„Tânăra generație” în haine de funcționar. Cazul Mircea Vulcănescu
The Young Generation in official clothes. Mircea Vulcănescu’s case
Anuarul Institutului de Istorie „George Baritiu” din Cluj-Napoca, Series Humanistica, tom XII, 2014, p. 19-34
Ionuț Butoi
Abstract: The Young Interwar Generation is primarily known for its prodigious publicistic activities and the political (mis)adventures of its members. It is therefore not surprising that most studies pertaining to this generation of Romanian intellectuals have been undertaken using the venerable methodology of traditional intellectual history and its corresponding modes of analysis. More recently, however, studies concerning this phenomenon have been characterized by social history approaches. Of primary importance here is the socio-cultural context that structured the interpersonal and intergenerational relationships of these intellectuals, their gender roles, as well as their personal life-stories and career development. From a larger heuristic standpoint, such an approach enables us to gain a more nuanced insight into the society in which these writers lived. On a still more „micro” level of analysis, the scholar thus gains access to the „strategic reasoning” that informed the decisions of the historical actors in question.
Such newer approaches reconstruct a livelier, more textured image of the world from which these young people originated, lived, created, and acted. Moreover, the significance of the ideas and concepts deployed by the „young generation” acquire „materiality”, that is a shape which moulds itself onto the social reality they sought to describe and critique. Let us take for example the famous theory of „forms without substance” – an idea articulated by Titu Maiorescu as early as the 19th century. This was an attempt to encapsulate the deficiencies engendered by the overly hasty policies of socio-political modernization undertaken by Romanian political and intellectual elites. Many thinkers during the interwar period subscribed to Maioerscu’s critique. Amongst them was Nae Ionescu, one of the most influential figures among the young generation. Ionescu extended Maoirescu’s critique in a more radical direction. He discounted the possibility of gradual adaptation to western models, affirming the outright incompatibility between western institutions and autochthonous traditions.
One of the major themes brilliantly explored in the interwar literature was precisely this tension between the institutionalized forms of the modern state and a society with its own rules, practices, and norms; many of them at odds with the formalized prescriptions of the state. The purpose of this article is to explore some of the strategies whereby intellectuals negotiated this tension in the creative, everyday, and professional aspects of their life. My focus here is Mircea Vulcănescu, who was one of the most talented and practically skilled exponents of the „young generation”. In many ways, Vulcănescu is an atypical case. By virtue of his technocratic career, he succeeded in ascending to the higher rungs of the Greater Romanian state apparatus. In the process, he gained intimate knowledge of the mechanisms that enabled the functioning of the Romanian state. He was therefore perfectly positioned to add a practically-informed dimension to his colleagues’ purely theoretical critiques. My analysis, therefore, seeks to clarify Mircea Vulcănescu’s motivations and life-strategies and, in so doing, further edify the interwar socio-cultural context and social practices. A no less important goal is to outline Vulcănescu’s assessment of certain contemporary social realities.
Keywords: Mircea Vulcănescu, young generation, interwar history, social history, modernization.
***
Cum se trăia tensiunea între formă și fond în interbelic?
Fenomenul ”tinerei generații” din interbelicul românesc este cunoscut mai ales pentru activitatea publicistică a reprezentanților săi sau pentru diversele aventuri politice. Nu este de mirare că în studiile dedicate subiectului predomină analizele de text ce țin, cu precădere, de istoria ideilor. În ultima perioadă au început să apară abordări noi[1], ce țin de o istorie socială a acesteia, prin care este pusă în context socio-cultural și analizată prin prisma relațiilor sociale, inter și intra-generaționale, a structurilor de gen, traseelor organizaționale și de carieră personală. În acest sens, avem o tânără generație care este privită atât într-o dimensiune structurală, obținând, astfel, o imagine nuanțată asupra societății în care au trăit, cât și într-o dimensiune ”micro”, în care comportamentul/deciziile individului sunt analizate prin prisma ”raționalității strategice”[2].
Avantajul unei astfel de abordări este că se obține o imagine mai vie asupra lumii sociale din care acești tineri proveneau, în care au trăit și au acționat. De asemenea, semnificațiile ideilor și a conceptelor folosite de ”tânăra generație” se ”întrupează”, prind un contur concret, cu priză la realitatea socială pe care, de altfel, căutau să o descrie. De pildă, să luăm cunoscuta idee a nepotrivirii dintre formă și fond lansată de Titu Maiorescu încă din sec. XIX și folosită pentru a descrie deficiențele unei modernizări prea grăbite a societății românești. În perioada interbelică, pe linia maioresciană s-au înscris mai mulți gânditori, cel care a avut priza cea mai mare la tineri fiind Nae Ionescu. Acesta a dus critica modernizării mult mai departe decât Maiorescu, afirmând că problemele nu sunt generate doar de ritmul nepotrivit, intempestiv, al acesteia, ci în nepotrivirea funciară față de fondul cultural autohton.[3]
Cum se trăia, însă, concret, ”pe viu”, această tensiune între forma instituțională a statului modern și realitatea unei societăți cu reguli, practici și norme sociale proprii și, de multe ori, contrare acestuia?
Miza articolului de mai jos este de a furniza un răspuns la această întrebare prin studiul focalizat pe Mircea Vulcănescu. Unul din cei mai talentați și dotați membri ai ”tinerei generații”, Vulcănescu este, într-un anume fel, atipic prin cariera sa de tehnocrat al României Mari ce a parcurs mai multe trepte în ierarhia administrativă, ajungând până la nivelul secretarului de stat. A cunoscut, astfel, din interior, mecanismele statului modern român, putând revizui ceea ce alți colegi ai săi criticau sau analizau din punct de vedere strict teoretic. Scopul analizei de mai jos este de a oferi o imagine mai clară asupra motivaţiilor şi strategiilor de viaţă ale lui Mircea Vulcănescu, precum şi aceea de a mai obţine, prin intermediul mărturiilor sale, crâmpeie de viaţă cotidiană care pot lămuri mai bine contextul şi practicile sociale ale elitei interbelice în general, dar şi elemente ale reflecţiei vulcănesciene asupra unor realităţi curente ale epocii.
