„Stãteam noaptea la sediu și fãceam manifeste!“
extras din Zoltán Rostás, Theodora-Eliza Văcărescu, Cealaltă jumătate a istoriei – Femei povestind, Ed. Curtea Veche (2008)
BRÂNDUȘA BABENCO
Nume: Gertrude Redlinger
Data și locul nașterii: 19 martie 1925, Timișoara Studii: medii la Facultatea muncitoreascã
Ocupație: directoare de grãdinițã, ghid turistic, funcționarã Vârstã: 78 de ani (la data interviului)
Domiciliu: București
Gertrude Redlinger este bunica mea. Pentru mine ea este, simplu, Trudi. Dacã stau sã mã gândesc bine, și pentru prietenii mei tot Trudi este, chiar dacã între ei și ea este o diferențã de șaizeci de ani. Când mã întâlnesc cu ei, toți, aproape fãrã excepție, mã întreabã de ea, pentru cã au îndrãgit-o pur și simplu pentru felul ei de a fi, fãrã a-i cunoaște lunga și complicata poveste de viațã. Pentru cã așa este ea — sociabilã, uneori mai tânãrã decât noi, atât în spirit, cât și fizic, știind mereu sã se facã plãcutã.
De ce vã spun acest lucru? Pentru simplul motiv cã, pânã a scrie acest text, și pentru mine Trudi era doar Trudi. De-abia acum am înțeles o parte din ea și am descoperit-o pe Trudi ca om și nu doar ca bunicã. Am vãzut-o pentru prima oarã în viața mea plângând, tremurându-i vocea și mâinile de emoție, încercând sã-și ascundã trãirile în semiobscuritatea camerei și a fotoliului mare și vechi de pe vremea tatãlui ei. (Cred cã în sinea ei dorea sã intre mãcar din când în când cineva în camerã, pentru a mai uita puțin de trecut și a mai scãpa de apãsarea lui.) Dupã ce am povestit cele de mai jos, Trudi a redevenit din nou Trudi, bunica mea, închizând ușa trecutului și privind spre viitor cu optimism, așa cum a fãcut o viațã întreagã.
— M-am nãscut în 1925 la Timișoara, care era un oraș frumos, plãcut, plin, plin de grãdini, cu oameni simpatici. Acolo erau și bunicii mei, pe care eu i-am iubit foarte mult: bunica din partea tatãlui meu, care era un om minunat, și bunicii din partea mamei, unde era bunicu’ și bunica, amândoi oameni foarte cumsecade. Mi-amintesc bunica aceasta… mama mamei mele, când ne duceam în vacanțã la Timișoara și mergeam sã înotãm la bazin — era un bazin foarte frumos, venea de acasã cu un coșuleț în care avea pâine de casã fãcutã de dânsa, unsã cu unt, cu ardei gras, roșii și și acuma mã gân- desc cã niciodatã în viața mea nu am mai mâncat așa ceva bun ca atunci. A rãmas așa în mintea mea acest gust.
— Unde locuiați în Timișoara?
— Eu, ce-mi amintesc, dar nu mai știu sigur… am avut o casã frumoasã cu douã–trei camere mari. Și îmi mai amintesc un lucru, cã fratele meu a fãcut scarlatinã și eu am luat de la el și am avut amândoi scarlatinã și pe vremea aceea se trata, în afarã de medicamente, se puneau în camere multe, multe cearșafuri ude. Nu știu, ca sã prindã microbii. Asta mi-a rãmas in minte.
Am stat singuri, adicã cu pãrinții mei și cu fratele meu, numai noi. Bunicii erau și ei din Timișoara, mama tatãlui meu era de la Sânnicolaul Mare și a venit de tânãrã, s-a mãritat la Timișoara și a stat acolo. Ea și-a crescut copiii fãcând ciorapi la o mașinã de țesut. Stãtea nopți întregi și lucra la asta. Avea cinci copii, dintre care ultimul s-a nãscut dupã ce a murit soțul dânsei. Acesta era evreu bigot și acești oameni bigoți nu mãnâncã orice. Dar era comis-voiajor, asta era meseria lui, și tot timpul cãlãtorea și foarte puțin mânca. Și a fãcut o… ceva la stomac și de asta a murit. Tatãl mamei mele a venit de la Viena, cu întreaga familie. Mama mea și toți frații ei s-au nãscut la Viena. Și când au venit la Timișoara, mama mamei mele a rãmas din nou însãrcinatã și când a nãscut-o pe mãtușa mea, cel mai mic din cei cinci copii, a murit… Bunicul meu la mormântul soției lui a jurat cã nu se va mai cãsãtori niciodatã, cã așa o femeie nu va mai gãsi. Totuși, dupã vreo trei–patru ani de zile /își drege vocea/ a avut așa o cãsnicie vor- bitã, aranjatã. A luat-o pe aceastã, sã spunem, doamnã mai în vârstã, dar un om minunat. Pânã nu a murit ea, eu nu am știut cã nu a fost mama adevãratã a mamei mele. Era un om minunat, minunat și a nãscut un bãiat care a fost feblețea întregii familii — tot așa un om minunat ca și ea. Mama mea, cum sã spun, nu a putut-o niciodatã iubi. A considerat cã aceastã femeie a fost vinovatã cã bunicul meu s-a recãsãtorit, dar a respectat-o foarte, foarte mult, mai ales dupã ce s-a nãs- cut fratele ei. De fapt, toți copiii și-au dorit ca bunicul meu sã se recãsãtoreascã cu bunica din partea tatãlui meu, care era vãduvã /vocea îi tremurã din cauza lacrimilor/.
— Dar, de unde se cunoșteau?
— Amândouã familiile au stat în aceeași curte. Bunica mea din partea tatãlui a cunoscut-o pe prima nevastã a bunicului meu. Dar nu s-au mai cãsãtorit, pentru cã fiul cel mare al bunicii, Sándor, a fost împotrivã și a amenințat cã se va sinucide. De câte ori plecam la bunici, sau la unul sau la altul, mama ne punea de mâncare și ne spunea întotdeauna: „Sã nu cereți, mâncați acuma!“ și cum ajungeam acolo: „Bunicaaa, mi-e foameee!“, asta mi-a povestit mama. Bunica mea era cunoscutã de ce prãjituri minunate fãcea, mai ales cu nuci. Tatãl meu era contabil și mama gospodinã. N-a lucrat decât când eu eram deja mare și îl nãscusem deja pe primul meu bãiat, dar nu a muncit decât un an și iarãși a rãmas acasã. Cel mai mult îmi plãcea sã stau sã o ajut pe mama la treabã. Când am avut eu șapte ani, tatãl a rãmas șomer, iar sora mamei mele, care era cea mai în vârsta și care, de fapt, a crescut toți copiii pânã s-a recãsãtorit bunicu’, a primit un serviciu la București. Ea a fost secretarã dactilografã în trei limbi: germanã, englezã și francezã. A primit aici la București un serviciu de contabil și a renunțat și i-a dat-o lui tata. Și atuncea, fiind tata șomer, am venit la București și mãtușa mea a plecat la Brașov, unde a avut un servici foarte bun, la o bancã austriaco-românã.
