Sorin Stoica: Postfata volumului Televizorul in ”micul infern”

„Filmul cu lisus n-a avut happy-end”

SORIN STOICA

extras din Televizorul in „micul infern”, Ed. Tritonic, 2005

Cu nu multă vreme în urmă, am reuşit să iau un examen de antropologie vizuală cu o idee destul de extravagantă în care expli­cam cum aş face un film despre ce înseamnă armata. Era un film utopic în care propuneam ca aceluiaşi grup de indivizi să-i fie filmată mărturia în câteva perioade distincte: înainte de a pleca în armată, când vor prima reprezentările şi unele presupoziţii despre ceea ce îi aşteaptă, să mai fie intervievaţi în timpul armatei când, nu există nici o îndoială că se vor văieta, şi ultima mărturie să fie depusă la 20 de ani după terminarea armatei când, mai mult ca sigur, vor păstra o viziune idilică despre cele petrecute şi chiar şi cele mai mari umilinţe vor fi povestite cu plăcere.

Cele trei mărturii juxtapuse vor dovedi cum acelaşi fapt, alterat de timp, se va modifica. Poate faptul brut nici nu există cu adevărat, ci e doar o ficţiune deformată de trecerea vremii.

Cumva mi-am împlinit dorinţa cu această carte care are ceva din acel script iniţial, mărturiile fiind culese la distanţă de zece ani. Singurul personaj constant fiind TV-ul. Chiar fiinţă. Televizoarele devin persoane „lui Sony” e un mod de adresare sau chiar canalele prind viaţă, identitate, existând adresări de genul „lui Discovery”. Sigur că e multă naivitate uneori trucată aici, alte naivităţi sincere să zicem ar veni din faptul că, studenţii au în jur de 20 de ani. Dar toate aceste naivităţi au şi ele farmec.

Din unele puncte de vedere cartea e un fel de „Cvartetul Alexandriei” a lui Lawrence Durrell, deseori avem de-a face cu un fel de perspectivă poliedrică. Aceleaşi evenimente, greva studenţească, Dallas-ul sunt descrise de diferiţi informatori. Apare un supratext interesant generat şi de perioada comună de observaţie (19-24 aprilie 2004 respectiv noiembrie 1993-ianuarie 1994), cât şi de relaţiile dintre observatori. Numai femei afară de un singur intrus, Vlad Bucurescu. Aceasta fiind şi rezultat al faptului că Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării – de unde provin studenţii autori ai acestei cărţi – este o facultate preponderent feminină. Nu ştiu cât de relevant e studiul ca manieră generală de a recepţiona emisiunile TV. Asta şi pentru că a fost realizat într-o perioadă specială, de Paşte ceea ce duce la afirmaţii de genul „dacă-i post, măcar la TV să mă uit”. Cineva e sfătuit să nu se uite la Big Brother în post. TV e „de dulce”. Se pot face comentarii legate de asocierea dintre TV şi un anume tip de atitudine pioasă. „Ce faci? Şi în seara de înviere te uiţi la telenovele?” îi reproşează cineva nevestei.

Lamentaţii iniţiale ale studenţilor care se plângeau că familia lor nu se mai uită la televizor şi că părinţii lor ar fi nişte indivizi destul de nesăraţi se dovedesc a fi lipsite de o bază reală. Ca şi capacitatea studenţilor de a observa ceva relevant. Antropologia spune, într-un acces de generozitate, că realitatea e accesibilă oricui. Nu e nevoie de nici un fel de maşinării sofisticate pentru a înregistra fenomene, procese sociale extrem de complexe. Trăind pur şi simplu, ne documentăm pentru a reuşi să supravieţuim. N-avem încotro. Asta era cea mai bună definiţie a talentului – după cineva. Să n-ai încotro. „Actorii cotidieni sunt experţi în spaţiul lor de muncă şi de viaţă. în câmpul lor de competenţă, oamenii se comportă ca nişte mici oameni de ştiinţă” spune Petru Iluţ. Observaţia nespecializată ne e caracte­ristică, observăm pe durata întregii vieţi.