Începuturi
Mircea Vulcănescu provenea dintr-o familie de funcţionari/inspectori fiscali de rang mediu ai statului modern. Mărturiile familiale concordă în a atesta o vocaţie umanistă a tânărului licean Vulcănescu, ce consuna prea puţin cu viitorul pe care tatăl său, inspector financiar al Vechiului Regat, îl proiectase pentru el. După unirea de la 1918, Mihail Vulcănescu, tatăl lui Mircea, fusese numit de guvern director al Societăţii Petroşani şi, din postura de funcţionar folosit pentru unificarea legăturilor economice ale României Mari, văzuse nevoia de tehnicieni pe care o adusese integrarea Ardealului industrializat. Astfel că intenţia formulată explicit a ”bătrânului” Vulcănescu era ca fiul său să urmeze Politehnica. Însă Mircea Vulcănescu se înscrie, spre dezamăgirea tatălui, la Facultatea de Filosofie şi Litere şi la cea de Drept, cel puţin conform mărturiei surorii sale, Michette Vulcănescu.[4] Dacă interesul pentru sociologie poate fi văzut ca ţinând de aceeaşi vocaţie personală, Vulcănescu ajungând să îşi dea licenţa cu profesorul Gusti, specializarea în economie, care va fi făcută cu ocazia studiilor din Paris dintre 1925-1928, pare a fi mai degrabă o obligaţie de familie. În documentele din arhiva Vulcănescu am găsit câteva notiţe introspective despre alegerea specializărilor – economie şi sociologie: ”am avut de ales între economie şi drept; avocatură sau finanţe. Sociologia îmi serveşte pentru cunoaşterea realităţii sociale şi pentru degajarea forţelor în luptă.” (AV[5]). Din punct de vedere al economistului, notează Vulcănescu, sociologia îi va servi pentru ”lărgirea orizontului”.
Aflat la Paris, Vulcănescu se va implica activ în faimoasa ”conspiraţie” a carliştilor, adică în tentativele de aducere pe tron ale prinţului Carol, viitorul rege Carol al II-lea. A fost singura aventură politică în care s-a lăsat antrenat Vulcănescu, mai târziu dezamăgit de rege, votând inclusiv împotriva Constituţiei din 1938 cu preţul propriei sale demisii, neacceptată însă. Carlist, aşadar, la Paris a întreţinut legături cu Mihail Manoilescu, personajul politic cel mai faimos pentru ”cauza” restauraţiei lui Carol, implicat adânc în această afacere care a agitat apele politice ale ultimelor momente ale guvernării liberale, și care a sfârşit prin a fi arestat pentru scurt timp tocmai din această cauză. Vulcănescu însuşi riscă să transmită mesaje secrete ale carliştilor, într-una din întoarcerile sale din ţară, dar este prins de agenţii Siguranţei şi ”fapta” i-a atras întreruperea devizelor necesare continuării studiilor la Paris, conform mărturiilor celei de-a doua soţii. Nu se ştie cât de apropiată era relaţia directă cu Mihail Manoilescu[6], însă se ştie cu certitudine că era prieten bun cu fratele acestuia, Grigorel, încă din timpul studiile secundare şi din ASCR (Asociația Studenților Creștini Români). Şi se pare că această relaţie a jucat un rol important pentru debutul carierei lui Vulcănescu de la Ministerul de Finanţe.
După schimbarea guvernului liberal din toamna anului 1928, Manoilescu redevine influent, chiar dacă nu ocupă un loc de prim-plan în noile aranjamente politice şi chiar dacă problema restauraţiei este amânată, pe moment, de Iuliu Maniu.[7] Se pare că în urma acestei influenţe a lui Manoilescu ar fi fost numit tânărul Vulcănescu pe postul de referent al Ministerului de Finanţe, odată cu ocazia reorganizării acestui departament. O scrisoare din Arhiva Vulcănescu, semnată de Grigorel Manoilescu şi datată 3 mai 1929, pare să confirme acest lucru: ”Dragă Mircea, dacă nu ţi-a telefonat încă fratele meu, ia imediat (subl.a.) contact cu el în legătură cu reorganizarea Oficiului de Studii dela Ministerul de Finanţe, unde el ar fi dorit ca tu să joci un rol important.” De asemenea, şi Margarita Vulcănescu îşi amintea, fără să fie prea sigură, de faptul că Mihai Manoilescu l-ar fi numit pe soţul ei ca referent.[8]
La doar câteva luni de la angajarea sa ca referent, participă deja la elaborarea bugetului general al statului pentru anul 1930 (situaţia se va repeta şi în anii următori). Între timp, se lansează şi pe scena publică a Bucureştiului, ţinând numeroase conferinţe pe teme generale: sistemul economic mondial, reformele din SUA şi economia sovietică, gospodăria ţărănească etc. Reflecţiile sale despre sistemul economic mondial şi despre tendinţele sale au fost sintetizate în studiul ”Spre un nou medievalism economic” (1932) în care discută sistemele capitalist, comunist şi tendinţele structurale către un nou tip de economie din cauza marii crize economice. Pune în discuţie ideea unui nou ev mediu (care avea şi o conotaţie spirituală în accepţia lui originală), lansată în epocă de rusul Nicolai Berdiaev, audiat de Vulcănescu la Paris, pe timpul studiilor sale în economie. Era o idee care prinsese în epocă. În mod concret, Vulcănescu o folosea pentru a desemna noul tip de organizare socială şi economică ce se întrevedea în urma Marii Crize, care nu va mai fi bazat pe libertatea individuală protejată juridic a capitalismului clasic, ci pe organizarea colectivă şi dirijismul economic. În mod surprinzător, poate, pentru cititorul de astăzi, Vulcănescu încadrează SUA în rândul ţărilor care au părăsit modelul clasic-liberal spre o organizare colectivă, mergând aşadar spre aceeaşi tendinţă reprezentată, la modul extrem, de economia centralizată şi planificată total a URSS. Ulterior, în 1934, analizând evoluţiile economice internaţionale, observă o altă tendinţă importantă cauzată de gestionarea marii crize de către marile puteri: ”socializarea pagubelor”, adică ”preluarea artificială de către colectivitate” a falimentelor private prin intevenţia directă a statelor.[9] Observaţiile asupra acestui caracter nou al gestiunii crizei (prezent, ca fenomen, şi în zilele marii noastre crize) sunt continuate într-o altă analiză, din 1937, în care constată două tendinţe: ”autonomizarea” economiilor naţionale şi păstrarea acestora într-o structură tipică timpului de război, prin subordonarea ei unui ”îndrumător comun”, adică unei coordonători impuse de stat. De altfel, concluzia studiului este că aceste transformări ale economiei arată că, de fapt ”lucrează, în lumea de astăzi, pregătirea de război”.[10]
Între ficțiune și realitate
În paralel cu aceste conferinţe şi studii publicate în reviste sau cotidiene financiare, în care descurca marile tendinţe mondiale economice, Vulcănescu a fost numit, la ordinul min. de Finanţe Alexandru Neagu, în iunie 1935, ca director la Vămi, un salt brusc şi neaşteptat, după cum mărturiseşte:
„Astăzi m-au numit director la Vămi. Andi (Alexandru Neagu – n.m.), care are întotdeauna gustul aventurii, neştiind cum s-o mai scoată la capăt cu certurile din aceasta direcţie şi cu denunţurile care le urmează şi îl plictisesc, m-a aruncat între ei ca pe un câine în mijlocul unui joc de popice. Are un fel de bucurie sadică să vadă dacă o să-mi frâng sau nu gâtul. Nu mă întreabă dacă vreau; îmi spune că s-a hotărât. Eu am impresia pe care am avut-o când am sărit întâia oară de pe trambulină. Nu ştiu nimic despre vămi. N-am condus niciodată un serviciu. Rolul meu în minister a fost numai acela de referent, cu răspundere intelectuală şi numai pentru munca mea.”[11]
Un subordonat îl întâmpină sentenţios:
„Domnule director, pentru a reuşi aici, cineva trebuie să fie sau un naiv, sau o canalie”.
