Nonconformism oficial
Victor Rizescu
Observator Cultural (2008)
Fie si intens mediatizate, revelatiile stiintifice si provocarile culturale produc la noi trepidatii polemice de foarte scurta durata. O documentare cu scopuri didactice ma indeamna sa revin asupra unuia dintre episoadele de acest fel consumate anul trecut si ale carui reverberatii par sa se fi stins fara semne de a mai putea fi stirnite vreodata: e vorba de cartea Thocomerius-Negru Voda. Un voivod de origine cumana la inceputurile Tarii Romanesti a lui Neagu Djuvara, menita sa ne clatine vesnic identitatea colectiva prin teoria sa dupa care intemeietorii statului valah din secolul al XIV-lea au fost nobili turanici de religie catolica si nu boieri romani sau slavo-romani ortodocsi. Cei care au citit-o stiu ca spectaculozitatea concluziei este amplificata de nenumaratele dovezi aduse de autor in sprijinul ideii ca reflexele nationaliste, si nu altfel de neajunsuri, le-au impiedicat in mod repetat pe autoritatile domeniului, fie ele clasice sau recente, sa distinga cu claritate fapte si corelatii de natura evidentei. Desi nationalistii locului – daca or mai fi existind, si nu ne bintuie doar ca stafiile unor vremuri apuse – s-au aratat mai degraba adormiti si indiferenti fata de insolenta eruditului bestseller, e de presupus ca manualele scolare, sau chiar universitare nu vor face loc prea curind noii viziuni.
O asemenea perspectiva nu are cum sa nu ne preocupe, caci cartea se incheie prin invocarea unui suparator narav academic autohton: opiniile care „deranjeaza“, se spune, sint neutralizate nu prin critica, ci prin conspiratia tacerii. E un diagnostic la care subscriu.
Daca asa stau lucrurile insa, e greu de inteles de ce lucrarea, de acum cea mai cunoscuta, ce se apleaca asupra interferentelor dintre istoria neamurilor din stepa si cea a romanilor nu se refera la o teorie cu subiect inrudit, dar cu implicatii poate mai ample, care nu a reusit nici ea sa patrunda in manuale, iar datorita epocii cind a fost lansata nu a avut parte nici macar de focul de artificii al unor dezbateri televizate.
Figura intotdeauna insolita printre istoricii romani, care nu au acceptat niciodata cu adevarat legitimitatea domeniului pe care il slujea – al sociologiei istorice –, Henri H. Stahl afirma (in carti precum Les anciennes communautés villageoises roumaines. Asservissement et pénétration capitaliste, 1969; Studii de sociologie istorica, 1972; Teorii si ipoteze privind sociologia orinduirii tributale, 1980) ca statele romanesti medievale trebuie intelese ca mostenitoare institutionale ale imperiilor stepei, cel al cumanilor – dislocat de invazia mongola din 1241 – fiind ultima dintre aceste structuri fluide ce s-au succedat in spatiul pe care il locuim.
Dupa Stahl, retragerea foarte rapida a mongolilor din teritoriul in care romanii traisera pina atunci ca o populatie taraneasca organizata in comunitati satesti devalmase, careia ii erau suprapuse formele politice rudimentare intemeiate de calaretii nomazi veniti dinspre Rasarit, a fost urmata de substituirea celor din urma printr-o nobilime locala si o monarhie romaneasca, ce au preluat initial aproape intacte – pentru a le ajusta apoi treptat – practicile si ideologiile guvernarii instaurate de predecesorii lor asiatici. Statele rezultate in urma acestei substituiri au pastrat astfel multa vreme caracteristicile esentiale ale imperiilor stepei: o putere politica ce controla doar superficial populatia asupra careia isi exercita dominatia, ea extragindu-si veniturile mai mult din taxarea tranzitului comercial pe axele Nord-Sud si Est-Vest si in mai mica masura din impozitarea taranimii, cea din urma continuind sa vietuiasca in sate devalmase libere, neaservite in cea mai mare parte unei nobilimi feudale.