Și aici la București când am ajuns, eu am… Ei au venit înainte, cu fratele meu mai mare cu patru ani, fiindcã trebuia sã înceapã școala… Eu nu aveam încã șapte ani, șase ani și ceva, deci nu intram în anul ãla în școalã, ci peste un an. Am rãmas la bunica mea din partea tatãlui și m-au adus la București când au avut casã și și-au amenajat-o. Prima noastrã casã când am venit în București era în Cotroceni. Era o casã… vagon, dintr-o camerã în alta mergea. Era o casã într-o curte mare, maaare, dar stãteau și alții. Erau așa case una lângã alta. Și când a început anu’ școlar, m-am dus la școalã. În vacanțe mã întorceam la Timișoara, la bunica din partea tatãlui stãteam. La ei era loc, pentru cã la ceilalți erau doar douã cãmãruțe mici în care locuiau bunicii cu unchiul meu ãsta cel tânãr de tot. Bunicul meu a fost maistru-șef la Industria Lânei. Ai auzit de aceastã fabricã, Industria Lânei?
— Sã ne întoarcem la perioada în care mergeați la școalã.
— Deci, stãteam în Cotroceni, asta sã ții minte! M-au dus la școala, nu știu de ce /începe sã râdã/ tocmai pe Lucaci, strada Lucaci. Strada asta era, este, adicã cred cã mai este și astãzi la Cãlãrași, pe undeva. Foarte departe. Dar, tatãl meu lucrând la o întreprindere, tot așa, româno-maghiarã, la „Palma“, care fãceau tãlpi și tocuri de cauciuc, asta era!, avea un șofer acolo care conducea un camion și el mã ducea în fiecare zi din Cotroceni pân’ la școalã și venea și mã lua de la școalã și mã ducea acasã. Ai sã vezi de ce-ți povestesc asta; cã într-o zi n-a venit sã mã ia, adicã a întârziat și eu n-am avut rãbdare sã stau sã aștept și am pornit-o… Îți spun, nici eu nu știu astãzi cum am ajuns de acolo. De acolo am pornit pe Cãlãrași, am ajuns la Piața Unirii, mã rog atuncea nu știu cum se numea. Pe urmã am ajuns pe Elisabeta, unde erau cinematografele, unul dupã altul… și eu mergeam și mã uitam la vitrine. Deci am ajuns, la douãșpe trebuia sã mã ia și am ajuns pe la trei acasã. Pãrinții mei — înnebuniți! Dar eu am venit frumos. Cum? Cum, nici ei nu au știut cum de am ținut minte. Pesemne de pe drumul pe care am mers în fiecare zi. De la școalã nu țin minte prea multe. Știu cã mi-a povestit mama mea cã eram o zvãpãiatã. Mergeam la școalã și când mi se fãcea foame, îmi scoteam mâncarea și mã întorceam cu fun- dul spre învãțãtoare: „Mie mi-e foame și eu mãnânc“. Asta mi-a povestit mama. De învãțat, am învãțat. Mie îmi plãcea foarte mult sã merg la școalã, foarte mult îmi plãcea, mai puțin sã învãț. Pe urmã noi ne-am mutat foarte des. Stãteam într-o casa șase–șapte luni sau și mai puțin și ne mutam iar în altã casã.
— De ce?
— Pentru cã noi am avut casã ilegalã, veneau la noi oameni care erau în ilegalitate, se ascundeau. Erau comuniști și comuniștii atuncea erau în ilegalitate. Unii dintre ei stãteau și douã sãptãmâni, alții erau în trecere pentru o noapte sau douã, depinde de munca pe care o aveau de fãcut. Și câteodatã veneau câte doi care trebuiau sã se întâlneascã la noi.
— Dar cum ajungeau acești oameni la dumneavoastrã acasã?
— Tatãl meu, când a plecat din Timișoara, deja acolo a avut legãturã cu comuniștii și când a venit aici, în București i s-a dat o adresã unde sã se ducã. Și acuma știu unde: era aicea — cum se numește asta?, care fãcea pãlãrii de damã — o doamnã care avea un magazin unde vindea pãlãrii de damã. Și acolo s-a dus tatãl meu cu mama. Și acolo au avut… întotdeauna aveau un om de legãturã. Doamna aceasta era omul lor de legãturã la început. Organizația din București ne ajuta și cu casele, pentru cã ei cãutau întotdeauna în zona în care aveau nevoie. Niciodatã nu stãteam în aceeași zonã, ca sã nu ne gãseascã poliția, sã nu ne ia urma. Pe atunci nu știam cine sunt. Erau niște bãrbați, niște femei foarte simpatici pentru mine, dar întotdeauna mi se atrãgea atenția: „Nu-i frumos sã povestești ce se întâmplã acasã. Într-o familie se întâmplã multe lucruri și nu e frumos sã povestești altora“; și eu mi-am ținut gura, nu am povestit la nimeni.
Și pe urmã, dupã ce am terminat școala primarã, am… unde stãteam noi atuncea? Pe la Popa Soare, pe la Foișorul de Foc — și peste tot stãteam cu chirie. Tatãl meu primea bani pentru chirie, la un moment dat a fost și casier, cum sã spun… al nucleului din București și desigur cã primea bani, cã nu avea el așa un salariu mare sã plãteascã… Oamenii ãștia, când veneau la noi, trebuiau hrãniți, trebuiau… și pentru asta trebuia bani. Și m-au dat la o școalã pe Negustori. Era o școalã, se numea Anglo-Speranța, era o școalã a misionarilor engleji și la aceastã școalã am mers doi ani de zile. Pe vremea aceea, dupã primarã, venea liceul, opt clase de liceu. Deci tot același lucru ca și azi, dar se numea liceu. Aveam cam zece ani și aveam așa niște uniforme frumoase acolo, tare mi-a plãcut sã merg acolo. De acolo am învãțat puțin engleza, franceza, germana; toate trei limbile și româna, plus cã știam ungurește de acasã. Îmi amintesc, cele mai multe profesoare erau misionare, dar aveam o profesoarã de geografie! Ceva așa de dulce, eu eram îndrãgostitã dupã ea, așa un om minunat! Tânãrã, tânãrã de tot și știu cã învãțam bine la geografie, pentru cã îmi plãcea de ea! Acolo nu am învãțat decât… am început și clasa a patra și pe urmã a trebuit sã plec, cã nu mai primeau evrei….