Amintirile din timpul şefiei de la vămi dau senzaţia unui adevărat şoc cultural:
„…aproape toţi inspectorii vamali, când îţi vorbesc, fac cu ochiul. Serviciul ar merge minunat, dacă n-ar fi intrigăraia.”
Evident, apar şi presiunile şi cererile de favoruri. Un oarecare Bălăcescu, chiar în biroului ministrului Neagu, cere o scutire ilegală de taxe vamale. Scena este relatată astfel:
„încerc să îi rezist cu textele (legii – n.m.). Dl Bălăcescu, ca să mă convingă, îmi ameninţă copiii. Nu mă dau bătut. Atunci deputatul I., aflat în cabinet, mă întrerupe arţăgos: – Cum, dumneata crezi în lege?. M-am uitat la el şi i-am răspuns cu ciudă: – Nu, fac sport.”
Aşadar, sintetizând, circuitul presiunilor arată astfel:
„pentru orice chestiune nedreaptă, dacă ai respins pe solicitator, vine din nou la tine însoţit de-un gazetar. Dacă-l respingi şi pe el, vine cu un deputat. Pe urmă, cu un ministru. Şi dacă chestia e mare, vine şi cu Consiliul de Miniştri. Va trebui să fac o listă a intervenţiilor. Fiecare cu chestiile lui. Contribuţie frumoasă la lămurirea esenţei regimului nostru parlamentar.”[12]
Vulcănescu a recunoscut întotdeauna influența pe care Nae Ionescu a avut-o asupra sa. A preluat numeroase idei de la acesta despre clivajul dintre fondul cultural românesc și forma instituțională a statului modern. În haine de funcționar al acestui stat pe care, teoretic, îl considera străin și opresiv față de societate, Vulcănescu resimte o tensiune acută între această concepție comprehensivă, propria sa etică și practicile reale cu care se confrunta și care saboutau atât ideea de stat modern cât și conduita sa morală. Funcționar hiper-corect, resimte profund hărţuielile la care este supus şi imperativul aplicării implacabile a legii. O tensiune care e transformată în cugetări:
„Adevărul e că, luptând pentru „legalitate”, lupt acum exact împotriva ideilor mele de totdeauna. Şi, mai ales, în contra vieţii. …noi punem bariere. Ca bolovani în calea unui râu, care trece pe alături. (…) Şi totuşi, trebuie să aplici legea. E un fair-play la care ai consimţit faţă de tine însuţi. (…) Şi totuşi, procedând astfel, îmi dau seama că-mi trădez convingerea intimă, că angajamentul meu „legalist” trădează nu numai pe Nae Ionescu şi tot ce ştiu de la el, dar şi dispreţul specific românesc faţă de norma abstractă, necesară şi universală, adică impersonală, şi predilecţia noastră spre hatâruri. Nu-ncape îndoială că, la fel cu tata, lucrez azi pentru România modernă, pentru europenizare. Trădător?”[13]
Reflecţiile prilejuite de experienţa de la Vămi nu sunt singulare. Încă de pe vremea când era student la Paris, Vulcănescu, într-un text nefinalizat, se întreba dacă ”favoritismul” nu ar trebui, cumva, privit cu ochii ”cercetătorului de fapte naturale”. Pentru că, scrie el, ”răul nu e favoritismul însuşi”, pe care îl vede decurgând din unele obiceiuri ale organizării semi-feudale din istoria fanariotă, ci ”regimul ipocriziei”, rezultat al nepotrivirii între statul modern şi practicile sociale care continuă să funcţioneze, deşi formal sunt decretate ca inexistente. Interesant este că, în aceste reflecţii, Vulcănescu consideră neîntemeiată critica democraţiei parlamentare româneşti, pentru că aceasta nu era veritabilă, ci doar o ”maimuţărie”, o ”adaptare superficială a unor elemente valabile într-un ansamblu de condiţiuni de aiurea la organizarea treburilor noastre obşteşti – cu totul deosebite ca structură”. Spre deosebire de el, atât Nae Ionescu cât și alți discipoli ai acestuia considerau că regimul democrației parlamentare este în sine un eșec al modernității. Pentru Vulcănescu, răul societăţii nu ar fi fost democraţia, ci era de căutat în altă parte:
”viciul cel mare al vieţii noastre publice (…) e lipsa de pregătire politică a populaţiei. Lipsa de bază naţională a politicii, începând cu lipsa intereselor de apărat. Lipsa de legătură cu trecutul şi cu tradiţiile noastre proprii, care ne stăpânesc din subconştient (…)”.
Prin urmare, dacă o atacare a democraţiei autotone era o ţintă falsă, şi soluţiile alternative anti-democratice, inspirate de fascismul lui Mussolini sau de Maurras, erau la fel de lipsite de fundament.[14]
Apropo de raportul dintre practicile ”favoritismului” și cele birocratic-impersonale ale statului modern, unele însemnări nepublicate ale Vulcănescu arată o concepție mai degrabă originală pe care o avea acesta asupra chestiunii reformării statului. Intitulate chiar ”Considerațiuni în legătură cu reforma statului românesc”, nedatate (încadrabile, în mare, în prima parte a anilor ’30, după anumite indicii pe care le vom explicita mai jos), constituind suportul unei conferințe publice, însemnările pornesc de la următoarea constatare:
”orice idee de stat este, în același timp, și un reflex al echilibrului care există la un moment dat între diferitele forțe sociale; și un mit prin care grupările sociale în conflict își reprezintă nevoia acestui echilibru” (sbl.m.).
Refuzând de la bun început perspectiva evoluționist-hegeliană, istoricizantă, asupra ideii de stat (ca rezultat și semn al progresului), statul este definit de Vulcănescu ca o construcție fictivă ce reflectă raportul de forțe dintre clasele sociale, precum și ca mit ce are rol de a justifica acest aranjament social și de putere. În ceea ce privește posibilitatea de a reforma statul ca realitate socială, Vulcănescu nu ezită să-și declare pesimismul:
”facem parte din grupul acelora cari cred extrem de puțin în însemnătatea reformelor sociale și care cred ca foarte multe reforme nu schimbă decât cuvintele cu care desemnăm anumite lucruri care rămân neschimbate! Și, de aceea, nu avem decât foarte mică încredere în puterea acțiunii și credem, dimpotrivă, în puterea structurilor și-a conformațiilor spirituale, altfel zis nu cred că suntem pentru că ne silim să facem, ci facem ceia ce ne lasă să facem, ceia ce suntem. Suntem adică dintre cei care cred că, oricât de îndrăznețe ar fi unele cuvinte, și oricât de amenințătoare ar fi unele perspective, există o realitate structurală românească de care se lovesc aceste perspective și aceste amenințări, realitate care oprește ca un filtru, realitățile, și nu lasă să treacă decât cuvintele care le exprimă. (…) Voi încerca deci să vă arăt astă seară povestea unui conflict a raportului dintre o realitate și o ficțiune: neamul și statul românesc.” (A.V.).