Astfel de structuri sociale si politice, care se deosebeau in mod semnificativ de feudalismul apusean si deopotriva de modelul bizantin, au fost modificate ulterior, pe parcursul secolului al XVI-lea, dupa dezarticularea marilor rute comerciale medievale si sub impactul dominatiei otomane. Aceasta a impus noi exigente economiei agrare locale si a indus in lumea romaneasca noi forme de stratificare si dinamica sociala: comunitatile taranesti au fost incorporate atunci in cadrele unei economii domeniale ce se asemana cu tiparul central-est european al „celei de-a doua iobagii“, clasa stapinilor de mosii impunindu-si, in acelasi timp, puterea asupra statului sub forma regimului politic „boieresc“.
Tezele lui Stahl faceau parte dintr-un efort mai amplu de a reinterpreta categoriile de analiza marxiste in lumina experientei istorice romanesti si rasaritene, in dialog polemic cu autori locali mai vechi sau mai noi, care se faceau vinovati, in opinia autorului, de utilizarea unor scheme rigide – croite initial prin raportare la realitati occidentale si transpuse apoi mecanic in contexte diferite – referitoare la sociologia feudalismului sau a „modurilor de productie“ in genere (vezi mai ales Controverse de istorie sociala romaneasca, 1969; Probleme confuze in istoria sociala a Romaniei, 1992).
E interesant ca, daca istoricii romani nu s-au aratat interesati sa continue acest dialog, ideile lui Stahl au fost gasite foarte convingatoare de unii autori straini. Este chiar cazul conceptiei sale despre continuitatile institutionale dintre statele „predatoare“ ale stepei si voievodatele romanesti, care a fost preluata, reelaborata si reconceptualizata de catre un autor american influentat in mod direct de catre sociologul roman (vezi capitolul 3 al cartii lui Daniel Chirot, Schimbarea sociala intr-o societate periferica. Formarea unei colonii balcanice), fiind rezumata si in ample lucrari istorice comparative, menite sa identifice diferentele majore dintre traiectoriile de evolutie ale Occidentului si, respectiv, Europei de Est[1].
Lucru cit se poate de firesc, caci fenomene de acelasi fel – cu o relevanta inca mai mare – au fost descoperite si in zone invecinate: un istoric american de origine rusa argumenta, cu multa vreme in urma, ca imparatii moscoviti din secolul al XV-lea ascundeau, in spatele ideologiei monarhice oficiale care le revendica ascendenta bizantina si calitatea de intemeietori ai „celei de-a treia Rome“, o profunda inrudire cu hanii mongoli a caror stapinire o subminasera doar pentru a-i conserva, in vesminte noi, esenta tiranica si arbitrara[2].
Oare straniile teorii ale istoricului-sociolog ce a debutat in anii 1930 pentru a-si desfasura cea mai mare parte a carierei in perioada comunismului au disparut cu totul din peisajul postcomunist? Am descoperit o urma a lor in paginile unuia dintre cele mai populare compendii recente de istorie romaneasca. E vorba de cartea domnului Florin Constantiniu, O istorie sincera a poporului roman, care il invoca pe Stahl pentru a relua pe scurt teza sa dupa care geneza statelor romanesti a umplut mecanismele de guvernare ale imperiilor turanice cu un nou continut etnic:
„faptul ca, inca de la primele documente ale cancelariilor munteana si moldoveana, aparatul de stat apare perfect articulat, este un indiciu ca el incepuse sa se constituie inca din perioada dominatiei cumane si mongole si ca, odata cu disparitia controlului calaretilor stepei, structurile aparute in vremea lor au trecut sub autoritatea aristocratiei locale“ (vezi p. 71 a editiei a III-a din 2002).
