti definise obiectivele mult mai larg încă din primul număr[38]. Mosley prezintă succint conţinutul revistei, aşa cum e reflectat de studiile publicate în 1936 şi în primele numere din 1937, şi consideră că motivele înfiinţării revistei sunt, în principal, valorificarea mai rapidă a cercetărilor monografice, îndrumarea acţiunilor de intervenţie socială de la sate, oferirea de informaţii relevante pentru dezbaterile publice cu privire la viaţa ţărănească, dar şi prezentarea activităţii instituţiilor care aveau legătură cu mediul şi economia rurală. Este semnificativ că Mosley prezintă revista ca fiind a Şcolii, deci, practic, propune o dublă prezentare: atât a şcolii sociologice, cât şi a revistei acesteia. Autorul conchide cu o concluzie foarte relevantă: „Sociologie Românească” deţine o „poziţie strategică” în ansamblul proiectului gustist, unificând cele două dimensiuni ale sale, cercetarea ştiinţifică şi intervenţia socială[39]. În alt loc, el caracterizează revista ca fiind „mediul prin care sunt concentrate toate studiile rurale din România”[40].

Spre final, câteva remarci despre cine a publicat în „Sociologie Românească”. Stereotipul reprodus inclusiv de membrii Şcolii şi într-o parte a literaturii despre monografie este că a fost concepută pentru ca tinerii să aibă şansa de a publica. O trecere în revistă a autorilor pe anul 1936 arată, însă, că lucrurile stau diferit. Dimitrie Gusti, alături de Traian Herseni şi Henri H. Stahl sunt cei care domină, ca autori, cele mai importante rubrici ale revistei: studii, cronici, documente. Se găsesc şi nume de „tineri”, de monografişti care publică, cum ar fi Florea Florescu, Constantin Gib, Dumitru Imbrescu şi alţii câţiva, însă „bătrânii” monografiei domină inclusiv la rubricile unde, teoretic, se publica material de cercetare mai puţin prelucrat (documente). Însumând, Stahl apare, în cele 12 numere din 1936 (în câteva cazuri, revista avea numere comasate), cu un total de 16 articole (cele mai numeroase mai rubrica de documente), Herseni cu 13 articole (nu am pus la socoteală recenziile, care sunt numeroase, iar cele mai multe articole a avut la rubrica de cronici), iar D. Gusti cu 9, toate la rubrica cea mai importantă, cea de studii. Trebuie notată şi prezenţa unor D.C. Georgescu, Roman Cresin, Octavian Neamţu, Ştefania Cristescu sau C. Brăiloiu, autori care nu pot fi asimilaţi unor simpli debutanţi monografişti. Ceea ce trebuie remarcat, de asemenea, este prezenţa unor autori externi Şcolii, dar importanţi pentru a da revistei o greutate în plus în obiectivul de a deveni „mediu” relevant pentru reprezentanţi ai altor instituţii de cercetare socială. Astfel, publică în revistă Venturia Manuilă, Sabin Manuilă, Emanuil Bucuţa, Pan Hallipa, I. Făcăoaru, dar şi Iosif Venczel. Adică reprezentanţi ai instituţiilor de asistenţă socială, de statistică şi demografie, ai Fundaţiilor Regale, institutelor sociale regionale, eugenismului, dar şi ai mişcării tinerilor ardeleni maghiari, lucru care arată că revista a fost gândită de la bun început ca o platformă-umbrelă, cu deschidere către alte instituţii şi curente din domeniul ştiinţelor sociale.