Vulcănescu consideră că statul românesc modern a fost fondat pe ”mitul burgheziei” (pe care o considera, în termenii lui Caragiale, ”admirabilă, dar inexistentă”), având rolul de a fi ”tutorele” acestei categorii sociale, de a o inventa, am spune noi, atât prin întreținerea funcționărimii de stat cât și prin generarea unor industriași români prin politici protecționiste, subvenții și comenzi de stat. Astfel, narațiunea modernizării de tip occidental, ”ascunde funcția reală a statului care e aceia a formării burgheziei și, deci, a acumulării prin stat dela străinii mai bogați.” Mai departe, arată Vulcănescu, statul devine un instrument de captare a resurselor de către diverse grupuri sociale aflate în concurență. În momentul în care un grup social capturează statul și ”uită” să lase, temporar, accesul la resurse altui grup (lipsită de romantism descriere a alternanței democratice), există riscul unor tensiuni:
”dreptatea socială nu se realizează în România prin atribuirea fiecăruia a dreptului său, cât prin faptul că grupurile sociale abuzează pe rând. Așa că se realizează o equi-repartiție a avantajelor ce derivă din existența statului, pe care n-o tulbură decât prelungirea peste măsură a guvernării unui singur grup. Așa că forțele care explică raporturile de impaciență la dobândirea puterii sunt legate de urgență nevoii grupurilor din opoziție de a-și ameliora situația prin stat. (…) Partidele politice devin revoluționare de îndată ce sunt amenințate pretențiile păturei din burghezie pe care se sprijină. (A.V.)”
Odată cu marea criză din perioada interbelică acest aranjament a fost supus unor presiuni puternice, iar în opinia publică a timpului o temă recurentă era cea a ”reformării” sau ”simplificării” statului, pentru a reduce deficitele bugetare. Având în vedere acest indiciu, putem situa în acea perioadă textul inedit evocat aici. Care era soluția ”simplificării” avansată de economistul Vulcănescu? În primul rând, renunțarea la ”tutelarea burgheziei”:
”A simplifica statul înseamnă deci ca statul modern românesc să renunțe la misiunea pentru care a fost creat: tutela burgheziei. Ceia ce ar fi o revoluție în deplinul sens al cuvântului.”
Soluția de fond era însă ieșirea din ficțiune:
”să lepădăm ficțiunea și să ne creăm o normă din însăși realitățile din care trăim; să stabilim valorile în slujba cărora să fie statul.”
În dimensiunea administrativă, crearea unei norme din practicile existente însemna, de fapt, transformarea ”venalității funcțiilor” (adică a accederi în poziții de stat pe bază de favoruri și mită) în regulă administrativă. Drept exemplu mai concret, Vulcănescu dădea sistemul notarilor din Franța, în care, se pare, nu puteai ajunge doar prin simpla calificare ci și prin cumpărarea dreptului de a profesa.
Dincolo de aceste reflecţii destul de filosofice despre tensiunea dintre fondul practicilor sociale şi forma statului modern prilejuite de diversele hatâruri cerute şi refuzate, la Vămi Vulcănescu intră în contact cu o lume economică mult mai spectaculoasă, vorace şi versatilă. Grupurile economice erau extrem de puternice şi exercitau îndeajuns de multă presiune astfel încât să determine legi favorabile, renunţarea la proiectele legislative contrarii intereselor lor, sau chiar presiuni care ar fi putut dărâma guvernul, atunci când opoziţia se afla ”pe val” şi putea fi antrenat un curent anti-guvernamental. Negocierile dintre autorităţi şi aceste grupuri luau forme dure şi se foloseau, intens, mijloacele de spionaj industrial şi tehnicile de ascultare a telefoanelor. Vulcănescu, altfel riguros în aplicarea legii, nu se dă nici el în lături să folosească aceste mijloace atunci când grupul petroliştilor (cunoscuţi în presa vremii drept ”Prinţii Petrolului”) se opune vehement intenţiei sale de a impune o taxă de 12% pentru importurile şi exporturile de petrol. Ce se întâmplase: petroliştii au protestat faţă de taxă, în cadrul unei audienţe la ministrul Finanţelor de atunci, Victor Antonescu (sub primul guvern Tătărescu), înaintând, drept argument, cifre despre pierderile care vor fi suferite de industrie. Cifrele erau însă false, iar Vulcănescu demontează apărarea, aflându-se în posesia cifrelor reale pe care le obţinuse, conform propriei sale mărturii, prin ”spionaj industrial.” În cele din urmă taxa va fi impusă, deşi nu imediat, deoarece contextul nu o permitea, un rol în identificarea momentului oportun jucându-l ministrul Antonescu, cu mai mare experienţă decât inflexibilul Vulcănescu.[15]
În Cuvântul de rămas bun către funcţionarii din Vamă, Vulcănescu surprinde din nou tensiunea între respectarea strictă a legii şi obiceiurile reale din administraţie:
”În organizarea realistă a relaţiilor relaţiilor dintre semeni, intransigenţa puterii publice este plină de foloase pentru individ ca şi pentru obşte. Tendinţa organelor administrative de ”a face bună gospodărire”, trecând peste legi, vine dintr-o îndătinată confuzie între ordinea administrativă şi cea politică. Mi-a fost dat să văd uneori această concepţie atât de înrădăcinată în societatea noastră, încât uneori m-am întrebat dacă e vorba într-adevăr de un păcat sau dacă nu e vorba decât de o formă specială de înţelegere a faptului administraţiei, caracteristică pentru unele popoare. S-ar putea să fie aşa.”[16]
Pe Nae Ionescu îl va „trăda” nu doar intelectual, ci la modul propriu, în momentul în care şi acesta îi cere un favor personal – anume aducerea în ţară a unui Maibach luxos fără plata taxelor vamale. Evident, elevul şi chiar discipolul nu face rabat de la lege nici în faţa maestrului. Cariera de ”Don Quijote” al Vămilor se va încheia din momentul în care Vulcănescu descoperă, total întâmplător, fiind în concediu, un iaht care făcea contrabadă cu alcool. Iahtul aparţinea lui Eduard Mirto, fost ministru al comerţului şi industriei (1930) şi al comunicaţiilor (1932-1933), membru marcant al Frontului Românesc condus de Vaida-Voevod. Cazul a stârnit un mare scandal mediatic. Aflăm că cel care intervine în favoarea contrabandistului este acelaşi Nae Ionescu – ce încasează un al doilea refuz de la Vulcănescu dar pe care acesta îl „linişteşte”, spunându-i că nu crede că vor exista repercusiuni asupra fostului ministru ci, mai degrabă, că va pierde el postul de director la Vămi. Lucru ce s-a întâmplat întocmai. Prin intervenţia lui Mircea Cancicov, pe atunci ministru de Finanţe, Vulcănescu este mutat de la Vămi la Datoria Publică, de unde va redacta apoi memoriile asupra datoriilor ţării şi asupra veniturilor naţionale afectate de criză din care am citat în capitolul al doilea. Acelaşi Cancicov intervine pentru Vulcănescu când acesta îşi permite gestul sfidător de a vota împotriva Constituţiei lui Carol al II-lea rămânând astfel, mai departe, la Datoria Publică, deşi votul negativ a costat pe alţi funcţionari demiterea.