— Dar dumneavoastrã erați evreicã din partea ambilor pãrinți?
— Dupã mamã și dupã tatã. Eu eram evreicã curatã, dar familia mea nu era credincioasã, cu toate cã mama mea venea dintr-o familie de bigoți! Bunicul meu, un om minunat și foarte credincios, nu obliga pe copilul lui sã fie, niciun copil nu a fost. Pe urmã am rãmas acasã. Atunci deja stãteam pe, da, tot pe Popa Soare și chiar era perioada legionarilor în țara noastrã și mi-amintesc cã la un moment dat, nu știu sigur dacã ai învãțat despre ororile legionarilor care îi duceau pe evrei la abator și îi agãțau de cârlige ca și pe animale, și mama mea a fost foarte speriatã, cã mergeau din casã în casã și cãutau evrei. Deja atuncea ne mutasem de pe Popa Soare, nu departe, dar stãteam într-o curte, cum sã-ți spun, așa un coridor lung era și una dupã alta veneau case cu trei etaje. Noi stãteam în prima casã și era acolo un portar, care, oriunde ne duceam și… tatãl meu a fost foarte iubit și apreciat. Când au venit legionarii și au întrebat: „În casa asta stau evrei?“, el a zis cã nu. Știu cã mama — așa câteva lucruri mi-au rãmas în minte — ne-a luat în brațe și s-a așezat pe divan și ne-a zis: „Acuma stãm și așteptãm sã vedem ce-o sã se întâmple“ și nu s-a întâmplat nimic, slavã Domnului pentru noi! Omul e egoist, e fericit dacã lui nu i se întâmplã ceva! Deja aveam vreo 14 ani și pe palier lângã noi stãtea o doamnã, care lucra lenjerie bãrbãteascã și m-a chemat și m-a învãțat și pe mine. Nu mult timp, am lucrat lenjerie bãrbãteascã. Nu am câștigat eu cine știe ce, mai mult ca sã am o ocupație. De aici, cu aceastã ocazie, am învãțat și gospodãrie, de la mama mea, cã mã uitam ce face.
De mic copil, mi-aduc aminte și când stãteam pe Cãlãrași, aveam cam opt ani, înainte sã plec la școalã, mergeam și aduceam, mergeam pânã la colț la brutãrie și aduceam chifle proaspete acasã. Întotdeauna am ajutat-o pe mama /ofteazã lung/. De aici, ne-am mutat pe bulevardul Pache, undeva într-o casã, sus la mansardã, o locuințã micuțã. Nu știu dacã avea trei sau douã camere, nu-mi mai amintesc. În aceastã perioadã, cât am stat acolo, a murit bunica mea, din partea tatãlui, dar mama mea a iubit-o pe soacra ei, a adorat-o. Pentru ea era „mama“. Și a plecat la Timișoara și atunci am rãmas eu sã gãtesc, sã spãl. Într-o zi am vrut pânã vine mama acasã, sã fac eu curat peste tot în casã și am strâns toate broderiile care erau pe mese, pe bufet și le-am înmuiat și am uitat de ele. Când a venit mama acasã le-a gãsit și erau toate mucegãite, dar nu s-a supãrat /râde/.
În aceastã perioadã deja, aveam vreo 15 ani, am avut o, cum sã spun… prieteni, foarte mulți. Fratele meu era mai în vârstã, avea optișpe ani și avea foarte mulți prieteni. Era o asociație, unde ne-am dus, o asociație sionistã, unde mergeau numai evrei, ãia care voiau sã plece în Israel. Noi nu am vrut niciodatã sã plecãm în Israel. Cum sã-ți spun, pe timpul ãla greu, un evreu se împrietenea cu cineva de altã religie și aceasta era o grupã foarte plãcutã. Ne întâlneam sâmbãtã și duminicã și mergeam la unul dintre ei. Erau doi frați, unul mai mare și unul de vârsta fratelui meu, care locuiau pe bulevardul Dacia. Aveau niște pãrinți minunați, care… când veneam noi acasã, acolo, se ocupau foarte mult de noi. Aveam niște prelegeri literare, despre cãrți, filme, teatre și întotdeauna era, ea, doamna, lângã noi și ne ajuta când ne poticneam în ceva. Foarte plãcut a fost!
Aici unde ne-am dus am fãcut cunoștințã cu Nectara. Lui Laci, fratele meu, i-a plãcut foarte mult de ea și mergea cu ea la plimbare. La un moment dat, ea l-a invitat pe al meu frate sã meargã la ea acasã, cã vrea sã-i facã cunoștințã cu sora ei mai micã. Și Laci s-a dus și când a vãzut-o, din primul mo- ment a rãmas… „Gata, asta este“ și de atuncea, noi trei mer- geam împreunã: actuala lui soție, pe care o cunoaște de la șaișpe ani, eu, el. Mergeam la prietenii ãștia, mergeam la teatru, la operã, dar întotdeauna la cucurigu.
La un moment dat tinerilor li se dãdea voie sã intre fãrã bilet și ne așezam pe scãri sus la balcon sau pe strapontinele care erau la capãtul fiecãrui rând. Mergeam peste tot unde se putea vedea ceva frumos. Au fost niște vremuri extraordinare și frumoase! Mi-aduc aminte cã eu întotdeauna începeam, pe ungurește îi spuneam fratelui meu: „Laci, hai acasã!“ și toatã lumea așa mã cunoștea: Laci, hai acasã. Dupã ce am cunoscut-o pe viitoarea mea cumnatã, Pica, amândouã am învãțat sã facem mãnuși din piele și am lucrat foarte mult. De fapt, am lucrat, dar nu așa de mult, pentru cã eu trebuia sã o ajut pe mama mea, dupã ce n-am mai mers la școalã și, venind foarte mulți oameni la noi în casã, mama trebuia sã gãteascã, sã spele, sã cumpere pentru toți și eu o ajutam. Mai ales cã niciodatã nu s-a putut sã vinã un om strãin la noi în casã, sã o ajute pe mama! De cele mai multe ori, locuințele noastre erau de trei–patru camere, ca sã… noi fiind patru și mai veneau alții, așa cã trebuia sã avem casã mare.