REMARCI DE FINAL

Apariţia revistei „Sociologie Românească” se datorează faptului că D. Gusti a devenit convins de utilitatea unei astfel de publicaţii şi de rostul pe care ar trebui să îl joace în angrenajul complex care începea să capete o formă tot mai convingătoare, ce includea campaniile monografice, activitatea echipelor studenţeşti şi instituţiile create – Muzeul Satului, Căminele Culturale, Institutele Sociale regionale. Acest complex instituţional, coordonat de D. Gusti, a fost numit de membrii săi Şcoala sociologică de la Bucureşti. Gusti a sesizat că potenţialul unei asemenea întreprinderi, care depăşea, deja, graniţele cercetării strict academice, este mult mai mare, putând genera, pe plan ştiinţific, recunoaştere internaţională, iar pe planul cercetărilor monografice şi al politicilor sociale, instituţii de talie naţională (reţeaua de institute sociale regionale, Serviciul Social). Un potenţial cu atât mai vizibil cu cât Gusti avea acces la fondurile Fundaţiilor Regale. „Sociologie Românească” a avut rolul strategic de a demonstra că există acest potenţial şi că merită încrederea publică şi politică pentru a fi transformat în realitate. Scoaterea revistei demonstrează că o şcoală sociologică este, în bună parte, un construct deliberat mai degrabă decât un curent „la modă”. Totuşi, acest proiect, atât de coerent în datele sale principale, conţine (dialectic?) negarea sau, cel puţin, diluarea sau trecerea pe plan secund, de fundal, a Şcolii de sociologie. Compatibilitatea dintre statutul de Şcoală al grupului monografist şi cel de coordonator al unei instituţii ca Serviciul Social este o temă de aprofundat în cercetări viitoare.

BIBLIOGRAFIE

1. BUTOI, I. (2012). „Există un curent monografist în cadrul tinerei generaţii?”, în „Sociologie Românească”, nr. 2.
2. DUNGACIU, D. (2008). Portrete şi controverse, Bucureşti, Editura Tritonic.
3. GOLOPENŢIA, A. (2014). Rapsodia epistolară. Scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1923–1950). IV, Bucureşti, Editura Enciclopedică.
4. GOLOPENŢIA, S. (2016). Arhipelagul gustian. Contribuţii la istoria Scolii Sociologice de la Bucureşti, Bucureşti, Editura Enciclopedică.
5. GUSTI, D. (1936). „Sociologie Românească”, în „Sociologie Românească”, 1936, an I, nr. 1.
6. GUSTI, D. (1936). „Învăţăminte şi perspective din munca echipelor studenţeşti”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 2.
7. GUSTI, D. (1936). „Consideraţii în legătură cu un concurs universitar”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 3.
8. GUSTI, D. (1936). „Cunoaştere sociologică şi acţiune culturală”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 4.
9. GUSTI, D. (1936). „Muzeul Satului Românesc”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 5.
10. GUSTI, D. (1936). „Învăţăminte şi perspective din a treia campanie a echipelor studenţeşti”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 11.
11. HERSENI, T. (1936). „Mişcarea sociologică în 1935”, în „Sociologie Românească”, 1936, an I, nr. 1
12. HERSENI, T. (1936). „Expoziţia de lucru a echipelor regale studenţeşti”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 1.
13. HERSENI, T. (1936). „Cercetările monografice ale echipelor şi Institutelor Sociale”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 12.
14. MOSLEY, P. (1936). „C. Luther Fry: The Technique of Social Investigation”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 4
15. MOSLEY, P. (1936). „Cercetări rurale în Bulgaria”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 11.
16. MOSLEY, P. (1937), „A New Rumanian Journal of Rural Sociology”, în „Rural Sociology”, II, nr. 4.
17. NEAMŢU, O. (1936). „Institutele Sociale Regionale”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 1.
18. NEAMŢU, O. (1936). „A III-a campanie de muncă a echipelor studenţeşti”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 10.
19. REDACŢIA (1936). „Sărbătorirea profesorului Gusti”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 12.
20. REDACŢIA (1936). „Propuneri pentru modificarea legii şi regulamentului pentru organizarea învăţământului universitar”, în „Sociologie Românească”, nr. 7–9.
21. ROSTÁS Z. (2000). Monografia ca utopie. Interviuri cu H.H. Stahl, Bucureşti, Editura Paideia,
22. ROSTÁS Z. (2005), Atelierul gustian. O abordare organizaţională, Bucureşti, Editura Tritonic.
23. ROSTÁS Z. (2009). Strada latină nr. 8, Bucureşti, Editura Curtea Veche.
24. ROSTÁS Z. (2013). „Criză şi/sau tranziţie la Şcoala Gustiană – 1932–1934”, în „Sfera politicii”, nr. 175.
25. STAHL, H.H. (1936). „Anchete sociale cu străjerii”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 1.
26. STAHL, H.H. (1936). „Metoda de lucru a echipelor cu satul şi căminul”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 12.
27. STAHL, H.H. (1936). „Întâlniri şi privelişti din Muzeul Satului”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 5.
28. STAHL, H.H. (2015). Epistolar monografist. Din arhiva de scrisori a lui H.H. Stahl, ediţie de Zoltán Rostás, Bucureşti, Editura Paideia.
29. VULCĂNESCU, M. (2005). Opere II. Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005.