Despre perioada de la Datoria Publică, unde ajunge director în iulie 1937 ştim, din propriile sale CV-uri, că ar fi ”pregătit, timp de mai mulţi ani, de-a lungul a mai multor regimuri, terenul şi condiţiile tehnice ale operaţiilor de naţionalizare, conversiune şi răscumpărare a Datoriei publice externe a României”.[17] Înainte de a ajunge director, este interesant de evocat, pentru a vedea concepţia lui Vulcănescu despre chestiunile tehnice legate de datoria externă a României şi echilibrul unor date macrofinanciare în contextul efectelor Marii Crize, o analiză inclusă ulterior într-un Memorandum din 1936 asupra raportului făcut de Roger Auboin, unul din experţii trimişi de Banca Naţională a Franţei între 1928-1933 pentru a coordona guvernul român în încercarea de a limita deficitele bugetare şi de a fi, astfel, partener credibil faţă de creditorii internaţionali.
Roger Auboin considera că dificultăţile financiare ale guvernului de a asigura capacitatea plăţii datoriei externe era cauzată şi de o creştere nejustificată a masei monetare, începând cu 1931, adică de un fenomen inflaţionist. Creşeterea masei monetare, considera expertul, ar fi antrenat o creştere a puterii de cumpărare interne şi, astfel, la o dereglare a balanţei comerciale în favoarea importurilor. Drept soluţie, Auboin propunea provocarea deflaţiei, ceea ce ar fi antrenat scăderea puterii de cumpărare pe piaţa internă a României, pentru a asigura Băncii Naţionale capacitatea de a folosi devizele în scopul achitării datoriilor externe şi nu a susţinerii masei monetare suplimentare din interior. Vulcănescu analizează cifrele macroeconomice şi contestă punctul de vedere al expertului francez, arătând că importurile au continuat tendinţa de scădere înregistrată în anii crizei. În plus, dacă, teoretic, o creştere a pieţei interne poate antrena creşterea importurilor într-o economie liberă, într-una tipică a României, unde comerţul exterior este dirijat de stat, nu a dus la acest rezultat.[18]
De fapt, dificultăţile create de capacitatea de plată a datoriei externe nu au fost, consideră Vulcănescu, atât efectele unei politici interne inflaţioniste, cât efectul unei conjuncturi internaţionale: anume, încercările guvernului român de a achita datoriile externe prin orientarea exporturilor către ţările creditoare occidentale (pentru a echilibra balanţa comercială şi a obţine devizele necesare) s-au lovit de politicile protecţioniste ale acestora. Astfel, România se afla într-o situaţie imposibilă: pe de o parte, presată să plătească datoria externă, pe de alta, în imposibilitate de a obţine noi credite, din cauza condiţiilor de împrumut ”inacceptabile”, din cauza imposibilităţii de a obţine devize prin echilibrarea balanţei comerciale cu ţările creditoare şi din cauza faptului că acolo unde exporturile aveau piaţă de desfacere, devizele obţinute nu puteau fi transferate în contul datoriilor. În concluzie, ”imposibilitatea României de a face faţă plăţilor către străinătate nu provine din politica sa economică ci din situaţia generală şi, în mod special, din cauza politicii protecţoniste impuse produselor agrare de statele creditoare” [19]. Soluţia preconizată de expertul francez ar fi dus, argumentează Vulcănescu, la o contracţie economică internă şi la o nouă scădere a venitului naţional.
În preajma războiului mondial Vulcănescu este trimis în misiuni cheie ce ţin de relaţiile economice ale României: în 1939, apoi în iunie 1940, efectuează vizite la Paris şi Londra pentru a reprezenta interesele financiare ale statului român, pentru contractarea unor împrumuturi şi pentru a face „lobby” pentru prezenţa anglo-saxonă pe piaţa românească. Într-un articol publicat, cu ocazia ultimei vizite, în periodicul britanic The Banker, Mircea Vulcănescu observă izolarea tot mai mare a României faţă de piaţa financiară anglo-saxonă şi prezenţa crescândă a Germaniei care oferă preţuri avantajoase pentru piaţa românească: România este ţară debitoare faţă de ţările vestice şi nu mai reuşeşte sa echilibreze balanţa de plăţi, impulsionând importurile către ţările creanţiere, nereuşind, în schimb, să îşi vândă mărfurile decât pe piaţa Europei Centrale – unde dominantă e Germania. Practic, înainte de a deveni aliat politic al Germaniei, România ajunsese, în urma conjucturii economice internaţionale, în sfera acesteia de dominaţie. Ca soluţie pentru concurarea acestei dominaţii, Vulcănescu propunea orientarea pieţei anglo-saxone către produsele de calitate medie industriale din România, pe care ar putea să le achiziţioneze la un preţ egal cu cel oferit de Germania.[20]
Subsecretar de stat în guvernul Antonescu
Vulcănescu ajunge subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe al guvernului Antonescu în urma recomandărilor făcute de George Cretzianu din propria sa iniţiativă (ministru de finanţe între 1940 – 1941) mareşalului Antonescu însuşi. Cretzianu îi confirmă lui Vulcănescu, pe timpul reţinerii din închisoarea de la Arsenal, acest lucru, explicând că fusese impresionat de prestaţia acestuia în dosarul valorilor ungare.[21]Iniţial, Vulcănescu încearcă să refuze, trimiţând o scrisoare lui Mihai Antonescu în care căuta să decline ”oferta”.[22] De altfel îl respinsese, într-o primă instanţă, pe Mircea Cancicov, pe timpul guvernării legionare, când i se ceruse acelaşi lucru, principalul motiv al refuzului fiind lipsa de abilitate în a colabora cu legionarii.[23]
Într-o declaraţie dată în primele faze ale acuzării sale ca parte a lotului secretarilor de stat ai guvernului Antonescu, Mircea Vulcănescu descrie episodul numirii sale în guvernul Antonescu astfel:
”Am fost chemat, la telefon, în dimineaţa de 25 ianuarie 1941, la ora 6 dimineaţa, din partea Dlui Conducătorului Statului, fiind întrebat dacă accept funcţiunea de Subsecretar de Stat la Ministerul de Finanţe. Nu mai văzusem pe Conducătorul Statului decât o singură dată înainte, la Preşedenţia Consiliului de Miniştri, într-o audienţă colectivă de serviciu cu Ministrul Finanţelor de atunci, Dl. Cretzianu, cu Directorul Div. Economice din Ministerul de Externe, cu Dl. Valer Pop şi cu Dl. Mircea Niculescu, în legătură cu problemele Datoriei Publice în discuţie între Români şi Unguri în urma arbitrajului de la Viena, care se discutau pe atunci la Budapesta. Am cerut interlocutorului meu, telefonic, timp să mă gândesc, şi am stat de vorbă cu membrii familiei mele care, date fiind împrejurările, nu m-au încurajat să primesc. Se isprăvise tocmai rebeliunea; politică nu făcusem până atunci; situaţia externă era încurcată şi ne găseam într-o conjunctură nu tocmai potrivită ideilor mele care, pe atunci, speram într-o victorie anglo-saxonă. Rusia, pe acel timp, era încă în neutralitate faţă de războiul european început între statele din apus. Copii mei, în special, influenţaţi de cele petrecute de curând cu oamenii politici ai fostului regim, stăruiau: ”să nu primeşti să fii ministru, că vezi că miniştrii isprăvesc ori împuşcaţi, ori în puşcărie”.[24]
Am stat şi am reflectat în cursul zilei şi, către seară, am trimis o scrisoare Domnului Mihail Antonescu, pe atunci Ministru de Justiţie – despre care ştiam că este un om de încredere al Conducătorului Statului şi cu care avusesem relaţii camaradereşti şi profesionale mai întâi în Uniunea Universitară pentru Societatea Naţiunilor, unde făcusem conferinţe în acelaşi ciclu şi, mai târziu, la Direcţia Datoriei Publice, unde în calitate de avocat specializat în dreptul internaţional, venise să discute cu mine unele probleme legate de profesiunea sa, privitoare la Datoria Publică.
În această scrisoare, a cărei copie o am, i-am arătat greşala ce cred că se face luând, în acele vremuri, un Director din minister care-şi cunoaşte meseria şi care e greu de înlocuit, spre a-l transforma în Subsecretar de Stat, funcţiune în care e uşor să se găsească postulanţi. I-am amintit că nu am făcut şi nu înţeleg să fac politică şi că, dacă ar fi după dorinţele mele, aş prefera să roage pe Conducătorul Statului să se gândească la altcineva. Dacă totuş acesta consideră că în împreurările în care ne aflăm, chemarea pe care mi-o face echivalează cu un ordin militar, înţeleg ca funcţionar al statului ce sunt să accept acest ordin. Nu am mai primit niciun răspuns până a treia zi, când am luat cunoştinţă din ediţia specială a ziarelor şi dintr-un telefon al fostului ministru Cretzianu, care mă întreba dacă trebuie să trimită automobilul spre a depune jurământul – că am fost numit Subsecretar de Stat.[25]
Pe timpul guvernării Antonescu, atribuţiile lui Vulcănescu la Finanţe depind de ministrul pe care îl are. În timpul ministeriatului condus de generalul Stoenescu, total străin de domeniu, Vulcănescu este, practic, ministrul de finanţe. Pe timpul ministeriatului lui Alexandru Neagu, însă, atribuţiile sale sunt mai restrânse şi, de altfel, intră în conflict cu acesta, încercând de două ori să îşi dea demisia – fără succes.[26]
Ca subsecretar de stat la Ministerul de Finanţe, Mircea Vulcănescu, pe lângă treburile generale ale bugetului, intervine în speţe economice concrete, cum ar fi dosarul Şantierelor Navale Galaţi, ce intraseră în vizorul germanilor, reuşind să contramandeze unele convenţii economice defavorabile părţii române, să reducă exportul de materii prime către Germania, colaborând la o politică financiară şi economică atât de eficientă încât România, pe timpul războiului, a reuşit să îşi dubleze cantitatea de aur de la BNR (ajungând la 24 şi jumătate vagoane de aur) – caz unic pentru o ţară participantă la al doilea război mondial. Impulsionează modernizarea armatei române condiţionat, toate achiziţiile fiind păstrate în interiorul ţării pentru eventualitatea (deja preconizată) schimbării taberei de combatanţi.[27] Toate aceste detalii, documentate solid, vor fi prezentate de Vulcănescu într-un memoriu redactat pentru procesul politic bazat pe principiul răspunderii colective în urma căruia a fost condamnat la opt ani de temniţă grea şi la confiscarea averii.
Există unele indicii despre planurile de viitor ale lui Vulcănescu, în cazul în care ar fi rămas în libertate, cel puţin pe plan editorial. Ca funcţionar a lucrat o vreme pe postul vechi de director la Datoria Publică, participând, în condiţiile în care spectrul arestării era iminent, la lucrările economice de fundamentare a poziţiei statului român la negocierile de pace de la Paris. Din toamna lui 1946 începe însă procesul lotului de demnitari ai guvernului Antonescu. Până la proces, Vulcănescu schiţase planul lucrării sale de doctorat în economie, intitulată Problemele economiei româneşti după al doilea război mondial. Din schiţă a rămas o introducere şi planul pe capitole al lucrării. În mod sugestiv, introducerea e precedată de o triplă dedicaţie: tatălui său, funcţionar economic al României interbelice, profesorilor (în ordinea celor menţionaţi, Dimitrie Gusti, Nae Ionescu şi Virgil Madgearu) şi ”tovarăşilor mei de generaţie”. Demersul foarte larg al tezei de doctorat (capitolele merg de la sisteme economice globale la economia naţională, abordată apoi pe fiecare nivel sectorial) este justificat atât prin experienţa cumulată în cadrul Ministerului de Finanţe cât şi prin necesitatea existenţei unei perspective care să surprindă integrator, dintr-un punct de vedere ”românesc”, esenţialul din fiecare din domeniile abordate. Amploarea tezei o mai justifică, Vulcănescu, făcând trimitere la ”înclinarea sociologică” datorată lui Gusti, încercărilor de sinteză specifice lui Madgearu şi abordării originale, cu priză la realitate şi dincolo de stereotipii, datorată ”altui dascăl” nenumit care este însă uşor de intuit – Nae Ionescu.[28] Un alt proiect de cercetare, structurat deja pe capitole fişate fiecare în parte (ceea ce înseamnă că scheletul lucrării era deja construit, urmând etapa redactării), fusese conceput în octombrie 1945 şi era intitulat Karl Marx şi economia contemporană, în care Vulcănescu intenţiona să discute teoria marxistă atât din punct de vedere al noilor teorii economice cât şi din punct de vedere al sociologiei.