Totuşi, referindu-ne la vizionare selectivă, ar fi unele semne de întrebare. Oamenii nu se uită la ceva anume. O vizionare haotică. Radio plus TV, două telecomenzi, combină, îngrămădeală de apara­tură de receptat mesaje din care rezultă o baie dezordonată de informaţii. Nu se poate vorbi despre o scădere a consumului de TV faţă de perioada ’93-’94, deşi majoritatea oamenilor dau drumul televizorului pentru că vor să audă zgomot prin casă.

Prima perioadă de „supraveghere” e una romantică, de pionierat a televiziunii. Epoca în care fac carieră seriale precum „Şi bogaţii plâng”. Ţăranii nu mai muncesc pentru că trebuie să se uite la telenovele. Apare publicitatea care enervează, spre deosebire de rela­tările contemporane, când azi, e văzută drept ceva absolut necesar, un respiro obligatoriu în vizionare. Abia lipsa publicităţii induce o stare de panică.

Exista în acea epocă un interes vizibil mai mare pentru politică, studenţii încă vorbesc despre mitingurile Convenţiei. Un interes ceva mai accentuat pentru viaţa politică faţă de absenteismul actual. Apare „Evenimentul zilei” care mută centrul de interes spre alt gen de subiecte gen Dallas, reînvierea lui Bobby, sau asasinarea lui Mihalea.

E o epocă în care e în vogă un serial precum Beverly Hills. Se fixează ore de întâlnire în aşa fel încât să rămână disponibilă acea perioadă a zilei în care se difuzează serialul. Nu sunt semnale că azi difuzarea unui episod ar putea deregla bioritmul unui grup. „Nu ne întâlnim cu prietenii ca pensionarii ca să ne uităm la TV”, îmi spunea un student. Adică se face o diferenţiere netă între oameni activi care îşi procură ştirile de pe Internet şi pensionari pentru care principala sursă de divertisment rămâne televiziunea.

„Nu ne-am dus la ţară pentru că era TV stricat. Ne culcam de la 6 odată cu găinile” spune cineva într-o observaţie din ’93. Atunci TV fixa nişte ritmuri.

Oricum, diferenţele faţă de acum 10 ani sunt majore. Una fiind aceea că apare programul TV în 2004, care în urmă cu 10 ani nu era din multe puncte de vedere necesar. Soti şi Canal 31 sunt singurele canale private şi numărul celor care le recepţionau e destul de restrâns.

Interesant e cum fişele de observaţie devin o adevărată experienţă de viaţă şi pentru studenţi, extrem de amuzant fiind cum îi ţin sub supraveghere pe părinţi. Tot comice sunt şi unele detalii picante sau chiar aberante. In unele situaţii întâlnim două televizoare în aceeaşi cameră, unul dintre părinţi fiind nevoit să se folosească de căşti. Nu umorul e miza în carte, el fiind folosit adesea drept ingredient, dar nu te pot lăsa indiferent scene precum cea în care cineva declară că doreşte să se uite la „Iisus din Nazaret”. „Am văzut filmul de trei ori, dar nu mai ştiu cum se termină.”. O foarte sugestivă imagine despre cum totul e judecat în termenii culturii de masă, ai filmelor de senzaţie, ceea ce distruge însăşi esenţa mesajului.

Alte poveşti amuzante sunt legate de televizoarele „antice” care funcţionează pe lămpi. Istorii interesante, despre cum îi sărea buto­nul improvizat sau cum mergea cu scobitori. Bunicii încă mai au ritualuri cu scosul TV din priză. Frică de tehnică la fel ca la provincialii care sar peste liniile de tramvai să nu se curenteze. Trebuia să te gândeşti înainte dacă vrei sau nu să urmăreşti ceva. In ’93-’94 încă mai existau televizoare alb-negru.