Cu prietenii fãceam și excursii la Bãneasa. Și, la un moment dat, atunci, într-una dintre aceste excursii, am fãcut cunoștințã cu un bãiat, un bãiat foarte drãguț, atât în purtare, cât și în aspect, foarte frumușel! Și se zice cã și eu am fost o fatã foarte frumoasã în tinerețe și acolo, din aceastã excursie, ne-am plãcut unul pe altul. Dupã aceea a venit nu prea des la noi. De ce? Pentru cã și el lucra pentru tipografia ilegalã. El era strungar de… cum se numește asta? De lucruri fine, vezi am uitat! El a lucrat la o fabricã, la Metalo Globus și acolo fãcea pe ascuns literele pentru tipografie și nu prea avea voie sã vinã la noi, ca sã nu observe lumea. Pe vremea aceea, stãteam deja pe Jean Texier și nu a trecut un an, nu cred cã a trecut, când a venit și a spus cã vrea sã mã ia de nevastã. Aveam șaișpe ani atunci. Mama mea era tocmai la Timișoara atunci, nu știu pentru ce. Mi se pare cã tocmai murise bunicu’, d-aia a fost acolo. Când a venit acest bãiat la noi, era tata acasã și când i-a spus, tata i-a dat un telefon lui mama. I-a zis: „Vino repede acasã, cã fiica ta vrea sã se mãrite!“, „Da’ cu cine?“, „Cu un bãiat bun, zice tata. Un ilegalist“. Nu, nu a zis așa. Nu mai știu ce a zis tata. L-a descris așa, ca mama sã înțe- leagã cã este unul de-al nostru și zice mama: „Și asta ajunge?“
Zice: „Nu, e un bãiat foarte cumsecade!“ Ne-am cãsãtorit la sfat, ne-am dus la sfat și am avut un taior de stofã pepit, bleu- marin cu alb, foarte frumos. Atunci noi aveam o casã, atunci eram singuri în curte, în Jean Texier, și eram numai noi, doar noi stãteam acolo. Jos și sus. Jos erau douã camere și sus tot douã, plus încã o camerã micã. Înainte de sã mã cãsãtoresc eu, camera de sus a fost închiriatã, tocmai ca sã nu se vadã cã vin la noi oameni strãini, am închiriat camera și… Dar au stat foarte puțin la noi și când eu m-am cãsãtorit, ãia au plecat și eu am primit camera aceea.
Ți-am mai povestit eu cã pe vremea aceea nu aveam voie sã avem radio. Aparatele de radio ale evreilor se sigilau și se duceau la poliție. Noi totuși aveam radio. O datã a venit poli- ția, centrul de poliție sau cum sã-i spun eu, era tocmai la colțul strãzii și venea foarte des la noi comisarul de acolo. Îl simpatiza foarte mult pe tata. Tocmai într-o searã, când tata asculta posturi strãine la radio, a venit el și noi ne-am speriat cu toții. Și eu cu o mișcare iute, am dat cu piciorul în el și l-am împins sub pat. Nu l-a auzit pentru cã îl asculta încet de tot, de fricã sã nu fie prins.
Nu am fost mãritatã decât vreo șase sau șapte luni, cam atâta, pentru cã a început sã-i deporteze pe evrei din București, în Transnistria. El, soțul, avea doar o mamã și o surioarã, nu știu, doișpe ani avea surioara. Era foarte mare diferențã — mama lui a avut acest copil… mai spre bãtrânețe, mai spre… pentru cã acest soț al meu era mai în vârstã ca mine cu unsprezece ani, deci avea 27 de ani. Îl chema Berger Ștefan și noi îi spuneam Pișta. Ți-am spus, au început sã… El locuia într-un cartier, cred cã și acuma existã, cartier muncitoresc, acolo lângã Iancului. Nu știu dacã acuma mai este. Ei stãteau acolo și când au început sã strângã pe evrei, le-au luat pe ele, pe mama și pe surioara lui. Bineînțeles, când el a venit acasã, a zis cã el nu poate sã-și lase familia, ceea ce era și normal, și s-a dus dupã mama și surioara lui și l-au luat și pe el. Știu cã atunci, un timp, eu am avut o profesoarã de englezã — o doamnã în vârstã, foarte drãguțã, tot o misionarã era, care stãtea nu departe de noi. Pãrinții mei m-au lãsat la ea, ca sã nu mã gãseascã și pe mine. Și am stat acolo destul de mult timp, o sãptãmânã sau așa ceva, dar nu au venit dupã noi. Pesemne cã el nu a spus despre noi, despre mine, lumea nu
știa, pentru cã eram foarte proaspãt cãsãtoriți, și a plecat. Când am aflat noi cã va pleca de la, cum se numește podul acela?
— Podul Grant?
— Da, Podul Grant. Înainte de pod, destul de mult, era Gara de Nord și acolo era Gara de Mãrfuri, la Podul Grant. Și mama mea m-a luat pe mine — mi se pare înainte de a mã duce pe mine de acasã —, m-a luat și am strâns niște lucruri ca sã-i ducem, am trecut pe Podul Grant. Când am intrat pe sub el, noi am întrebat unde sunt vagoanele cu deportați și ne-a spus unde. Cam așa, la vreo zece vagoane stãteau militari cu puștile în jos și nu dãdeau voie deloc. Spuneau: „Dacã vã apropiați, vã împușcãm imediat!“ Însã, a ieșit în ușa unui vagon, un prieten de-al bãrbatului meu, care lucra tot la Metalo Globus. L-am întrebat: „Unde-i Pișta?“ „Nu știu, nu știu, nu știu, o fi în alt vagon, dar nu ne-am întâlnit!“ Și a plecat. Când ne-am întors acasã, m-au dus pãrinții la doamna aceea… Niciodatã nu am aflat nimic despre ei. Acest domn, cu care eu am vorbit atunci, s-a întors dupã vreo doi–trei ani, la sfârșitul rãzboiului. Am auzit de la acesta cã la un moment dat trenurile s-au despãrțit și s-au dus în douã direcții; ei au fost duși la Vapnearca1, așa se numea acest oraș, unde au auzit ei cã toți care au fost în celãlalt tren au murit împușcați.