Facuta fara intentia (declarata) de a dezradacina prejudecati academice si a soca sensibilitati nationaliste, afirmatia respectiva este un crimpei din incursiunile autorului prin cimitirul ideilor fara urmasi, al teoriilor fara rezonanta publica si al proiectelor abandonate inainte de termen din istoriografia romaneasca, pe care ni-l desfasoara in fata ochilor in ultima sa carte, De la Rautu si Roller la Musat si Ardeleanu, aparuta in 2007.
Intr-un eseu publicat in Revista 22 in 1991 („O politica «abstracta si literara»: intelighentia si democratia“, reluat in cartea sa din 1997, Exercitiul distantei. Discursuri, societati, metode), Sorin Antohi explora esecurile repetate pe care le-au suferit in ultimul secol intelectualii din Europa de Est atunci cind au incercat sa se conformeze idealului de „extrateritorialitate“ a ratiunii critice in raport cu retelele de putere si cu circuitele obisnuite de reproducere sociala.
As adauga ca, dupa 1989, ei au sucombat deseori tentatiei de a se extrage retrospectiv din tesatura delicatelor complicitati ale epocii incheiate in acel an. Istoria subiectiva a lumii istoricilor romani din vremea comunismului pe care ne-o ofera Constantiniu in ultimul volum mentionat mai sus pare sa dea glas – intr-o maniera subiacent polemica fata de asemenea tentatii – unui efort incapatinat de „teritorializare“ prin aducere aminte. Lucru care se manifesta nu doar in planul biografiei publice si profesionale, dar si in cel al peregrinarilor intelectuale – ce se impletesc cu ale altora din jur – rememorate cu reconfortanta sinceritate.
Iar unul dintre firele conducatoare ale istoriei culturale, care ne este astfel restituita, este tocmai acela al tentativelor, sporadice si intotdeauna oprite la jumatatea drumului, ale comunitatii din care autorul facea parte de a elabora, in cadrele unei dictaturi de inspiratie marxista si in limitele unui discurs istoriografic asezat, in mod oficial, pe aceleasi fundamente, veritabile conceptualizari, modele explicative si tipologii care sa exploateze resursele acelei singure paradigme teoretice atunci accesibile, printr-un dialog sustinut cu textele sale clasice, cu prelucrarile lor sovietice si cu reinterpretarile lor contemporane din Occident.
Eforturile unor Stahl sau Andrei Otetea de a traduce in termenii istoriei locale notiunile sociologice marxiste cu circulatie internationala, de felul „modului de productie tributal“ sau al „celei de-a doua iobagii“, figureaza ca etapele cele mai importante ale acestor tribulatii teoretice, ce se situau atunci in adversitate fata de mimetismul doctrinar ambiant, dar care au fost inghitite apoi in virtejul anticomunismului de dupa 1989. Fara a mai fi mentionata in ultima carte a lui Constantiniu, teoria lui Stahl despre originile si fizionomia statelor medievale romanesti a impartasit si ea acelasi destin.
Nu cumva ideea ca Mircea cel Batrin si Alexandru cel Bun functionau ca urmasi institutionali si sociali ai hanilor cumani si mongoli e mai tulburatoare decit aceea ca primii doi domnitori ai Tarii Romanesti aveau in vine singe turanic si priveau spre ceruri dupa riturile crestinismului apusean? In caz ca raspunsul e afirmativ, asa cum cred, atunci ramine de vazut daca, fie si impecabil neortodoxa in raport cu hulitele crezuri ale national-comunismului, numai buna pentru a soca constiinte ruginite si foarte potrivita pentru exploatare mediatica, teoria in cauza va reusi sa revina la lumina si sa acceada printre nonconformismele oficiale ale vremurilor pe care le traim.
_______________
1. Perry Anderson, Lineages of the Absolutist State, London, Verso, 1974, p. 390-392.
2. Michael Cherniavski, „Khan or Basileus: an Aspect of Russian Mediaeval Political Theory“, in Journal of the History of Ideas vol. 20, nr. 4, 1959, p. 459-476.
Lasă un răspuns