Sau. Îmi povestea un alt student despre felul absolut particular şi inimitabil în care bunica lui foloseşte telecomanda. De parcă ar arunca o undiţă în ecran, ca şi cum nu ar accepta că unda aceea ar fi imaterială. Un anumit conservatorism. O altă bunică e foarte decisă atunci când spune că nu are ce căuta TV în dormitor. Poluare simbolică. Şi referitor tot la utilizări particulare şi excentrice, TV poate fi remediu împotriva unui musafir nepoftit. Devine un fel de armă atunci când sonorul e dat la maxim.

Alte constatări s-ar referi la faptul că există o anumită geografie a emisiunilor TV. Cineva urmăreşte în bucătărie desene animate, în dormitor programe ştiinţifice şi în sufragerie filme de la HBO.

O concluzie care nu ţine neapărat de etnografia mass-media, ci mai mult de sociologia familiei ar fi că taţii apar aici demasculinizaţi, adorm la televizor, au ceva penibil. Atitudine concesivă faţă de ei, trebuie ajutaţi, încurajaţi. Doar câteva exemple extrase din ceea ce spun studenţii: „Tata vede fragmente din filme diferite şi ajunge să considere că fac parte din acelaşi film.”„S-au ars televizoarele şi tata era fericit că, zicea el, plătim mai puţin factura la curent.”„Tata vrea să ştie ce se află pe fiecare post în parte. Asta îi dă un sentiment de putere, de control.” Sau „Tatălui meu nu prea-i place muzica populară, dar după 3-4 pahare de ţuică începe să-i placă.”

Sau tot de acelaşi registru ar ţine şi o anumită imaturitate a masculilor de 25-26 de ani care se uită încă la desene animate. Trebuie spus că cel puţin un mit e spulberat. în mare parte dintre cazuri, nu tatăl e cel care deţine controlul asupra telecomandei. Important. Telecomanda. Ce se află pe primele 9 canale. Copiii trebuiau să schimbe canalele, să se deplaseze până la televizor, de aceea, apariţia telecomenzii i-a scutit de nişte drumuri.

De notat şi că se află enorm de multe televizoare prin casă. Asta previne unele conflicte. Părinţii nu puteau să vadă ştirile pentru că exact în acelaşi timp copiii se uitau pe Cartoon Network. In schimb apar tot felul de migraţii foarte interesante de la un TV la altul. Veritabile mişcări de populaţii, dacă analogia nu e deplasată.

O concluzie parţială ar fi că TV încă ţine de statut. „Familia noastră e prima familie din bloc care şi-a cumpărat TV color”, spune cineva. Sau e asociat unor adevărate rituri de trecere. ”Aşteptăm să ia soră-mea capacitatea şi abia după aia ne cumpărăm încă un TV’. „Hai să stăm fără TV până la salariu”. Ultimul caz fiind un fel de experiment fără doar şi poate original, un test de rezistenţă. Alţii îşi amintesc cum veneau vecinii să vadă Dallas. Comunitate care se forma pe bază de consum TV comun. Relativ la construirea identităţii, are loc un fel de transfer de identitate. Apar oameni comuni porecliţi drept Paganel, Hagi: ale intruziunile mass-media în onomastică.

Masa e aşezată în aşa fel încât toată lumea să vadă la TV „Acum masa se aşează foarte rar în sufragerie. Fiecare mănâncă atunci când are timp.” Se poate vorbi despre o deteriorare a relaţiilor de familie din cauza TV. Nostalgia unei mese de familie. Momentele festive sunt asociate cu momentele în care toţi se uită la TV. Penele de curent dau prilej de rememorare. Stăteam toţi în bucătărie şi povesteam spune cineva părându-i-se incredibil „cum reuşeam să ne înţelegem atunci”.

Oricum. Nu e o carte paseistă, ci una vie. Sau n-a fost o carte paseistă, pentru că vă anunţ că dumneavoastră tocmai aţi terminat de citit o postfaţă.