În acest timp cât a fost deportat soțul meu, la Timișoara, au fost deportați un unchi de-al meu și întreaga lui familie, soția și doi copii. Bãiețelul avea vreo cinci ani, iar, fetița, pe care o chema Suzana, avea vreo opt ani. I-au dus în Transnistria /plânge/. Pe urmã a venit un soldat la noi și i-a cãutat pe pãrinții mei, cãrora le-a spus cã acolo au fost împușcați toți patru: întâi copiii și dupã aceea pãrinții. Unchiul ãsta era inginer de mine și constructor de poduri. Toți patru au fost niște oameni așa de frumoși! Se mai pregãtiserã pentru asta și o verișoarã de-a mea din Timișoara cu pãrinții mei, dar nu au fost duși. În schimb, fratele vitreg al mamei, care se cãsãtorise, a plecat cu soția în Basarabia. Tot în acest timp, armata sovieticã a ocupat Basarabia. Dar nu au stat mult, cred cã un an sau doi, cã nu le-a mers bine acolo și au reușit sã se întoarcã în țarã.
Pericolul rãzboiului se simțea în aer. Toatã lumea discuta despre asta. Mie și mamei mele ne aducea vești tata, când se întorcea de la lucru. În casã, toți care veneau discutau numai despre asta. Când au început bombardamentele, orașul era asurzit de sirene, care trimiteau oamenii în adãposturi. Evreii nu aveau voie acolo! Noi ne retrãgeam în pivnița casei noastre, care era ca și cum n-ar fi fost! Fratele meu fusese trimis la muncã obligatorie, doar pentru cã era evreu și o datã l-au prins bombardamentele în stradã, când sãpa șanțuri. A ajuns acasã doar în chiloți și maieu, acolo stãtea dezbrãcat, cã era cald. Majoritatea prietenilor noștri fugiserã din țarã și se rãspândiserã în lume.
Apoi a venit armata sovieticã în România, nu știu cum îi zicem acuma: ne-a eliberat, ne-a… nu știu cum se spune, deci ne-a eliberat de germani și atunci fratele meu și cu mine ne-am dus voluntari la… sediul Comitetului Central al Partidului Comunist, pentru cã acolo erau o mulțime de oameni pe care i-am cunoscut foarte bine și ne-am oferit sã muncim. Eram tineri, eu aveam șaptișpe ani, iar Laci douãzeci și unu. Eu am lucrat la serviciul de propagandã, adicã toatã ziua umblam prin București cu motocicleta, bineînțeles nu eu o conduceam /zâmbește larg/, era cineva care fãcea acest lucru, și duceam scrisori, duceam bani, duceam de toate ce trebuia. Atunci l-am cunoscut și pe Pãtrãșcanu, un om frumos, foarte frumos, care a fost omorât. Era avocat și comunist. Când l-au ucis comuniștii, au fãcut-o pentru cã îl considerau trãdãtor, dar pe urmã s-a aflat cã nu a fost adevãrat. Era prea târziu!
— Pãrinții dumneavoastrã cum au reacționat când au ajuns comuniștii la putere?
— Pãrinții mei erau amândoi membri de partid încã din ilegalitate și au rãmas așa și dupã ce au venit comuniștii la putere. Mai departe au luat parte la organizațiile de cartier și fiecare unde lucra. Acolo unde munceam, la sectorul administrativ, iarãși m-a vãzut un tânãr, care era cu unsprezece ani mai mare ca mine. Eu aveam optișpe, el douãșnouã. El rãspundea de acest sector. Pe vremea aia, noi, de multe ori, fãceam muncã voluntarã. Adicã stãteam acolo noaptea, la sediu, și fãceam manifeste și decoram unele sãli. Întotdeauna era și el acolo. Eram cu toții împreunã, tinerii. La un moment dat vine la mine și îmi spune: „Știi cã ai sã fii nevasta mea?“ Mã uit eu așa la el și-mi zic: ce vrea ãsta de la mine? Eu nici nu-l vãzusem așa bine și zice: „Da, da, ai sã fii nevasta mea și cu asta am terminat“. Pe urmã, dupã un timp de… m-a condus pânã acasã, da’ nu a intrat în casã, nu l-am chemat înãuntru. Numai pânã la ușã! Și n-a trecut chiar așa de mult timp și la un moment dat îmi spune cã hai sã ne cãsãtorim! Eu sincer n-am avut așa o… țineam la el, dar nu prea mult, era simpatic, bine crescut.
La un moment dat a început sã îmi povesteascã de viața lui, cã el în ’44 a fost eliberat de la închisoare, de la… unde a stat zece ani închis. A fost închis pe motive politice. El a trecut din, pe vremea aia, Uniunea Sovieticã spre România înotând și când a ajuns aici, imediat l-au reținut, l-au bãgat la închisoare. Pe vremea aceea, comuniștii care erau în închisoare duceau o viațã foarte grea, dar era un fel de universitate acolo. Învãțau unul de la celãlalt, din toate punctele de vedere, adicã și istorie, literaturã, meserii. El, de exemplu a învãțat tâmplãria și fãcea acolo fel de fel de lucruri, pe care le vindea pe urmã afarã din închisoare, iar banii le rãmâneau lor. Am rãmas acolo cã a zis cã ne cãsãtorim… Între timp pãrinții mei aflaserã despre el, cã e un om foarte cumsecade, auziserã de la ceilalți tovarãși ce fel de om este. Însã, era o problemã: el nu se putea cãsãtori cu acte, pentru cã nu mai avea niciunul. Atunci a cerut din Uniunea Sovieticã sã i se trimitã actele din Siberia, de unde era el. Pânã sã-i vinã actele, n-a vrut sã aștepte și atunci pãrinții mei au fãcut o nuntã foarte frumoasã, dar neoficialã. A venit toatã conducerea Comitetului Central. Eu am rãmas însãrcinatã imediat și la nouã luni dupã, mi-am nãscut primul fecior. Înainte de a-l naște, cam în perioada Crãciunului, am fost invitați la o petrecere, cã întotdeauna se fãcea de Anul Nou, un pom de iarnã. Nu se spunea pe atunci pom de Crãciun, ci pom de iarnã. Se fãcea pentru copii, pentru salariați. Eu m-am dus, deși eram deja în luna a noua. M-am întâlnit cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. El m-a invitat, așa cum eram eu, sã dansez. Și m-am dus, cã mie îmi plãcea tare mult sã dansez. În timp ce dansam, mi-a spus cã dacã va fi bãiat sã-i dau numele lui, Gheorghe. Chiar așa s-a întâmplat! Dupã ce s-a nãscut bãiatul meu, a primit numele de Gheorghe, dar eu voiam alt nume și atunci eu i-am mai pus și numele de Victor. Înainte de sã nasc, deși puteam sã nasc și la primãrie, la sfat, au venit actele din Uniunea Sovieticã și ne-am dus și ne-am cãsãtorit legal!