NOTE:

[1] Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti; e-mail: ionut.butoi@cooperativag.ro.

[2] Expresie prin care H.H. Stahl a denumit monografiştii care, deja consacraţi, îi coordonau în campaniile monografice pe cei mai tineri. Printre „bătrâni” se numărau Stahl, Vulcănescu, Xenia Costa-Foru, C. Brăiloiu.

[3] Zoltán Rostás, Atelierul gustian. O abordare organizaţională, Bucureşti, Editura Tritonic, 2005, p. 40.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 143.

[6] Sanda Golopenţia, „A fost «Sociologie Românească» o revistă publicată în devălmăşie?”, în Arhipelagul gustian. Contribuţii la istoria Scolii Sociologice de la Bucureşti, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2016, p. 341–363.

[7] Idem, p. 362.

[8] Grigore Traian Pop apud. Dan Dungaciu, Portrete şi controverse, Bucureşti, Editura Tritonic, 2008, p. 41.

[9] Dan Dungaciu, loc cit., p. 41.

[10] Sanda Golopenţia, „A fost «Sociologie Românească» o revistă publicată în devălmăşie?”, op. cit., p. 361.

[11] Zoltán Rostás, „Criză şi/sau tranziţie la Şcoala Gustiană – 1932–1934”, în „Sfera politicii”, nr. 175/2013, p. 3–13; Ionuţ Butoi, „Există un curent monografist în cadrul tinerei generaţii?”, în „Sociologie Românească”, nr. 2/2012, p. 42–49.

[12] Un exemplu găsim în ciorna unei scrisori a lui Anton Golopenţia către Mircea Vulcănescu din 1934: „vin să-ţi propun o ofensivă zdravănă la profesor. I-am scris o scrisoare lungă despre nevoia unei acţiuni să zicem «politice» a monografiştilor. Ar trebui creat un ziar, săptămânal măcar, al monografiştilor, care să-şi asume deschis rolul de educator întru Românie a tineretului de la noi. O altă «Dreaptă», o «Românie adevărată», sau aşa ceva”. Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară. Scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1923–1950). Vol. IV, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2014, p. 615. Într-o altă scrisoare, de această dată către H.H. Stahl, în 1934: „L-am rugat pe profesor să repună în discuţie ideea «Gând şi faptă». Trebuie ca monografiştii să scoată ceva din atitudinea lor, revoluţionată prin contactul cu realitatea”. Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară. Vol. IV, op. cit., p. 434.

[13] Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară. Vol. IV, op. cit., p. 436.

[14] „Pe o cunoaştere a ţării, poţi întemeia orice politică: gardistă, socialistă, naţional-ţărănistă, liberală etc. Obscurantistă, la nevoie. O mişcare de mase se bazează pe mase. Care ar fi aceia? Ţăranul? Organizat politiceşte, nu mai e ţăran. Sau nu mai e ţăran, aşa cum îmi place mie. Să plec cu ei, în dorinţa lor de acut modernism, ca să le dau ce le trebuie? Şcoală, dispensarii, băi? Pentru asta trebuie un partid”. Stahl în Rapsodia epistolară. Vol. IV, op. cit., p. 436. Este de reflectat în ce măsură este coerent Stahl atunci când respinge ferm modernizarea prin politic a ţăranului şi participarea lui la proiectul de intervenţie socială prin echipe studenţeşti, iar, mai apoi, prin Serviciul Social.

[15] Octavian Neamţu către Anton Golopenţia, în noiembrie 1934, în Anton Golopenţia, op. cit., p. 125.

[16] Henri H. Stahl, Epistolar monografist. Din arhiva de scrisori a lui H.H. Stahl, ediţie de Zoltán Rostás, Bucureşti, Editura Paideia, 2015, p. 77.

[17] Henri H. Stahl, Epistolar monografist, op. cit., p. 79.

[18] Idem, p. 84.

[19] Rostas a numit revista „Curierul echipelor studenţeşti” „primul newsletter ştiinţific din România”, punând în evidenţă tocmai rolul organizational jucat de această publicaţie.

[20] A se vedea Zoltán Rostás, Strada latină nr. 8, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2009.