Deşi convins, după cum am văzut, că statul modern român este o creaţie superficială contrară practicilor sociale şi economice ale societăţii, Vulcănescu şi-a făcut riguros datoria de funcţionar, pe care a descris-o la proces, de altfel, ca o tradiţie familială: ”slujbaş, fiu şi nepot de slujbaş, nu am avut alt patron decât pe stat, pe care l-am slujit din toate puterile, ori de câte ori am avut prilej”.[29] Constantin Noica evocă un episod similar, în care Vulcănescu, în timpul războiului, afirma: ”bunicul meu a fost agent fiscal la ţară, tatăl meu a ajuns secretar general la finanţe, eu am urcat până la treapta de subsecretar de stat.”[30] Într-un mod, poate, paradoxal, acest angajament care poate părea cuminte şi ”burghez” i-a adus moartea, spre deosebire de mulţi colegii de generaţie care s-au aruncat cu capul înainte în aventuri politice dar care au reuşit să scape, la timp, de urgia istoriei.
Câteva observații de final:
Perioada interbelică, pentru statul modern, este una în care decidenţii politici au tot mai mult nevoie de tehnicieni. Complexitatea vieţii economice interne şi conjunctura internaţională au un dublu efect: pe de o parte, restrâng drastic capacitatea de manevră a guvernelor; pe de alta, deciziile guvernamentale au nevoie, tot mai mult, de fundamentări atente, de studii, de ceea ce astăzi numim experţi. Lucru intuit de-a dreptul de Dimitrie Gusti şi de Virgil Madgearu, chiar dacă ei înşişi erau depăşiţi deseori de evoluţiile societăţii, care au furnizat și primele instituții menite furnizării de specialiști sau tehonocrați capabili să fundamenteze științific reformele politice. Mircea Vulcănescu a colaborat cu amândoi. Am văzut chiar din experiența lui că tehnicienii, la rândul lor, sunt depăşiţi de grupările economice puternice şi, pentru a impune deciziile, au nevoie de actorii politici, de cei care au abilitatea de a intui momentele potrivite implantării unor măsuri care stârnesc împotrivirea. Este o relaţie care creează o dublă dependenţă, cea a omului politic şi a expertului, ceea ce determină o putere reciprocă de negociere şi o perpetuă căutare a definirii rolurilor. Astfel, sub faţada regimurilor carliste, antonesciene sau de altă natură, ia naştere această relaţie definitorie pentru timpurile noastre între decidentul politic şi expert, realaţie care, cu tot eşecul economic al României Mari, părea mai solid pe atunci decât în zilele noastre, când capacitatea de negociere a guvernelor faţă de grupurile industriale sau faţă de creditorii internaţionali pare inexistentă.
Vulcănescu în haine de funcţionar economic este același și, totodată, diferit de Vulcănescu prietenul celor din tânăra generație, sau ucenicul mentorilor săi, sau Vulcănescu ”familist”. Avem în fața noastră tot atâtea felii de viaţă care, la nivel microscopic, ne arată o parte din viaţa cotidiană interbelică şi modul în care o persoană reuşeşte să îşi ”negocieze” strategia de viaţă într-un contex dat. Prima impresie a acestui tablou este de hazard, de evoluţii impredictibile încadrate doar de unele condiţii de status social caracteristice vremii. Deşi provenind dintr-o familie de funcţionari, Vulcănescu ajunge să fie el însuşi funcţionar mai degrabă în urma implicării într-un complot politic decât în urma unui traseu prestabilit de tradiţia familială. Deşi vocaţia pare să îi fie alta, totuşi, ca funcţionar, se implică foarte mult în posturile în care va fi numit, atât practic, ca decident, cât şi teoretic, prin contribuţiile economice. După ce terminase Dimensiunea românească a existenţei, pare că interesul său se deplasa tot mai accentuat către problematica economică, pe care ar fi vrut să o abordeze intens. Greu de spus, aşadar, din acest punct de vedere, că Vulcănescu era mai filosof decât economist sau mai economist decât filosof. El însuşi a ţinut să păstreze mereu active legăturile de concepţie cu mentorii săi, un sociolog, un economist şi un filosof.
Dar toată această discuţie este, probabil, caducă. El însuşi nu suferea din cauza faptului că nu avea o etichetă clară care să-i definească statutul. Altele erau provocările cărora trebuia să le facă faţă, şi un om poate dori să fie multe, poate avea multe înclinaţii, de la cea de preot (conform mărturiei propriei sale soţii) la cea de negociator cu creditorii internaţionali, cum a fost cazul lui Vulcănescu. Poate să fie un soţ şi tată excepţional dar să rişte gesturi care să îi pună în pericol familia. Nepotrivirea dintre aceste înclinaţii personale şi cele impuse de context produce o tensiune care nu poate fi eliminată din viaţa unui om, o nepotrivire care poate fi cauza unei fertilităţi intelectuale superioare, datorită efortului crescut de înţelegere a situaţiei, istoriei, sensului evenimentelor, dar poate fi şi cauza risipirilor de energie în nenumărate direcţii, care poate fi ”gestionată” mai prost sau mai bine, prin plafonare sau printr-un efort de adaptare, prin sacrificarea libertăţii sau prin asumarea condiţiei şi transformarea ei dintr-una tiranică şi absurdă într-una semnificantă.
Note:
[1] Mă refer, în special, la cercetările întreprinse pe subiectul Școlii Gustiene de către și sub coordonarea profesorului Zoltán Rostás.
[2] În sensul conceptului raționalității discutat de Giovanni Levi în ”On Microhistory”, pp. 104-108, din Peter Burke (coord.), New perspectives on historical writing, Cambridge, Polity Press, 2001.
[3] Nae Ionescu, Roza vânturilor, București, 1990, pp. 216-217.
[4] Michette Vulcănescu, ”…A fost omul timpului său”, Manuscriptum, nr. 1-2, 250.
[5] Pentru a nota citările din însemnările inedite ale lui Mircea Vulcănescu ce provin din arhiva privată a familiei sale, voi folosi acronimul AV (Arhiva Vulcănescu).
[6] Margarita Vulcănescu scrie că Vulcănescu ar fi intermediat împăcarea între Mihail Manoilescu şi Nae Ionescu, profesorul fiind ”convertit” la carlism ceva mai târziu decât primul. În ”Jelui-m-aș și n-am cui, Jelui-m-aș codrului…”, Manuscriptum, nr.1-2, 1996, p. 241. Vulcănescu însuşi povesteşte episodul, în Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut, ocazia împăcării fiind o serie de dovezi, declaraţii, documente şi stenograme legate de afacerea abdicării prinţului Carol pe care Manoilescu i le furnizase lui Nae Ionescu, cu condiţia ca ultimul să se împace cu el. Campania carlistă a luat un mare având prin aceste dezvăluiri. Interesant este că Manoilescu, în memoriile sale, nu evocă acest ”detaliu”.