Prima mea locuințã a mea a fost pe strada Paris, o locuințã minunat de frumoasã, veche, casã boiereascã, în care stãteam șase sau opt familii. Fiecare aveam câte o camerã și noi stãteam la parter. Era parter și etaj. Erau camere mari de tot. Știu cã aveam o camerã mare și mai avea așa un alcov, unde dormeam. Când mi s-a pãrut mie cã deja trebuia sã nasc, mã durea spatele, burta, m-am dus la soțul meu la servici și i-am spus: „Sã știi cã eu mã duc sã nasc!“ Cei din jurul meu mã întrebau cum merg, cã parcã nu aveam nimic. Eu le spuneam clar: „Eu astãzi nasc!“ Mi-am fãcut bãgãjelul, m-am dus la mama. Abia mai mergeam. Mi se pare cã am și cãzut pe drum. Am ajuns la mama, care a zis: „Hai!“ Am plecat la sanatoriu particular, care nu era în funcțiune, pe la Foișorul de Foc, acolo pe o strãduțã. Era un doctor care mã vãzuse și care venea și la cabinet la partid. El îmi spusese sã vin acolo, la spitalul ãsta, unde nu era nimeni, eram singurul pacient și tremuram de frig. A venit, sãracul bãrbatul meu cu lemne; asta era prin ’45, când încã era greu cu toate, nu se organizaserã prea bine. A venit cu lemne de acasã pentru cãldurã și am nãscut acolo un bãiat frumos, frumos, frumos. Avea trei kilograme jumãtate și n-am stat mult acolo. Mi se pare douã sau trei zile, dupã care m-am dus acasã. Am prins Revelionul acolo, a venit al meu bãrbat, a stat cu mine. Însã tot timpul a stat cu mine mama.
Dupã ce am nãscut, mama mea, care lucra pentru Gospodãria de Partid, a renunțat la serviciu și a venit sã-și creascã primul ei nepot. Nu am alãptat prea mult, pentru cã nu am avut lapte și a fost hrãnit artificial, adicã cu biberonul. Atunci eu m-am dus la lucru și am lucrat — se fãcuse între timp un cãmin de copii pentru salariații partidului — la acest cãmin, ca educatoare. Nu am stat mult acolo, decât, mi se pare un an. Dupã aceea s-a deschis creșa, tot lângã, în aceeași curte, dar era separatã de un gard. Eu am condus aceastã creșã și am lucrat cu foarte mare plãcere cu copiii. Între timp, deja lucrasem câțiva ani, am aflat cã existã o facultate muncitoreascã, unde cei care nu și-au terminat liceul se pot duce și în doi ani terminã patru clase. Atuncea mi-am luat concediu de la muncã, pentru cã acolo era de dupã-masã. Dar deja aveam trei copii.
— Povestiți-ne despre ei mai multe, vã rog.
— Dupã bãiat, am nãscut o fetițã, tare frumoasã, tare, tare frumoasã! Dar nu era sãnãtoasã, nu se putea alimenta nor- mal, ci doar artificial, pe nas, și am stat douã luni cu ea la spi- tal. Doctorii ziceau cã niciodatã cât va trãi nu va fi un copil normal… Eu mi-am dorit foarte mult ca acest copil sã nu trã- iascã! Nu pentru mine, ci pentru copil, pentru cã ar fi devenit un om anormal. Într-adevãr, dupã trei sau patru luni, a murit. Îi pregãtisem un trusou foarte frumos, totul era pregãtit, camerã separatã și am venit eu atunci cu propunerea sã înfiem o fetițã. Bãrbatul meu a fost de acord, dar pãrinții mei nu. Pânã la urmã, am înfiat o fetițã, care era sãrãcuța dintr-o casã de copii. Tare nu era ea pe picioarele ei. Avea fel de fel de ticuri. Dar atunci când am intrat în casa de copii, ea a fost prima care mi-a zâmbit și care și-a întins brațele înspre mine. Și acum îmi aduc aminte clar acel moment. Niciodatã nu am știut câți ani are, era sub un an în orice caz, nu știau nici ãia de acolo vârsta ei, pentru cã era un copil gãsit pe stradã. Nici pãrinții nu am aflat niciodatã cine sunt și am adus-o acasã. Tocmai citisem o carte în timpul ãla, când s-au întâmplat toate astea, de Galina Uleanova, parcã se numea, și am spus cã dacã am sã am o fetițã, o sã o cheme așa. Fetița care a murit, bãrbatul meu a vrut sã o cheme Oksana. Și i-am dat acest nume fetiței care a murit. Pe urmã eu i-am dat la fetița pe care am înfiat-o numele de Galina, care este acum o doamnã cu doi copii și doi nepoți și…
— În tot acest timp mai lucrați?
— Da, eram directoare la grãdinițã. Pe Galina am luat-o acasã pe 22 august ’40 și… Stai, dupã bãiatul cel mare, care s-a nãscut în ’45, la patru ani. Nu! Vorbesc prostii! Nu în ’49, cã al doilea bãiat s-a nãscut în ’48 și între ei este aceastã fetițã, Galina. Cred cã ’47, cam așa ceva. Abia am luat-o acasã, cã a fost cu noroc, iar am rãmas însãrcinatã și am nãscut un bãiețel, care a primit numele de Maxim. Deci aveam deja trei copii. Asta a fost în ’48–’49. Atunci am aflat de la serviciu de Facultatea muncitoreascã și am zis cã eu mã duc sã-mi termin studiile. La grãdinița unde lucram eu, își aducea bãiețelul o doamnã care se numea Reghina Demeter. Și am intrat în vorbã. Am aflat cã nici ea nu-și terminase liceul, din aceleași motive ca și mine și dorea foarte mult sã facã acest lucru. Ea a fost deportatã la Auschwitz, când au fost luați evreii din Ardeal. A scãpat de-abia la eliberare. A supraviețuit pentru cã știa germana și a fost trimisã sã lucreze la unul dintre kapo lagãrului, sã-i facã gospodãria. Îi duceau dimineața și îi luau seara înapoi în lagãr.