[21] În februarie 1936 Traian Herseni a candidat la catedra de sociologie a Universităţii din Cluj. Herseni a pierdut concursul, în ciuda faptului că avea, faţă de contracandidat, mai multe titluri publicate, fapt ce a generat proteste publice din partea lui D. Gusti, care a scris un articol despre eveniment chiar în „Sociologie Românească”: „Consideraţii în legătură cu un concurs universitar” (1936, nr. 3, p. 1–7). În aceeaşi revistă au fost publicate propunerile lui Gusti de modificare a prevederilor legale privitoare la organizarea concursurilor în învăţământul superior: „Propuneri pentru modificarea legii şi regulamentului pentru organizarea învăţământului universitar”, în „Sociologie Românească”, nr. 7–9, 1936, p. 100–103.

[22] Octavian Neamţu către Anton Golopenţia, în martie 1936, în Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară, Vol. IV, op. cit., p. 143–144.

[23] Idem, p. 145. Octavian Neamţu publicase, pe atunci, în „Sfarmă-Piatră”, publicaţie de orientare legionară, şi relatează, în aceeaşi scrisoare din aprilie 1936, că Gusti îi ceruse întreruperea colaborării.

[24] Zoltan Rostas, Monografia ca utopie. Interviuri cu H.H. Stahl, Bucureşti, Editura Paideia, 2000.

[25] Mircea Vulcănescu, „Lucrările şcoalei române de sociologie”, publicat în Limba Română, an III, nr. 1, noiembrie 1931, în Opere II. Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005, p. 1079–1081. Experienţele colective comune ale şi practicarea unei metode dezvoltate de cercetare în mod repetat, în cadrul mai multor campanii de monografie, sunt elementele invocate de Vulcănescu pentru a justifica folosirea termenului „şcoală”.

[26] D. Gusti, „Sociologie Românească”, în „Sociologie Românească”, 1936, an I, nr. 1, p. 7.

[27] Traian Herseni, „Mişcarea sociologică în 1935”, în „Sociologie Românească”, 1936, an I, nr. 1, p. 59.

[28] „Însemnări”, în „Sociologie Românească”, 1936, an I, nr. 1, p. 62.

[29] D. Gusti, „Învăţăminte şi perspective din munca echipelor studenţeşti”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 2, 1936, p. 5 şi D. Gusti, „Învăţăminte şi perspective din a treia campanie a echipelor studenţeşti”, în „Sociologie Românească”, an I, nr, 11, 1936.

[30] D. Gusti, „Cunoaştere sociologică şi acţiune culturală”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 4, 1936, p. 4–5.

[31] D. Gusti, „Muzeul Satului Românesc”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 5, 1936, p. 7.

[32] T. Herseni, „Expoziţia de lucru a echipelor regale studenţeşti”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 1, 1936; „Cercetările monografice ale echipelor şi Institutelor Sociale”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 12, 1936.

[33] O. Neamţu, „Institutele Sociale Regionale”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 1, 1936; „A III-a campanie de muncă a echipelor studenţeşti”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 10, 1936.

[34] H.H. Stahl, „Anchete sociale cu străjerii”, în Sociologie Românească, an I, nr, 1, 1936; „Metoda de lucru a echipelor cu satul şi căminul”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 12, 1936; „Întâlniri şi privelişti din Muzeul Satului”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 5, 1936.

[35] Redacţia, „Sărbătorirea profesorului Gusti”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 12, 1936, p. 33.

[36] Philip Mosley, „C. Luther Fry: The Technique of Social Investigation”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 4, 1936, p. 44; Philip Mosley, „Cercetare rurale în Bulgaria”, în „Sociologie Românească”, an I, nr. 11, 1936.

[37] Philip Mosley, „A New Rumanian Journal of Rural Sociology”, în „Rural Sociology”, II, Nr. 4, 1937, p. 457–465.

[38] Reamintind că obiectivul ISR este cunoaşterea realităţilor sociale „româneşti”, Gusti adaugă: „E vorba mai ales de monografii săteşti, fără să nesocotim însă nici monografiile regionale, nici monografiile industriale sau orăşeneşti şi nici chiar cercetarea unei probleme restrânse la faţa locului”. Gusti în „Sociologie Românească”, loc cit., p. 7. Ulterior, pe timpul în revistă vor apărea numeroase studii de sociologie urbană

[39] Philip Mosley, „A New Rumanian Journal of Rural Sociology”, p. 465.

[40] Ibidem, p. 463.