[7] Mihail Manoilescu, Memorii, Vol. 1, Ed. Enciclopedică, București, 1993, p. 172.
[8] Zoltán Rostás, Chipurile oraşului. Istorii de viaţă în Bucureşti, Polirom, Iași, 2002, p. 100.
[9] Mircea Vulcănescu, Spre un nou medievalism economic. Scrieri economice, Bucureşti, Ed. Compania, p. 320.
[10] Idem, pp. 329-334.
[11] Marin Diaconu, Mircea Vulcănescu. Profil spiritual, Ed. Eminescu, București, p. 76.
[12] Idem, p. 78.
[13] Idem, p. 80.
[14] Mircea Vulcănescu, Opere II. Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. 786.
[15] Mircea Vulcănescu, ”Există o Românie”, Manuscriptum, 1996, nr. 1-2, p. 182.
[16] Mircea Vulcănescu, Spre un nou medievalism economic, op.cit., p. 264.
[17] Mircea Vulcănescu, ”Autobiografie”, Manuscriptum, p. 17.
[18] Mircea Vulcănescu, Memorandum. Lé probleme du transfer, 1936, p. 31.
[19] Idem, pp. 38-39.
[20] Arhivele CNSAS, Dosar Al. Marcu și alții, vol. 19, f. 64-72.
[21] Mircea Vulcănescu a participat la negocierile de la Budapesta privitoare la cedarea Ardealului de Nord către Ungaria, consecinţă a dictatului de la Viena. Mai târziu, Cretzianu va proba prin scrisoare pentru a servi ca mărturie în procesul în care va fi implicat Vulcănescu: ”Într-adevăr îţi pot confirma că alegerea a fost făcută în urma recomandării mele către Generalul Ion Antonescu, ca unul ce te consideram ca cel mai capabil tehnician dintre funcţionarii Ministerului de Finanţe pentru a împlini această însărcinare. În mai multe rânduri îi vorbisem de calităţile D-tale, de care avusese, de altfel, ocaziunea să se convingă personal, cu prilejul conferinţei ce a avut loc pentru stabilirea punctului nostru de vedere în diferendele de pe urma cedării Ardealului de Nord.” Cf. ACNSAS, Dosar Al. Marcu şi alţii, Vol. 19, f. 103-104.
[22] Iată o parte din scrisoarea prin care Vulcănescu răspundea lui Mihai Antonescu: ”Vă rog să judecaţi toate acestea cu ochiul obiectiv al omului de stat şi veţi vedea independent de orice aprecieri personale – că este cuminte şi necesar să fiu ţinut unde sunt. Sunt gata să dau, ca totdeauna, conducătorilor mei direcţi, tot ajutorul pe care înţeleg să mi-l ceară până la stoarcerea puterilor mele trupeşti şi sufleteşti, dar sunt convins că cu un ministru priceput şi om de meserie, ca cel pe care îl avem, sprijinit de râvna şi priceperea conducătorilor de direcţii, Ministerul de Finanţe nu are nevoie de subsecretar de stat. Împrejurări politice îl pot impune – şi asupra lor nu mă pot pronunţa, nefiind competent – consideraţiuni tehnice în care am oarece pricepere – îmi spun însă hotărât că nu.” Cf. ACNSAS – Dosar Al. Marcu şi alţii, vol. 15, f. 137.
[23] Mircea Vulcănescu evocă acest episod într-o declaraţie-interogator datată pe 17 octombrie 1945, în primele faze ale acuzării sale din lotul Alexandru Marcu: ”(…) când domnul Mircea Cancicov fost numit titular al departamentului Economiei Naţionale, m-a solicitat şi domnia sa, cu care lucrasem cât timp fusese titluar la Finanţe – să fiu Subsercetarul său de Stat la acel departament. Aceasta în timpul guvernării legionare. În urma discuţiilor avute cu dânsul asupra condiţiilor guvernării şi asupra programului său, am refuzat, mulţumindu-i pentru încrederea arătată; sfătuindu-l însă să-şi caute colaboratori dintre oamenii regimului, ca unii ce l-ar fi putut ajuta mai cu folos, problema esenţială la acel departament nefiind în acel moment nepriceperea tehnică, cât abilitatea şi capacitatea de conlucrare politică cu acel regim. În ce mă priveşte personal, nu aveam în afara legăturilor personale, cu aproape toţi fruntaşii generaţiei mele intelectuale, de orice observanţă politică, şi a respectului ce mi s-a arătat cu prilejul diferitelor atitudini neconformiste pe care fusesem adus a le lua în cursul carierei mele administrative – niciun aport să-i aduc pe acest teren. Domnia sa a înţeles consideraţiile mele şi s-a adresat altora.” Cf. ACNSAS, Dosar Al. Marcu şi alţii, vol. 21, f. 249-251.
[24] Soţia sa, Margarita Vulcănescu, relatează episodul numirii şi modul în care aceasta le-a influenţat viaţa astfel: ”Ar fi preferat să meargă la război, pe câmpul de luptă. Și Antonescu a spus: acesta este un ordin în timp de război, ordin ca la armată: să fie subsecretar de stat! Mereu zicea: Să mă lase ori să mă lupt, ori să mă lase să fiu la Datoria Publică! Pentru că ştiu de atâţia ani să mă ocup de lucrul acesta. Pot să fac ceva mai eficace!” (…) Când era vorba de buget, trei zile şi trei nopţi stătea la minister. Acolo se rădea, acolo mânca. Și… cine ştie ce mânca.” În Zoltán Rostás, Chipurile orașului…, op.cit., p . 88.
[25] Cf. ACNSAS, Dosar Al. Marcu şi alţii, vol. 21, f. 249-251.
[26] Mărturia asupra acestor tentative de demisie a fost dată de Alexandru Neagu fiicei lui Vulcănescu, Ioana-Maria-Margareta Vulcănescu. Nu am însă nicio mărturie despre conţinutul conflictelor dintre ministru şi subsecretarul său de stat. Paradoxal, Neagu era singurul din cei trei miniştri de finanţe (ceilalţi doi fiind gen. Stoenescu şi Gheron Netta) pe care îl cunoştea personal, chiar până la a-l descrie ca ”prieten” în declaraţia-interogator citată mai sus.
[27] Activitatea din această perioadă e descrisă pe larg în Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, Humanitas, București, 1992.
[28] Mircea Vulcănescu, Spre un nou medievalism economic…, op.cit., pp. 392-402.
[29] Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt,op.cit.,p. 36.
[30] Marin Diaconu, Mircea Vulcănescu. Profil spiritual, op.cit., p. 127.
A se vedea si:
Lasă un răspuns