Deci împreunã ne-am hotãrât sã ne reîntoarcem la școalã. Asta dupã ce am întrebat-o dacã vrea sã vinã. Și ea lucra — la Ministerul de Interne. Familiile noastre s-au cunoscut și ele, soțul ei era general și lucra și el. Și am terminat doi ani de facultatea asta muncitoreascã. Eu de multe ori eram gata sã renunț, sã nu mã mai duc. Eram foarte obositã, cu trei copii acasã, cu familie, cu… Dar nu lucram în acest timp. Îmi amintesc cum îi ziceam: „Reghina, nu mai pot, sunt atât de obo- sitã, nu mai pot, nu mai pot!“ Pentru cã orele începeau la ora unu și pe la douã mã apuca un somn, cã picam acolo în clasã. Zic: „Reghina, eu nu mai pot. O abandonez“. Ea: „Nu, nu!“ „Ba da“, și plecam acasã. Cum ajungeam acasã, suna tele- fonul: „Vino înapoi, vino, vino ca sã terminãm“. Și așa cu ajutorul ãsta, adicã tot fiind de ea împinsã de la spate, impulsionatã, am terminat. Vreau sã-ți povestesc cã am avut un profesor foarte cunoscut la anatomie, biologie, la științele naturale. Era un profesor universitar și el totdeauna îmi zicea cã eu dorm la ore. Când a fost examenul, numai note de zece am luat la el. M-a lãudat, cã zice: „Am crezut cã ai dormit tot impul la orele mele și uite cât ai învãțat“. Dupã ce am terminat facultatea muncitoreascã, nu m-am mai întors la serviciul unde lucrasem și am plecat sã mã angajez la Oficiul Național de Turism.
— Cum ați ajuns acolo?
— Cu puține pile, din partea bãrbatului meu. El era șeful Gospodãriei de Partid. Aici, unde lucram eu, trebuia sã cãlãtoresc. Serviciul meu era cã duceam grupuri de turiști români în strãinãtate. Așa am avut bucuria sã cunosc multe, multe capitale ale țãrilor din Europa. Am fost în Bulgaria, Germania, în… în Franța nu am fost, în Germania, în Cehoslovacia, pe atunci era Cehoslovacia, în Polonia, în Uniunea Sovieticã, în Ungaria. În Franța și Anglia nu am fost. Am fost în Italia, la Veneția — foarte frumos a fost. Întotdeauna mã bucuram când plecam, dar mai mult mã bucuram când mã întorceam. Abia așteptam sã viu la familia mea. Mereu plecam în cãlãtorii cu un geamantan mic de tot, în care aveam lucrurile de… cum se spune asta, pentru spãlat, prosop, pijama, sãpun, iar pe mine aveam, și acum țin minte, o fustã, care era foarte modernã atuncea, din nailon mai gros, alb cu negru, în dungi orizontale și o bluzã, care tot așa avea un nume, care nu mi-l mai amintesc acum, bluzã albã. Seara le spãlam și a doua zi eram ca scoasã din cutie.
Tot timpul cât am lucrat acolo, patru sau cinci ani, doream sã am lângã mine pe unul dintre ai mei, sã am cu cine schimba impresii. Dupã vreo trei ani de zile, am început sã merg cu turiști români, pe vasul Transilvania, pe Marea Mediteranã și aici, ruta noastrã a fost așa: am fost în Turcia, în Grecia, am fost în, capitala e Beirutul — Doamne ce am uitat!… Mã rog, am fost în Egipt și am avut marea bucurie sã intru în piramida lui Keops și în alte piramide. Între timp copiii mei se fãcuserã mari, rãmâneau cu tatãl lor, cu bunica cel mai mult, cu mama mea și, din pãcate, pe urmã a ieșit un decret, prin care se spunea cã soțiile demnitarilor nu au voie sã mai lucreze. Între timp, bãrbatul meu a ajuns ministru adjunct și a trebuit sã-mi las munca și sã stau acasã. Când soțul meu a fost numit ministru adjunct, i s-a mãrit salariul, destul de mult. Ca pe urmã, dupã vreo câteva luni, sã trebuiascã sã-i dãm înapoi. Am pãtimit tare mult pânã sã-i dãm înapoi, i se retrãgea în fiecare lunã din salariu. Întotdeauna am încercat sã o scoatem la capãt cu ce am avut. Pãrinții mei erau oameni minunați, dar nici ei nu aveau bani sã ne ajute.
Dupã asta, am mai lucrat așa, puțin, la Institutul de Cerce- tãri Piscicole, unde… am lucrat la documentare. Tot timpul m-a ajutat pe mine, și la ONT, și în alte locuri unde am lucrat, faptul cã învãțasem engleza, franceza și eu eram un om care nu mã gândeam dacã vorbesc bine sau nu, îmi dãdeam dru- mul la gurã. Uneori nu era gramatical corect, dar eu tot vor- beam și peste tot m-am înțeles. Peste tot erau ghizi care sã ne conducã și nu peste tot erau oameni care sã știe engleza. Eu le traduceam. Aici, la documentare, scoteam din reviste și românești și strãine articole despre pisciculturã. Aici am lucrat câțiva ani, pânã când… între timp soțul meu a fãcut al doilea infarct /ofteazã de mai multe ori/.
— Dar pe primul când l-a avut?
— În ’72 a murit, deci cu vreo cinci, șase ani înainte. S-a întâmplat așa pentru cã astea erau rãmãșițele închisorii. Eu încã mai eram la serviciu. Norocul nostru a fost cã el a avut un doctor de familie foarte bun, care ne iubea pe noi nu numai ca doctor, ci și ca prieten. L-a dus la spital și a stat lângã el tot timpul. Și eu nu m-am mișcat de lângã el. Pe când a doua oarã, doctorul a fost plecat în strãinãtate și nu a mai avut cine sã-l ajute. El nu a vrut sã se ducã la spital și, din încãpãțânare, a rãmas acasã. A fost înmormântat de Gospodãria de Partid, a fost dus la Crematoriu și incinerat. De toate acestea s-a ocupat fiul meu cel mare. El a fost întotdeauna cel care s-a ocupat de așa ceva.
Între timp, cât soțul meu era încã în viațã, eu îi tot spuneam sã ia legãtura cu rudele lui din Rusia. Avea o nepoatã din partea surorii lui, pe care nici nu o cunoștea. Erau din Siberia. Din pãcate au ajuns prea târziu, când soțul meu deja murise. La câteva luni. Când au venit, bãiatul meu cel mare a vorbit mai mult cu ei, fiindcã știa rusa. Eu doar înțelegeam câteva cuvinte. Le-am dat majoritatea cãrților pe care soțul meu le avea și care erau în rusã. Era o colecție impresionantã. De atunci nu am mai auzit de ei. Bãiatul meu cel mare crede cã este posibil sã fi avut niște probleme la ieșirea din țarã, din cauza cãrților. Dar nu mai știm nimic despre ei…
Am uitat sã-ți spun cã soțul meu, dupã primul infarct, a rãmas acasã pentru cã i s-a zis cã este prea bolnav sã mun- ceascã și a fost dat la o parte de cei din partid. Erau dați afarã de la muncã cei care erau considerați persoane incomode. Poate cã știa prea multe. A fost o perioadã foarte grea pentru el, pentru cã nu era omul care sã stea degeaba. Tot timpul își gãsea ceva de fãcut. Când el s-a îmbolnãvit, s-a îmbolnãvit și mãtușa mea de la Brașov, pe care am adus-o la București. Încât eu mã mutam de la un spital la altul. Mãtușa a murit cu câteva zile înainte de soțul meu, dar eu nu i-am zis. Atunci, pãrinții mei s-au mutat la noi, pentru a ne ajuta. Deja stãteam pe Popa Savu, cincizeci de ani am stat acolo. Eram deja aici când a venit Galina și mai târziu l-am avut pe Maxim tot în aceastã casã. Și în ce condiții! Era iarna, când au fost zãpezi în București, încât de la ușa de la intrare treceai pe, cum se spune asta? Un deal de zãpadã. Și eu tocmai nãscusem și nu au putut sã mã aducã acasã. A fost imposibil, nu erau nici gaze, ba nu, mint, cã ne încãlzeam cu pãcurã și era tare greu sã gãsești combustibil. Pânã nu au eliberat strada sã aducã pãcurã, nu am putut sã viu acasã. Am venit cu Maxim acasã. Deci am rãmas acolo, cã… /revenind/ soțul meu a murit la cincizeci și opt de ani. Eu am lucrat încã puțin, pânã a murit și tatãl meu.
Dupã moartea soțului meu, bãiatul cel mic a vrut sã renunțe la facultate. Șefa mea de la serviciu mi-a spus atunci: „Doamna Redlinger, nu vã lãsați! Puneți pe dumneavoastrã ce aveți mai negru, mai de doliu, și mergeți acolo la decan și plângeți cum știți dumneavoastrã mai bine!“ Și așa am fãcut. M-am dus acolo și l-am implorat pe decan sã fie înțelegãtor, am plâns, m-am jelit și pânã la urmã am reușit sã-i obțin sã-și dea examenele în varã. Faptul cã a terminat facultatea l-a ajutat în viitorul lui. Mama mea nu a mai vrut sã rãmânã singurã în casã și atunci am demisionat. Am avut o perioadã foarte grea. Și a trebuit sã am grijã și de mama.
— De ce nu v-ați recãsãtorit?
— Pentru cã mi-am iubit prea mult bãrbatul și l-am stimat și nu puteam sã-mi închipui cã l-aș putea înlocui cu cineva. Și astãzi încã oriunde mã duc și lumea îl cunoaște și-și aduce aminte de el numai cu respect. Eu am rãmas acasã și, odatã cu asta, au venit și bucurii: s-a cãsãtorit bãiatul meu cel mic
și, în curând, a avut și doi copii frumoși și buni, și locuiam cu toții pe Popa Savu. Dupã șapte ani m-au pãrãsit, au plecat în Israel. Eu nu le-am zis nimic, le-am spus doar sã le meargã bine. Nu se așteptau sã reacționez așa. Acum nu mai știu nimic de ei. Eu le scriam, dar nu îmi rãspundeau la scrisori niciodatã. Deși au plecat legal, pe vremea aceea nu aveai voie sã ai rude plecate în strãinãtate și, din aceastã cauzã, fiul meu cel mare a trebuit sã-și schimbe serviciul. De la Ministerul Transporturilor la personal, a fost mutat la fabrica Precizia, unde nu mai era așa de bine.
— Cine întreținea familia în aceastã perioadã?
— Fiecare muncea. Și Maxim avea slujbã, Vitea lucra și eu aveam pensia. Galina plecase de acasã deja. Se cãsãtorise cu un bãiat nepotrivit pentru ea, dar cu care a rãmas pânã acum și cu care are doi copii, douã fete. De curând a plecat și ea în Italia, la una dintre fiicele ei. Dar ea pãstreazã legãtura cu mine. Mã sunã din când în când și mai vine și în România. Fiul cel mare s-a cãsãtorit ultimul și a rãmas mereu lângã mine, împreunã cu familia lui. De ceva timp ne-am mutat la bloc și nu știu dacã este mai bine sau mai rãu. Eu m-am obiș- nuit repede, pentru cã niciodatã nu mã gândesc acolo. În noua casã în care stãm de cinci ani, m-am acomodat foarte bine și, pe cât posibil, încerc sã le fac o viațã plãcutã familiei mele. De când sunt aici am avut timp sã fac ce-mi place mie mai mult, și anume sã am grijã de multe flori și în timpul liber sã citesc cãrți, reviste, ziare. Am trãit o viațã pentru familia și copiii mei și nu m-a interesat nimic altceva decât sã le fie lor bine.
Din același volum:
- „Cand eram eu tanara, ajutam batranii sa urce in tramvai. Acuma ce zice: ‘Nu ai loc de babe in tramvai’. Pai bine, mai maica, tu n-ai sa fii baba candva?”
- “Pensionarii la ora asta sunt pe undeva invitati, daca nu sa-si faca harachiri, dar… sa termine mai repede”
- „Am ajuns sa dau retete si pentru puscarie“
- “Comunismul a avut multe neajunsuri, dar nu trebuie privit doar cu ochi rai, tinere!”
- „Omu’ pe toate le trece, nici nu stii cat poa’ sa duca!“ [extras din volumul de istorie oralaCealalta jumatate a istoriei. Femei povestind]
- Despre pile, femei si istorie
- MICA ISTORIE [prefata la volumul de istorie orala Cealalta jumatate a istoriei. Femei povestind]
Despre:
Lasă un răspuns